LICEUL CU PROGRAM SPORTIV

BACĂU

LUCRARE PENTRU CERTIFICAREA

COMPETENŢELOR PROFESIONALE

ÎNDRUMĂTOR CANDIDAT
 LICEUL CU PROGRAM
SPORTIV BACĂU

MĂSURAREA ŞI EVALUAREA
NIVELULUI DE DEZVOLTARE A
CALITĂŢILOR MOTRICE

ÎNDRUMĂTOR CANDIDAT
 PLANUL LUCRĂRII

1.Măsurarea şi evaluarea forţei

1.1.Instrumente pentru măsurarea forţei
1.2.Teste pentru măsurarea forţei
a.Indicele de aptitudine fizică
b.Descrierea probelor
c.Tensiometria
d.Probele de forţă Kraus-
Weber 1.3.Metode şi tehnici pentru
studiul forţei explozive a.Săritura în
înălţime de pe loc sau cu elan de 2-3 paşi b.Metoda
mecanografică c.Metoda
Miron Georgescu d.Metoda
I. Supineanu, O. Ciobotaru şi P.Hillern e.Metoda
I. Grinţescu de testare a detentei

2.Măsurarea şi evaluarea vitezei

2.1. Viteza de execuţie
2.2. Viteza de repetiţie
2.3. Instrumente pentru măsurarea vitezei
2.4. Măsurarea timpului de reacţie (vitezei de
reacţie) 2.5. Măsurarea vitezei de execuţie
2.6. Măsurarea vitezei de repetiţie
2.7.Măsurarea vitezei de deplasare
MĂSURAREA ŞI EVALUAREA NIVELULUI DE DEZVOLTARE A
CALITĂŢILOR MOTRICE
Elemente îndelung dezbătute şi analizate, calităţile necesare executării
deprinderilor motrice constituie factori fundamentali în jurul cărora pivotează
întreg procesul instructiv-educativ din domeniul educaţiei fizice si sportului.
Prin caracterul lor educabil, într-o măsură mai mică sau mai mare,
calităţile motrice reprezintă un teren de cercetare cu numeroase semne de
întrebare pentru specialiştii domeniului.
Aprecierea calităţilor motrice a ridicat întotdeauna
probleme, mai ales în sensul alegerii instrumentelor de investigaţie.Astfel, dintr-
un bagaj bogat de probe, elaborat de specialiştii care activează în educaţie fizică
sau diferite ramuri de sport, trebuie alese cele care se potrivesc cel mai bine
scopului propus, momentului de pregătire în care se află subiecţii respectivi.Pe
lângă îndeplinirea acestei condiţii,probele trebuie să permită şi aprecierea
longitudinală, pentru a evalua eficienţa metodei didactice folosite sau a
complexului de principii, metode şi mijloace care au constituit conţinutul
procesului instructiv-educativ.

1.Măsurarea şi evaluarea forţei

Manualele de specialitate definesc forţa ca pe acea capacitate a unui

organism de a învinge o rezistenţă pe seama contracţiei musculare sau acţiunea
mecanică a unui corp asupra altui corp.

În general, probele de forţă au o exprimare bine obiectivată, cu o marjă de

eroare destul de mică.Pentru a demonstra acest lucru să amintim că Metheny
Eleonor(1940), studiind dinamica zilnică a forţei flexorilor palmari la copiii între
doi ani şi şase luni şi şase ani şi cinci luni, constată coeficienţi de corelaţie de
0,957 şi 0,593, fapt care ne determină să acordăm o încredere mare datelor despre
forţă.
 Ideea măsurării forţei nu este nouă.Încă din secolul al XIX-lea, antropologii
francezi au construit dinamometre pentru măsurarea forţei (J. Amar, 1820); mai
târziu în 1873, Sargent a alcătuit un test de măsurare a forţei, adoptat în 1897 de
15 colegii şi universităţi americane.Pe parcursul anilor, metodele de măsurare a
forţei s-au îmbogăţit permanent, ţinând pasul cu revoluţia tehnico-ştiinţifică, fapt
care face ca azi să se utilizeze mijloace mecanice şi electronice dintre cele mai
sofisticate.

1.1.Instrumente pentru măsurarea forţei

Dintre cele mai răspândite instrumente pentru măsurarea forţei

menţionăm:dinamometrul palmar, dinamometrul cu arc, manometrul.Metoda,
devenită specifică pentru măsurarea forţei poartă numele de dinamometrie.

1.2.Teste pentru măsurarea forţei

Indicele forţei(I.F.) (P.F.I.), folosit pe scară largă, se compune din şase

probe de forţă:

 dinamometria la mâna dreaptă;

 dinamometria la mâna stângă;
 extensia trunchiului din stând înclinat înainte, trăgând cu braţele de
un dinamometru;
 întinderea membrelor inferioare din semigenuflexiune,trăgând de un
dinamometru;
 tracţiuni în braţe din atârnat;
 flotări din culcat înainte.

La aceste probe se mai adaugă şi spirometria,care se corelează cu

rezultatele obţinute la forţă.
a)Indicele de aptitudine fizică (I.A.F) (P.F.I) este un test de forţă pe
care specialiştii din diferite ţări îl folosesc pentru selecţie.Aceştia argumentează
că pot depista aptitudinile motrice prin testul respectiv deoarece el investighează
forţa determinată la rândul ei de o stare de sănătate perfectă, funcţionare
organică foarte bună şi „o legătură teoretică între forţă şi aptitudini motrice”.
I.A.F este concretizat într-un număr de puncte care se
raportează la greutatea corporală şi vârsta subiectului.

b)Descrierea probelor
Dinamometria la mâna dreaptă şi apoi la cea stângă se aplică permiţând
subiectului să execute orice mişcare, numai să nu lovească cu pumnul un obiect
în timp ce strânge.De regulă, mişcarea cea mai bună este de simulare a
upercutului la box (fig.18.).

Extensia trunchiului din stând înclinat înainte, trăgând cu mâinile de un

dinamometru(fig.19), se realizează cu genunchii întinşi.Pentru acest lucru se
reglează lungimea sistemului de agăţare a dinamometrului astfel încât trunchiul
subiectului să nu se încline înainte mai mult de 22-24° grade.Bara se apucă cu o
mână de jos şi cu cealaltă de sus.Se înregistrează valoarea în kg/forţă.
Întinderea membrelor inferioare din semigenuflexiune, trăgând de un
dinamometru (fig.20), se efectuează adăugând la instrumentul descris în proba
anterioară o centură lată, petrecută peste regiunea lombo-sacrală a
subiectului.Capetele centurii se prind de capetele barei de care este agăţat
dinamometrul.Membrele inferioare se întind pornind de la un unghi între 115-125°.
Tracţiunile în braţe(băieţi) se efectuează din atârnat la inele sau la
bara fixă(fig.21).Se înregistrează numărul de repetări efectuate corect,adică până
se ajunge cu bărbia la nivelul barei.

Flotările din sprijin pe capetele barelor paralele (băieţi) se realizează prin

îndoirea braţelor din coate la un unghi de 90° şi apoi întinderea acestora.Se
înregistrează numărul de repetări executate corect.

c.Tensiometria reprezintă un complex de probe(mijloace) care,

structurate într-o anumită ordine, dau o metodă de evaluare a forţei diferitelor
grupe musculare.Pe langă tensiometru mai sunt necesare câteva dispozitive uşor
de realizat şi anume:un cablu inextensibil care la un capăt are o curea reglabilă şi
la celălalt capăt un lanţ ale cărui zale se pot agăţa la diferite lungimi, după
nevoie;un goniometru spre a determina unghiurile optime pentru măsurarea forţei
diferitelor segmente (fig.25 şi 26).
d.Probele de forţă Kraus-Weber

Acest test, compus din şase probe, a fost aplicat pe un mare număr de
subiecţi, cu scopul de a testa unele grupe musculare cheie.Ele investigheză forţa
minimă necesară unui organism pentru a putea fi considerat
sănătos.Performanţele realizate de unii copii sub valorile date ca minime de către
cei doi cercetători se corelau cu înfăţişări bolnăvicioase, purtători ai unor
„tensiuni permanente” şi instabilitate emoţională.
Probele lui Kraus-Weber au fost întocmite şi experimentate timp de
18 ani, mai ales în diferite clinici.
a)Proba A+P(abdominali + psoas)-fig.27
b)Proba A-P(abdominali-psoas)-fig.28
c)Proba P (psoas)-fig.29
d)Proba M.I.S.(muşchii inferiori ai spatelui)-fig.30
e)Proba M.S.S.(muşchii superiori ai spatelui)-fig.31
f)Proba M.S.T.C(muşchii spatelui şi tendoanele coapsei)-fig.32

1.3.Metode şi tehnici pentru studiul forţei explozive

În vederea studierii detentei musculare s-au imaginat numeroase
teste şi probe, dintre care multe se adresează musculaturii membrelor inferioare,
neglijându-se însă, într-o oarecare măsură, alte grupe musculare, foarte
importante în practicarea unor ramuri de sport.
a)Săritura în înălţime de pe loc sau cu elan de 2-3 paşi (desprindere pe
verticală) reprezintă proba cel mai des utilizată pentru măsurarea detentei
membrelor inferioare.

b)Metoda mecanografică îşi trage numele de la aparatul utilizat-

mecanograful, compus din resoarte şi dispozitive de înregistrare care oferă date
despre desprinderea pe verticală.Utilizarea acestui aparat permite să se recolteze
un număr mai mare de date:
  profunzimea genoflexiunii;
 înălţimea săriturii;
 durata genuflexiunii;
 numărul de sărituri în unitatea de timp;
 forţa dezvoltată în timpul săriturii.

c)Metoda Miron Georgescu se realizează printr-o probă standard care

foloseşte desprinderea pe verticală ca mişcare naturală.Proba constă din:

 executarea unei desprinderi la un semnal luminos, înregistrându-se

timpul de la apariţia semnalului până la desprindere(timp de reacţie).
 executarea a trei sărituri izolate, cât mai înalte, de pe loc,
înregistrându-se pentru fiecare săritură timpul în care subiectul nu
are contact cu solul.
 executarea a 30 sărituri legate, „ca mingea” cu condiţia obţinerii
înălţimii maxime la fiecare săritură şi a unui timp cât mai scurt de
contact cu solul.

d)Metoda I. Stupineanu, O. Ciobotaru şi P. Hillern reprezintă o variantă

perfecţionistă (hibridă) a metodei Miron Georgescu, şi anume: se măsoară timpii
cu ajutorul unor contacte electrice între tălpile subiectului şi platformă, prevăzută
cu plasă metalică.Se mai poate construi punându-se contactele sub
platformă.Înainte de începerea testării, se înregistrează pe inscriptor greutatea
subiectului pentru a ţine cont de aceasta în interpretarea rezultatelor.

e)Metoda I. Grinţescu de testare a detentei.Se ştie că, în general, detenta a

fost studiată mai mult la sportivi şi mai puţin la elevii practicanţi ai educaţiei
fizice.Ideea de a construi această metodă i-a fost sugerată autorului de faptul că
măsurarea detentei este un mijloc de verificare a elevilor, criteriu de selecţie
pentru sport şi o posibilitate de evaluare a muncii cadrului de specialitate.
Autorul metodei consideră că unii specialişti, mai puţin familiarizaţi cu
aspectul intim, fizic şi matematic, al acestei calităţi, sunt derutaţi de tripla
inadvertenţă aparentă între definiţia detentei, formula detentei şi ceea ce se
 înţelege prin aprecierea că un subiect are detentă bună sau foarte bună.

2.Măsurarea şi evaluarea vitezei

Definirea vitezei nu mai reprezintă astăzi o problemă pentru specialişti , în

sensul că nu mai sunt puşi în situaţia de a alege din mai multe definiţii elaborate
pe concepţii deosebite pe cea considerată mai apropiată de propiul punct de
vedere.Acest lucru este posibil , pe de o parte , pentru că fizica defineşte viteza
ca raport spaţio-temporal şi , pe de altă parte, pentru că cercetătorii din educaţie
fizică şi sport au adăugat mici specificări caracteristice domeniului respectiv.
Dintre autorii cu contribuţii în acest sens amintim pe N.G. Ozolin, care defineşte
viteza ca fiind capacitatea de a efectua acţiunile motrice într-un timp minim
pentru condiţiile respective. Într-o definiţie mai nouă, Zaţiorski înţelege prin viteză
complexul de însuşiri funcţionale ale omului care determină nemijlocit şi cu
preponderenţă caracteristicile spaţio-temporale ale mişcărilor, precum şi timpul
de reacţie motrică.

A.Demeter precizează că viteza este capacitatea omului de a executa mişcările

cu rapiditate şi frecvenţă mare .

Se consideră că viteza se manifestă sub următoarele forme elementare:

 Viteza de reacţie ( timpul de reacţie sau de latenţă);

 Viteza de execuţie;
 Viteza de repetiţie;
 Viteza de deplasare;

Viteza unui sprinter nu depinde numai de timpul de latenţă, ci mai ales de

viteza de execuţie a ciclurilor de mişcare , de lungimea şi frecvenţa paşilor şi
viteza de împingere în blocstarturi. La sportivi, timpul de latenţă se situează între
100 şi 250ms (milisecunde), putându-se acorda la 190 ms , bine între 190-210 ms ,
mediocru între 210-230 ms şi slab peste 230 ms.

2.1. Viteza de execuţie reprezintă timpul scurs de la iniţierea mişcării şi până la

finele acesteia sau timpul efectuării integrale a actelor motrice. În practica
sportivă, această formă de viteză se prezintă sub două aspecte principale:

 Viteza manifestată în situaţii standard, în care direcţia, înălţimea şi viteza ,

precum şi alţi parametri ai unor obiecte în mişcare sunt cunoscute ( talere
aruncate din turn )
  Viteza în situaţii neprevăzute , care implică o activitate de orientare spre
obiectul care se mişcă ( jocuri sportive), în care cel mai mult timp se
consumă cu identificarea parametrilor de bază ai obiectului.

2.2. Viteza de repetiţie se defineşte ca frecvenţa maximă a mişcărilor repetate în

mod voluntar în unitatea de timp. Aceasta, ca şi celelalte forme de manifestare a
vitezei, fiind în mare măsură determinată genetic, depinde de labilitatea
sistemului nervos central , precum şi de efectorul muscular .

Se consideră că persoanele care pot aprecia corect microintervalele de timp

dintre repetări au o foarte bună viteză de repetiţie.

Spre deosebire de formele de manifestare a vitezei amintite până acum , care

sunt considerate elementare , viteza de deplasare este o formă complexă de
manifestare a vitezei în practica educaţiei fizice şi sportului , unde are cea mai
mare importanţă. Viteza de deplasare crescută este esenţială în aproape toate
ramurile de sport şi se află în strânsă relaţie cu formele elementare de
manifestare. Aşa cum mai aminteam , ea este condiţionată şi de alţi factori , ca
lungimea paşilor şi frecvenţa acestora.
Tot de viteză (desfăşurarea acţiunilor şi actelor motrice în timp) se leagă şi
două aspecte deosebite ce caracterizează mişcarea : ritmul şi tempoul , care
reprezintă succesiunea în timp a mişcărilor sau a unor secvenţe ale acestora.
Ritmul reprezintă structura temporală a unor mişcări care se repetă şi prezintă
accente şi anumite raporturi între parţile care alcătuiesc această structură ( M.
Epuran) . Ritmul se referă de fapt la durata intervalelor de timp între mai multe
mişcări.

Tempoul reprezintă măsura frecvenţei elementelor de mişcare pe unitatea de

timp sau , mai pe înţeles, constituie densitatea de mişcare pe unitate de timp ( de
exemplu : frecvenţa vâslirii , frecvenţa paşilor în alergare , numărul de lovituri la
box etc.)

2.3.Instrumente pentru măsurarea vitezei

Deoarece din durată şi spaţiu deducem viteza de deplasare a unor obiecte sau
corpuri în mişcare , nu rămâne altceva de făcut decât să măsurăm aceste două
caracteristici ale mişcărilor pentru a afla mărimea vitezei.

Tehnica măsurării duratei este cronometria, care are la bază folosirea unor
aparate (mecanice , electrice sau electronice) cu precizii de măsurare diferite,
mergând de la 1/5 şi 1/100 s până la 1/10.000 s şi mai puţin.
Cronografele sunt dispozitive de înscriere grafică a duratelor . La acestea se
adaugă dispozitive şi instalaţii de traducere a unor mărimi de altă natură în
mărimi temporale („bastonul căzător” , „spidograful lui Abalakov” , transformarea
mărimilor de pe film în durate ale execuţiilor etc.)
În utilizarea cronometrelor se folosesc diferite sisteme de declanşare-oprire a
cronografelor, cronometrelor sau cronoscoapelor (cu afişarea timpului pe ecran),
dintre care amintim : manual (prin acţionarea de către operator), mecanic,
electromagnetic, fotoelectric. Acestea se ataşează la blocstarturi , la pistolul
starterului , la ambarcaţii, astfel încât să transmită cu mare fidelitate şi
promptitudine impulsurile respective.
2.4. Măsurarea timpului de reacţie (vitezei de reacţie). Se măsoară durata
perioadei latente , a unei reacţii la un semnal cunoscut sau la unul din mai multe
semnale (reacţie de alegere). Schema generală a aparatelor utilizate în acest scop
constă în următoarele: într-un circuit în care este inclus un cronometru se
introduce un dispozitiv ce poate emite semnale auditive sau sonore ( standard
sau cu intensităţi variate) la diferite intervale de timp , programate sau comandate
direct de experimentator.
Prin emiterea unui semnal porneşte automat cronometrul (cronograful sau
cronoscopul) şi subiectul caută să-l oprească cât mai repede prin apăsare pe o
pedală sau alt gen de reacţie. Timpul scurs de la apariţia semnalului până la
declanşarea răspunsului reprezintă timpul de reacţie al subiectului. Acestea sunt
condiţiile de laborator.
Timpul de latenţă se poate măsura la orice activitate motrică ce se declanşează
la un semnal (start în atletism , nataţie , patinaj-viteză , schi , bob , sanie etc.).
Pentru aceasta se interpune în circuitul cronografului contactul de la pistolul de
start (când se trage focul) şi de la piciorul sau braţele alergătorului. Cronometrul
se porneşte la pocnet şi se opreşte la reacţia sportivului.
2.5. Măsurarea vitezei de execuţie. Pentru măsurarea acestei forme de
manifestare a vitezei se folosesc de regulă aceleaşi elemente ca la timpul de
reacţie:

 Un cronograf sau cronometru electronic;

 Un releu sau contact care este acţionat de semnalul la care subiectul
trebuie să reacţioneze
 Un întrerupător acţionat in finalul actului motric.
2.6. Măsurarea vitezei de repetiţie. Această formă de manifestare a vitezei mai
poate fi denumită şi tempo maxim al unei mişcări executate fără nici o
încărcătură, sau numărul maxim de mişcări în unitatea de timp.
Proba „tapping” constă din efectuarea cu cea mai mare viteză, timp de 6 s
(durata optimă a probei , stabilită pe cale experimentală), a unor „bătăi” la o cheie
de contact – tip morse – legată de un contoar care înregistrează repetările. Proba
se poate efectua şi cu creionul pe o hârtie care se deplasează (pentru a nu se
suprapune punctele) sau , simplu , pe o bucată de hârtie. Numărul de puncte sau
bătăi indică viteza de repetiţie. Proba se poate aplica atât pentru mână , cât şi
pentru picior, cu chei adecvate, sau prin punctarea cu vârful piciorului, cât mai
rapid , pe două ţinte aşezate una lânga alta.
2.7.Măsurarea vitezei de deplasare. Spre deosebire de celelalte forme de
manifestare a vitezei, considerate elementare , viteza de deplasare este o formă
complexă , de cea mai mare importanţă în educaţie fizică şi sport , deoarece
oglindeşte posibilităţile de moment ale sportivului pentru parcurgerea cu
maximum de viteză a unei anumite distanţe.
Menţionăm că viteza de deplasare se află într-o relaţie dialectică cu celelalte
forme ale vitezei , de interdependenţă relativă. Astfel , în probele de sprint ,
specifice atletismului sau patinajului viteză , performanţa depinde de viteza de
reacţie la semnal , de explozia împingerii în blocuri , de viteză de avântare a
coapselor , de viteza de repetiţie a ciclurilor de mişcare. În acelaşi timp, viteza de
deplasare este condiţionată , de lungimea paşilor , forţa de împingere şi
coordonarea fină a mişcărilor. În viziunea biomecanică , viteza de deplasare are
două faze:

 Faza acumulării de viteză sau a accelerării după start, până se atinge viteza
maximă;
 Faza menţinerii (stabilizării relative) vitezei de parcurs;
Aprecierea vitezei de deplasare pe un traseu întreg nu prezintă probleme
deoarece aceasta se face cu ajutorul cronometrului.