UNIVERSITATEA ŞTEFAN CEL MARE DIN SUCEAVA

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

OANA PETRE PAŢA

TEORIA ŞI PRACTICA ÎN RAMURI

ALE GIMNASTICII
- ARTISTICĂ ŞI ACROBATICĂ –
Vol.2.

SEPTEMBRIE
2014

1
 CUPRINS
Cuvânt înainte…………………………………………………………………………………………..…..p.3
Tematica disciplinei……………………………………………………………………………………..….p.4
Cursul 1……………………………………………………………………………………………………..p.6
Scurt istoric privind originile şi evoluţia gimnasticii……………………....................................................p.6
Gimnastica în şcolile din ţara noastră………………....................................................................................p.9
Importanţa şi locul gimnasticii în sistemul şcolar de educaţie fizică si
sport……………………………………………………………………………………….………………p.10
Cursul 2………………………………………………………………………………………………..….p.14
Consideraţii asupra gimnasticii……………………………………………………………………………p.14
Scopul, sarcinile şi caracteristicile gimnasticii………………………………………………………..…..p.17
Ramurile şi mijloacele gimnasticii…..........................................................................................................p.20
Ramurile gimnasticii...................................................................................................................................p.20
Mijloacele gimnasticii.................................................................................................................................p.24
Cursul 3....................................................................................................................................................... p.26
Terminologia gimnasticii.............................................................................................................................p.26
Cursul 4........................................................................................................................................................p.39
Reguli de descriere a poziţiilor în gimnastică..............................................................................................p.39
Cursul 5........................................................................................................................................................p.47
Prezentarea grafică a poziţiilor în gimnastică..............................................................................................p.47
Cursul 6……………………………………………………………………………………………………p.63
Caracteristicile şi mijloacele gimnasticii acrobatice....................................................................................p.63
Clasificarea exerciţiilor acrobatice…………………………………………………………….………….p.64
Elemente acrobatice statice……………………………………………………………………...………...p.64
Cursul 7………………………………………………………………………………………………...….p.69
Mijloace acrobatice statice şi dinamice………………………………………………………………..….p.69
Cursul 8. ……………………………………………………………………………………………..…....p.72
Mijloace acrobatice dinamice ………………………………………………………………………….…p.74
Cursul 9…………………………………………………………………………………………………....p.79
Bazele teoretice ale săriturilor cu sprijin………………………………………………………….…........p.79
Cursul 10…………………………………………………………………………………………..………p.82
Bazele tehnice ale săriturilor cu sprijin…………………………………………………………………...p.82
Cursul 11………………………………………………………….......................................................p.88
Bazele metodice ale săriturilor cu sprijin…………………………………………………………………p.88
Cursul 12…………………………………………………………………………………………………..p.94
Metodica învăţării săriturilor cu sprijin...........................................................................................p.94
Cursul 13…………………………………………………………………………………………………..p.98
Solul……………………………………………………………………………………………..………...p.98
Cursul 14…………………………………………………….…………………………………….……..p.105
Metodica alcătuirii unui exerciţiul liber ales la sol………………………………………………………p.105

2
 Cuvânt înainte

Gimnastica artistică este o disciplină reprezentativă, de bază a

sportului românesc, extrem de atractivă prin tehnicitate şi dificultate şi
de o importanţă deosebită pentru cultura fizică contemporană, prin
rezultate.
Prezenta lucrare, reprezintă o incursiune în teoria disciplinei
gimnastică artistică şi se adresează studenţilor Facultăţii de Educaţie
Fizică şi Sport, viitori profesori de educaţie fizică, sau antrenori. Acesta
reprezintă o sinteză a celor mai importante aspecte, pornind de la
istoric, scop, sarcini și obiective, metode și mijloace de însușire a tehnicii
specifice, până la prezentarea unor aspecte caracteristice aparatelor
gimnasticii artistice.
Prin diversitatea mijloacelor sale, gimnastica oferă posibilitatea
adaptării conținutului propriu, la toate nivelurile sistemului de
îvățământ, având o importanţă deosebită în educaţia fizică şcolară.

3
 1.1. Scurt istoric privind originile şi evoluţia gimnasticii

Istoria educaţiei fizice ne dezvăluie faptul că exerciţiile de gimnastică

l-au însoţit pe om din cele mai vechi timpuri. Acestea au avut iniţial caracter
utilitar, s-au transmis în timp, din generaţie în generaţie, ajungând în cele
din urmă să se perfecţioneze şi să se completeze cu noi forme.

“Dintre civilizaţiile antice, Grecia a acordat cea mai mare importanţă

exerciţiilor fizice. Grecii au avut ca o preocupare de bază îngrijirea trupului
şi a minţii. Aceasta a dus la crearea unei concepţii clare, făcând parte dintr-
un sistem bine închegat şi minuţios organizat, sistemul educativ, devenit una
din funcţiile fundamentale ale statului.1”

“O dogmă fundamentală în concepţia grecească era aceea după care

un corp sănătos este condiţia indispensabilă a unei libere şi prospere funcţii
intelectuale.2” (Kiriţescu C. 1968).

Gimnastica se constituie, încă din antichitate, ca fiind ansamblul

mişcărilor naturale şi construite, practicate de om în scopul fortificării
organismui, satisfacerii necesităţii naturale de mişcare, pentru plăcere sau
pentru îmbunătăţirea îndemânării.

“ Dezvoltarea gimnasticii şi exercitiile fizice îşi au originea în practicarea

zilnică, evoluând odată cu dezvoltarea societăţii omenesti.

În Grecia antică, prin gimnastică s-a înţeles totalitatea mişcărilor pe

care omul le executa din placerea de a face mișcare, de a-şi întări corpul.
Exerciţiile fizice erau executate în Palestre şi Gimnazii, iar gimnastica era

1
LUCA, A., (1998), Gimnastica în şcoală, Editura Universităţii” Al.I.Cuza”, Iaşi ,pag. 19

2
Idem 1
4
considerată ca arta ce înfrumuseţează corpul si înnobilează sufletul omenesc,
având doua trepte:

1. gimnastica = educatia fizică;

2. agnostica = pregatirea pentru competiţii.

Competiţiile prevedeau următoarele probe: alergări; aruncări; sărituri,

nataţie.3”

Grecii antici, considerau gimnastica fiind arta de înfrumuseţare a

corpului şi sufletului omenesc, alături de orchestrica, arta dansului şi
agnostica, toate acestea conducând la întărirea voinţei si caracterului prin
întrecere.

De-a lungul timpului, termenul de gimnastică denumeşte diferite

forme de practicare a mişcării în general şi a exerciţiilor fizice în mod
special, pornind de la cuvântul grecesc gymnos (gol), practicarea exercitiilor
fizice fără îmbrăcăminte”în palestre”, s-a transformat în gymnoso, (a mă
exercita), gymnastichi (exercitii corporale), gymnaziul (locul de practicare a
exercitiului gimnic). Gimnastica cuprindea pe lângă alergare, săritura liberă,
lupta, aruncarea cu discul, pugilatul şi pancraţiul (o combinaţie a trântei cu
pugilatul).

Gimnstica îşi are originile şi în China, India, Egipt și Roma antică.

Exerciţiile fizice introduse de medicul Kong-Fu, grupate în funcţie de
aportul lor la vindecarea diferitelor boli, deschid drumul gimnasticii
medicale, dezvoltate ulterior în India prin sistemul Yoga de exerciţii
corporale în scopul îmbunătăţirii activităţii aparatelor şi sistemelor

3
GONCZI RAICU, M., (2002), Gimnastica, Editura Mirton, Timişoara, pag 1
5
funcţionale ale organismului. Atât sistemul Kong-Fu, cât şi Yoga, de
practicare a exerciţiilor fizice, sunt folosite şi în prezent cu succes în toată
lumea, cu caracter de întreţinere a stării optime de sănătate funcţională a
organismului, cu caracter medical, de prevenire, combatere si vindecare a
diverselor afecţiuni, dar și cu o influenţă pozitivă asupra psihicului uman.

În Egipt se distinge pentru prima dată caracterul analitic al exerciţiilor

fizice, mişcările fiind grupate în funcţie de segmentele corpului implicate,
pentru braţe, trunchi, picioare, sau de mobilitate a coloanei vertebrale.

Roma Antică promova practicarea exerciţiilor fizice în scopuri

medicale dar şi al pregătirii soldaţilor pentru războaie, gimnastica fiind
considerată chiar parte integrantă a medicinei.

În India, gimnastica era folosită sub forma gimnasticii respiratorii, în

China sub forma gimnasticii curative, în timp ce în Egipt, sub forma gimnasticii
rituale. În Caucaz, exercițiile acrobatice erau folosite pentru
pregatirea luptătorilor, pe când Grecia antică - acorda o mare atenţie
gimnasticii medicale.
Herodikos era cunoscut ca întemeietorul gimnasticii igienice si
terapeutice.
Evoluţia gimnasticii de-a lungul timpului, de la forma medicală a
practicării exerciţiilor fizice în antichitate, în scop igienic, curativ, la
educarea cavalerilor în evul mediu, a căpătat abia la sfârşitul secolului XVIII
un caracter ştiinţific, bine determinat în concordanţă cu structura corpului
omenesc, cu vârsta practicanţilor, cu aplicaţii în activităţile şi jocurile
copiilor.

6
 1.2. Gimnastica în şcolile din tara noastră
Primele înformaţii privind prezenţa gimnasticii ca disciplină şcolară
datează din anul 1776 în Cronica lui Atanasie Ipsilante, în care se vorbeşte
despre un regulament de la Sfântul Sava, care conţinea instrucţiuni asupra
exerciţilor corporale, dar fără nici un detaliu de conţinut. Ceva mai târziu, în
Regulamentul Organic, apar recomandări concrete în ceea ce priveşte
întărirea trupurilor elevilor prin exerciţii de gimnastică.
Gimnastica va fi introdusă în şcoli abia începând cu anul 1879, ca
disciplină obligatorie, odată cu aceasta apărând şi un regulament pentru
numirea profesorilor de gimnastică.
Odată cu reforma învăţământului şi datorită lui Spiru Haret, în anul
1893, gimnastica a fost introdusă în şcoala primară, având un conţinut
orientat pe şcoala franceză şi germană. Au fost elaborate noi programe
şcolare care au intrat în vigoare în 1899. Gimnastica devine astfel obligatorie
în şcolile secundare de băieţi şi fete, cu o oră pe săptămână.
Gimnastica îşi păstrează rolul şi importanţa pe care le-a dobândit chiar
dacă domeniul a fost denumit educaţie fizică, ea rămânând în continuare
mijlocul de bază al realizării educaţiei fizice şcolare, ocupând aproape în
întregime conţinutul programelor analitice.
Ionescu D. (1904), referitor la noul val de reformă din 1928, care a
impus modificări ale programelor analitice adoptând sistemul suedez de
gimnastică, apreciază că gimnastica şcolară“ în partea ei practică este o artă
şi în cea aplicativă sau teoretică o ştiinţă”.
În cadrul educaţiei fizice şcolare, gimnastica este inclusă în toate
programele analitice şi la toate clasele, cu o pondere foarte însemnată. Rolul
său educativ, precum şi contribuţia deosebită pe care o are în rezolvarea

7
obiectivelor educaţiei fizice şi sportului, i-au creat un statut de disciplină
obligatorie.
Primele programe analitice elaborate după reforma din 1948, pentru
clasele V-VII, apoi V-VIII, acordă gimnasticii un loc prioritar, prin volumul
mare de exerciţii prevăzute în fiecare clasă. Astfel gimnastica de bază este
cuprinsă cu toate grupele de mijloace, iar gimnastica sportivă, cu elemente
acrobatice, exerciţii sub formă de joc la aparatele de concurs şi elemente de
gimnastică ritmică. De asemenea o mare parte dintre temele teoretice
propuse erau din cadrul gimnasticii.

1.3. Importanţa şi locul gimnasticii în sistemul şcolar de

educaţie fizică si sport.
Astăzi, gimnastica acoperă un teritoriu mult mai vast în ştiinţa
educaţiei fizice si a sportului, reprezentând o disciplină fundamentală de
practicare a exerciţiilor fizice naturale si construite, libere, cu obiecte sau la
aparate, având scopuri şi sarcini precise, adresate categoriilor de vârstă bine
determinate, după criterii de ordin igienic, anatomic, fiziologic, biomecanic
etc.

Practicarea gimnasticii în cadrul unor sisteme instituţionalizate bine

organizate, în învăţământul de toate gradele, dar şi în activitatea sportivă de
performanţă, conferă acesteia un loc important în procesul general de
educaţie al tinerilor si a masei largi a populaţiei, prin crearea obisnuinţei de
practicare independentă a exerciţiilor fizice.

Gimnastica reprezintă disciplina sportivă care, prin ansamblul

exerciţiilor naturale şi construite de care dispune, structurate şi aplicate în
mod ştiinţific, rezolvă mare parte din obiectivele educaţiei fizice şcolare, ale
8
activităţii sportive de masă si de performanţă. Diversitatea mijloacelor cu
care se operează în gimnastică, conferă acesteia statutul de disciplina
fundamentală pentru educaţia fizică şcolară, activitatea sportivă de masă şi
sportul de performanţă, fiind accesibilă şi necesară indiferent de vârstă sau
nivelul de practicare.

Prin mijloace şi metode specifice, gimnastica asigură creşterea şi

dezvoltarea armonioasă a corpului, formarea şi perfecţionarea capacităţii
motrice a organismului, şi mai ales dobândirea obişnuinţei de practicare
independentă a exerciţiilor fizice, în vederea menţinerii unei stări optime de
sănătate.

Disciplină de bază a educaţiei fizice şcolare, prezentă în programa

analitică în învăţămantul de toate gradele, dar şi în activitatea sportivă de
masă şi de performanţă, gimnastica beneficiază de metode, mijloace şi forme
proprii de organizare. Teoria gimnasticii apare ca necesitate a fundamentării
ştiinţifice a experienţelor acumulate în activitatea practică, cu scopul de a le
cunoaşte, explica şi generaliza, de a orienta şi îndruma întregul proces de
învățământ sportiv și educaţie fizică şcolară.

Gimnastica sportivă, în forma sa competiţională, se bucură de un real

prestigiu în toate ramurile sale, fiind prezentă în programul celor mai
importante competitii sportive organizate la nivel mondial.
“ Noţiunea de sistem al educatiei fizice sj sportului, presupune
verigile ce alcătuiesc reţeaua organizatorică a educatiei fizice în toate formele de
practicare a ei. Cele mai importante elemente ale sistemului de educaţie fizică şi
sport, sunt:

9
 a. Fundamentarea teoretică, fondul de idei, care să stea la baza
organizării, desfaşurării şi finalităţii activităţilor respective.
b. Al doilea element al sistemului de educaţie fizică şi sport îl
constituie forţele organizatorice chemate să realizeze concepţia, care stă la
baza activităţii şi cadrul social în care urmează să se desfăşoare activitatea de
educaţie fizică si sport.
c. Al treilea element ce întregeste sistemul de educaţie fizică şi sport, îl
constituie mijloacele acestuia (exercitiul fizic şi ramurile de sport, printre
care şi gimnastica).
În sistemul nostru de educaţie fizică şi sport, gimnastica valorifică
critic experienţa pozitivă acumulată în trecutul acestei activităţi şi s-a îmbogăţit
continuu pe linia împlinirii sarcinilor sociale care-i stau în fata. Gimnastica
ocupă un loc important în toate verigile sistemului de educaţie fizică şi sport.”4
Obiectivele urmărite de educaţia fizică din ciclul gimnazial şi chiar cele
specifice ciclului liceal, sunt adeseori însoţite şi de principalele grupe de mijloace
cu ajutorul cărora vor fi realizate, şi acestea aparţin în majoritate gimnasticii de
bază.
Practic, gimnastica este prezentă sub o formă sau alta, în funcţie de
obiective şi teme prevăzute de programa de specialitate , în toate lecţiile de
educaţie fizică şcolară, la toate nivelurile şi contribuie în mare măsură la
realizarea sarcinilor specifice, beneficiind de cel mai bogat şi divers
conţinut.

Consideraţii asupra gimnasticii

Disciplină de bază a educaţiei fizice şi sportului, gimnastica este
prezentă în programele analitice de învăţământ, la toate nivelurile, de la

4
GONCZI RAICU, M., (2002), Gimnastica, Editura Mirton, Timişoara, pag 22
10
preşcolari la învăţământul superior, în activitatea sportivă de masă şi de
performanţă, în armată, în tabere, medicină sportivă, case de odihnă etc.
“Gimnastica este o disciplină sportivă, care cuprinde exerciţii naturale
şi construite, alese şi structurate în mod ştiinific, pentru a putea fi folosite
atât în educaţia fizică a omului cât şi în activitatea sportivă de masă şi de
performanţă. Prin mijloacele şi metodele de care dispune, gimnastica este
necesară şi accesibilă tuturor vârstelor, având o contribuţie hotărâtoare în
dezvoltarea armonioasă a organismului în creştere”5
Gimnastica dispune de o teorie proprie, ştiinţific sistematizată, de o
metodică bine definită şi realizată prin mijloace corespunzătoare, cât şi de
forme proprii de organizare. Teoria, trasează o orientare şi îndrumare logică
a manifestărilor practice, corespunzătoare acestei discipline, explicând şi
generalizând experienţe accumulate în practica domeniului. Teoria studiază
totodată scopul, sarcinile şi legătura cu celelalte discipline ale educaţiei
fizice, tehnica şi metodica de însuşire a deprinderilor specifice şi de educare
a calităţilor psiho-motrice.
Caracterul atractiv al gimnasticii, prin toate formele sale de
manifestare, sistematizate în ramuri distincte, artistică, ritmică, acrobatică,
aerobică, plasează gimnastica într-un cadru special de actualitate, în
condiţiile societăţii modern, intens preocupată de menţinerea unei stări
optime de sănătate şi armonizarea dezvoltării fizice.

Rezultatele de excepţie obţinute de reprezentanţii ţării noastre la toate

ramurile gimnasticii, dar în special la gimnastica artistică, dovedesc
măiestria unui sistem bine organizat şi perfecţionat care ridică standardele

5
LUCA, A., (1998), Gimnastica în şcoală, Editura Universităţii” Al.I.Cuza”, Iaşi ,pag. 19

11
acestui sport la perfecţiune. Aspectul educativ, manifestat prin cultivarea
gustului pentru frumos, a esteticii corporale desăvârşite şi a mişcării până la
gradul de artă, nu mai miră astăzi pe nimeni, ci atrage continuu practicanţi,
amatori sau profesioniști, fie că e vorba de gimnastica artistică, ritmică,
acrobatică, sau aerobică.

Toate aceste ramuri ale gimnasticii au ca fundament gimnastica de

bază, care beneficiază de un ansamblu complet, divers şi complex de
sisteme de acţionare, accesibile indivizilor de diferite vârste, grade de
pregatire, sau obiectivele ce stau la baza practicării gimnasticii în școală,
cluburi sportive, sau în diferite alte centre specializate.

Gimnastica are răspunsurile pozitive, privind gradul de îndeplinire a

obiectivelor de natură fiziologică: dezvoltarea si menţinerea unei stări
optime de sănătate, sau armonizarea fizică corporală; a celor de natură
pedagogică : însuşirea unor deprinderi motrice de bază necesare indivizilor
în viaţa de toate zilele şi dezvoltarea calităţilor motrice; precum şi, nu în
ultimul rând, a celor de natură educativă: crearea obisnuinţei de practicare a
exercitiilor fizice în mod independent, recreativ sau corector, educarea
calităţilor moral-volitive si afective pozitive. Toate acestea reflectă conditia
omului modern, dornic de integrare, adaptare şi perfecţionare într-o lume în
plină evoluţie, într-o societate modernă.

O privire de ansamblu asupra gimnasticii, din antichitate şi până în

epoca contemporană, elucidează sarcini diverse şi scopuri diferite, realizate
pe deplin, printr-o diversitate de mijloace care înlesnesc activităţile
complexe ale omului.

12
 Revenind la fundamentul gimnasticii, respectiv gimnastica de bază,
forma inţială a gimnasticii şi baza practicării exerciţiilor fizice atât în şcoală
cât şi în sportul de performanţă, putem afirma fără rezerve importanţa
fiecărei ramuri a gimnasticii în parte, dar mai ales contribuţia adusă
celorlalte sporturi.

Gimnastica, prin multitudinea si diversitatea exerciţiilor de care

dispune, se impune ca factor de bază, în sprijinul dezvoltării si perfecţionării
multor sporturi, fie ele individuale sau colective, practicate de amatori, sau
la nivel de performanţă. O alta clasificare a gimnasticii, dupa Gh. Baiașu, în
lucrarea “Gimnastica”, editura Stadion, 1972, evidentiaza ramura”
gimnastica pentru sporturi” şi se referă strict la aplicarea cu success a
mijloacelor gimnasticii în diferite alte sporturi, indiferent de natura acestora,
sau de nivelul de practicare.

Gimnastica în general , si cea de bază în mod special, beneficiază de

un conţinut specific şi variat, oferind posibilitatea unei influenţe precise şi
selective asupra organismului, asigurând posibilitatea unui control superior,
de stăpânire multilaterală a aparatului locomotor.

Scopul, sarcinile şi caracteristicile gimnasticii

Scopul

13
 Alături de celelalte discipline ale educaţiei fizice şi sportului,
gimnastica are drept scop principal, perfecţionarea procesului de dezvoltare
fizică şi a capacităţii motrice de bază, utilitar aplicativă şi de performanţă, a
practicanţilor, printr-un bagaj specific, divers, de mijloace eficiente.

Sarcinile gimnasticii se subordonează scopului şi se referă la:

- creşterea şi dezvoltarea corectă şi armonioasă a organismului;

- formarea unei ţinute corecte, frumoase, a unei estetici corporale de

excepţie;

- prevenirea şi combaterea unor eventuale atitudini deficitare şi a

unor deficienţe fizice şi motorii cauzate de diverşi factori;

- stimularea capacităţii funcţionale a organismului, prin activarea

sistemelor: cardio-vascular, respirator, nervos şi muscular;

- dezvoltarea calităților motrice şi menţinerea lor la un nivel optim

de dezvoltare pe tot parcursul vieţii, până la o vârstă cât mai
înaintată;

- dezvoltarea capacităţilor condiţionale coordinative şi a unor calităţi

psihice de bază;

- buna funcţionare a organismului din punct de vedere fiziologic,

asigurând baza creşterii capacităţii de efort a organismului implicat
în mişcare;

14
 - creşterea capacităţii de însuşire a bazelor generale ale mişcărilor
(planuri, direcţii, amplitudine, traiectorie, ritm, tempo, durată)
contribuind la realizarea unor execuţii corecte;

- formarea capacităţii de relaxare parţială sau totală a corpului

implicat în efort de lungă durată sau de mare intensitate, rezultat în
urma activităţilor cotidiene;

- desăvârşirea tehnicii de execuţie a mişcărilor;

- dezvoltarea ritmului şi a simţului muzical prin folosirea

acompaniamentului în efectuarea exerciţiilor de gimnastică;

Caracteristicile gimnasticii

Gimnastica deţine cea mai mare varietate de exercitii naturale şi

construite, care trebuie judicios alese şi aplicate, în funcţie de starea de
sănătate a practicanţilor, de particularităţile de vârstă, sex, grad de pregătire,
scopul urmarit, efectul scontat.

Exerciţiile de gimnastică pot fi aplicate în combinaţii diferite de

poziţii şi mişcări, asigurând o pregătire complexă, multilaterală, contribuie la
dezvoltarea coordonarii generale, înlesnind însuşirea rapidă şi corectă a altor
acţiuni mai dificile.

Gimnastica dispune de exerciţii cu caracter analitic, care pot fi

aplicate selectiv asupra unor segmente, fără a influenţa prin acţiunea lor alte
regiuni (osoase, musculare sau articulare), îndeplinind cu succes obiective
precise, specifice.

15
 Caracterul neobişnuit al mişcărilor şi pozițiilor specifice gimnasticii,
în condiţii de sprijin, atârnat, răsturnat, de menţinere a echilibrului şi a
orientării în spaţiu, determină o mai bună stapânire a aparatului locomotor.

Prin contribuţia gimnasticii se accelerează dezvoltarea calităților

motrice (viteză, îndemânare, rezistenţă, forţă) dar şi a unor importante
calităţi psihice (voinţă, perseverenţă, curaj, stapânire de sine etc.) esenţiale
în creşterea performanţelor, dar şi activităţile cotidiene.

Caracterul estetic pronunţat al exercitiilor de gimnastică, este dat de

execuţia artistică, expresivă a mişcărilor, cu o forma specială, de ţinută
corporală (vârfuri întinse, genunchii întinşi, poziţii armonioase ale braţelor şi
trunchiului).

16
 Ramurile şi mijloacele gimnasticii
Ramurile gimnasticii
Simultan cu dezvoltarea şi perfecţionarea educaţiei fizice şi a
sportului, au survenit modificări şi în domeniul gimnasticii.

Împărţirea gimnasticii din 1948:

Grupa I Gupa a Il-a Gupa a IIl-a

1. Gimnastica de bază. 1.Gimnastica sportivă. 1. Gimnastica
2.Gimnastica igienică. 2. Acrobatica sportivă sportivă ajutătoare.
3. Gimnastica artistică. 2. Gimnastica în
producere.
3. Gimnastica
medicală.
Clasificarea din 1948 cuprinde trei grupe de ramuri:
- în prima grupă au fost determinate două ramuri: gimnastica de bază
şi gimnastica igienică.
- în grupa a doua - 3 ramuri: gimnastica sportivă (pentru bărbaţi şi
femei; acrobatica sportivă bărbaţi şi femei şi gimnastica artistică pentru
femei).
- în grupa a treia - 3 ramuri: gimnastica sportivă ajutătoare; gimnastica
în producere şi gimnastica medicală.
Ne amintim, că de fapt, prima încercare de a diviza gimnastica a fost
făcută de F. Amoros(1770- 1848).
El a determinat patru probe: gimnastica industrială naţională,
gimnastica militară, gimnastica medicală şi gimnastica de scenă (acrobatica).
Deşi trecând un secol, gimnastica s-a îmbogăţit cu 5 probe noi:
gimnastica de bază, gimnastica igienică, gimnastica sportivă, gimnastica
artistică şi gimnastica sportivă ajutătoare.
Următoarea divizare a avut loc peste 20 ani (1968)

17
 Divizarea gimnasticii din 1968

I grupă: de dezvoltare a II-a grupă: cu a IlI-a grupă: cu

fizică generală caracter sportiv caracter aplicativ şi
1. Gimnastica de bază. 1.Gimnastica sportivă. auxiliar
2. Gimnastica igienică. 2.Acrobatica sportivă. 1. Gimnastica sportivă
3. Gimnastica atletică. 3.Gimnastica artistică. aplicativă.
2.Gimnastica
profesională.
3.Gimnastica militară.
4.Gimnastica în
productie.
5.Gimnastica medicală

Cum rezultă din tabelul dat peste 20 ani de la prima împărţire au mai
apărut încă trei probe de gimnastică - gimnastica atletică, gimnastica
profesională şi gimnastica militară.
Conform acestei divizări gimnastica include 11 ramuri fiecare având un
conţinut de mijloace şi obiective specifice. O altă divizare a gimnasticii a
avut loc în 1984.
Divizarea gimnasticii în 1984
Divizarea gimnasticii din 1984
I direcţie: de instruire şi dezvoltare a II direcţie: de însănătoşire
Grupa I: ramuri cu Grupa II: ramuri cu Grupa I: ramuri cu Grupa II: ramuri cu
caracter aplicativ. caracter de instruire. caracter igienic. caracter curativ.
1.Gimnastica 1.Gimnastica de 1.Gimnastica igienică. 1.Gimnastica
profesională. bază. 2.Gimnastica 2.Gimnastica în corectivă.
2. Gimnastica feminină. producţie 2.Gimnastică de
militară. 3.Gimnastica 3.Gimnastica ritmică restabilire.
3.Gimnastica atletică. 3.Gimnastica
sportivă-ajutătoare. funcţională
a III direcţie: cu caracter sportiv
Grupa I: ramuri cu caracter specializat Grupa II: ramuri cu caracter sportiv de
masă
1 .Gimnastica artistică specializată. 1 .Gimnastica artistică de masă.
2. Acrobatica specializată. 2. Acrobatica de masă.
18
3. Gimnastica ritmică sportivă 3. Gimnastica ritmică de masă

În anul 2000 şi mai apoi în anul 2006 se înaintează o clasificare nouă

ipotetică de către E. M. Filipenco în care se constată mai mult de 40 ramuri
ale gimnasticii.
Divizarea gimnasticii după 2000

Divizarea ipotetică a gimnasticii contemporane (după E.M.Filipnco)

I direcţie: ramuri sportive. a Il-a direcţie: ramuri cu
caracter instructiv
Ramuri specializate. Ramuri pentru masele Ramuri instructiv - educative
largi.
Ramuri aplicative.
1. Gimnastica artistică. 1. Gimnastica artistică 1. Gimnastica profesională.
2. Acrobatică. de masă. 2. Gimnastica militară.
3.Gimnastica ritmică. 2. Acrobatică de masă. 3. Gimnastica sportivă-
4. Aerobica sportivă. 3. Gimnastica ritmică de ajutătoare.
5. Sărituri pe trambulină. masă. 1.Gimnastica de bază.
6. Mini-tramp dublu. 4. Gimnastica atletică 2.Gimnastica feminină.
(Bodibilding). 3.Gimnastica atletică.
5.Gimnastica„Eurotim". 4.Gimnastica autonomă
6. Rok-n-Rol acrobatic. (independentă).
7. Fitnesul gimnastic. 5.Gimnastica în apă.
8. Cerliding
a IlI-a direcţie: ramuri cu caracter medical
Ramuri (profilaxie) medicale Ramuri cu caracter de Ramuri cu caracter
însănătoşire netradiţional.

1 . Gimnastica corectivă. 1 . Gimnastica igienică. 1. Gimnastica Anohin.

2. Gimnastică de reabilitare. 2. Gimnastica de 2. Gimnastica Strelnicov.
3. Gimnastica funcţională. producţie. 3. Gimnastica Buteico.
4. etc. 3. Gimnastica ritmică. 4. Gimnastica
4. Gimnastica aerobica. Ciugunov.
5. Gimnastica Ghermes.
6. Gimnastica. Sheiping
-
7. Stretching -
gimnastica.
8. Gimnastica „Yoga".
19
 9. Gimnastica Tigun.
10.Gimnastica Tai-tzi-tinani.
11. Gimnastica U-Su
12. Gimnastica Izoton

Ramurile gimnasticii actuale

1. Gimnastica de bază
2. Gimnastica de performanță
3. Gimnastica aplicată în alte domenii

1. Gimnastica de bază reprezintă ramura fundamentală a gimnasticii,

fiind fundamentul educației fizice școlare, prezentă în programele
școlare la toate nivelurile de învățământ, de la preșcolar, școlar, liceal,
la învățământul superior. Are un caracter de masă, prin faptul că se
adresează tuturor categoriilor de persoane, indiferent de vârstă, sex,
sau nivel de pregătire.
Conținutul gimnasticii de bază cuprinde următoarele categorii de
mijloace :
 exerciții de front și formații,
 exerciții de dezvoltare fizică generală,
 exerciții aplicative,
 exerciții acrobatice,
 exrcițiile gimnasticii de înviorare,
 exercițiile gimnasticii igienice.

2. Gimnastica de performanță este ramura gimnasticii care are la bază

competiția sportivă și se adresează tinerilor cu reale calități de practicare
și posibilități fizice superioare.
20
 Ramurile gimnasticii de performanță sunt:
- Gimnastica artistică,
- Gimnastica ritmică sportivă,
- Gimnastica acrobatică,
- Gimnastica aerobică.
3. Gimnastica aplicată în alte domenii este ramura gimnasticii cu
caracter compensator, de completare sau de corectare și este folosită atât
în sportul de performanță din alte discipline sportive dar și în scopul
recuperării funcționale în urma unor îmbolnăviri.

Subramurile gimnasticii aplicate în alte domenii sunt:

- Gimnastica aplicată în alte discipline sportive
- Gimnastica medicală

Mijloacele gimnasticii

Mijloacele gimnasticii, sunt exerciţiile specifice, prin care se

îndeplinesc obiectivele operaţionale în lecţia de educaţie fizică, sau în
21
antrenamentul sportiv de performanţă. Acestea se sistematizează pe mai
multe grupe în funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc şi de caracteristicile
comune de care dispun.

1. Exerciţii de front şi formaţii

Această grupă de exerciţii, are rolul de organizare, disciplinare și

pregătire a elevilor, în vederea desfășurării activitățior specifice lecțiilor de
educație fizică sau de antrenament sportiv. Mijloacele de acţionare vor fi
îndreptate în sensul captării atenţiei, verificării ținutei și a stării de sănătate,
prezentării temelor și obiectivelor lecției. Exercițiile de front, ordine și
formații se clasifică în: acțiuni pe loc, acțiuni din deplasare, alcătuiri și
schimbări de formații, deplasări în figuri, etc.

2. Exerciţii de dezvoltare fizică generală

Exercițiile de dezvoltare fizică generală, sau de influențare selectivă a
aparatului locomotor, contribuie la formarea bazelor generale ale mişcării
(direcţie, traiectorie, amplitudine, ritm, tempou) cât și la dezvoltarea
calităților motrice, având drept scop prelucrarea analitică a aparatului
locomotor, formarea ţinutei corecte a corpului.
Acestea se impart în:
- Exerciții libere (individual, analitic, pentru diferite părţi ale
corpului)
- Exerciții cu partener
- Cu obiecte portative (bastoane, mingi, corzi, extensoare, cercuri)
- La aparate (banca de gimnastică, scară fixă, bara de perete).

3. Exerciţiile aplicative
22
 Exercițiile aplicative contribuie la formarea deprinderilor motrice de
bază (mers, alergare, sărituri, aruncare și prindere) cât și a deprinderilor
motrice utilitar aplicative (echilibru, târâre, căţărare, escaladare, transport de
greutăţi, tracţiuni şi împingeri).

4. Elemente acrobatice

Elementele acrobatice reprezintă poziții și acţiuni motrice special

concepute, statice sau dinamice, cu caracter de echilibru, mobilitate sau
forţă. Acestea contribuie în special la dezvoltarea coordonării, a funcţiilor
aparatului vestibular cât şi la educarea unor calităţi psihice deosebite
(hotîrâre, curaj, determinare).

5. Exerciţii de gimnastică ritmică

Specifice fetelor, aceste exerciţii se caracterizează prin forma estetică,

artistică, expresivă a mișcărilor. Ele cuprind elemente de tehnică corporală,
executate liber, sau cu obiectele portative specifice (coardă, cerc, minge,
panglică, măciuci) şi contribuie la educarea esteticii corporale, a ritmicității,
muzicalității și comunicării motrice.

6. Exerciţii la aparatele de gimnastică

Cuprinzând elemente, poziţii şi mişcări, de echilibru, forţă sau balans,

cu structuri complexe şi o tehnică bine determinată, aceste exerciţii
contribuie la formarea unor deprinderi şi priceperi motrice complexe de
stăpânire a corpului în poziţii neobişnuite. Sunt mijloace eficiente de
dezvoltare a tuturor calităţilor motrice, dar în special a coordonării cât și a
unor importante calități psiho-motrice. Aparatele de concurs la masculin

23
sunt: bară, cal cu mânere, inele, paralele egale, sărituri, sol; iar la feminin:
sărituri, paralele inegale, bârnă, sol.

3.1. Terminologia gimnasticii

Terminologia gimnasticii este forma prin care se îndeplinește funcția de
exprimare a conținutului disciplinei, fiind într-o continuă transformare în
concordanță cu noile descoperiri ale activității practice de gimnastică.
“Terminologia gimnasticii cuprinde totalitatea termenilor specifici,
folosiţi pentru denumirea exerciţiilor, a poziţiilor statice, a mişcărilor
dinamice, a aparatelor de gimnastică. De asemenea cuprinde reguli de
formare a termenilor, precum şi preschimbare a lor.”6

“ Prin terminologia gimnasticii trebuie să înţelegem denumirea mişcărilor,

poziţiilor şi a formelor de descriere a exerciţiilor, prin cuvinte obişnuite, pentru a
putea fi scrise şi descrise, în vederea înţelegerii lor cu mai multă uşurinţă de cei
interesaţi, spre a fi executate.Terminologia gimnasticii are o deosebită importanţă în
procesul de instruire. Ea ajută la însuşirea corectă a exerciţiior şi uşurează
comunicarea şi înţelegerea între specialişti.”7

Având la bază principii fundamentale, terminologia trebuie să fie clară,

precisă, concisă şi unitară şi să asigure o înţelegere uşoară între specialiştii
domeniului şi practicanţi, să asigure şi să îndeplinească întocmai funcţia
comunicativă între aceştia. De asemeni pentru o înţelegere corectă şi uşoară va

6
GONCZI RAICU, M., (2002), Gimnastica, Editura Mirton, Timişoara, pag 93

7
LUCA, A., (1998), Gimnastica în şcoală, Editura Universităţii” Al.I.Cuza”, Iaşi ,pag. 45
24
trebui să fie respectate particularităţile de limbă, să fie ştiinţifică, dar în acelaşi timp
accesibilă în scris şi în comunicările verbale.

Cerinte de bază în terminologia gimnasticii

 să fie precisă (termenul utilizat să descrie exact imaginea mişcării la care
se referă)
 să respecte particularităţile de limbă (termenul să aibă anumită formă şi
sonoritate);
 să aibă bază ştiinţifică;
 să fie accesibilă;
 să fie clară şi unitară;
 să servească drept mijioc de comunicare internaţională, în ramurile cu
caracter sportiv.
Utilizarea corectă a terminologiei, va determina:
- întelegerea concretă a esenţei exerciţiilor fizice şi formarea
reprezentării corecte asupra mişcărilor;
- asigurarea îmbunătăţirii rezultatelor tehnice;
- uşurarea comunicării între specialiştii din gimnastică (arbitri, sportivi,
profesori, antrenori);
- contribuie la îmbunătăţirea procesului de însuşire a exerciţiilor;
Scopul terminologiei este de a ajuta înţelegerea corectă a conţinutului
disciplinei, cât şi a facilita comunicarea între profesori, antrenori, elevi si
sportivi.
Terminologia educaţiei fizice a izvorât dintr-o necesitate practică,
cuprinzând sistematizarea şi generalizarea tuturor termenilor necesari.
Fiecare ştiinţă posedă un limbaj propriu, de expresie, care uşurează

25
considerabil înţelegerea conţinutului. Odată cu dezvoltarea conţinutului, apar
inevitabil multe modificări în termenii folosiţi.
Terminologia în Romania s-a dezvoltat ţinând cont de dezvoltarea
ştiinţei educaţiei fizice şi sportului.
Profesorul Gheorghe Mocianu în cărţile sale foloseşte terminoiogia de
început, care exprimă orientarea lui spre practicarea gimnasticii Iui Jahn,
precursorul gimnasticii sportive de astăzi.
Profesorul Ion Bucovineanu în ceie două lucrări ale sale, foloseşte o
terminologie proprie, ce exprimă în special conţinutul gimnasticii suedeze.
Profesorui Dumitru lonescu scrie prima carte "Terminologia
exerciţiilor de ordine, libere, cu instrumente şi la aparate". Această carte
păstrează exerciţii la aparate din sistemul german a lui Jahn. El foloseşte
termeni ca: „poziţiile sau ținerile fundamentale” care sunt: „atârnarea”,
„rezemarea”, „șederea” „starea” și „în genunchi”.
Profesorul lacob Mihailă si Ben Nilsen, traduc "Terminoiogia
gimnasticii suedeze", scrisă de Thulin, care a fost adaptată si prelucrată de
către profesorul Virgil Roşală.
Pentru terminologia gimnasticii românești această traducere a
reprezentat un real progres , deşi utiliza termeni proveniţi din sistemul suedez
de gimnastică. În terminologia suedeză apare tendinţa de simplificare a
termenilor folosiţi.
Ex.: în loc de poziţiune = poziţie, rotaţiune = rotaţie rezemare = sprijin,
mergere = mers.
Terminologia este totalitatea termenilor de specialitate folosiţi într-o
disciplină sau într-o ramură de specialitate.

26
 Terminologia gimnasticii cuprinde totalitatea termenilor specifici folosiţi
pentru denumirea exerciţiilor de gimnastică, aparatelor de gimnastică,
instalaţiilor, echipamentului, sistemelor de gimnastică, denumirea formelor
de descriere şi a regulilor de notare a exerciţiilor.

Terminologia gimnasticii facilitează:

1) înţelegerea mai corectă a esenţei exerciţiilor şi formarea reprezentării

corecte despre ele;

2) descrierea exerciţiilor de gimnastică în proiecte didactice, editarea

documentelor de planificare;

3) comunicarea dintre pedagog şi elev, antrenor şi sportivi, arbitri şi

participanţii competiţiei, specialişti în diverse situaţii de activitate;

4) îmbunătăţirea procesului de instruire a exerciţiilor, generalizarea

experienţei avansate a muncii profesorilor şi antrenorilor de specialitate;

5) elaborarea teoriei şi metodicii de formare a cunoştinţelor în procesul de

instruire a generaţiei tinere;

6) îmbunătăţirea tehnicii sportive şi a rezultatelor tehnice-sportive;

7) optimizarea procesului de antrenament prin compactizarea cuvintelor,

mărirea gradului emoţional limitându-se timpul procesului de instruire;

8) elaborarea materialelor didactice, a programelor şi literaturii de

specialitate;

9) arbitrajul competiţiilor, însuşirea conţinutului documentelor competiţiei;

27
10) formarea imaginii artistice şi de virtuozitate - produs al fanteziei
creatoare a autorului, forma concretă a unei acţiuni motrice efectuată la
aparatele de „gimnastică - Diamidov", „Tkaciov", „Corbet", „Saghinean",
„Modiar", „Sivado", „Comaneci", etc.

11) formarea imaginii chinestezice - totalitatea senzaţiilor pe care le produc

mişcările gimnastului, ale segmentelor corpului său;

12) formarea imaginii motrice (dinamice) - care se referă la mişcări lente sau
accelerate - salto şi triple salto;

13) formarea imaginii vizuale - se referă la aparatul optic - văz, denumirea

termenului să fie văzut în imagine;

În funcţie de utilizare, termenii se împart în:

1) termeni comuni,
2) termeni concreţi.
1. Termenii comuni, au sens de sintetizare şi sunt clasificaţi în raport
cu tehnica generală de executare a exercițiilor. De exemplu: rulări,
rostogoliri, răsturnări, urcări, atârnări, tracţiuni, aruncări, deplasări, sărituri
etc.
Aceşti termeni se întrebuinţează pentru generalizarea unei grupe de
elemente de aceeaşi structură în scopul elaborării programelor de
învăţământ, recomandărilor practice, fişelor instructive etc.
2. Termenii concreţi denumesc particularităţile acţiunii și se clasifică
în:
a) termeni principali (de bază)
b) termeni suplimentari şi derivate.

28
 a) termenii principali determină caracterul acţiunii (ridicare, cădere,
rotare, întoarcere, coborâre etc.).
b) termenii suplimentari (auxiliari) determină: modul de executare a
exerciţiului (prin îndreptare, prin forţă, prin arcuire); direcţia mişcării (în
dreapta, în stânga, înapoi, înainte, înainte-sus etc.); condiţia de sprijin (pe
antebraţe, cap şi mâini, pe genunchi, în stând pe mâini, în aşezat etc.)
La determinarea denumirii exerciţiilor se utilizează în primul rând
termeni principali (de bază) care arată esenţa acţiunii, iar cei suplimentari
concretizează acţiunea şi consecutivitatea de executare.
Regulile de omitere a unor termeni
În gimnastică există unele reguli de exprimare laconică proprie
terminologiei sportive.
În unele cazuri sunt omişi termenii:
1)„înainte" - mişcarea frecventă, rectilinie cu braţele, trunchiul,
picioarele în timpul executării exerciţiilor de dezvoltare fizică generală, a
exerciţiilor la sol şi aparatele de gimnastică. Cuvîntul „înainte" se omite şi la
poziţia executantului în stând cu faţa la aparat de gimnastică.
2)„palmele înăuntru", „palmele în jos" - în poziţia de bază a
braţelor;
3) „trunchiul" - la aplecare înainte şi înapoi, la înclinări în stânga şi în
dreapta. Cuvântul „trunchiul" nu se omite la răsucire spre stânga, dreapta, şi
la rotare în jurul axei;
4) „extensie" - dacă mişcarea se execută în extensie şi stilul
execuţiei subînţelege acţiunea dată;
5) „piciorul", „punem", „lăsăm", „ridicăm" - în timpul mişcării
înainte, înapoi, lateral în timpul efectuării exerciţiilor de dezvoltare fizică

29
generală, la sol, şi în timpul balansului peste (bară, cal cu mânere, bârnă) şi
al acţiunii însoţitoare în timpul mişcărilor;
6) nu se precizează corectitudinea executării poziţiilor de braţe,
trunchi, picioare dacă mişcarea se efectuează cu o ţinută corectă şi
corespunde tehnicii contemporane de executare;
7) nu se indică cele mai răspândite feluri de apucări (apucat de sus) la bară,
cal cu mânere, inele, paralele etc.
8) nu se folosesc arhaisme „în urmă", „la brâu", „la centură", „în lături",
„în părţi" când este vorba de mâini şi braţe, „exerciţii pentru taz" etc.

Tehnologia utilizării termenilor la descriere şi exprimare în regulile de

omitere

Reguli de utilizare a termenilor

Se scrie şi se pronunţă corect Se scrie şi se pronunţă incorect

Braţele înainte 1. Mâinile înainte

2. Braţele înainte, palmele înăuntru.

30
 3. Braţele drepte (întinse) înainte.
Braţele sus 1. Braţele ridicate sus.

2. Braţele prin înainte

sus.

3. Ridicăm braţele
sus.

4. Mâinile în sus.
Braţele lateral 1. Braţele în lături.

2. Mâinile în părţi.

3. Braţele lateral, palmele în

jos.
Aplecare înainte (înapoi) 1.Aplecarea trunchiului
înainte (înapoi).
Înclinare spre stânga (dreapta) 1.Înclinarea trunchiului spre
stânga (dreapta).
Întoarcerea (răsucirea) trunchiului spre Întoarcere spre stânga
stânga (dreapta) (dreapta) (Se schimbă
forma mişcării).
Extensie Extensie înapoi.
Dreptul lateral pe vârf 1. Piciorul drept lateral pe vîrf.

2. Dreptul lateral pe degete.

3. Punem piciorul drept lateral pe vârf.

Dreptul (stângul) înainte-sus 1. Ridicăm piciorul drept înainte în
31
 sus.
Stând depărtat Stând picioarele la nivelul umerilor.
Un pas înapoi Un pas în urmă.
Balans peste cu dreptul (stângul) Balans peste cu piciorul drept (stâng).
Genuflexiuni Aşezări, lăsări

Formele de descriere a exerciţiilor în gimnastică şi direcţiilor de

utilizare a lor

În gimnastică sunt cunoscute următoarele forme de descriere:

l. Generalizată - se caracterizează prin utilizarea termenilor

principali care determină caracterul general al mişcărilor de aceeaşi
structură, fară derivate sau specificări concrete. Forma generalizată de
descriere este folosită pentru elaborarea programelor de învăţământ,
planurilor calendaristice, îndrumărilor metodice, proiectelor didactice. De
exemplu, regrupări, rulări, rostogoliri, răsturnări, atârnări, aruncări şi
prinderi, căţărări etc.

2. Concretă - se notează fiecare mişcare conform regulilor de

descriere a exerciţiilor. Forma concretă poate fi folosită în comun cu cea
generalizată ( atârnat, atârnat în echer, atâmat în echer depărtat, atârnat

32
îndoit etc.) sau ca forma - separată (mers obişnuit, mers pe vârfuri, pe călcâi,
cu paşi alăturaţi etc). Este folosită pentru elaborarea materialelor didactice.

3. Prescurtată - se caracterizează prin prescurtarea cuvintelor.

Abrevierile în gimnastică pot fi ortografiate în felul următor: acr.
(acrobatica), p. (puncte), ex.(exerciţiu), P.i. (poziţia iniţială), P.f. (poziţia
fundamentală), b./f. (bară fixă), par. (paralele) etc. La prescurtare se pune
majusculă. Descrierea prescurtată poate fi şi denumirea elementelor tehnice
efectuate de autor: „Şaghinean", „Madiar", „Comaneci", „Tkaciov", „salto
Delcev", „saltoGhingher", îmbinări de elemente „Adler", „3ndo", „Stalider"
etc.

4. Grafică - reprezentarea prin desen a exerciţiului. Direcţia mişcării,

amplitudinea, axele şi planurile în care se execută mişcarea sunt în mare
măsură influenţate de desen-iconografic.

Metoda grafică se reprezintă prin:

a) linii neîntrerupte;

b) linii întrerupte;

c) de contur.

Desenul de contur prezintă o linie conturată care determină conturul

figurii. Metoda grafică este utilizată ca material ilustrativ pe tablă, tablouri,
fotografii, diagrame, filme cu desene grafice. La prezentarea grafică a
exerciţiilor la aparate se va ţine cont de următoarele:

a) Aparatele de gimnastică, executantul şi alte obiecte pot fi desenate

din profil sau din faţă;

33
 b) Poate servi ca metodă individuală sau cu alte forme de descriere -
cu cea concretă, cu forma combinată, cu sincronă.

5. Combinată - se utilizează forma:

a) generalizată şi concretă;

b) concretă şi grafică pentru elaborarea proiectelor didactice,

materialelor intuitive, recomandărilor metodice, programelor de clasificare
sportivă la gimnastică.

6. Sincronă - se caracterizează prin înregistrarea simultană, a

exerciţiului şi a acompaniamentului muzical - cu ajutorul camerei sincrone
în cadrul antrenamentul sportiv, competiţiilor sau unor cercetări ştiinţifice.
Camera sincronă poate înregistra viteza de alergare, forţa de respingere,
traiectoria zborului şi alţi parametri ai tehnicii executării exerciţiului,
inclusiv şi a imaginii executantului.

7. Grafica-sincronă - prezintă sincronism, care produce în mod

sincron mişcarea gimnastului la sol sau alte aparate de gimnastică prin
înregistrare pe hârtie, reprezentate în linii neîntrerupte sau întrerupte.
Metoda grafică sincronă este utilizată în cercetări ştiinţifice în scop de
constatare a unor acţiuni motrice.

8. Stenografiere - înregistrarea vorbirii profesorului, a informaţiei

despre activitatea didactică în antrenamentul sportiv, seminare, la conferinţe
ştiinţifice, simpozioane etc. Stenografia este utilizată şi în sistem de
înregistrare rapidă a elementelor tehnice la aparatele de gimnastică în cadrul
competiţiilor internaţionale, arbitraj prin semne oficiale. în scopul
înregistrării informaţiei, înregistrare sonoră, poate fi utilizat dictofonul.
34
 9. Filmare (înregistrare pe banda magnetică) - folosirea aparatelor
de luat vederi în scopul filmării şi prelucrarea specială a peliculei şi
montarea ei în scopul obţinerii celor mai diverse efecte în cadrul învăţării
elementelor tehnice, demonstrării pe ecran a rezultatelor instruirii. Calităţile
pedagogice ale unei benzi magnetice pentru înregistrări audio-video, sunt
legate de posibilităţile tehnice pe care le oferă procesul de învăţământ,
capacitatea tehnică de activizare a mijloacelor audio-vizuale prin comenzi
rapide de oprire, pornire şi reluare.

Totodată, conţinutul înregistrării trebuie să fie adoptat modalităţilor

de prezentare în aşa fel încât fiecare fragment folosit independent, să sprijine
nemijlocit o anumită latură a procesului de învăţământ, păstrându-se unitatea
lor.

10. Comentariul verbal - este o metodă de decodificare a imaginii

de pe banda magnetică, sau comentarea unui exerciţiu în timpul efectuării de
altă persoană. Comentariul verbal trebuie să stimuleze gândirea
participanţilor, puterea lor de imaginaţie, creativitatea.

De la student/elev se cere o cunoaştere globală a terminologiei

gimnasticii a funcţionalităţii limbajului, a capacităţii de analiză-sinteză. Să
se descurce bine în orice situaţie de comunicare didactică.

An de an unităţile şcolare, asociaţiile sportive, catedrele de

specialitate sunt dotate cu calculatoare electrice de diferite tipuri, ceea ce
conferă posibilităţi sporite de implementare a instruirii asistate de calculator
(I.A.C.).

35
 Învăţarea terminologiei cu ajutorul calculatorului se bazează pe
dialogul dintre acesta şi cel ce învaţă, ceea ce conferă procesului învăţării un
caracter integrativ. Acest dialog este conceput pe baza unui program didactic
şi se realizează cu ajutorul unei console formate dintr-o claviatură
alfanumerică şi dintr-un ecran, ambele legate de calculator. Prin intermediul
tastaturii se asigură dialogul cu calculatorul, cel care învaţă răspunzând la
întrebările primite.

IV. Reguli de descriere a poziţiilor în gimnastică

Pentru descrierea poziţiilor, succesiunea cuvintelor folosite este

următoarea:

a. Primul cuvânt exprimă denumirea poziţiei fundamentale (sunt

în număr de şase);

b. Al doilea cuvânt şi următoarele denumesc poziţiile

segmentelor care nu se găsesc în situaţiile obişnuite a poziţiei fundamentale,
numite poziţii derivate, în succesiunea lor, începând de la punctul (suprafaţa)
de sprijin – adică de la picioare şi se continuă cu trunchiul, braţele şi capul –
pentru primele patru poziţii fundamentale (stând, pe genunchi, aşezat şi
culcat).

Pentru ultimele două poziţii fundamentale, atunci când corpul se

găseşte în poziţia sprijin sau atârnat, descrierea începe de la priză spre
extremitatea opusă (de obicei spre picioare).

Exemple:
36
1. Stând (poziţia fundamentală ), depărtat, braţele lateral (poziţii
derivate).

2. Culcat dorsal ( poziţia fundamentală ), picioarele depărtate,

braţele sus ( poziţii derivate).

3. Aşezat, picioarele îndoite şi depărtate, braţul stâng înainte,

mâna dreapta pe şold.

4. Atârnat, cu braţele îndoite, la bara fixă, picioarele depărtate.

37
 5. Sprijin

V. Reguli de descriere a mişcărilor

Pentru descrierea mişcărilor, ordinea în care se folosesc cuvintele

este următoarea:

a. denumirea mişcării – primul cuvânt ( îndoire, aplecare,

ridicare, etc);

b. segmentul (partea corpului sau a corpul întreg) care va efectua

mişcarea (braţul, capul, trunchiul, etc.);

c. direcţia de deplasare a segmentului (sau a corpului întreg );

d. poziţia finală.

Exemple:

- Ridicarea (a) braţelor (b) prin înainte (c) sus (d).

- Balansarea piciorului înainte până la orizontală.

- Îndoirea trunchiului spre stânga.

38
 În cazul mişcărilor compuse şi complexe – mai multe segmente
participă deodată la efectuarea unei acţiuni – se descriu, conform regulii de
mai sus, mişcările efectuate de fiecare segment în parte, începând cu
picioarele şi continuând cu trunchiul, braţele şi capul - dacă mişcările sunt
efectuate din primele patru poziţii fundamentale – şi de la priză spre
extremităţi, pentru ultimele două.

Exemple:

- Pas lateral stânga cu aplecarea trunchiului înainte şi ridicarea

braţelor lateral;

- Îndoirea uşoară a piciorului drept, balansarea stângului înainte cu

ridicarea braţului drept sus şi mâna stânga pe şold.

39
 VI. Reguli de descriere a exerciţiilor

Acestea presupun folosirea următoarelor succesiuni de cuvinte:

a. se descrie poziţia iniţială din care începe exerciţiul, începând

cu literă mare, iar la sfârşit se pun două puncte; b. se descrie fiecare timp
din care este format exerciţiul, folosind regulile de descriere a mişcărilor.
Timpii se scriu cu cifre arabe, iar descrierea mişcărilor cu litere mici. La
sfârşitul fiecărui timp descris se pune punct şi virgulă ( ca semn de
punctuaţie ); c. ultimul timp al fiecărui exerciţiu reprezintă poziţia
finală, care poate coincide cu poziţia iniţială a exerciţiului. La sfârşitul
descrierii ultimului timp se pune punct. Dacă exerciţiul se efectuează şi pe
partea opusă sau cu celălalt segment acest lucru trebuie specificat – idem pe
partea opusă.

Exemple pentru descrierea exerciţiilor:

- Stând:

1. ridicarea braţelor înainte;

2. pas lateral stânga cu ducerea braţelor lateral;

3. îndoirea trunchiului lateral stânga, cu mâinile pe şolduri;

4. revenire în poziţia iniţială;

5 – 8 idem 1 – 4, spre partea opusă (se repetă ex. spre dreapta).

40
 4 1 2 3 +

- Stând, depărtat, braţele lateral:

- 1,2 îndoirea trunchiului spre stânga, cu arcuire de 2x, mâini

pe şolduri;

- 3,4 idem 1,2 pe partea opusă (spre dreapta ).

2X +(2X)

VII. Reguli de descriere şi de alcătuire a complexelor de exerciţii

a. Se numerotează exerciţiile, în ordine, cu cifre romane;

b. Se descrie fiecare exerciţiu conform regulilor de descriere a

exerciţiilor;

c. Exerciţiile se ordonează în funcţie de scopul urmărit şi se

eşalonează într-o ordine prestabilită, şi anume:

- exerciţii uşoare pentru cap şi braţe ;

- exerciţii pentru trunchi (abdomen, spate, părţile laterale);

41
 - exerciţii pentru picioare.

Precizări:

Trebuie să fie un raport optim între exerciţiile cu caracter de

mobilitate şi întindere, exerciţiile cu caracter de forţă şi de relaxare,
executate din diferite poziţii iniţiale. La început se introduc exerciţiile
simple. În continuare se folosesc mişcări compuse şi complexe, care se
adresează la mai multe segmente (părţi ale corpului) în acelaşi timp.
Complexele se termină cu exerciţii efectuate (de obicei) din poziţia stând,
ale căror mişcări de bază sunt săriturile. Un complex este alcătuit din 8 -10
sau 12 exerciţii în funcţie de vârsta, nivelul de pregătire motrică a
executanţilor, obiectivele operaţionale stabilite pentru lecţie, etc.

Exemple:

Exerciţiul I

Stând:

1. ridicarea braţelor înainte;

2. rotarea braţelor înainte;

3. rotarea braţelor înapoi;

4. coborârea braţelor jos.

4 1 2 3

42
 Exerciţiul II

Stând, depărtat, braţele sus:

1. extensia trunchiului;

2. îndoirea trunchiului cu aşezarea palmelor pe sol;

3. îndoirea trunchiului spre stânga, mâini pe şolduri;

4. idem 3 spre dreapta.

1 2 3 +(4)

Întrebări recapitulative

1. Care sunt poziţiile braţelor întinse pe direcţii principale?

2. Precizaţi poziţiile braţelor întinse pe direcţii intermediare.
3. Enumeraţi cele mai importante mişcări ale trunchiului.
4. Care sunt regulile de descriere a exerciţiilor?

Prezentarea grafică a poziţiilor în gimnastică

La alcătuirea desenelor trebuie respectate anumite reguli:

a. Imaginea desenată se raportează faţă de linia orizontală care

reprezintă solul.

43
 b. Imaginea poate fi desenată în întregime pe linia solului, în
întregime deasupra liniei sau cu o parte deasupra şi cealaltă parte dedesubtul
liniei.

c. În desen trebuie să se păstreze proporţiile corpului. Aceste

proporţii sunt următoarele:

- capul reprezintă a şaptea parte a înălţimii corpului;

- membrele inferioare jumătate din corp (3,5 părţi);

- trunchiul reprezintă 2,5 părţi;

- membrele superioare reprezintă 3 părţi din lungimea

corpului.

7
6
5
4
3
2
1

d. Corpul executantului se reprezintă prin desen liniar privit din

faţă, din profil sau din spate, în funcţie de cum este mai sugestiv. Aceeaşi
poziţie reprezentată din faţă sau lateral nu înseamnă că s-a efectuat o
întoarcere acest lucru se materializează prin semne speciale distincte;

44
 e. Capul văzut din faţă este reprezentat printr-un cerc, din spate
cercul este umplut, iar din profil direcţia de orientare este reprezentată
printr-o linioară în mijlocul circumferinţei cercului.

Exemple pentru desenarea corpului privit din faţă:

Exemple pentru desenarea corpului privit din lateral:

Exemple pentru desenarea corpului privit din spate:

B. Semne folosite şi semnificaţia lor în desenarea exerciţiilor

Semnele utilizate se împart în trei grupe:
I. semne folosite deasupra liniei solului;
II. semne folosite dedesuptul liniei solului;
III. semne folosite la capătul liniei ( în prelungirea liniei orizontale
).
I. Semnele folosite deasupra liniei solului:
1. Linia dreaptă, cu săgeată la capăt, reprezintă direcţia de
efectuare a mişcării. Se desenează lângă partea corpului care efectuează
mişcarea.

45
 Exemple: a. Stând: - pas lateral cu piciorul stâng în stând depărtat;
b. Stând: - pas înainte cu piciorul stâng în stând
depărtat sagital;
c. Stând: - balansarea braţelor prin înainte sus;
d. Stând: - pas lateral şi îndoirea piciorul stâng în stând
fandat cu balansarea braţelor lateral

a b c d

2. Arcul de cerc cu săgeată la capăt se utilizează la reprezentarea

mişcărilor circulare, efectuate cu diferite segmente ale corpului. Săgeta
indică sensul de rotaţie, iar amplitudinea mişcării se exprimă în mărimea
arcului de cerc, care se termină cu săgeata.

Exemple:

a. Stând, braţele sus: - rotarea braţelor înainte;

b. Stând, braţele sus: - rotarea braţelor înapoi;
c. Stând, braţele sus: - rotarea braţelor spre interior în plan
frontal;
d. Stând, braţele sus: - rotarea braţelor spre exterior şi în jos, în
plan frontal;
e. Stând, depărtat, trunchiul aplecat înainte, mâini pe şolduri: -
rotarea trunchiului spre
stânga.

46
 3. Reprezintă schimbarea direcţiei prin întoarcere. Se scrie lângă
imagine (desen) cifra care exprimă gradul întoarcerii, folosind unele din
semnele prezentate.

o
90 O
180

Exemple:

a. Stând: - întoarcere 180 de grade spre stânga;

b. Stând: - întoarcere 90 de grade spre stânga şi trecere în sprijin
ghemuit;
c. Stând, genunchii uşor îndoiţi, braţele înapoi jos: - săritură dreaptă
cu balansarea braţelor prin înainte sus şi întoarcere 360 de grade în poziţia
iniţială.

o o o
180 90 360

a b c

4. Linia frântă pe orizontală se foloseşte pentru

reprezentarea arcuirilor atunci când din desen nu reiese acest lucru. Se
desenează lângă articulaţia în care se realizează arcuirea.

47
 Exemple:

a. Stând, depărtat, mâini pe şolduri: - fandare laterală spre stânga, cu

arcuire;
b. Stând , braţele sus: - îndoirea picioarelor,cu arcuire şi rotarea
braţelor înainte;
c. Atârnat stând facial la scara fixă: - îndoirea cu arcuire a
corpului din articulaţiile coxo- femurale.

a b c

5. Semnul liniei frânte pe verticală se foloseşte pentru indicarea

bătăilor din palme sau picioare (glezne ).

Exemple: a. Stând, depărtat, braţele sus: - bătaia palmelor sus;

b. Sprijin culcat facial: - impuls din braţe şi bătaia
palmelor;
c. Aşezat, sprijin înapoi, picioarele ridicate la 30°: bătaia
gleznelor.

a b c

6. Linia orizontală arată priza apropiată sau membrele

inferioare cu vârfurile apropiate.

48
 Exemple:

a. Stând cu vârfurile apropiate;

b. Atârnat dorsal, la scara fixă, cu priză apropiată;
c. Atârnat, stând facial cu corpul îndoit, la scara fixă, cu priză
apropiată.

a b c

7. Semiluna ( sau semicercul deschis spre partea de sus ) indică

priza de jos.

Exemplu: Atârnat dorsal, la scara fixă, cu priză de jos.

8. Semnul ,, +” deasupra liniei solului se scrie atunci când mişcarea

se execută numai cu segmentul drept sau întoarcerea se realizează spre
dreapta.

49
 Exemple:

a. Stând: - ridicarea piciorului drept înainte până la orizontală cu

îndoirea braţelor, mâini pe şold;
b. Stând, depărtat, braţele lateral: - întoarcere de 90° spre dreapta
în stând.

o
+90

a b

II. Semnele folosite dedesuptul liniei solului:

1. Cifrele scrise sub linia solului exprimă timpii în care sunt

realizate mişcările.

1, 2 1,3 2

Exemple:

a. Stând:

1. trecere în sprijin ghemuit;

2. prin săritură înapoi trecere în sprijin culcat facial cu
picioarele depărtate;
3. săritura înainte în sprijin ghemuit;
50
 4. ridicare în stând.

4 1,3 2
b. Stând:

1. aplecarea trunchiului înainte cu îndoirea braţelor, mâini pe

şolduri;
2. îndoirea trunchiului cu întinderea braţelor, mâinile pe sol;
3. trecere în sprijin ghemuit;
4. întinderea picioarelor cu revenire la T2;
5. revenire la T1;
6. revenire în poziţia iniţială.

6 1,5 2,4 3

2. Reprezintă o mişcare executată în tempo lent şi durează mai

mult de un timp.

1-2 1-3

Exemple:
a. Aşezat, braţele sus:
1 - 2 trecere în culcat dorsal, braţele sus;
3 – 4 ridicarea trunchiului şi revenire în P.I.

3-4 1-2

51
 b. Culcat facial, braţele sus:
1 – 3. ridicarea trunchiului înapoi sus, în extensie şi coborârea
braţelor lateral;
4. coborârea trunchiului în culcat facial cu ridicarea braţelor
sus.

4 1-3
3. Semnul „x” semnifică repetarea mişcării (ex: arcuiri, bătăi din
palme etc.)

2X 3X

Exemple:
a. Stând, braţele sus:
1,2 îndoirea trunchiului înainte de 2x;
3. trecere în sprijin ghemuit;
4. ridicare în stând.

2x 3

b. Aşezat, sprijin înapoi:

1. ridicarea bazinului şi întinderea corpului în sprijin culcat dorsal;

2,3 îndoirea şi arcuirea genunchilor de 2x;
4. revenire în P.I.

4 1 2x

52
 4. Semnul reprezintă pauză în mişcare. Menţinerea unei poziţii în
timpul exerciţiului este reprezentată prin încercuirea timpului (timpilor)
respectiv.

2-3 1-2

Exemple:

a. Culcat dorsal, braţele lateral:

1. ridicare în aşezat echer;
2-3. menţinerea poziţiei (pauză de mişcare );
4. revenire în poziţia iniţială.

4 1, 2-3

b. Stând:
1-2. ridicarea piciorului stâng înainte şi a braţelor sus;
3. menţinerea poziţiei;
4. revenire în P.I.

4 1-2, 3

5. Două sau mai multe acţiuni efectuate în acelaşi timp se

reprezintă printr-o acoladă şi leagă imaginile sub care se scrie timpul
respectiv.

53
 Exemple:
a. Stând, braţele sus:
b. 1,2,3. aplecarea trunchiului înainte, cu arcuire de 3x şi
coborârea braţelor lateral;
4. îndoirea trunchiului, palmele pe sol şi întinderea corpului în
stând cu braţele sus.

3x
4

b. Stând:

1. balansarea piciorului stâng şi a braţelor lateral cu trecere în

stând fandat pe piciorul stâng, mâini pe şold;
2. revenire în stând.

2
1

6. Semnul se foloseşte pentru reprezentarea mişcărilor efectuate în

direcţia opusă sau cu segmentul celălalt. Se scrie un “+” înaintea timpului
mişcării.

+(3)

Exemple:

a. Sprijin ghemuit:

54
 1. ridicare în stând pe piciorul drept cu balansarea piciorului
stâng înainte şi bătaia palmelor sub genunchi;
2. coborârea piciorului stâng şi ridicarea braţelor în stând cu
braţele sus;
3. idem T1 dar cu piciorul drept;
4 . revenire la P.I.

4 1, +(3) 2

b. Aşezat, sprijin înapoi:

1. ridicarea bazinului în sprijin culcat dorsal cu
balansarea piciorului stâng înainte;
2. coborârea piciorului stâng în sprijin culcat
dorsal;
3 idem T1 cu piciorul opus;
4. revenire în P.I.

4 1, +(3) 2

III. Semnele folosite în prelungirea liniei orizontale :

1. Acest semn reprezintă repetarea întregului exerciţiu pe partea

sau direcţia opusă.

Exemple:
a. Stând:
1. pas lateral cu piciorul stâng, ridicarea braţelor lateral;
2. aplecarea trunchiului înainte;
3. idem T1;

55
 4. revenire în P.I.
5- 8. idem 1- 4 pe partea opusă (cu piciorul drept).

+
4 1,3 2

b. Stând:
1. balansarea piciorului stâng şi a braţelor lateral;
2. trecere în stând fandat pe piciorul stâng, îndoirea
braţelor,
mâini pe şold;
3. idem T1;
4. revenire în P.I.
5-8. idem T 1-4 pornind cu piciorul drept.

+
4 1,3 2

2. Repetarea întregului exerciţiu conform cifrei scrise după linia

solului.

2X 4X

Exemple:

a. Stând:
1. aplecarea trunchiului înainte, ridicarea braţelor
lateral;
2. îndoirea trunchiului coborârea palmelor pe sol;
3. idem T1;
4. revenire în P.I.

56
 4x
4 1,3 2

b. Culcat dorsal, braţele sus:

1-2. ridicarea trunchiului în aşezat, coborârea
braţelor lateral;
3-4. revenire în P.I.;
5-6. ridicarea picioarelor la 90°;
7-8. coborârea picioarelor cu revenire în P.I. 5x

5X
3-4, 7-8 1-2 5-6

3. Întregul exerciţiu se execută şi pe partea opusă şi se repetă

conform cifrei.

+4X

Exemple:
a. Sprijin culcat facial:
1. întoarcere 180° spre stânga în sprijin culcat dorsal;
2. întoarcere 180° tot spre stânga în sprijin culcat facial;
3. îndoirea braţelor;
4. întinderea braţelor;
5-8. idem T1-4 cu întoarcere în direcţia opusă.
4x
0
180
0
180

+ 4x
2, 4 1 3

b. Stând pe genunchi:
1. întinderea piciorului stâng lateral, ridicarea braţelor sus;

57
 2. îndoirea şi răsucirea trunchiului spre stânga, mâinile
ating vârful piciorului
3. idem T1;
4. revenire în PI.
5-8. idem T1-4 pe partea opusă pornind cu piciorul drept.
4x

+ 4x
4 1, 3 2

Întrebări recapitulative

1. Precizaţi regulile care trebuie respectate la alcătuirea desenelor.

2. Care sunt semnele folosite deasupra liniei solului şi precizaţi
semnificaţia lor.
3. Care este diferenţa dintre semnul ,,+” utilizat deasupra liniei solului şi
cel utilizat dedesubtul liniei?
4. Explicaţi în ce constă diferenţa dintre semnele folosite: ,,1,2” şi ,,1-2”
sau ,,2x” şi ,,1-2”.
5. Precizaţi semnificaţia semnului utilizat ---------+5x.

58
 Caracteristicile şi mijloacele gimnasticii acrobatice
Este o ramură a gimnasticii de performanţă, compusă din poziţii şi
mişcări speciale, neobişnuite de la cele mai simple la cele mai complicate,
de mare dificultate.
Exerciţiile acrobatice se pot executa:
- pe sol;
- pe aparate speciale;
- individual;
- în perechi;
- în grup.
1. Caracteristici
1. Gimnastică acrobatică constituie o sursă bogată de exerciţii
pentru celelalte probe din gimnastică artistică – sol, bârnă, paralele, bară, şi
sărituri;
2. Numărul mare de procedee tehnice din conţinutul acrobaticii se
bazează pe poziţii statice, pe semirotări şi rotări în jurul unei axe, necesitând
o forţă şi o mobilitate optimă şi un simţ de echilibru deosebit;
3. Complexitatea elementelor solicită din partea executanţilor curaj,
hotărâre, dârzenie, etc.;
4. Însuşirea elementelor acrobatice necesită şi în acelaşi timp
dezvoltă:
- capacitatea de cunoaştere;
- conlucrare;
- ajutor reciproc;
- spirit de echipă;

59
 - stăpânire de sine;
- intervenţie promptă şi precisă, etc.
5. Gimnastica acrobatică are o pondere însemnată în programele de
educaţie fizică şcolară la toate ciclurile de învăţământ;
6. Fiecare procedeu tehnic are parametri precişi de spaţiu, timp şi
efort, iar pregătirea trebuie făcută în aşa fel încât executanţii să ajungă
treptat la diferenţieri spaţio-temporale şi de efort de mare fineţe;
7. Gimnastica acrobatică este o ramură şi, în acelaşi timp, un mijloc
al gimnasticii şi, implicit, al educaţiei fizice.
2. Clasificarea exerciţiilor acrobatice
Exerciţiile acrobatice se pot clasifica după următoarele criterii:
- După natura efortului depus de executanţi:
a. Elemente statice
- cu caracter de mare mobilitate;
- cu caracter de echilibru;
- cu caracter de echilibru şi forţă;
b. Elemente dinamice
- rulări;
- rostogoliri;
- răsturnări;
- îndreprări;
- salturi.
- Din punct de vedere al modului de execuţie
a. Exerciţii libere;
b. Exerciţii la aparate speciale - care sunt:
- trambulina elastică;
- plasa elastică;
60
 - roata metalică;
- bascula;
- Din punct de vedere al numărului de executanţi
a. Exerciţii individuale;
b. Exerciţii în perechi;
c. Exerciţii în grup – piramide.

3. Elemente acrobatice statice

3.1. Elemente statice cu caracter de mare mobilitate
Podul şi sfoara sunt cele mai cunoscute elemente din această grupă.
Podul necesită o mobilitate optimă a coloanei vertebrale, a
articulaţiilor scapulo-humerale şi coxo-femurale şi solicită în mod deosebit
musculatura părţii anterioare a corpului.
Poziţiile iniţiale din care se poate executa podul sunt: culcat dorsal,
stând depărtat cu braţele sus, stând pe mâini şi stând pe cap.
Variante:
- Podul de jos cu picioarele depărtate ( a );
- Podul de jos cu picioarele apropiate ( b );
- Podul de jos cu un picior ridicat ( c );
- Podul de jos cu un picior ridicat şi îndoit ( d );

a b c d

- Podul de sus din stând depărtat ( e );

- Podul din stând pe mâini ( f ).
61
 e f

Sfoara
Este un element acrobatic static în care picioarele, mult depărtate,
formează o linie dreaptă. Constituie un element tehnic de mare mobilitate,
solicitând articulaţiile coxo-femurale, dar şi elasticitatea musculaturii
membrelor inferioare.
Sfoara este considerată un element de bază, de mare importanţă,
deoarece stăpânirea ei asigură execuţia amplă şi estetică a multor procedee
tehnice, cerinţă esenţială în gimnastică de performanţă.
Variante
- Sfoara înainte – în plan sagital ( a );
- Sfoara laterală – în plan frontal ( b );
- Sfoara verticală cu trunchiul drept ( c );
- Sfoară verticală cu trunchiul îndoit înainte ( d );
- Sfoara din stând pe mâini ( e ).

a b c d e

3.2. Elemente acrobatice statice cu caracter de echilibru

Elemente statice de echilibru derivate din poziţia stând
Din această subgrupă fac parte cumpenele.
Pentru efectuarea acestor procedee tehnice, executantul este nevoit
să păstreze echilibrul stabil pe o suprafaţă de sprijin redusă ( pe un picior ).
Trunchiul şi braţele pot avea diferite poziţii.
62
 Pentru executarea, în condiţii optime, a acestor procedee acrobatice
sunt necesare un bun control muscular, o mobilitate optimă, în special la
nivelul articulaţiilor coxo- femurale, o bună elasticitate a musculaturii
membrelor inferioare, o forţă optimă de susţinere la nivelul musculaturii
posterioare a trunchiului şi piciorului ridicat.
Cele mai folosite variante în educaţie fizică şcolară sunt:
- Cumpăna înainte – facială ( a );
- Cumpăna înapoi – dorsală ( b );
- Cumpăna laterală – costală ( c );

a b c
Alte variante
- Cumpăna înainte cu apucarea piciorului ridicat ( a );
- Cumpăna înainte cu trunchiul îndoit şi cu apucarea piciorului de
sprijin (b)
- Cumpăna înainte asimetrică ( c );
- Cumpăna pe un genunchi cu sprijin pe palme ( d );
- Cumpăna pe un genunchi fără sprijinul palmelor ( e ).

a b c d e

3.3. Elemente statice cu caracter de echilibru şi forţă

Aceste elemente se împart în:
A. Elemente de echilibru cu corpul răsturnat
- Stând pe omoplaţi;

63
 - Stând pe cap;
- Stând pe mâini;
- Stând pe antebraţe.
B. Elemente din sprijin simplu
- Sprijin echer;
- Cumpăna liberă;
- Cumpăna pe coate;
- Cumpăna pe un cot.

Mijloace acrobatice statice şi dinamice

A. Elemente de echilibru şi forţă cu corpul răsturnat
Stând pe omoplaţi

64
 Poziţiile iniţiale cele mai folosite pentru executarea acestui element
sunt: culcat dorsal, aşezat, ghemuit şi stând.
Variante
- Stând pe omoplaţi cu sprijinul mâinilor pe şolduri ( a );
- Stând pe omoplaţi cu sprijinul braţelor pe sol ( b );
- Stând pe omoplaţi cu un picior îndoit ( c );
- Stând pe omoplaţi cu picioarele depărtate în sfoară ( d ).

a b c d
Stând pe cap
Ridicarea corpului, în poziţia răsturnată, se realizează din elan sau
din forţă.
La executarea acestui element, baza de susţinere este formată din
mâinile aşezate pe sol la lăţimea umerilor şi partea superioară a frunţii.
Capul şi mâinile formează un triunghi echilateral.
Pentru menţinerea echilibrului verticala coborâtă din centrul de
greutate trebuie să cadă în centrul poligonului de susţinere.
Variante şi succesiunea metodică de învăţare
- Stând pe cap din sprijin ghemuit, cu elan ( a );
- Stând pe cap din sprijin ghemuit pe un picior, cu elan (b);
- Stând pe cap din sprijin stând depărtat, cu elan ( c );
- Stând pe cap din sprijin stând depărtat, din forţă ( d );
- Stând pe cap din sprijin stând, cu picioarele întinse şi corpul
îndoit, din forţă ( e );
- Stând pe cap din forţă, din sprijin culcat facial ( f );
- Stând pe cap din stând pe mâini ( g ).
65
 a b c d e f g

Stând pe mâini
Însuşirea corectă a acestui element de bază, necesită o bună
dezvoltare a forţei musculaturii braţelor, spatelui şi a celei abdominale,
mobilitate optimă la nivelul articulaţiilor coxo-femurale şi scapulo-
humerale.
Este un element specific de echilibru şi forţă.
Ridicarea corpului în stând pe mâini se poate realiza din elan sau din
forţă, folosindu-se mai multe poziţii de plecare: stând, ghemuit pe un picior
cu celălalt întins înapoi, pe genunchi, sprijin stând depărtat, etc.
Dificultatea executării acestui element constă în fabtul că suprafaţa
de susţinere este redusă numai la sprijinul mâinilor, care se aşează pe sol la o
distanţă egală cu lăţimea umerilor, corpul fiind întins din toate articulaţiile,
unghiul dintre corp şi braţe va fi deschis la 180º, capul uşor ridicat cu
privirea înainte
Variante de stând pe mâini
- Stând pe mâini cu elan din poziţia stând ( a );
- Stând pe mâini din forţă, cu plecare din sprijin stând depărtat (
b );

a b

Alte variante:
- Stând pe mâini din forţă cu corpul şi braţele îndoite;
66
 - Stând pe mâini din forţă cu corpul îndoit, braţele întinse;
- Stând pe mâini cu corpul şi braţele întinse.
Stând pe antebraţe
Se poate executa din poziţia pe un genunchi, cu sprijin pe antebraţe (
a ) sau din poziţia stând prin balansarea unui picior înainte şi a braţelor sus,
trecând prin stând pe mâini (b).

a b

B. Elemente statice cu caracter de echilibru şi forţă, din sprijin

simplu
Pentru realizarea acestor procedee tehnice este necesară o foarte
bună dezvoltare a forţei musculaturii generale, dar şi specifice. Cu aceste
elemente ne întâlnim, în mod special, în gimnastică artistică competiţională,
dar variantele mai uşoare se pot însuşi şi la nivelul şcolar.
Variante
- Sprijin echer ( a );
- Sprijin echer închis ( b );
- Cumpăna liberă ( c );
- Cumpăna pe coate ( d ).

a b c d
4. Elemente acrobatice dinamice
Aceste procedee tehnice se caracterizează prin mişcări de rotaţie
incomplete sau complete ale corpului, în jurul unei axe sau a mai multor axe.
67
 Rotarea corpului se poate face prin intermediul unui sprijin sau fără
sprijin prin rotare liberă în aer ( salturile ).
Elementele dinamice fiind foarte numeroase, se pot clasifica, în
funcţie de anumite caracteristici, în mai multe grupe:
- Rulări;
- Rostogoliri:
- Răsturnări;
- Îndreptări;
- Salturi.
4.1. Rulări - Sunt rotări incomplete , mai mici de 360º, în care
diferite părţi ale corpului vin în mod succesiv în contact cu solul. Însuşirea
corectă a rulărilor reprezintă baza de plecare în învăţarea rostogolirilor.
Clasificare:
a. După direcţie:
- înainte;
- înapoi;
- lateral.
b. După poziţia corpului:
- cu corpul grupat;
- cu corpul îndoit;
- cu corpul întins.
Variante
Rulare înainte şi înapoi

Rulare laterală ( spre stânga sau dreapta )

68
 Rulare înainte şi înapoi pe abdomen

Rulare înapoi peste umăr ( cilindrul )

4.2. Rostogoliri - Sunt exerciţii cu caracter de rotare completă,

în care greutatea corpului trece de pe picioare pe mâini şi invers prin rularea
corpului înainte, înapoi sau lateral, de pe loc sau elan.
Se pot executa:
- Înainte, înapoi sau lateral;
- Cu picioarele îndoite sau întinse;
- Cu picioarele apropiate sau depărtate;
- Cu corpul grupat sau întins;
- De pe loc şi cu elan.
Variante şi succesiunea metodică de însuşire
Rostogolire înainte cu corpul grupat ( din ghemuit în ghemuit )

Rostogolire înapoi cu corpul grupat

Rostogolire înapoi cu picioarele depărtate

69
Rostogolire înainte cu picioarele depărtate

Rostogolire laterală cu corpul întins

Rostogolire înapoi cu picioarele apropiate şi întinse

Rostogolire înainte cu picioarele apropiate şi întinse

Rostogolire peste un obstacol

Rostogolire înapoi prin stând pe mâini

70
 Mijloace acrobatice dinamice (răsturnări, salturi)
Răsturnări - Sunt elemente acrobatice cu caracter de rotare, în care
greutatea corpului trece de pe picioare pe braţe şi din nou pe picioare fără să
mai ia contact cu solul ( suprafaţa de sprijin ) şi altă parte a corpului.
Clasificare:
După direcţie, se împart în:
- răsturnări laterale;
- răsturnări înainte;
- răsturnări înainte
După faza de zbor, se împart în:
- răsturnări lente : cele care nu au faza de zbor;
- răsturnări prin săritură: cu faza de zbor.
După elan:
- de pe loc;
- din elan: cu bătaie pe un picior;
- din elan: cu bătaie pe ambele picioare.
Variante
Roata laterală

Răsturnare lentă înainte pe două picioare

Răsturnare lentă înainte pe un picior

71
 Răsturnare lentă înapoi pe un picior

Răsturnare lentă înapoi pe două picioare

Răsturnare înainte de pe un picior pe două picioare ( flik înainte )

Răsturnare înapoi ( flik-flac )

4.4. Îndreptări - Reprezintă elemente acrobatice care se execută cu

extensie amplă a corpului ca urmare a deschiderii articulaţiilor coxo-
femurale prin balansarea energică a picioarelor în sus şi înainte, simultan cu
întinderea braţelor prin împingere.
Acţiunile principale prin care se realizează aceste mişcări sunt:
- Deplasarea bazinului înainte dincolo de linia verticală
( momentul pierderii echilibrului );
- Balansarea energică a picioarelor ( întinse din genunchi ) în
prelungirea liniei trunchiului, simultan cu întinderea braţelor prin împingere;

72
 - Desprinderea corpului de pe sol şi proiectarea lui în sus prin
extensia coloanei vertebrale şi împingerea bazinului înainte şi în sus, cu
capul în extensie;
- După o scurtă fază de zbor şi în urma acţiunilor amintite,
executantul aterizează şi se restabileşte pe verticală, ajungând în poziţia
stând cu braţele sus.
Variante
Îndreptare de pe cap fără elan

Îndreptare de pe cap, din elan ( săritură )

Îndreptare din culcat dorsal, cu sprijinul mâinilor pe sol

4.5. Saltul - reprezintă o rotare liberă a corpului în jurul axei

transversale sau orizontale, ca urmare a desprinderii de pe picioare, după
care se efectuează aterizarea tot pe picioare.
Este considerat ca una dintre cele mai grele mişcări din
gimnastica acrobatică, necesitând o serie de calităţi motrice, aptitudini psiho-
motrice, psihice şi moral volitive, dezvoltate la un nivel superior, într-un
proces îndelungat de instruire.
73
 Clasificare
Salturile se pot executa:
- după direcţie: înainte,înapoi şi lateral;
- după poziţia corpului: grupat, echer, întins;
- după acţiunea executată în timpul zborului: cu şi fără
întoarceri.
Variante
Salt grupat înainte

Salt grupat înapoi

Salt întins înapoi

Întrebări recapitulative

1. Care sunt criteriile după care se clasifică exerciţiile acrobatice?

2. Care sunt grupele de elemente acrobatice statice?
3. Cum se clasifică elementele acrobatice dinamice?
4. Care sunt deosebirile şi asemănările între rulări şi rostogoliri?
5. Prezentaţi criteriile de clasificare a răsturnărilor şi salturilor.

74
 Bazele teoretice ale săriturilor cu sprijin

1. Caracteristici

- În educaţia fizică şcolară , săriturile cu sprijin formează una

dintre mijloacele cele mai importante ale lecţiei de educaţie fizică;

- Angrenează în activitate, un număr mare de grupe musculare şi

articulaţii;

- Au o influenţă deosebită asupra dezvoltării calităţilor motrice de

bază şi specifice;

- Influenţează, de asemenea, o serie de aptitudini psihomotrice

cum sunt: coordonarea generală şi segmentară, orientarea spaţială, orientarea
în timp şi echilibrul;

- Săriturile cu sprijin dezvoltă şi capacitatea de apreciere a poziţiei

corpului şi segmentelor sale în timpul zborului (simţul kinestezic );
75
 - Educă o serie de calităţi psihice şi volitive cum sunt: curajul,
încrederea în forţele proprii, voinţa, hotărârea şi autodepăşirea;

- Toate săriturile cu sprijin, conţin elemente structurale comune,

numite fazele săriturilor: elanul, apelul pe trambulină şi bătaia, desprinderea
şi zborul I, sprijinul mâinilor ( bătaia din braţe ), zborul II şi aterizarea;

- Aceste faze alcătuiesc un sistem, execuţia greşită a uneia

influenţează negativ asupra întregii sărituri;

- Folosirea aparatelor, materialelor şi instalaţiilor ajutătoare în

procesul instructiv-educativ al săriturilor cu sprijin constituie o necesitate
metodică de mare importanţă;

- În metodologia însuşirii fazelor se începe obligatoriu cu exerciţii

specifice pentru învăţarea aterizării;

- O săritură cu sprijin durează aproximativ 6-10 secunde, din care

săritura propriu-zisă de la bătaie la aterizare nu necesită mai mult de 2-3
secunde;

2. Clasificarea săriturilor cu sprijin

Săriturile cu sprijin se împart în două grupe mari şi anume:

1. sărituri directe;

2. sărituri cu răsturnare.

2.1. Săriturile cu sprijin direct – se caracterizează prin aceea că,

după desprindere, în timpul zborului întâi, corpul efectuează o răsturnare
spre înainte trecând prin poziţia de sprijin plutitor, iar după impulsul

76
mâinilor (bătaia din braţe ), se inversează răsturnarea corpului spre înapoi,
favorizând astfel efectuarea unor acţiuni în timpul zborului al doilea, cât şi
pregătirea aterizării.

După poziţia corpului şi segmentelor sale, săriturile cu sprijin direct

se împart în:

- Săritura în sprijin depărtat peste aparat;

- Săritura în sprijin ghemuit peste aparat;

- Săritura în sprijin cu corpul îndoit peste aparat;

- Săritura în sprijin cu corpul întins peste aparat.

2.2. Săriturile prin răsturnare – se caracterizează prin aceea că, în

timpul celor două zboruri, corpul efectuează o rotaţie completă, de 360º, în
acelaşi sens, în jurul axului transversal, cu trecere în momentul impulsului
mâinilor prin poziţia de stând pe mâini.

După direcţia de execuţie, săriturile prin răsturnare se împart în:

- Săritură cu răsturnare înainte prin stând pe mâini;

- Săritură cu răsturnare laterală;

- Săritură cu răsturnare înapoi prin stând pe mâini.

77
 3. Bazele tehnice ale săriturilor cu sprijin

3.1. Elanul

Caracteristici:

- Elanul reprezintă modalitatea de realizare a vitezei orizontale a

corpului necesară trecerii peste aparat şi efectuării unor acţiuni tehnice
specifice solicitate de particularitatea săriturii;

- Alergarea este liberă, cu corpul puţin înclinat înainte, iar

proiecţia centrului de greutate cade puţin înaintea punctelor de sprijin ale
picioarelor;

- Lungimea elanului se stabileşte în funcţie de caracteristicile

tehnice şi dificultatea săriturii, forma, înălţimea şi lungimea aparatului,
capacităţile motrice şi psihice ale executanţilor şi de stadiul de însuşire la
care se găseşte săritura. Ea este cuprinsă între 8-25 m;

- Lungimea paşilor este ceva mai scurtă faţă de alergarea de

viteză, genunchii uşor ridicaţi, iar braţele se mişcă lângă corp uşor îndoite,
coordonate cu acţiunea picioarelor;

78
 - Viteza elanului creşte treptat spre aparat, executantul trebuind să
atingă viteza optimă cu trei - patru paşi înainte de bătaie;

- În timpul elanului capul este uşor ridicat, cu privirea

concentrată asupra aparatului;

- Poziţia corpului în finalul elanului trebuie să creeze condiţii

favorabile efectuării apelului pe trambulină şi bătăii, permiţând valorificarea
componentelor vitezei orizontale şi verticale şi asigurând un unghi de
desprindere şi o viteză de zbor necesară efectuării corecte a săriturii.

3.2. Pasul de apel pe trambulină şi bătaia propriu-zisă

Caracteristici:

- Pasul de apel reprezintă ultimul pas al elanului care leagă elanul

de bătaie, păstrând viteza orizontală;

- Pasul de apel se efectuează de pe piciorul mai îndemânatic ( mai

puternic );

- Lungimea pasului de apel este variabil şi este determinat de mai

mulţi factori: caracteristicile tehnice ale săriturii, vârsta, înălţimea, nivelul de
pregătire a executanţilor, caracteristicile trambulinei, etc., este cuprinsă între
1,5 -2,5 m;

- Traiectoria pasului de apel este foarte importantă în realizarea

unei bătăi corecte şi desprinderii optime de pe trambulină;

- Ridicarea centrului de greutate „cca. 25-30 cm creează condiţii

favorabile unei bătăi corecte” ( Fekete, J., 1996, p. 242 );

79
 - În timpul pasului de apel executantul se înclină uşor înapoi, iar
bazinul se deplasează uşor înainte, picioarele se apropie în aer depăşind
trunchiul şi astfel se blochează întregul corp într-o poziţie uşor înclinată
înapoi;

- Mişcarea braţelor în timpul pasului de apel pregăteşte

desprinderea de pe trambulină prin efectuarea la început a unui balans înapoi
jos;

- Bătaia propriu-zisă constă din întinderea energetică a

picioarelor concomitent cu balansarea braţelor prin jos-înainte-sus şi
îndreptarea întregului corp;

- Bătaia se realizează pe „pingea”, cu tălpile paralele şi durează

din momentul atingerii trambulinei cu picioarele, până când corpul se
desprinde de pe ea;

- „ În timpul bătăii picioarele execută următoarele acţiuni: blocarea

articulaţiilor, îndoirea articulaţiilor ( faza de amortizare ) şi întinderea
articulaţiilor” ( Fekete, J., 1996, p. 243 ) ;

- Traiectoria zborului, după bătaie, este rezultanta determinată de

corelaţia dintre viteza orizontală imprimantă de elan, de unghiul de atac pe
trambulină, de durata bătăii, de unghiul de desprindere de pe trambulină, de
elasticitatea acesteia şi a poziţiei corpului executantului;

- Cu cât viteza este mai mare în timpul elanului, cu atât

executantul va ataca trambulina cu corpul mai înclinat înapoi, adică sub un
unghi mai deschis ( şi invers );

80
 - Acest detaliu tehnic poate fi folosit ca element de reglare atât a
vitezei, cât şi a poziţiei corpului la atacarea trambulinei, ţinând cont de
caracteristicile tehnice a fiecărei sărituri.

3.3. Primul zbor

Caracteristici:

- Zborul I reprezintă faza parcursă de la părăsirea trambulinei,

până la sprijinul mâinilor pe aparat;

- În timpul zborului, corpul se menţine încordat cu braţele sus,

umerii ridicaţi cu privirea orientată înainte sus;

- Pe măsura deplasării, corpul atinge o anumită înălţime,

executantul trecând de la o poziţie apropiată de verticală la una orizontală
sau răsturnată;

- În funcţie de particularităţile tehnice ale săriturii, în timpul

zborului I, executantul poate efectua diferite acţiuni de grupare, îndoire,
întindere sau înşurubare;

- Traiectoria zborului I ( mai înaltă sau mai joasă ) diferă în

funcţie de tipul săriturii.

3.4. Sprijinul mâinilor ( bătaia cu mâinile)

Caracteristici:

- Această fază determină calitatea execuţiei celui de-al dolea zbor

şi realizarea propriu-zisă a structurii caracteristice fiecărei sărituri;
81
 - Constituie ultimul moment în care încă se poate modifica
traiectoria zborului;

- Intensitatea impulsului determină înălţimea şi lungimea

zborului al II-lea şi implicit calitatea aterizării;

- Braţele în timpul impulsului trebuie să fie întinse, în prelungirea

corpului, orientate în sus, iar musculatura întregului corp bine încordată;

- La săriturile directe sprijinul mâinilor asigură schimbarea

sensului de rotaţie a corpului, iar la săriturile prin răsturnare, blocarea
articulaţiilor permite un zbor II mai înalt şi o rotaţie a corpului
corespunzătoare;

- Sprijinul mâinilor se poate împărţii în două faze: faza de

comprimare – amortizare şi faza de împingere propriu-zisă;

- Împingere se realizează prin contracţia musculaturii centurii

scapulare şi a flexorilor palmei printr-o acţiune scurtă şi energică.

3.5. Zborul II

Caracteristici:

- Reprezintă valorificarea celorlalte faze, materializarea tehnică şi

desăvârşirea structurală a întregii sărituri;

- Această fază are două părţi: zborul propriu-zis şi pregătirea

aterizării;

- Amplitudinea traiectoriei creşte faţă de primul zbor;

82
 - Traiectoria C.G.G. este determinată de unghiul de atac al
sprijinului şi desprinderii, direcţia de desprindere, viteza corpului în
momentul desprinderii şi forţele externe care acţionează asupra
executantului;

- În funcţie de structura săriturii corpul executantului poate efectua

mişcări de grupare, întindere, depărtare de picioare, sau se execută diferite
întoarceri în jurul axei transversale, longitudinale sau a mai multor axe.

3.6. Aterizarea

Caracteristici:

- Reprezintă ultima fază a săriturilor cu sprijin;

- Aterizarea este foarte importantă deoarece de corecta ei execuţie

depinde ultima impresie pe care o lasă executantul în aprecierea săriturii;

- Aterizarea este corect executată dacă picioarele iau contact cu

suprafaţa de aterizare pe vârfuri, cu musculatura încordată;

- După atingerea solului cu vârfurile se trece pe toată talpa

concomitant cu îndoirea membrelor inferioare din articulaţiile genunchilor şi
coxo-femurale;

- Trunchiul rămâne drept, uşor înclinat înainte iar braţele oblic

înainte sus, în vederea menţinerii echilibrului;

- În cazul unor mici dezechilibrări corpul executantului împreună

cu segmentele sale caută prin mişcări uşoare de compensare să recapete
echilibrul;

83
 - Aterizarea trebuie să fie sigură, elastică şi estetică;

- În timpul aterizării, muşchii picioarelor sunt supuşi unor eforturi

mari, care de multe ori depăşesc greutatea executantului, în medie de 2-6 ori,
în funcţie de săritură;

- Însuşirea particularităţilor tehnice ale aterizării şi formarea

deprinderii de a ateriza corect şi elastic se educă încă de la începuturile
instruirii, chiar înainte de executarea celor mai simple sărituri.

Realizarea la un înalt nivel a săriturilor cu sprijin este condiţionată

de executarea corectă a fiecărei faze. „ Orice defecţiune, manifestată la
nivelul uneia dintre faze, se răsfrânge sub o anumită formă şi asupra
celorlalte.” (Covaci, N., 1977, p. 19 )

84
 4. Bazele metodice ale săriturilor cu sprijin

Însuşirea săriturilor cu sprijin impune folosirea metodei fragmentare.

În acelaşi timp pe lângă importanţa acestei metode trebuie să ţinem cont şi
de anumite elemente condiţionate de care depinde în mare măsură reuşita
învăţării:

- asigurarea suportului fizic necesar;

- săriturile pregătitoare să preceadă pe cele integrale;

- să se folosească în învăţare efectele transferului pozitiv.

Succesiunea însuşirii fazelor săriturilor cu sprijin este următoarea:

aterizarea, elanul, pasul de sărit şi bătaia, primul zbor, sprijinul mâinilor
( bătaia cu mâinile ) zborul al doilea.

Fiecare din aceste faze solicită o serie de calităţi motrice şi

aptitudini psihomotrice specifice cum sunt:

Aterizarea solicită dezvoltarea simţului echilibrului dinamic şi static

solicitând musculatura membrelor inferioare în activitate de cedare.

Bătaia impune dezvoltarea forţei reactive ( forţă – viteză ) a

coordonării mişcărilor braţelor cu bătaia în timpul apelului pe trambulină şi a
coordonării acţiunii lanţurilor musculare în momentul desprinderii.

Zborul I solicită forţa braţelor şi trunchiului ( menţinerea încordării

musculaturii abdominale şi spatelui ), calităţi volitive ca hotărârea şi curajul.

85
 Sprijinul mâinilor necesită o forţă explosivă a musculaturii centurii
scapulo-humerale, stabilitatea articulaţiilor mâinii, cotului şi umărului.

Zborul II reclamă dezvoltarea capacităţii de coordonare a acţiunilor

motrice, viteză de execuţie şi o bună orientare în spaţiu. ( Fekete, J., 1996, p.
249 )

4.1. Exerciţii pentru însuşirea aterizării

1. Din poziţia stând: la semnal îndoirea genunchilor cu ridicarea

braţelor oblic-înainte-lateral-sus şi menţinerea poziţiei corecte de aterizare,
3-4 secunde.

2. Stând pe vârfuri, braţele sus: la semnal, adoptarea poziţiei de

aterizare.

3. Din stând: îndoirea genunchilor cu arcuire ( 3 – 4x ) şi oprire

în poziţie corectă de aterizare.

4. Din stând: sărituri ca mingea pe loc şi la semnal oprire în

poziţia de aterizare.

5. Din stând: săritură cu genunchii sus şi oprire în poziţie de

aterizare.

6. Sprijin ghemuit: săritură dreaptă şi aterizare.

7. Stând pe bancă de gimnastică: săritură în adâncime cu fixarea

aterizării.

86
 8. Stând: săritură dreaptă cu întoarcere în aer 90, 180, 360 de
grade în jurul axei longitudinale, spre stânga sau spre dreapta, cu fixarea
aterizării.

9. Stând pe o suprafaţă ridicată: săritură în adâncime cu

efectuarea diferitelor mişcări cu membrele inferioare în aer ( ghemuire,
depărtare, ridicare etc. ) şi oprire în poziţia de aterizare.

10. Acelaşi exerciţiu pornind din diferite poziţii iniţiale.

11. Idem exerciţiul anterior cu întoarceri 90, 180, 360 de grade.

12. Atârnat dorsal la scara fixă: subbalansare şi oprire în poziţia

de aterizare.

4.2. Exerciţii pentru însuşirea elanului

1. Stând facial longitudinal la scara fixă, braţele înainte, mâinile

sprijinite de scară în dreptul umerilor: joc de gleznă pe loc.

2. Aceeaşi poziţie iniţială: alergare pe loc cu ridicarea genunchilor.

3. Stând depărtat antero-posterior: imitarea mişcării braţelor, ca la

alergare, cât mai degajat.

4. Joc de gleznă, pe loc, în tempo moderat.

5. Joc de gleznă, din deplasare, cu mărirea treptată a vitezei şi

trecere în alergare.

6. Mers cu ridicarea înaltă a genunchilor.

87
 7. Alergare cu genunchii sus.

8. Alergare cu pendularea gambelor înapoi.

9. Mers cu genunchii ridicaţi şi pendularea piciorului înainte.

10. Idem din alergare.

11. Alergare pe linie marcată pe sol (aşezarea picioarelor foarte

aproape şi paralel cu linia trasată).

12. Alergare pe semne desenate (5 – 10 semne). Distanţa între semne

creşte progresiv aproximativ cu 10cm.

13. Alergare peste obstacole mici (bastoane, corzi de sărit, mingi

medicinale, bănci de gimnastică).

14. Alergare 20-25m cu mărirea treptată a vitezei.

15. Alergare accelerată finalizată cu pasul sărit, lângă şi uşor lateral

faţă de aparatul de sărit.

16. Idem cu pasul sărit peste un obstacol cu înălţime mică.

4.3. Exerciţii pentru însuşirea pasului de apel şi a bătăii

Pasul de apel

1. Din stând pe un picior înainte, celălalt sprijin înapoi:

balansarea piciorului dinapoi înainte odată cu desprindere de pe piciorul de
sprijin şi aterizare pe ambele picioare apropiate.

2. Idem cu schimbarea poziţiei picioarelor şi definitivarea

piciorului de bătaie.
88
 3. Stând cu piciorul de bătaie, celălalt sprijin înapoi:
desprindere, aterizare pe ambele picioare, urmat imediat de săritură dreaptă.

4. Idem exerciţiul anterior efectuat din mers (3 -5 paşi).

5. Din stând, ridicarea braţelor înainte-jos, ducerea lor în poziţia

lateral-jos înapoi, urmat de balansarea lor energică prin jos, înainte, sus.

6. Stând, braţele înapoi-jos: balansarea energică a braţelor prin

înainte-sus concomitent cu ridicare pe vârfuri.

7. Idem exerciţiul nr.5 cu ridicare pe vârfuri.

8. Din stând cu piciorul de bătaie sprijinit înainte, balansarea

piciorului dinapoi înainte simultan cu desprindere prin săritură de pe piciorul
de bătaie şi balansarea braţelor prin înainte – jos, lateral – jos înapoi, cu
oprire în stând cu picioarele uşor îndoite, braţele înapoi – jos.

9. Idem exerciţiul anterior, continuat cu săritură dreaptă cu

desprindere de pe ambele picioare şi balansarea braţelor prin înainte, sus.

10. Idem exerciţiul precedent, efectuat din deplasare, la început

din mers şi după aceea din alergare.

Bătaia propriu-zisă

1. Sărituri succesive pe picioare cu mişcări adecvate de braţe.

2. Sărituri succesive pe două picioare peste bancă de

gimnastică.

3. Sărituri succesive pe trambulină semielastică.

89
 4. Stând cu piciorul de bătaie în faţa trambulinei semielastice,
balansarea piciorului dinapoi - înainte, apropierea picioarelor şi desprindere
de pe trambulină şi aterizare tot pe trambulină.

5. Idem exerciţiul precedent, cu aterizare pe o saltea de

gimnastică.

6. Cu elan redus, bătaie pe trambulină aşezată înaintea scării

fixe sau la perete (pe care este atârnată o saltea), desprindere, lovirea saltelei
cu mâinile şi, prin împingere în perete, revenire în stând pe trambulină.

7. Stând pe capacul lăzii de gimnastică: săritură în adâncime pe

trambulină semielastică, desprindere energică şi aterizare pe calupuri
suprapuse.

8. Doi-trei paşi elan, executarea pasului de apel peste un obiect,

bătaie cu desprindere de pe trambulină şi aterizare pe o suprafaţă mai înaltă.

9. Din alergare ( 2- 3 paşi ), sărituri succesive cu desprindere de

pe ambele picioare de pe 2 – 3 trambuline aşezate în linie şi finalizată cu
aterizare pe saltele suprapuse.

Metodica învăţării săriturilor cu sprijin

90
 Exerciţii pentru însuşirea zborului I

1. Ghemuit cu braţele înainte: săritură înainte pe mâini cu ridicarea

picioarelor în sprijin plutitor, împingere din braţe şi revenire în ghemuit.

2. „Săritura iepuraşului” pe o lungime de 8 – 10m (mai multe

sărituri succesive legate).

3. „Săritura iepuraşului” peste mai multe bastoane aşezate

perpendicular pe direcţia de deplasare.

4. Stând pe trambulină cu genunchii uşor îndoiţi, braţele înapoi

jos: desprindere cu balansarea braţelor prin înainte sus cu aşezarea mâinilor
cât mai departe pe calupuri suprapuse şi trecere în sprijin ghemuit.

5. Alergare, bătaie, desprindere şi cădere în culcat facial pe saltele

suprapuse.

6. Alergare cu bătaie pe trambulină semielastică şi săritură lungă

cu rostogolire, cu şi fără ajutor ( ajutorul se acordă la nivelul pieptului şi
coapsei ).

7. Alergare, bătaie şi săritură lungă cu rostogolire peste o bandă

elastică (sfoară întinsă ).

8. Alergare, bătaie, desprindere de pe trambulină şi trecere în

sprijin plutitor pe calupuri suprapuse (80 – 100 cm.).

Exerciţii pentru însuşirea sprijinului mâinilor ( bătaia cu

mâinile )

91
 1. Pe genunchi, aşezat pe călcâie, braţele înainte-sus: căderea
corpului înainte în poziţia pe genunchi sprijin pe palme, împingerea
energică a mâinilor în sol şi revenire în poziţia iniţială

2. Sprijin culcat facial: ridicarea şi coborârea umerilor

3. Sprijin culcat facial: împingerea energică cu braţele întinse,

desprinderea palmelor de pe sol cu revenire în poziţia iniţială.

4. Idem exerciţiul anterior cu deplasarea simultană a palmelor spre

stânga sau spre dreapta.

5. Sprijin culcat facial: desprinderea simultană a palmelor şi

picioarelor de pe sol.

6. Idem exerciţiul precedent, cu deplasarea corpului înainte, înapoi,

lateral spre stânga sau dreapta.

7. Stând cu braţele înainte-sus, la un pas de perete ( scara fixă ):

dezechilibrare înainte spre perete, împingere energică cu braţele întinse,
angrenând şi centura scapulară, şi revenire în poziţia iniţială.

8. Stând pe trambulină semielastică aşezată în faţa scării fixe

( perete ) , braţele înainte-sus: sărituri succesive împingere, cu braţele întinse
în scara fixă.

9. Cu 3 - 4 paşi de elan: bătaie pe trambulină cu săritură oblică spre

perete şi împingere înapoi cu braţele întinse în stând pe trambulină.

10. Stând cu genunchii îndoiţi, braţele înainte-sus: săritură înainte în

sprijin plutitor, corbetare cu împingere energică din braţe şi revenire în
poziţia iniţială.
92
 11. Stând cu braţele sus în faţa trambulinei elastice, sprijinită de un
capăt: trecere în sprijin plutitor şi corbetare în stând cu braţele sus.

Exerciţii pentru însuşirea zborului II

1. Stând cu genunchii uşor îndoiţi: săritură dreaptă cu oprire în

poziţia de aterizare.

2. Stând pe banca de gimnastică ( capacul lăzii de gimnastică ):

săritură în adâncime cu fixarea aterizării.

3. Săritură în adâncime cu închidere şi deschidere din articulaţia

coxo-femurală.

4. Săritură în adâncime cu depărtarea şi apropierea picioarelor în aer

cu oprire în poziţia iniţială.

5. Ghemuit, braţele înainte sus: săritură în sprijin plutitor, corbet şi

aterizare în stând cu genunchii uşor îndoiţi, braţele sus.

6. Stând pe trambulină cu mâinile sprijinite pe capră: sărituri ca

mingea pe trambulină, desprindere cu trecere prin sprijin depărtat peste
capră, cu împingerea energică din braţe şi oprire în poziţia de aterizare.

7. Idem exerciţiul anterior cu diferite grade de întoarcere în jurul

axului longitudinal, după trecere peste aparat.

8. Stând cu genunchii uşor îndoiţi, trunchiul aplecat înainte, braţele

înainte-sus pe lada de gimnastică aşezată în lungime: săritură în sprijin
plutitor cu aşezarea palmelor pe capătul depărtat al lăzii, corbetare şi săritură
în sprijin depărtat peste ladă cu accent pe întinderea corpului după
desprinderea mâinilor de pe aparat şi oprire în poziţia de aterizare.
93
 9. Idem exerciţiul anterior cu trecerea corpului peste aparat prin
sprijin ghemuit înalt.

10. Elan, bătaie, sprijinul mâinilor, desprindere de pe aparat şi

trecere în culcat facial pe saltele suprapuse ( cel puţin până la nivelul
aparatului ).

Întrebări recapitulative

1. Motivaţi importanţa săriturilor cu sprijin în educaţia fizică şcolară.

2. Care sunt fazele săriturilor cu sprijin?
3. Care este faza cu care începe însuşirea săriturilor.
4. Motivaţi relaţia sistemică între fazele săriturilor.
5. Prezentaţi sistematizarea săriturilor în sprijin direct după poziţia
corpului şi segmentelor sale.
6. Care sunt aparatele la care se execută săriturile cu sprijin în educaţia
fizică şcolară?

Aparatele gimnasticii artistice

Aparatele gimnasticii artistice sunt:

Pentru fete: sol, bârnă, paralele inegale, sărituri;

94
 Pentru băieți: sol, paralele egale, sărituri, cal cu mânere, bară fixă,
inele.

Aparatul sol

Pentru a înțelelege aparatul sol trebuie să ne întoarcem la capitolul

„terminologie”și să reluăm noțiunea de exercițiu care în gimnastică are două
înțelesuri. Primul sens este dat de exercițiul fizic, act motric repetat
sistematic, sinonim cu mișcare, element(tehnic), procedeu (tehnic), iar al
doilea sens, specific gimnasticii, exercițiu liber, exercițiu liber ales, sau
exercițiu impus, care presupun înlănțuirea logică și armonioasă a mai multor
elemente. Acestea pot fi executate individual sau în grup, liber, la aparate
sau cu obiecte portative.

Exercițiul liber reprezintă o înlănțuire de elemente, structurate într-un

tot unitar, care constă din mișcări analitice sau sintetice, executate fără
aparate sau obiecte portative.

Exercițiul liber ales, reprezintă o înlănțuire de mișcări concepută de

antrenor sau de gimnast, având la bază cerințe specifice impuse de
regulament, în vederea participării la competiții oficiale.

Exercițiul impus, reprezintă o înlănțuire de elemente realizată și

impusă de organizatorii competiției, care va trebui executat întocmai cu
cerințele competiției. Există și exerciții impuse la care se stabilesc numai
câteva elemente obligatorii, gimnastul și antrenorul având libertatea de a le
combina cât mai original.

Elementul (tehnic) este o mișcare cu structură distinctă, care pornește

dintr-o anumită poziție inițială și se termină într-o poziție fnală, acestea fiind

95
grupate în gimnastică, după complexitatea lor, în grupe diferite de
dificultate, A, B, C, D, și E.

Procedeul (tehnic), reprezintă modalitatea concretă de efectuare a

elementului tehnic.

Legare, reprezintă termenul care definește execuția neîntreruptă a

două sau mai multe elemente, având o condiție de bază în realizarea sa, ca
poziția finală a elementului precedent, să devină poziția inițială a
următorului element.

Combinația, reprezintă execuția mai multor elemente tehnice într-o

anumită ordine.

Compoziția este combinarea creatoare, expresivă, echilibrată a unor

elemente tehnice dintr-un exercițiu.

Solul este o suprafaţă special amenajată, realizată dintr-o combinaţie

de spumă cauciucată cu placaj de lemn. Astfel acest aparat devine flexibil,
absoarbe şocurile, impactul este mai lin iar gimnastul reuşeşte să obţină o
înălţime mai mare în momentul desprinderii. Suprafaţa este bine definită,
dimensiunile sunt stabilite de Federaţia Internaţională de Gimnastică, în
Normele aparatelor.

96
 Un exerciţiu la sol în gimnastica feminină durează între 70-90 sec şi
este alcătuit din elemente acrobatice şi artistice. Cele mai multe exerciţii
sunt compuse din 3-5 linii acrobatice şi o serie de elemente artistice, piruete,
sarituri. Codul de punctaj prevede obligativitatea existenţei elementelor din
5 grupe de elemente diferite. Astfel, un exerciţiu trebuie să conţină o
întoarcere la cel puţin 540 de grade, un salt dublu, o linie acrobatică spre
înainte şi una spre înapoi. Gimnasta trebuie să se folosească de întreaga
suprafaţă a aparatului, liniile acrobatice urmănd a se executa dintr-un colţ în
celălalt al covorului. Toate cerinţele unui exerciţiu la sol sunt stabilite în
Regulamentul şi Codul de punctaj al GAF.

Așadar, poziţia iniţială este poziţia din care începe mişcarea

(exerciţiul). Poziţia finală e poziţia corpului la terminarea mişcării.
Elementul - ca şi componentă a exerciţiului este o mişcare cu structură
unitară distinctă, care porneşte dintr-o poziţie iniţială şi se termină într-o
poziţie finală. Execuţia neîntreruptă a două sau mai multe elemente, cu
continuitate se numeşte legare. Elementele asamblate într-o anumită ordine

97
dau o combinaţie. Iar combinaţia creatoare şi echilibrată a diferitelor
elemente tehnice în structura unui exerciţiu defineşte o compoziţie.
Exerciţiul în acest accept înseamnă înlănţuirea mai multor elemente impuse,
ce dă naştere unui exerciţiu liber ales, individual, fără obiecte – deci cu
mâinile libere, conceput de gimnastă împreună cu antrenorul ei, pe baza
cerinţelor precizate de regulament, în vederea unui concurs.

În aceaşi măsură avem nevoie să ştim care sunt axele şi planurile în

care se desfăşoară mişcările corpului, ale segmentelor acestuia, tempoul şi
ritmul, ca o caracteristică temporală ce constă din accentuarea periodică,
după anumite reguli, a unora din elementele constitutive ale exerciţiului. Şi
nu în ultimul rând care sunt mişcările cu denumirile lor, metoda de invăţare
pentru a le executa, pentru a putea fi descrise, în conceperea unei compoziţii.

Exemplu de exercițiu la sol în care elementele impuse în sunt:

1. Stând pe mâini
2. Stând pe cap
3. Stând pe omoplaţi
4. Rostogoliri înainte-înapoi din ghemuit în ghemuit
5. Rostogoliri înainte-înapoi din depărtat în depărtat
6. Sfoara
7. Semisfoara
8. Întoarceri prin învăluire
Stând pe mâini este o poziţie de echilibru, în care corpul se găseşte la
verticală, în poziţia răsturnată, cu sprijin pe mâini. În stând pe mâini poziţia
picioarelor poate fi diferită şi executarea acestui element poate fi făcută cu
elan - prin balansul unui picior întins sau din forţă – cu corpul îndoit şi

98
braţele întinse. După poziţia de plecare sunt cunoscute mai multe variante:
stând pe mâini din jumătate roată, din rulare pe abdomen ş.a. Extensia
corpului nu trebuie să fie exagerată, capul fiind în extensie pentru a evita
căderea pe spate.

În exerciţiile pregătitoare pentru învăţarea acestui element se

urmăreşte menţinerea echilibrului şi însuşirea corectă a poziţiei corpului. Se
execută stând pe mâini la scara fixă sau perete, cu întinderea corpului şi
controlând progresiv poziţia se depărtează picioarele de la sprijin; deplasarea
înainte-înapoi pe mâini, cu ajutor ţinut de glezne; culcat facial pe lada de
gimnastică, cu braţele întinse, se ridică şi se coboară picioarele.

Stând pe cap: Corpul răsturnat se sprijină pe cap (frunte) şi pe mâini,

care sunt aşejate pe sol, depărtate la lăţimea umerilor astfel încât să formeze
un triunghi echilateral cu fruntea şi braţele. Verticala coborâtă din centrul de
greutate trebuie să fie deasupra bazei de susţinere. Repartizarea greutăţii se
face în mod egal pe braţe şi cap, fără extensia exagerată a coloanei
vertebrale, fără îndoiri de picioare.

Pentru însuşirea elementului se execută exerciţii de echilibru şi pentru

dezvoltarea musculaturii spatelui şi a abdomenului. Este recomandat să se
exerseze cu sprijin din spatele gimnastului, pentru a evita răsturnarea pe
spate a picioarelor. Din stând ghemuit, se sprijină şi se formează triunghiul
de susţinere şi ridicarea bazinului la verticală, cu genunchii îndoiţi,
încercând progresiv întinderea lor.

Stând pe omoplaţi se execută din poziţia aşezat cu genunchii îndoiţi,

se rulează înapoi şi se ridică bazinul întinzând picioarele pe verticală cu
sprijin pe omoplaţi, mâinile pe şolduri, braţele pe sol pentru a ajuta
99
împingerea suficientă a bazinului pe verticală, realizând o linie dreaptă.
Ducerea picioarelor peste cap şi îndoirea lor constituie greşeală frecventă în
executarea ’’lumânării’’.

Exerciţii ajutătoare sunt: ridicarea picioarelor la verticală cu sprijin la

spaliere, din poziţia culcat apucat de prima şipcă; ridicarea picioarelor şi a
bazinului cu ajutorul unui partener, care îi împinge şezuta, ajutându-l să
realizeze o linie dreaptă.

Rostogolirile sunt mişcări de rotaţie ale corpului în jurul axei

transversale sau longitudinale, în care părţile corpului vin în contact cu solul
în mod succesiv.

În rostogolirea înainte din ghemuit în ghemuit înţelegem că modul

de mişcare este rotaţia corpului în jurul axei transversale, direcţia de
rostogolire este determinată de cuvântul înainte, poziţia iniţială este din
ghemuit, iar poziţia finală este în ghemuit.

Aşadar, din poziţia iniţială stînd ghemuit, se aşează mâinile pe sol şi se

ridică şezuta prin împingerea picioarelor în sol; se aşează ceafa (nu creştetul)
pe sol între braţe iar spatele se rulează înainte; picioarele se grupează şi nu
se deschid în timpul rulării pe spate iar pentru a ajuta gruparea, mâinile
apucă gambele. Prin împingerea umerilor înainte şi a capului se revine în
poziţia finală în ghemuit.

Rostogolirea inapoi din ghemuit în ghemuit se execută invers, din

stând ghemuit, se rulează înapoi cu genunchii la piept (gruparea picioarelor),
fără a împinge picioarele şi braţele în sol pentru a accelera rularea; bărbia în
piept şi nu capul în extensie; braţele se duc rapid înapoi peste cap, cu

100
palmele în dreptul urechilor, degetele mari spre interior; se împinge în braţe
pentru a degaja capul în timp ce şezuta trece peste cap; braţele se întind şi se
revine la poziţia finală stând ghemuit.

Pentru a învăţa rostogolirile se recomandă exerciţii pregătitoare de

grupare a corpului în stând ghemuit, în aşezat-grupat, culcat-grupat şi rularea
înainte, rularea pe spate înapoi şi înainte, rularea înapoi pe spate cu revenire,
rostogoliri înainte de pe banca de gimnastică, sau pe plan înclinat.

Rostogolirea înainte din depărtat în depărtat se execută din poziţia

stând depărtat, se pleacă în rulare înainte pe spate cu braţele între picioare.
La ridicare picioarele întinse acţionează rapid în jos şi iau contact cu solul pe
călcâie, trunchiul se duce înainte, mâinile se aşează rapid înainte, cât mai
aproape de bazin şi prin împingere în sol se ajută la ridicarea în stând
depărtat, în poziţie finală. Spatele nu trebuie să rămână plat iar unghiul
dintre picioare şi trunchi să nu fie prea deschis.

La rostogolirea înapoi din depărtat în depărtat se pleacă din poziţia

stând depărtat cu rulare înapoi pe spate dar fără a împinge braţele în sol
pentru accelerarea rulării şi se procedează la fel ca la rostogolirea înainte.

Ca exerciţii de pregătire şi învăţare se execută din culcat cu picioarele

depărtate peste cap, apoi aşezat echer depărtat împingem în braţe şi picioare
în stând depărtat cu trunchiul înainte; sau culcat pe bancă, ridicăm picioarele
depărtate peste cap, rulare pe spate înainte şi ridicare în stând depărtat.

Sfoara este o poziţie în care picioarele întinse şi depărtate la

maximum formează o linie dreaptă şi depinde de mobilitatea articulaţiei
coxofemurale şi elasticitatea muşchilor şi ligamentelor gimnastei. Poate fi

101
orizontală sau verticală faţă de sol şi se poate executa înainte, lateral sau
vertical din stând cu trunchiul răsturnat stând pe omoplaţi sau din alte
poziţii-după însuşirea perfectă, trunchiul poate să fie drept sau îndoit, braţele
pot avea diferite poziţii.

Exerciţiile de întindere executate fie la sol, spalier sau cu partener dezvoltă

mobilitatea şi elasticitatea care determină poziţionarea corectă a picioarelor,
formând o linie dreaptă la depărtarea lor. Atât genunchii cât şi vârfurile
trebuie sa fie perfect întinse.

Semisfoara se poare executa din aceleaţi poziţii ca şi sfoara dar

piciorul dinainte este îndoit din genunchi, cu călcâiul la şezută, celălalt
picior fiind întins perfect înapoi. Braţele pot să aibă diverse poziţii, trunchiul
la fel.

Pentru învăţarea elementului se fac exerciţii ca la sfoară.

Ambele elemente se pot executa şi prin proiecţia corpului în spaţiu adică

prin sărituri.

Întoarcerile sunt schimbări de direcţie, realizate prin mişcări de rotaţie

a corpului în axă longitudinală, care nu depăşeşc 360 de grade. Acestea se
folosesc la schimbarea direcţiei într-un exerciţiu şi ca elemente de legătură
într-o compoziţie.

Întoarcerea prin învăluire se execută: din stând, se duce un picior pe

vârf sprijinit lateral, braţele şi ele lateral; se execută pas încrucişat înainte
sau înapoia piciorului de bază, odata cu coborârea braţelor şi uşoară îndoire
a genunchilor cu întoarcere 180 sau 360 de grade pe vârful ambelor picioare,

102
cu ducerea braţelor încrucişate înainte-sus. Poziţia finală este cu genunchii
întinşi.

Prin combinaţia echilibrată a elementelor de mai sus putem realiza

compoziţii diverse de exerciţii la sol , având in vedere şi faptul că unele
elemente se pot executa neîntrerupt, cu continuitate, de altele care au în
comun anumite poziţii, adesea poziţia finală a unui element corespunde cu
poziţia iniţială a altui element. Tocmai de aceea ele se pot asambla într- o
anumită ordine. Acolo unde elementele tehnice nu se pot lega cursiv se
introduc elemente de legătură.

Cursul 14

Exemple de exerciţii la sol

Ca structură, un exerciţiu liber ales la sol cu elemente impuse ar arăta

ca în exemplul următor:

Durata: 1 minut , 10 secunde cu:

- două linii acrobatice, din care una să cuprindă minim un element de

valoare B
- seria artistică cu trei elemente şi o săritură de valoare C
- piruetă 360 de grade
- serie mixtă din trei elemente

103
După ce am stabilit elementele pe care să le introducem în exerciţiul
nostru, realizăm compoziţia în combinaţia următoare:

Linia 1

1. Stând pe mâini cu elan

2. Rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit încrucişat
3. Rostogolire înapoi din ghemuit în ghemuit
4. Stând pe omoplaţi
5. Semisfoara
6. Întoarcere de pe un genunchi pe celălalt
Diagonala

1. Întoarcere prin învăluire 180 de grade

2. Roata laterală
3. Săritură dreaptă
4. Sfoara laterală
5. Piruetă arabesque
Linia 2

1. Stând pe cap
2. Rostogolire înainte din ghemuit în depărtat
3. Rostogolire înapoi din depărtat în depărtat
4. Podul din culcat
5. Întoarcere din aşezat cu genunchii la piept
6. Rostogolire laterală din aşezat grupat
Descrierea exerciţiului:

P.I.- stând

104
1. stând pe mâini cu elan prin ducerea braţelor înainte sus simultan cu
ducerea piciorului drept întins înainte, balansul piciorului stâng înapoi
sus, răsturnarea trunchiului înainte; poziţia finală a elementului: corpul
vertical, cu sprijin pe mâini, împreună cu braţele şi picioarele întinse,
uşor depărtate formează o linie dreaptă, în echilibru; preparaţia pentru
elementul următor prin flexia gâtului, rularea trunchiului pe spate cu
gruparea picioarelor în ghemuit şi se ajunge în poziţia stând ghemuit cu
mâinile pe sol

2. – rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit prin rularea înainte cu

revenire incrucişată a picioarelor prin ridicarea şezutei, ceafa pe sol între
braţe, picioarele grupate, mâinile apucă gambele; poziţia finală a
elementului: stând ghemuit încrucişat cu mâinile pe sol; preparaţia pentru
următorul element prin rotirea în axul longitudinal

3. – rostogolire înapoi din ghemuit în ghemuit prin rulare pe spate cu

genunchii la piept, bărbia în piept, ducerea braţelor rapid spre înapoi
peste cap, cu palmele în dreptul urechilor, împingere în braţe simultan cu
trecere şezută peste cap; poziţia finală a elementului: stând ghemuit cu
braţele întinse, mâinile pe sol; preparaţia pentru elementul următor prin
trecerea în stând aşezat ghemuit

4. – stând pe omoplat prin rulare înapoi cu ridicarea bazinului cu

picioarele întinse pe verticală în poziţie de sprijin pe omoplaţi, mâinile pe
şolduri, bărbia în piept;poziţia finală este verticala perfectă trunchi-bazin-
picioare; preparare pentru elementul următor prin rostogolire înapoi cu
îndoirea unui picior din genunchi, celălalt întins

105
5. – semisfoara, pe genunchi pe călcâi aşezat, cu celălat picior întins
înapoi, trunchiul în uşoară extensie, braţele întinse lateral(poziţie finală);
preparaţia pentru elementul următor prin ridicarea în sprijin pe genunchi
a piciorului întins înapoi şi în sprijin pe picior îndoit înainte a celui pe
călcâi aşezat

6. – întoarcere de pe un genunchi pe celălalt: trunchiul drept, braţele

lateral, de pe un genunchi, celălalt îndoit înainte întoarcere 180 de grade
spre piciorul dinapoi cu revenire în poziţia de plecare, dar genunchii se
inversează, cel îndoit înainte devine pe genunchi sprijinit iar cel cu sprijin
devine îndoit înainte (poziţia finală); preparaţia pentru elementul următor
prin ridicarea în stând apropiat

Diagonala

1. – întoarcerea prin învăluire, din stând, prin ducerea unui picior pe vârf
sprijinit lateral, braţele lateral; pas încrucişat înaintea piciorului de
bază simultan cu coborârea braţelor şi uşoară îndoire a genunchilor cu
întoarcere 180 de grade pe vârful ambelor picioare, cu ducerea
braţelor încrucişate înainte-sus; poziţia finală cu genunchii întinşi;
preparaţia pentru elementul următor prin depărtarea picioarelor în
poziţia stând
2. – roata laterală din stând depărtat, braţele lateral, ridicarea piciorului
stâng, îndoirea truchiului spre stânga şi aşezarea piciorului stâng pe
sol, cît mai departe de piciorul de sprijin; avântarea piciorului drept
lateral şi sus, braţul drept se duce jos pe lângă ureche; se aşează
mâinile succesiv pe sol trecând prin stând pe mâini, continuând

106
 rotaţia până la revenirea în stând; mâinile şi picioarele se aşează pe
aceeaşi linie, corpul cât mai întins în extensie.
3. – săritură dreaptă cu întoarcere, cu depărtarea picioarelor lateral prin
avântare în poziţia întinsă a corpului, braţele întinse lateral, picioarele
întinse depărtate lateral în momentul zborului, aterizare pe ambele
picioare apropiate
4. – sfoara laterală, din stând picioarele sunt depărtate la maximum
lateral formând o linie dreaptă, contactul cu solul se face pe toată
lungimea lor
5. – pirueta arabesque din poziţia IV-a cu genunchiul uşor îndoit braţul
piciorului fandat poziţionat înainte celălalt lateral; impulsie cu
trecerea greutăţii pe piciorul dinainte care este pe vârf simultan cu
ducerea piciorului liber în arabesque – ridicat întins înapoi şi a
braţului dinainte în lateral; corpul intră în rotaţie şi se opreşte prin
coborârea pe toată talpa şi îndoirea uşoară a genunchiului.
Linia 2

1. – stând pe cap, din stând pe genunchi corpul se răstoarnă înainte şi se

sprijină pe frunte şi pe mâini aşezate pe sol depărate la lăţimea
umerilor, formând un triunghi echilateral; verticala coborâtă din
centrul de greutate trebuie să fie deasupra bazei de susţinere, se ajunge
la poziţia verticală a trunchiului si picioarelor(apropiate) formând o
linie dreaptă.
2. – rostogolire înainte din depărtat în depărtat, din stând depărtat,
mâinile pe sol se ridică şezuta, se aşează ceafa pe sol între braţe,
spatele se rulează înainte, picioarele întinse; la ridicare picioarele
acţionează rapid în jos şi iau contact cu solul pe călcâie, mâinile se

107
 aşează rapid înainte, cât mai aproape de bazin, şi prin împingere în
sol, se ajută la ridicarea în stând depărtat.
3. – rostogolire înapoi din depărtat în depărtat, se procedează la fel ca la
elementul precedent doar că rularea spatelui se execută înapoi
4. – podul din culcat dorsal, prin împingerea energică a bazinului în sus
cu ajutorul braţelor şi picioarelor depărtate sprijinite cu toată suprafaţa
pe sol, capul pe spate în extensie; un picior se întinde înainte.
5. – întoarcere din aşezat cu genunchii la piept, din aşezat cu genunchii
îndoiţi se execută rotaţia corpului 180 de grade în axa longitudinală
6. – rostogolire laterală din aşezat ghemuit pe genunchi, trunchiul
aplecat înainte, braţele pe lângă corp, mâinle apucă genunchii, se
execută rotaţia corpului cu contact pe sol în axa longitudinală prin
rostogolire laterală; în timpul rostogolirii, în momentul contactului cu
solul pe prima laterală a corpului piciorul opus se întinde vertical,
după care revine rapid în ghemuit în momentul rulării pe spate; la
contactul solul a celeilalte laturi se procedează la fel cu celălat picior,
doar că acesta rămâne întins în poziţia finală, cu braţele întinse lateral.
7. – săritură cambre din stând, prin săritură simplă pe ambele picioare,
cu elan, cu trunchiul în extensie, braţele şi picioarele întinse şi
apropiate, în extensie în timpul zborului; aterizare pe ambele picioare
îndoite depărtate, braţele întinse lateral
P. F. – stând depărtat, braţele întinse lateral, picioarele întinse înainte-
înapoi

Atât exerciţiile libere cât şi cele impuse sunt apreciate în timpul

concursului de către arbitri. Ei urmăresc modul de execuţie, gradul de
dificultate şi originalitate a elementelor pe care le conţin, precum şi

108
 valoarea artistică a combinaţiilor, a legăturilor dintre elementele care
formează exerciţiul respectiv. Valoarea execuţiei se apreciază în note de
la 0 la 10, ultima fiind nota maximă din care arbitrii scad suma greşelilor
comise de concurent în proba respectivă, luându-se în considerare şi
zecimale; apoi se arată nota acordată pentru execuţie.

Gimnastica acrobatică are caracter sportiv, urmărind realizarea de

performanţe şi clasificări sportive, pe baza unui program competiţional.

Elementele acrobatice sunt complexe ca structură tehnică şi o bună

execuţie a lor se dobândeşte în urma unei pregătiri îndelungate,
completată cu exerciţii din celelalte ramuri ale gimnasticii. Cu toate
acestea ele sunt foarte atractive atât pentru executanţi cât şi pentru
spectatori. Cu o paletă largă de mişcări, care necesită un echilibru stabil
static-dinamic, o mare mobilitate articulară şi elasticitate musculară,
poziţii neobişnuite ale corpului în spaţiu şi o îndemânare deosebită în
execuţie, gimnastica acrobatică este de o spectaculozitate aparte.

BIBLIOGRAFIE

109
 1. BĂIAŞU, N, GH., (1974), Lecţii de gimnastică, Editura Stadion, Bucureşti
2. BĂIAŞU, N, GH., (1985), Gimnastică, Editura Sport-Turism, Bucureşti
3. BADIU, T şi colab., (2000), Metodica educaţiei fizice a tinerei generaţii, Editura
Mongabit, Galaţi.
4. BONTAŞ, I., (1995), Pedagogie, Editura All, Bucureşti
5. CÂRSTEA, GH., (1993), Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Editura
Universul, Bucureşti.
6. CÂRSTEA, GH., (1996), Educaţia Fizică. Teoria şi Bazele metodicii, Editura A.N.E.F.S.,
Bucureşti
7. CÂRSTEA, GH., (2000), Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului, Editura AN-
DA, Bucureşti
8. CHIRIŢĂ, G., (1977), Pedagogia aplicată la domeniul educaţie fizică, Editura Sport-
Turism, Bucureşti
9. COLIBABA, D.,E., (2007), Praxiologie şi proiectare curriculară în educaţie fizică şi sport,
Editura Universitaria, Craiova
10. CUCOŞ, C., (2006), Pedagogie Ediţia a-II-a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi
11. CREŢU, M., (2006), Gimnastica de bază, Metodica organizării, dezvoltării fizice şi a
capacităţii aplicative, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti
12. DAN, E., (1986), Şcolarul şi particularităţile vârstei lui, Editura Medicală, Bucureşti
13. DENISIUC, L., (1990), Metode de apreciere a capacităţii motrice. Teste, metode,
aparate, vol. II, Centrul de cercetare ştiinţifică şi de documentare C.N.E.F.S, Bucureşti
14. DEMETER, A., (1971), Fiziologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion, Bucureşti
15. DOBRESCU, T., (2005), Predispoziţii favorizante pentru selecţia şi orientarea în
gimnastica aerobică de performanţă, Editura Performantica, Iaşi
16. DOBRESCU, T., Gimnastica concepte teoretice şi aplicaţii practice, Editura Tehnopres
Iaşi
17. DRAGNEA, A., (1984), Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi sport, Editura Sport-
Turism, Bucureşti
18. DRAGNEA A., BOTA, A. (1999), Teoria Activităţilor Motrice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
19. DRAGNEA, A. & colab, (2000), Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului, Editura Cartea Şcolii
2000, Bucureşti
20. DRAGNEA, A., TEODORESCU, S., M., (2002), Teoria sportului, Editura FEST, Bucureşti
21. DRĂGAN, I., (1989), Practica medicinii sportive, Editura Medicală, Bucureşti
22. DRAGOMIR, P., SCARLAT, E., (2004), Educaţie fizică şcolară. Repere noi –
mutaţii necesare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

23. DUGACIU, P., (1967), Probleme de antrenament în gimnastică, Editura Uniunii de

Cultură Fizică şi Sport
24. DUGACIU, P., (1982), Aspecte ale antrenamentului modern în gimnastică, Editura
sport-turism, Bucureşti
25. GONCZI RAICU, M., NICOLIN, M., (2002), Gimnastica, Editura Mirton, Timişoara
26. GRIGORE V., (1998), Gimnastica de performanţă- noţiuni introductive, Editura Inedit,
Bucureşti
27. GRIGORE V., (2001), Pregătirea artistică în gimnastică, Editura A.N.E.F.S. Bucureşti
28. GRIGORE V., (2001), Gimnastică artistică bazele teoretice ale antrenamentului sportiv,
Editura SemnE, Bucureşti
29. Luca, A., (1999), „ Gimnastică ritmică-Curs- partea I” Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi
110
 30. LUCA A., (2000)„ Gimnastică ritmică”, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi
31. MATVEEV L.P., NOVIKOV A.D. (1980), Teoria şi metodica educaţiei fizice, Editura
Sport-Turism, Bucureşti
32. OZOLIN N., G., (1972), Metodica antrenamentului sportiv, (traducere), Editura
Stadion, Bucureşti
33. POPESCU, G., (2005), Gimnastica Pregătirii, Educării, Dezvoltării fizice generale,
Editura Elisavaros, Bucureşti.
34. POPESCU, G., (2007), Gimnastică acrobatică în şcoală, Gimnastică artistică, Editura
Elisavaros, Bucureşti.
35. RAŢĂ, G., (2004), Didactica educaţiei fizice şcolare, Editura Alma Mater, Bacău.
36. RAŢĂ, G., (2008), Didactica educaţiei fizice şcolare(Ediţia a-II-a revăzută şi adăugită),
Editura Pim, Iaşi.
37. ŞICLOVAN, I., (1972), Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion, Bucureşti
38. ŞICLOVAN, I., (1979), Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Spot- Turism,
Bucureşti

111