Sunteți pe pagina 1din 82

Conf. univ. dr. ADIN-MARIAN COJOCARU

ISTORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Curs în tehnologie IFR

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014 http://www.edituraromaniademaine.ro/ Editură clasificată de Ministerul Educaţiei Naţionale prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice, categoria C (domeniile Filologie, Filosofie, Istorie şi studii culturale, Arhitectură şi urbanism, Artele spectacolului)

Editura Fundaţiei România de Mâine este membră a Societăţii Editorilor din România.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Istoria educaţiei fizice şi sportului/Curs în tehnologia IFR autor: Cojocaru Adin-Marian - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014

ISBN 978-973-163-893-5

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice mijloace tehnice, este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

Editura Fundaţiei România de Mâine Str. Fabricii nr. 46G, Bucureşti, Sector 6 Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro e-mail: editurafrm@spiruharet.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

ADIN-MARIAN COJOCARU

ISTORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

– Curs în tehnologie IFR –

Realizator curs în tehnologie IFR

Conf univ. dr. ADIN-MARIAN COJOCARU

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2014

INTRODUCERE

CUPRINS

Unitatea de învăţare 1

ORIGINILE EXERCIŢIILOR FIZICE

1.1.

Introducere

1.2.

Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

1.3.

Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Importanţa şi problematica istoriei exerciţiilor fizice

1.3.2. Exerciţiile fizice în epoca preistorică

1.3.3. Viaţa de întreţinere a omului preistoric

1.3.4. Sărbătorile legate de natură

1.4.

Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Unitatea de învăţare 2

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN ANTICHITATE

2.1.

Introducere

2.2.

Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

2.3.

Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Orientul apropiat, mijlociu şi îndepărtat

2.3.2. Documente care cuprind perceptele fundamentale ale vieţii în India antică

2.3.3. Confucius, creatorul filosofiei şi culturii antice din China antică

2.3.4. Grecia antică – leagăn al civilizaţiei, ale cărei percepte educaţionale şi filozofice stau la baza civilizaţiei moderne

2.4.

Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Unitatea de învăţare 3

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN EPOCA MEDIEVALĂ

3.1.

Introducere

3.2.

Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

3.3.

Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1. Feudalismul – perioada cea mai retrogradă a evoluţiei exerciţiului fizic în contextul vieţii sociale

3.3.2. Cavalerismul factor social important în practicarea exerciţiilor fizice feudalism.

3.3.3. Jocurile practicate de masele populare alt factor social important în practicarea exerciţiilor fizice feudalism.

3.3.4.

Exerciţiile fizice în epoca Renaşterii

3.4.

Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Unitatea de învăţare 4

PEDAGOGIA REALISTĂ A SECOLULUI AL XVII-LEA

4.1.

Introducere

4.2.

Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

4.3.

Conţinutul unităţii de învăţare

4.3.1. Filosofii care şi-au pus amprenta asupra exerciţiilor fizice moderne

4.3.2. Pedagogi raţionalişti ai secolului al XVIII-lea

4.3.3. Principalele sisteme de gimnastică ale secolului al XIX-lea

4.4.

Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Unitatea de învăţare 5

SISTEMELE DE EDUCA Ţ IE FIZIC Ă

5.1.

Introducere

5.2.

Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

5.3.

Conţinutul unităţii de învăţare

5.3.1. Sistemul exerciţiilor fizice în Germania

5.3.2. Sistemul exerciţiilor fizice în Suedia

5.3.3. Sistemul exerciţiilor fizice în Franţa

5.4.

Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Unitatea de învăţare 6

ISTORIA EXERCIŢIILOR FIZICE ÎN ŢARA NOASTRĂ

6.1.

Introducere

6.2.

Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

6.3.

Conţinutul unităţii de învăţare

6.3.1. Izvoare şi documente

6.3.2. Instituţionalizarea practicării exerciţiilor fizice

6.3.3. Organizarea educaţiei fizice şi sportului în România

6.3.4. Prestaţia sportivilor români la Jocurile Olimpice de vară

6.3.5. Prestaţia sportivilor români la Jocurile Olimpice de iarnă

6.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare

INTRODUCERE

Oamenii au studiat istoria dintr-o curiozitate firească de cunoaştere a trecutului şi din convingerea că evenimentele istorice, ideile şi acţiunile trecute reprezintă o experienţă colectivă, din care se pot trage învăţăminte pentru activitatea prezentă şi viitoare a societăţii. Prezentarea obiectivă a fenomenelor a conferit istoriei caracterul de ştiinţă a dezvoltării societăţii omeneşti. Cursul este o sinteză selectată a concepţiilor şi realităţilor practicării exerciţiilor fizice. Interrelaţia exerciţiu fizic – civilizaţie – cultură – sanogeneză şi echilibru ecologic, ca dovadă a faptului că omul rămâne marele său obiectiv, în planul ameliorării acestuia în toate componentele ce-l definesc, va impune structura cursului şi orientarea sa.

Obiectivele cursului

Cursul îşi propune să contribuie la formarea competenţelor necesare unui student pentru a cunoaşte evoluţia fenomenului sportiv şi schimbările survenite in anumite momente ale acestei evoluţii. Cunoaşterea evoluţiei şi a etapelor de dezvoltare a fenomenului sportiv pe plan universal şi în ţara noastră; Familiarizarea cu spaţiul şi timpul istoric, în vederea formării unei culturi de specialitate în domeniul educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei; Însuşirea metodologiei de cercetare istorică necesară alcătuirii unei monografii sportive locale.

Competenţe conferite

Cursul dezvoltă următoarele aptitudini, competenţe:

l. Calitatea de a cunoaşte şi folosi noţiunile specifice disciplinei 2. Conferă competenţa de a explica şi fundamenta apariţia şi importanţa exerciţiilor fizice;

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.

Structura cursului

C ursul este compus din 7 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare l. Unitatea de învăţare 2. Unitatea de învăţare 3. Unitatea de învăţare 4. Unitatea de învăţare 5. Unitatea de învăţare 6.

Originile exerciţiilor fizice (2 ore) Exerciţiile fizice în antichitate (3 ore) Exerciţiile fizice în epoca medievală (2 ore) Pedagogia realistă a secolului al XVII-lea (2 ore) Sistemele de educaţie fizică (2 ore) Istoria exerciţiilor fizice în ţara noastră (3 ore)

Teme de control (TC)

1. Exerciţiul fizic, mijloc de refacere în kinetoterapie.

2. Apariţia şi evoluţia sistemelor de educaţie fizică în Europa.

3. Apariţia şi evoluţia sistemelor de educaţie fizică în România.

Bibliografie obligatorie:

Cojocaru, A., Cojocaru, M. – Cursul teoretic predat

Nicu, A. (2000) – Istoria exerciţiilor fizice, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine.

Kiriţescu, Ctin, (l964) – Palestrica, Bucureşti, Editura UCFS.

Postolache, N. (l995) – Istoria sportului în România, Bucureşti,

Postolache, N. (2008) – Istoria educaţiei fizice, sportului şi olimpismului, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine.

xxx , Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, vol. I, II şi III, Editura Aramis, 2002

Metoda de evaluare:

Examenul final constă în examinare teoretică, ţinându-se cont de activitatea şi evaluarea pe parcurs la seminarii/proiect a studentului. Nota finală se stabileşte ţinându-se cont şi de activitatea şi evaluările pe parcurs ale studentului, conform cu precizările din Fişa disciplinei şi din Calendarul Disciplinei.

Unitatea de învăţare 1

ORIGINILE EXERCIŢIILOR FIZICE

Cuprins

1.1.Introducere

1.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 1.3.Conţinutul de învăţare

1.3.1. Importanţa şi problematica istoriei exerciţiilor fizice

1.3.2. Exerciţiile fizice în epoca preistorică

1.3.3. Viaţa de întreţinere a omului preistoric

1.3.4. Sărbătorile legate de natură

1.4.Îndrumar pentru verificare/autoverificare

1.1. Introducere Introducere

Modificările produse în baza economică a societăţii le corespund tot atâtea perioade de dezvoltare în evoluţia societăţii omeneşti şi, implicit, în istoria ei universală, sau a domeniilor ei de manifestare (militară, politică, ştiinţifică, culturală, sportivă etc.). Corespunzător acestora s-au diferenţiat următoarele perioade:

perioada comunei primitive; perioada orânduirii sclavagiste; perioada orânduirii feudale; perioada orânduirii capitaliste; perioada orânduirii socialiste. Se impune a fi reaşezată în drepturile ei periodizarea clasică a istoriei, bazată pe două mari epoci – preistorică şi istorică.

pe dou ă mari epoci – preistoric ă ş i istoric ă . 1.2. Obiectivele ş

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:

Obiectivele unităţii de învăţare:

La sfârşitul acestei unităţii de învăţare, studenţii sunt capabili:

să descrie formele de practicare a exerciţiului fizice către primii humanoizi;

a

influenţat evoluţia ulterioară a omului;

să

descrie

modul

în

care

activităţile

de

întreţinere

Competenţele unităţii de învăţare:

– să cunoască şi să folosească noţiunile specifice disciplinei;

– să organizeze procesul de instruire;

ă cunoasc ă ş i s ă foloseasc ă no ţ iunile specifice disciplinei; – s

– să explice şi să fundamenteze apariţia şi importanţa

exerciţiilor fizice;

– să evalueze nivelul de instruire al studenţilor;

– să comunice şi să colaboreze cu studenţii;

– să aplice cunoştinţele acumulate în situaţii profesionale

diferite;

– să ofere exemple de exerciţii specifice etapelor de dezvoltare, de-a lungul istoriei;

– executarea responsabilă a sarcinilor profesionale;

– organizarea de evenimente specifice;

– familiarizarea cu lucrul în echipă;

– conştientizarea nevoii de formare continuă.

ă ; – con ş tientizarea nevoii de formare continu ă . Timpul alocat unit ăţ

Timpul alocat unităţii: 2 ore

de formare continu ă . Timpul alocat unit ăţ ii: 2 ore 1.3. Con ţ inutul

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Importanţa şi problematica istoriei exerciţiilor fizice

Istoria este o reflectare a lumii sociale, economice, politice, culturale, sportive, o oglindă, o bancă de date şi informaţii prelucrate, o cronologie a ideilor şi faptelor umane, un inventar al întâmplărilor provocate sau trăite de colectivitatea umană; ea este în fond conştiinţa lumii şi cartea revenirii ei. Marele istoric român Nicolae Iorga considera istoria un mijloc important de cunoaştere a omului, a societăţii, a lumii, de înţelegere a interdependenţelor diferitelor aspecte ale vieţii sociale; cunoaşterea trecutului, sublinia el, este o „necesitate pentru cunoştinţa umană”. Fiecare domeniu de activitate şi creaţie omenească îşi are propria sa istorie. Istoria apariţiei exerciţiului fizic, diversificării, dezvoltării şi instituţionalizării lui, a apariţiei sistemelor, metodelor şi categoriilor fundamentale – educaţia fizică şi sportul – reprezintă obiectul cursului de faţă. Cursul este o sinteză selectată a concepţiilor şi realităţilor practicării exerciţiilor fizice. Interrelaţia exerciţiu fizic – civilizaţie – cultură – sanogeneză şi echilibru ecologic, ca dovadă a faptului că omul rămâne marele său obiectiv, în planul ameliorării cestuia în toate componentele ce-l definesc, va impune structura cursului şi orientarea sa. Istoria exerciţiilor fizice nu este contemplativă, reflexivă, sau doar comparativă şi descriptivă, ea se doreşte a fi formativă, educativă şi prospectivă.

ă , sau doar comparativ ă ş i descriptiv ă , ea se dore ş te

1.3.2. Exerciţiile fizice în epoca preistorică

Activităţile corporale ale omului tuturor timpurilor imemoriabile, nescrise şi apoi scrise, dezvăluite de descoperirile arheologice, etnografice, geologice, geografice şi ştiinţifice, izvorăsc din necesitatea supravieţuirii lui filogenetice şi ontogenetice, ca specie şi individ, a adaptării sale la mediul înconjurător, pentru întreţinerea vieţii de relaţie cu acesta. Apariţia şi existenţa omului preistoric sau primitiv cu 600.000 de ani în urmă (primi hominizi, apoi tipul preuman Homo primigenius, – omul din Neanderthal, continuat prin tipul uman actual – Homo sapiens) şi evoluţia lui în paleolitic şi neolitic (încheiată către anul 4500 î.Hr.) au fost marcate şi chiar condiţionate de activităţile fizice, de acţiunile sale motorii indispensabile existenţei. De aceea, în plan didactic şi, presupunem noi, în plan istoric, în sens cronologic, distingem mai multe momente probabile de manifestare motrică. Însuşirea mişcărilor condiţionate, naturale ale deplasării şi verticalităţii Avem în vedere, în acest sens, ridicarea capului, dobândirea poziţiei de şezând, stând, ca premise ale dinamicii omului, evidenţiată de târâre, de mers, alergare, aruncare, căţărare, echilibru, purtatul greutăţilor. Acest bagaj motric modifică şi salvează totodată existenţa umană, îi amplifică potenţialul biologic, sistemul locomotor şi aparatul nouro-muscular, dobândind, prin repetare, o funcţionalitate sporită, stimulatoare şi generatoare de creştere şi dezvoltare în acest plan.

Aceste aptitudini motrice i-au asigurat omului preistoric viaţa sa de relaţie cu mediul înconjurător, posibilitatea de comunicare cu semenii, sursă a îndeplinirii celorlalte activităţi indispensabile existenţei şi supravieţuirii sale. Avem în vedere gândirea, afectivitatea, voliţionalul şi moralitatea sa. Dar, pe lângă viaţa sa de relaţie, există şi viaţa de întreţinere a omului.

l.3.3. Viaţa de întreţinere a omului preistoric

Aceasta se realizează pe două căi distincte:

Vânătoarea şi pescuitul (în epoca paleoliticului) îi conferă hrana pe care trebuia s-o dobândească în medii climatice diferite – uscat, apă, zăpadă, gheaţă ş.a. El foloseşte pentru aceste îndeletniciri o întreagă gamă de mişcări naturale însuşite în copilăria sa. Ambele îndeletniciri reclamă omului acestei epoci un remarcabil potenţial biologic pentru a realiza mari şi rapide deplasări spaţiale, a-şi asigura exactitatea mişcărilor, puterea şi forţa de a purta vânatul; a se confrunta uneori direct cu sălbăticiunile pădurilor pentru a asigura hrana lui şi a familiei, a tribului. Deprinderea de a arunca cât mai departe şi mai corect obiectele de lovire sau prindere, de a alerga şi a sări peste obstacolele neprevăzute ale hăituirii vânatului, păstrarea echilibrului în condiţiile terenului denivelat, capacitatea de a susţine în tempo alert „goana” vânatului, curajul, stăpânirea de sine în momentele hotărâtoare ale acţiunii, coordonarea ei de către colectivul bărbaţilor cărora le revenea sarcina tradiţională de a o întreprinde cotidian, explică rolul vital al mişcărilor naturale devenite utilitare

ţ ional ă de a o întreprinde cotidian, ex p lic ă rolul vital al mi

pentru existenţa omului primitiv;

Practicarea agriculturii (în neolitic) implică un efort fizic periodic şi diferenţiat, realizat pe o treaptă nouă, superioară de existenţă, care modifică poziţia omului preistoric faţă de natură, de hrana sa care se diversifică. El acum o produce, o determină, nu o aşteaptă, deşi nu va renunţa la vânat şi pescuit. Apare actul muncii, care, evident, îi modifică conştiinţa, dar fără ca aceasta să rămână singura şi esenţiala condiţie a evoluţiei omului. Munca domestică, cerută de cultivarea pământului, de strângerea recoltei, se bazează pe aceleaşi mişcări naturale exersate în perioada formării sale biologice şi perfecţionate de vânătoare şi pescuit. Treptat, aceste deprinderi motrice, mai multe, mai complexe şi mai eficiente, se vor transmite din generaţie în generaţie, atât în aşa-zisele perioade ale matriarhatului şi patriarhatului, cât şi ale conducerii războinice a triburilor. Prin agricultură, ele vor căpăta o stabilitate indispensabilă apariţiei şi sedimentării tradiţionale a obiceiurilor, cutumelor, momentelor.

Apărarea vieţii în faţa stihiilor naturii şi adversităţii semenilor

O dată cu apariţia primelor forme de proprietate asupra

pământurilor necesare agriculturii, a păşunilor reclamate de creşterea animalelor domestice, a spaţiilor de vânătoare şi de hrană, ca şi a pretenţiilor de prioritate, de hegemonie, se impun treptat, relaţii de adversitate şi, apoi, de supunere, apar primii germeni a unor noi relaţii interumane.

apar primii germeni a unor noi rela ţ ii interumane. În aceste situa ţ ii dramatice,

În aceste situaţii dramatice, călăria, mânuirea armelor albe, a

arcului, bumerangului, suliţei, praştiei, obiectelor de piatră, apoi de bronz şi de fier tot mai ascuţite şi mai eficace amplifică gestul motric, îl obligă să fie mai viguros, mai exact, mai repetat, mai perfecţionat.

l.3.4. Sărbătorile legate de natură

Aceste sărbători, legate de anotimpurile naturii, de bucuria recoltelor, de reuşita vânatului, de victoria în confruntările militare, de căsătorie, naştere şi moarte, de cult, de credinţe magico-religioase reclamă mişcării umane noi forme de exprimare. Dansul, mişcările ritmice, nuanţate, însoţite de mimică, de cânt şi sunete onomatopeice

Dansul, mi ş c ă rile ritmice, nuan ţ ate, înso ţ ite de mimic ă

vor îmbogăţi arsenalul motric uman. Pe lângă mişcările cu caracter natural, utilitar, militar, vor apare şi cele stilizate, de cult, emoţionale, cuprinse în ritual. Mărturiile aduse de exploratorii din secolul al XlX-lea, îndeosebi, ai pământurilor virgine polineziene, australiene, sud- americane şi africane, deci, din zona australă, sunt elocvente, întrucât atunci şi uneori astăzi, în colţurile cele mai îndepărtate şi mai ascunse ale planetei noastre, se mai întâlneau şi se mai întâlnesc vestigii, urme, tradiţii, practici motrice sub forma alergărilor, aruncării bumerangului, jocurilor cu mingea, înotului, vâslitului, călăriei, luptelor, care, toate, amintesc de formele primare ale mişcărilor corporale umane. Alergarea, în viaţa omului primitiv, este exerciţiul cel mai răspândit, impus de nevoile cotidiene ele existenţei lui. Din punct de vedere biologic şi psihologic, poziţia verticală indispensabilă mersului şi alergării este, alături de vorbire, cea mai importantă cucerire a copilului din toate timpurile. La indigenii din America întâlnim exerciţiul alergării sub toate înfăţişările în timpul incaşilor, alergătorii reprezentau o categorie socială cu o funcţie bine definită. În hotarele imperiului respectiv existau două şosele, una pe platoul dintre cele două şiruri ale munţilor Cordilieri, iar a doua la poalele munţilor, de-a lungul acestora, măsurând mii de kilometri, distanţă străbătută de curieri în 8-l0 zile. Mulţumită unui sistem de releuri intermediare, deci alergătorilor, ştirile se transmiteau cu rapiditate, ca şi circulaţia mărfurilor şi produselor din capitală şi cele mai îndepărtate colţuri ale imperiului.

ş i cele mai îndep ă rtate col ţ uri ale imperiului . La mexicani, indigenii

La mexicani, indigenii din tribul Taragumara erau cei mai buni alergători de rezistenţă din lume, parcurgând mai mult de l00 de km într-o zi. Remarcabili alergători erau şi peruanii şi indigenii tribului Seri din Golful Californian, despre care se spune că prindeau din fugă iepurele. Un vechi explorator al continentului african, Pete Kolb, a cunoscut bine hotentoţii, care populau sudul Africii. Ei erau alergători şi de viteză, şi de rezistenţă, pe care nici calul nu-i întrecea. Boşimanii, de asemenea, vânau antilope alergând prin releuri până când animalul obosea. Exploratorul german Adolf Mecklenburg relatează despre mantuşi, o populaţie de origine etiopiană, stabilită în jurul marilor lacuri din centrul Africii.

mantu ş i, o popula ţ ie de origine etiopian ă , stabilit ă în jurul

În această regiune se găseau două populaţii deosebite ca rasă şi obiceiuri: pigmeii (sub l50 cm înălţime), o populaţie care se ocupa cu vânătoarea şi cu o agricultură înapoiată; mantuşii, uriaşi cu o înălţime peste 2 m, excelenţi trăgători cu arcurile la ţintă şi excelenţi săritori în înălţime, performanţele lor oscilând între l,50m şi 2 m. Oceania, acest imens complex insular care se întinde între oceanele Indian şi Pacific, este un adevărat paradis al etnografilor, cuprinzând teritoriile celei mai bogate şi mai originale civilizaţii primitive, în care se dezvoltă o mare varietate de jocuri. Dintre acestea se evidenţiază călăria pe valuri, care stă la baza sportului modern al surfingului. Căţărarea şi, mai ales, aruncarea sunt exerciţii frecvent întâlnite în pădurile virgine ale Noii Guinee, în Australia şi în insulele polineziene. Aruncarea liberă a lancei, a bumerangului, tragerea cu praştia şi cu mare măiestrie. În Asia, la cei mai vechi paleosiberieni, întrecerile preferate erau cursele de reni, cursele de câini (înhămaţi la sănii), alergările pe jos, săriturile (sub diferite forme), luptele – mult îndrăgite de mongoli, – aruncarea harponului în apă pentru prinderea peştilor, deprinderi păstrate până în secolul al XX-lea. Transformarea lor în exerciţii fizice, cu forme perfecţionate, transmise pe baza unor percepte cu raţiuni şi finalităţi bine precizate, instituţionalizate şi incluse în sisteme educaţionale, în concursuri, adoptate de societate şi cultivate ca atare, este un proces îndelungat pe care istoria lumii antice ni-l va demonstra în Orientul apropiat, mijlociu şi îndepărtat, ca şi în bazinul mediteranean, în lumea Atenei şi Romei antice.

apropiat, mijlociu ş i îndep ă rtat, ca ş i în bazinul mediteranean, în lumea Atenei
apropiat, mijlociu ş i îndep ă rtat, ca ş i în bazinul mediteranean, în lumea Atenei
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare Sinteza unit ăţ ii de înv ăţ are 1 Istoria este

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Istoria este o reflectare a lumii sociale, economice, politice, culturale, sportive, o oglindă, o bancă de date şi informaţii prelucrate, o cronologie a ideilor şi faptelor umane, un inventar al întâmplărilor provocate sau trăite de colectivitatea umană; ea este în fond conştiinţa lumii şi cartea revenirii ei. Activităţile corporale ale omului tuturor timpurilor imemoriabile, nescrise şi apoi scrise, dezvăluite de descoperirile arheologice, etnografice, geologice, geografice şi ştiinţifice, izvorăsc din necesitatea supravieţuirii lui filogenetice şi ontogenetice, ca specie şi individ, a adaptării sale la mediul înconjurător, pentru întreţinerea vieţii de relaţie cu acesta. Apariţia şi existenţa omului preistoric sau primitiv cu 600.000 de ani în urmă (primi hominizi, apoi tipul preuman Homo primigenius, – omul din Neanderthal, continuat prin tipul uman actual – Homo sapiens) şi evoluţia lui în paleolitic şi neolitic (încheiată către anul 4500 î.Hr.) au fost marcate şi chiar condiţionate de activităţile fizice, de acţiunile sale motorii indispensabile existenţei. De aceea, în plan didactic şi, presupunem noi, în plan istoric, în sens cronologic, distingem mai multe momente probabile de manifestare motrică. Vânătoarea şi pescuitul (în epoca paleoliticului) îi conferă hrana pe care trebuia s-o dobândească în medii climatice diferite – uscat, apă, zăpadă, gheaţă ş.a. El foloseşte pentru aceste îndeletniciri o întreagă gamă de mişcări naturale însuşite în copilăria sa. Ambele îndeletniciri reclamă omului acestei epoci un remarcabil potenţial biologic pentru a realiza mari şi rapide deplasări spaţiale, a-şi asigura exactitatea mişcărilor, puterea şi forţa de a purta vânatul; a se confrunta uneori direct cu sălbăticiunile pădurilor pentru a asigura hrana lui şi a familiei, a tribului. Practicarea agriculturii (în neolitic) implică un efort fizic periodic şi diferenţiat, realizat pe o treaptă nouă, superioară de existenţă, care modifică poziţia omului preistoric faţă de natură, de hrana sa care se diversifică. El acum o produce, o determină, nu o aşteaptă, deşi nu va renunţa la vânat şi pescuit Apărarea vieţii în faţa stihiilor naturii şi adversităţii semenilor O dată cu apariţia primelor forme de proprietate asupra pământurilor necesare agriculturii, a păşunilor reclamate de creşterea animalelor domestice, a spaţiilor de vânătoare şi de hrană, ca şi a pretenţiilor de prioritate, de hegemonie, se impun treptat, relaţii de adversitate şi, apoi, de supunere, apar primii germeni a unor noi relaţii interumane. Aceste sărbători, legate de anotimpurile naturii, de bucuria recoltelor, de reuşita vânatului, de victoria în confruntările militare, de căsătorie, naştere şi moarte, de cult, de credinţe magico-religioase reclamă mişcării umane noi forme de exprimare. Dansul, mişcările ritmice, nuanţate, însoţite de mimică, de cânt şi sunete onomatopeice vor îmbogăţi arsenalul motric uman. Pe lângă mişcările cu caracter natural, utilitar, militar, vor apare şi cele stilizate, de cult, emoţionale, cuprinse în ritual. Mărturiile aduse de exploratorii din secolul al XlX-lea, îndeosebi, ai pământurilor virgine polineziene, australiene, sud-americane şi africane, deci, din zona australă, sunt elocvente, întrucât atunci şi uneori astăzi, în colţurile cele mai îndepărtate şi mai ascunse ale planetei noastre, se mai întâlneau şi se mai întâlnesc vestigii, urme, tradiţii, practici motrice sub forma alergărilor, aruncării bumerangului, jocurilor cu mingea, înotului, vâslitului, călăriei, luptelor, care, toate, amintesc de formele primare ale mişcărilor corporale umane. Alergarea, în viaţa omului primitiv, este exerciţiul cel mai răspândit, impus de nevoile cotidiene ele existenţei lui. Din punct de vedere biologic şi psihologic, poziţia verticală indispensabilă mersului şi alergării este, alături de vorbire, cea mai importantă cucerire a copilului din toate timpurile.

La mexicani, indigenii din tribul Taragumara erau cei mai buni alergători de rezistenţă din lume, parcurgând mai mult de l00 de km într-o zi. Remarcabili alergători erau şi peruanii şi indigenii tribului Seri din Golful Californian, despre care se spune că prindeau din fugă iepurele. În Asia, la cei mai vechi paleosiberieni, întrecerile preferate erau cursele de reni, cursele de câini (înhămaţi la sănii), alergările pe jos, săriturile (sub diferite forme), luptele – mult îndrăgite de mongoli, – aruncarea harponului în apă pentru prinderea peştilor, deprinderi păstrate până în secolul al XX-lea.

Concepte şi termeni de reţinut

Istoria exerciţiilor fizice – formă educativă şi prospectivă de cunoaştere a evoluţiei omului sub influienţa exerciţiului fizic; Homo primigenius – omul din Neandertal tipul preuman; Homo sapiens – omul actual

Întrebări de control şi teme de dezbatere

l. Care erau activităţile fizice specifice în paleolitic?

2. Care a fost evoluţia activităţilor fizice în neolitic?

3. Alergătorii cărui trib parcurgeau până la l00 km pe zi?

4. În ce zonă trăiau alergătorii care transmiteau veştile prin relee?

iau alerg ă torii care transmiteau ve ş tile prin relee? Teste de evaluare/autoevaluare 1. Periodizarea

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Periodizarea clasică a istoriei se face:

a) dupa structura economică a societăţilor;

b) după epocile preistorică şi istorică;

c) dupa etapele: antică, medie, modernă contemporană;

2. Exploratorul Pete Koll a relatat pentru prima dată despre a) triburile de boşimani

b) triburile de hotentoţi

c) triburile de mantuşi

3. Exploratorul german Adolf Mecklenburg relatează despre:

a) triburile de bosimani

b) triburile de hotentoţi

c) triburile de mantuşi

4. Care este cel mai răspandit exerciţiu al omului în perioada neolitică?

a) aruncarea suliţei

b) trasul cu arcul

c) alergarea

5. Alergaturii care parcurgeau pana la l00 km intr-o zi erau

a) mexicanii Tarabumara;

b) peruanii tribului Seri;

c) pigmeii

mexicanii Tarabumara; b) peruanii tribului Seri; c) pigmeii Bibliografie obligatorie l. Cojocaru, A., Cojocaru, M. –

Bibliografie obligatorie

l. Cojocaru, A., Cojocaru, M. – Cursul teoretic predat

2. Nicu, A. (2000) – Istoria exerciţiilor fizice, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine.

3. Postolache, N. (l995) – Istoria sportului în România, Bucureşti,

4. Postolache, N. (2007) –

Istoria universală a kinetoterapiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei

România de Mâine.

5. Postolache, N. (2008) – Istoria educaţiei fizice, sportului şi olimpismului, Bucureşti, Editura

Fundaţiei România de Mâine.

6. Kiriţescu, Ctin, (l964) – Palestrica, Bucureşti, Editura UCFS.

7. xxx , Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, vol. I, II şi III, Editura Aramis,

2002

Unitatea de învăţare 2

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN ANTICHITATE

Cuprins

2.l. Introducere

2.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 2.3.Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Orientul apropiat, mijlociu şi îndepărtat

2.3.2. Documente care cuprind perceptele findamentale ale vieţii în India antică

2.3.3. Confucius, creatorul filosofiei şi culturii antice din China antică

2.3.4. Grecia antică – leagăn al civilizaţiei, ale cărei percepte educaţionale şi filozofice au

influenţat evoluţia practicării exerciţiilor fizice până în vremurile noastre 2.4.Îndrumar pentru verificare/autoverificare

2.1. Introducere Introducere

Antichitatea a fost dominată de cultura greacă, care mai ales în domeniul esducaţiei fizice a atins un grad de dezvoltare extrem de uimitor, dar aportul cultural al altor popoare de pe scena istoriei este la fel de important. Dezvoltarea educaţiei fizice în timpul societăţii sclavagiste s-a realizat pe parcursul a două perioade istorice mari, anume perioada sclavagistă timpurie (mileniul IV, III Î.Hr. până în mileniul I) şi perioada sclavagistă dezvoltată (din mileniul I până în secolul V D.Hr.). Prima perioadă prezintă statele care s-au dezvoltat în Orient.

ă prezint ă statele care s-au dezvoltat în Orient. 2.2. Obiectivele ş i competen ţ ele

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:

Obiectivele unităţii de învăţare:

să descrie regionalizarea principalelor zone în care s-a

dezvoltat exerciţiul fizic practicat pentru pregătirea oamenilor pentru viaţă.

să descrie concepţia despre exerciţiile fizice prevăzute de

principalele lucrări şi picturi murale ale antichităţii descoperite până in prezent.

să cunoască evoluţia exerciţiilor fizice în Grecia antică,

naşterea Jocurilor Olimpice antice şi celelalte jocuri periodice şi influenţa lor asupra vieţii sociale şi politice.

Olimpice antice ş i celelalte jocuri periodice ş i influen ţ a lor asupra vie ţ

Competenţele unităţii de învăţare:

– să cunoască şi să folosească noţiunile specifice disciplinei;

– să organizeze procesul de instruire;

– să explice şi să fundamenteze apariţia şi importanţa exerciţiilor fizice;

– să evalueze nivelul de instruire al studenţilor;

– să comunice şi să colaboreze cu studenţii;

– să aplice cunoştinţele acumulate în situaţii profesionale

diferite;

– să ofere exemple de exerciţii specifice etapelor de dezvoltare, de-a lungul istoriei;

– executarea responsabilă a sarcinilor profesionale;

– organizarea de evenimente specifice;

– familiarizarea cu lucrul în echipă;

– conştientizarea nevoii de formare continuă.

ă ; – con ş tientizarea nevoii de formare continu ă . Timpul alocat unit ăţ

Timpul alocat unităţii: 3 ore

de formare continu ă . Timpul alocat unit ăţ ii : 3 ore 2.3. Con ţ

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Orientul apropiat, mijlociu şi îndepărtat

Istoria orientului antic tratează apariţia primelor state despotice, începând cu cel egiptean, realizat prin unificarea celor două comunităţi independente: Egiptul de jos şi Egiptul de sus, în cea de-a doua jumătate a mileniului IV (3300-3200 î.Hr.). Egiptul, ca stat unitar, va supravieţui în istorie până în anul 525 î.Hr., când va fi cucerit de perşi. În complexul acestei înfloritoare civilizaţii egiptene, timp de aproape trei milenii, astronomia, arhitectura, ingineria, meseriile, pictura, sculptura, administraţia şi cultura vor înflori şi vor rivaliza cu cele ulterioare, ale grecilor din vechea Eladă. În acest context, exerciţiile fizice sunt incluse în conţinutul procesului de educaţie şi practicate în şcoli, care se bucurau de o mare reputaţie întrucât ele pregăteau scribii, funcţionari de stat de prim rang. Gimnastica, luptele, călăria, ridicarea de greutăţi, săriturile, alergările pe distanţe lungi pentru vânătoare constituiau formele exerciţiilor fizice de bază. Celebra pictură murală de la Beni-Hassan, veritabil manual de lupte, cuprinzând l20 de faze de atac şi de apărare folosite în luptă, reprezintă documentul cel mai elocvent al nivelului pe care această activitate fizică, intrată în conceptul şi realitatea educaţiei, l-a atins cu mii de ani în urmă.

ă activitate fizic ă , intrat ă în conceptul ş i realitatea educa ţ iei, l-a
Iranul de ast ă zi î ş i are obâr ş ia în istoria celor

Iranul de astăzi îşi are obârşia în istoria celor două popoare înrudite din antichitate – mezii şi perşii. Primul stat al mezilor apare în secolul al VII-lea î.Hr. şi va fi destrămat în secolul al VI-lea de către perşi, care sub regele învingător Cirus, vor crea un stat unitar şi puternic ce va include şi Babilonul.

stat unitar ş i puternic ce va include ş i Babilonul. Darius va m ă ri

Darius va mări spaţiul şi puterea statului persan, până când Alexandru Macedon îl va supune în secolul al IV-lea î.Hr. Mărturie scrisă asupra conţinutului educaţiei, în general, şi a practicării exerciţiilor fizice, în special, stă lucrarea lui Xenofon intitulată Ciropedia, o naraţiune despre modul în care viitorul rege a fost instruit în copilăria sa. Vânătoarea, care reclamă o pregătire fizică şi atletică remarcabilă formată din alergarea rapidă pe distanţe mari, din aruncări, şi apoi călăria, jocul cu mingea, care se crede că ar fi la originea, hocheiului pe iarbă şi a polo-ului călare, toate aceste forme de întrecere şi de pregătire a tineretului pentru război au fost reflectate în scrieri, desene, broderii sau ţesături.

2.3.2. Documente care cuprind perceptele findamentale ale vieţii în India antică

India reprezintă unul din cele mai vechi şi mai tainice spaţii ale lumii respective. Cert este că de abia în secolul al IV-lea î.Hr. avem mărturii, deşi târzii, dar indubitabile, asupra existenţei unui popor numeros care ocupă peninsula, şi care, mai cu seamă în nord, se caracteriza printr-o interesantă şi originală cultură materială şi spirituală. Despre ea ne informează celebrele poeme redactate în

i original ă cultur ă material ă ş i sp iritual ă . Des pre ea

limba sanscrită, denumite Vedele. Ele datează din mileniul IV-lea î.Hr. şi se consideră a fi Cartea sfântă care reprezintă temelia religiei, filosofiei, moralei şi instituţiilor sociale ale hinduşilor. În Vedele sunt cuprinse preceptele fundamentale ale vieţii, modul de a trăi, de a gândi, de a munci şi implicit de a practica exerciţiile fizice. O dată cu stratificarea socială a popoarelor hinduse, către mijlocul mileniului al II-lea î.Hr., şi formarea castelor (a brahmanilor sau sacerdoţilor, militarilor, meseriaşilor, muncitorilor şi ţăranilor) se produce şi o diversificare a procesului educaţiei şi, implicit, a exerciţiilor fizice. În legile lui Mânu care întăresc atotputernicia religioasă, socială şi politică a castei preoţilor brahmani, exerciţiile fizice erau predominant de ordin respirator. Ele s-au constituit într-un sistem unitar denumit Pranayama, încadrat într-o concepţie complexă filosofico-religioasă, completată de reguli de comportament în plan fizic, moral, social şi medical. Exerciţiile de acest tip constau din poziţii ale membrelor superioare şi inferioare combinate cu exerciţii de inspiraţie şi expiraţie, alternate cu stări de apnee (de reţinere a actului respirator). Spre deosebire de pranayama, care se bazează doar pe

exerciţiile de tip respirator, sistemul yoga, tot atât de vechi şi creat tot

în acest spaţiu geografic şi spiritual, pune accentul pe un ansamblu de

exerciţii constând din diferite poziţii iniţiale ale corpului şi segmentelor sale, menţinute static timp prelungit, însoţite de suspendarea respiraţiei şi continuarea reflecţiilor asupra unui anumit subiect, ca şi de exteriorizarea unor atitudini de detaşare pentru a ieşi din normal şi a suspenda funcţiile senzoriale. Budismul, apărut în secolul al VI-lea î.Hr., a fost nu numai o filosofie religioasă, dar şi o doctrină adversă brahmanismului şi sistemelor castelor, care şi-a creat propriul sistem de educaţie. Conţinutul acesteia este dezvăluit în cartea care descrie Copilăria lui Buda, a prinţului Gautama. Episodul din această naraţiune care interesează istoria exerciţiilor fizice din antichitate se referă la concursul instituit de tatăl prinţului pentru cucerirea mâinii frumoasei Gopa, la care participă 500 de

candidaţi. Concursul se va dovedi a fi complex şi variat, fiind alcătuit din mai

multe probe intelectuale şi motrice:

interpretarea cărţilor sfinte, ştiinţa calculului şi întrecerile corporale:

mânuirea arcului, tragerea la ţintă, luptă, săritură, alergare, înot, conducerea elefantului, a carului, dans, mimică etc. Aşadar, în cadrul sistemelor filosofice ale Indiei antice – brahmanismul, budismul, hinduismul, structurate pe ideea meditaţiei,

a resemnării, prin care se câştigă dreptul la Nirvana, la fericirea

eternă dincolo de moarte, nu se acordă o însemnătate de prim ordin călirii şi dezvoltării corpului uman. Israelul antic se formează în nordul Palestinei prin unificarea triburilor, nomade care cuceriseră pământurile roditoare ocupate de

băştinaşii canaaneeni, popor înrudit cu fenicienii.

care cuceriser ă p ă mânturile roditoare ocupate de b ăş tina ş ii canaaneeni, popor
care cuceriser ă p ă mânturile roditoare ocupate de b ăş tina ş ii canaaneeni, popor

Primi trei regi (Saul, David şi Solomon) au dat strălucire acestui stat până la destrămarea lui în 925 î.Hr. Despre existenţa exerciţiilor fizice în viaţa poporului israelian ne informează Biblia, care este, în acest sens, izvorul esenţial, oricât de eterogen şi incomplet ar fi el. De exemplu, în Cartea regilor se arată că doar regele Saul şi fiul său Ionathan aveau sabie şi lance, fapt care evidenţiază caracterul paşnic, nerăzboinic al vechiului popor evreu. Dar tot în Vechiul Testament se relatează despre măiestria lui David, care ucide cu praştia pe uriaşul Goliath, şi despre ridicarea pietrei, probă de forţă realizată la una din porţile Ierusalimului, descrisă de prorocul Zaharia. În schimb, practica dansului, sub formele sale sacre şi profane, ocupă, potrivit relatărilor, un loc central în obiceiurile evreilor. Încercarea de a implanta, după modelul cetăţilor greceşti antice, exerciţiile fizice în viaţa poporului israelian a fost permanent contracarată de preoţime, indignată că acestea profanează „vechea credinţă” cu obiceiuri păgâne.

din

China antică

În China, veche cultura, filosofia de esenţă religioasă, apariţia lui Confucius şi a sistemului său (secolul al VI-lea î.Hr.) şi a ştiinţelor astronomice, medicale, a agronomiei şi a geografiei vor influenţa puternic educaţia şi, implicit, practica exerciţiilor fizice. Tragerea cu arcul, conducerea carului, lupta cu pumnii, aruncarea cu piatra la ţintă, scrima cu bastoane şi sabia reprezintă formele predominant războinice ale exerciţiilor corporale. Dar, o parte din exerciţiile respective vor fi încadrate de medicul Kong-Fu într-un sistem medical, gradate după intensitate şi ritm, alternate cu o gimnastică respiratorie puternică şi profundă, care urmărea să asigure o ţinută corectă În Japonia, o ţară cu tradiţii milenare, s-au păstrat practici mistico-religioase shintoiste şi budiste care au constituit temelia educaţiei. Pe ele s-au altoit forme noi sub influenţa evoluţiei social- politice şi militare a poporului japonez. Acest model de „samurai” a dat istoriei vechi şi medii a Japoniei o intensitate unică, prin cultivarea paroxistică a simţului de onoare, de vitejie, de sacrificiu, de forţă şi totodată de modestie. Formele acestei educaţii şi culturi, stilizate în manieră japoneză şi de esenţă motrică, sunt următoarele:

Sumo – luptă cu torsul şi membrele dezgolite, bazată pe reguli precise, cu 48 de procedee tehnice. Acest gen de luptă a stimulat întrecerea oamenilor cu un exces ponderal, ajungând la o greutate de peste l50 kg.;

2.3.3.

Confucus

creatorul

filosofiei

şi

culturii

antice

un exces ponderal, ajungând la o greutate de peste l50 kg.; 2.3.3. Confucus creatorul filosofiei ş
Kendo – similar ă cu o scrim ă cu bastoane lungi de bambus ţ inute

Kendo – similară cu o scrimă cu bastoane lungi de bambus ţinute cu ambele mâini. Loviturile dure peste cap şi membrele superioare impun protecţia pieptului şi mâinilor cu măşti, pieptare, manşoane şi mănuşi;

cu m ăş ti, pieptare, man ş oane ş i m ă nu ş i; Jiu-jitsu

Jiu-jitsu – luptă de apărare fără armă, reprezentând un exerciţiu străvechi japonez bazat pe rapiditatea efectuării unor procedee tehnice de apucare, torsionare, trântire care provoacă dureri insuportabile adversarului şi îl obligă să nu mai continue întrecerea. Iniţial, o artă de apărare a samurailor şi apoi a oamenilor din popor, jiu-jitsul, vechi de când lumea, a devenit astăzi un sport larg răspândit.

ş i apoi a oamenilor din popor, jiu-jitsul, vechi de când lumea, a devenit ast ă
ş i apoi a oamenilor din popor, jiu-jitsul, vechi de când lumea, a devenit ast ă

Kyudo reprezintă o mânuire a arcului, care reclamă forţă, stăpânire de sine, echilibru interior şi ţinută.

2.3.4. Grecia antică – leagăn al civilizaţiei, ale cărei percepte educaţionale şi filozofice au influienţat evoluţia practicării exerciţiilor fizice până în vremurile noastre

Practicarea exerciţiilor fizice în Grecia veche sau clasică reprezintă o culme, un apogeu al istoriei lor milenare. Sursele care ne furnizează informaţii sunt scrierile literare, ştiinţifice, documentele arheologice şi operele de artă. Dacă se stabileşte ca hotar războiul Troiei (între 1193-1183 î.Hr.), istoria antică a Greciei se împarte în epoca preelenică şi epoca clasică, Din două documente literare ne provin ştiri despre aceste exerciţii:

În primul rând, Legenda Argonauţilor, mai veche decât poemele homerice, care ne relatează despre expediţia lui Jason cu corabia Argo în Marea Egee. În toate escalele, argonauţii se întrec cu băştinaşii în jocuri, în pugilat, în lupte cu taurii (tauromahia), curse cu cai, trasul cu arcul, întreceri de palestre şi de stadion. Totodată, în Poemele homerice – Iliada şi Odissea – Întrecerile cu care, pugilatul, trânta liberă, alergările de viteză, scrima cu sabia, aruncarea cu suliţa, cu discul, tragerea cu arcul alcătuiesc un ansamblu de practici efectuate cu măiestrie de eroii homerici. Întrecerile conduse de reguli prestabilite, efectuate în momentele de sărbătoare sau solemne ale cetăţii de către tineretul castei nobiliare militare vor atinge strălucirea lor maximă în epoca Greciei antice. Dacă, în epoca preelenică, practicarea şi preocuparea pentru exerciţiile fizice erau instinctive, în epoca următoare ele se transformă într-o concepţie care va determina instituţionalizarea şi sistematizarea lor. Grecii vechi sunt cei care au creat cuvântul gimnastică (de la termenul ghimnos, care în traducere înseamnă „gol”), pentru a conceptualiza generic multitudinea exerciţiilor fizice. Acestora li s-au amplificat sensurile educative, recunoscându-li-se efectele lor în plan fizic şi psihic, ca şi puterea de a influenţa unitar fiinţa umană. În sfera medicală şi igienică, exerciţiile fizice sunt preluate de cei doi medici celebri ai antichităţii – Hipocrate (460-377 î.Hr.) şi Galenus (l39-20l d.H.) – care le valorifică pe plan terapeutic. Primul, considerat părintele medicinii şi unul dintre cei mai străluciţi bărbaţi ai „secolului de aur” al lui Pericle, asociază exerciţiile fizice cu alimentaţia, dieta, masajul şi băile de soare şi de mare în vederea echilibrării humorale a organismului şi stimulării metabolice. Cel de- al doilea a dominat medicina evului mediu până la Renaştere. În cărţile sale de patologie, terapeutică, farmacologie şi fiziologie, el se referă la exerciţiile fizice, la jocurile cu mingea, reţinând doar pe cele care solicită organismul, acestea influenţând, aşa-zisa pneuma, principiu vital care domină medicina lui Galenus. Funcţionalitatea sporită a organismului, asociată cu actul respirator profund, fortifică aparatele şi sistemele acestuia, le măreşte rezistenţa la îmbolnăviri. In sfera militară, specifică statutului spartan creat de dorieni, exerciţiile fizice joacă un rol central. Organizat prin legislaţia lui Licurg (a doua jumătate a secolul al IX-lea î.Hr.), statul spartan va fi

Organizat prin legisla ţ ia lui Licur g ( a doua jum ă tate a secolul

un lagăr militar în care cetăţenii lui liberi (puţini la număr faţă de sclavi) practicau neîntrerupt, începând din copilărie, exerciţiile fizice dure. Nici fetele nu erau excluse de la această pregătire fizică paramilitară. Alergătoarea dorică, o capodoperă a sculpturii antice, aflată în Muzeul Vaticanului, evidenţiază această concepţie. Din pregătirea fizică făceau parte: alergările, lupta, aruncarea cu discul şi suliţa, jocul cu mingea şi dansul. Elemente morale, emoţionale şi intelectuale nu găsim în această practică intensivă, dar limitată a exerciţiilor fizice. În sfera educaţiei, gimnastica antică va găsi spaţiul şi timpul necesare dezvoltării ei impetuoase. Atena, centrul politic şi economic al Aticei, va cultiva fiinţa umană în complexitatea ei, procesul de educaţie (care îi va fi atât de specific) urmărind perfecţionarea acesteia în plan fizic şi spiritual. Modelul educativ şi cetăţenesc creat de educaţia ateniană era sintetizat de noţiunea devenită simbol kalokagathia, care se traduce prin „frumos şi bun”. Acest deziderat social va orienta conţinutul şi metodologia procesului de instruire şi educaţie a tinerei generaţii, va determina crearea de instituţii specializate în acest sens. Paralel cu dezvoltarea virtuţilor trupeşti (sănătate, putere, abilitate, agilitate şi armonie somatică), tânărul va fi înnobilat prin