Caracteristica şi analiza componentelor principale ale jocului de volei 

Caracteristici Generale 

Jocul de volei este un joc sportiv.

Pentru a înţelege noţiunea
 
de joc sportiv considerăm necesar să enumerăm
caracteristicile jocurilor sportive, în general, care sunt:
existenţa unui obiect de joc (mingea);
întrecerea este complexă (individuală, colectivă, corelată);
existenţa unor reguli de joc unitare şi oblig
atorii;
 prezenţa obligatorie a arbitrajului;
limitarea duratei jocului (punctaveraj-setaveraj);
standardizarea inventarului de joc (mingi, echipament etc.) şi a dimensiunilor
terenului;
existenţa tehnicii şi tacticii specifice;
caracterul organizat al competiţiilor (sisteme competiţionale)

Jocul de volei, cuprinde o serie de secvenţe de acţiuni ordonate în cadrul unor structuri de joc
ce alcătuiesc un sistem, sistemul de joc. Astfel, datorită faptului că şi jocul de volei poate fi
considerat ca fiind un sistem, în momentul în care încercăm să-l analizăm, este obligatoriu să
avem în vedere relaţiile care se stabilesc între elementele acestuia. Sistemul de joc cuprinde două
mari subsisteme care la rândul lor înglobează o serie de elemente.

Astfel, putem menţiona existenţa unui:

1. – subsistem de atac care include conţinutul de acţiuni tehnico-tactice individuale de atac şi

anume: serviciul, ridicarea şi atacul;

2. – subsistem de apărare ce încorporează conţinutul de acţiuni tehnico - tactice individuale de

apărare, acestea fiind: preluarea serviciului, blocajul, preluarea atacului, plonjonul care este
asociat întotdeauna cu alte acţiuni; la acestea, după părerea noastră, mai putem adăuga preluarea
din plasă şi preluarea în cadrul dublajului şi autodublajului, acţiuni ce presupun moduri
particulare de acţionare. Succesiunea acestor acţiuni individuale şi interacţiunile dintre acestea pe
parcursul derulării jocului, generează acţiunile tactice colective. Acestea pot fi regăsite în patru
situaţii sau momente ale jocului şi anume: la primirea serviciului, în atac, în apărare şi la
efectuarea serviciului, rezultând astfel:

 acţiuni tactice colective la preluarea serviciului care se concretizează în aşezarea jucătorilor

într-un dispozitiv specific fiecărui model de joc cu scopul de a acoperi terenul cât mai eficient
pentru a facilita intrarea în posesia mingii; la nivelele superioare de performanţă, acest scop este
realizat prin specializarea unor jucători la preluarea serviciului;
 acţiuni tactice colective în atac care se referă la organizarea atacului în cadrul celor două
situaţii distincte (după preluarea serviciului şi după preluarea atacului) care presupun condiţii
diferite de intrare în posesia mingii, respectiv condiţii diferite în ceea ce priveşte posibilităţile de
organizare a atacului;

 acţiuni tactice colective în apărare care constau în organizarea apărării în baza unui sistem de
apărare (definit de poziţia în teren a jucătorului din zona 6 care poate fi avansat, intermediar sau
retras); presupun existenţa unui dispozitiv de bază şi acţionarea jucătorilor în cadrul acestuia;

 acţiuni tactice colective la efectuarea serviciului care înseamnă aşezarea jucătorilor într-un
dispozitiv ce are rolul de a-i aduce cât mai rapid în dispozitivul de apărare, dat fiind faptul că
după serviciu mingea ajunge la adversar; în cadrul modelelor de joc pentru avansaţi cu
specializare pe zone, aceste acţiuni tactice includ şi efectuarea schimbărilor de zone între jucători
conform specializării. Aceste acţiuni colective stau la baza stabilirii modelelor de joc
intermediare şi final de joc. Între elementele sistemului se manifestă o serie de relaţii de
intercondiţionare şi interdependenţă pe care trebuie să le luăm în calcul atunci când facem
aprecieri şi analize ale acestora. Astfel, relaţiile de: - interdependenţă ne arată că o acţiune
individuală sau colectivă de joc depinde de cea anterioară; - intercondiţionarea ne arată că o
acţiune individuală sau colectivă de joc o condiţionează (prin modul şi eficienţa cu care este
realizată) pe cea care urmează. Aceste relaţii se transferă şi la nivelul structurilor de joc.

Conţinutul jocului este format din tehnica şi tactica jocului la care se adaugă componentele
fizice, psihologice şi teoretice. TEHNICA de joc este „un sistem de mişcări integrate
specializate şi automatizate (acte, gesturi, priceperi, deprinderi) , cu ajutorul cărora se
rezolvă scopul şi sarcinile de atac şi de apărare.

Sintetic spus, tehnica reprezintă structura motrică a jocului. Tehnica nu este de sine stătătoare, ea
este legată de joc în relaţie cu celelalte componente şi subordonată sarcinilor de instruire.
Tehnica are un caracter ştiinţific prin folosirea unor date din ştiinţe conexe, este evolutivă
deoarece se perfecţionează continuu mai ales sub influenţa luptei permanente dintre atac şi
apărare. Tehnica jocului de volei este accesibilă şi relativ simplă, având un caracter raţional. Se
mai caracterizează prin viteză de deplasare şi execuţie, precizie, coordonare şi mod specific de
lovire a mingii. Tehnica jocului de volei este mai puţin pretenţioasă la nivelul lecţiei de educaţie
fizică sau practicarea jocului cu scop recreativ, devenind din ce în ce mai sofisticată pe măsura
creşterii nivelului de performanţă.

TACTICA de joc reprezintă „un sistem coerent de acţiuni selecţionate, planificate şi pregătite
anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei în funcţie de adversari şi condiţiile de concurs pe o
perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp în scopul îndeplinirii obiectivelor de performanţă
stabilite”. Totalitatea acţiunilor individuale şi colective specifice voleiului şi procedeele lor de
execuţie formează tehnica jocului, iar modalitatea în care acestea se leagă între ele, pentru a
forma structuri de maximum 3-4 lovituri, la care se adaugă modul de finalizare reprezintă tactica
jocului de volei. Tehnica şi tactica alcătuiesc conţinutul jocului, care se exprimă pe mai multe
nivele, după cum urmează: 1. La nivelul jocului (meci sau partidă, câştigată de echipa care
obţine victoria în trei seturi din cinci) 2. La nivel de set (în primele patru seturi – 25 de puncte,
setul 5 – 15 puncte) 3. La nivelul structurii de joc (ciclu) reprezentând totalitatea fazelor şi
acţiunilor derulate de la punerea mingii în joc până la căderea ei pe sol sau oprirea prin fluier a
jocului de către arbitru (de la punerea mingii în joc până la obţinerea punctului de către una
dintre echipe) 4. În faza de joc, care constă în succesiunea acţiunilor unei echipe din momentul
venirii mingii în terenul propriu până la trecerea ei în terenul advers (faza I - începe cu preluarea
serviciului, faza a II a - începe cu preluarea atacului; într-o structură de joc poate exista doar o
fază I, faza a II se poate repeta de „n” ori) 5. La nivelul acţiunii de joc ca unitatea funcţională
prin care jucătorul intervine la minge pentru rezolvarea unei sarcini parţiale şi specifice a jocului;
6. În cadrul procedeului de execuţie, prin concretizarea în fapt a acţiunii, modul în care se ia
contact cu mingea, în funcţie de felul acţiunii, nivelul de pregătire a executanţilor, condiţiile
concrete. Tactica jocului de volei se caracterizează prin accesibilitate, tradusă prin corespondenţa
care trebuie să existe între nivelul tehnic şi particularităţile fizice şi psihice ale jucătorilor şi prin
elasticitate, pentru că presupune o continuă adaptabilitate a jucătorilor la situaţiile din joc,
precum şi capacitatea acestora de a acţiona creator pe parcursul tuturor fazelor de atac şi apărare.
Componenta fizică se concretizează în aptitudinile motrice (viteză, forţă, rezistenţă) şi
psihomotrice (capacităţi coordinative sau aşa numita ”îndemânare”) care sunt implicate în
realizarea acţiunilor de joc, constituind de fapt suportul materializării acestora în plan practic.
Componenta teoretică presupune existenţa unor cunoştinţe despre: - regulamentul de joc şi în
special despre prevederile referitoare la modul de jucare a mingii în cadrul acţiunilor de joc; -
aptitudinile specifice necesare practicării jocului de volei şi despre metodele de dezvoltare a
acestora; conştientizarea sportivilor în acest sens are ca rezultat o mai bună motivare şi un
răspuns optim al acestora la solicitări (spre exemplu, conştientizarea despre faptul că rezistenţa
specifică se dezvoltă numai prin efectuarea unor faze continue de joc pe fond de oboseală, va
avea ca rezultat o mobilizare mai eficientă a sportivilor pentru depăşirea momentelor critice
datorate instalării stării de oboseală); - mecanismele şi etapele învăţării, dat fiind faptul că în
unele momente ale instruirii, condiţiile specifice în care se derulează exersarea poate genera
reacţii necorespunzătoare; astfel, pentru consolidarea unor deprinderi, volumul mare de repetări
din primele lecţii poate induce o stare de plictiseală care, asociată cu starea de oboseală inerentă
acestui stadiu, poate determina unele reacţii negative; o conştientizare în acest sens, poate spori
gradul de implicare a sportivilor în realizarea lucrului specific şi va spori implicit, eficienţa
procesului de pregătire; - condiţiile formării şi stabilizării deprinderilor motrice care în jocul de
volei sunt nenaturale; acest fapt impune să avem în vedere unele aspecte particulare ale învăţării
care trebuie să conducă în final, la automatizarea parţială ale unor componente ale acţiunilor; pe
baza acestora, comportamentul motric poate fi adaptat mai eficient la condiţiile concrete impuse
de joc.

Componenta psihologică reprezintă pe de o parte, o componentă de sine stătătoare prin faptul

că o acţiune, în derularea ei, solicită o serie de aptitudini psihice care influenţează eficienţa
acesteia. Spre exemplu: - componenta perceptivă este responsabilă de preluarea informaţiilor în
timpul jocului, informaţii care condiţionează decizia de răspuns şi calitatea acţiunii care urmează
să fie executată; - în cadrul percepţiei, spiritul de observaţie, capacitatea intuitivă şi capacitatea
reconstitutivă a memoriei acţionează asupra componentei anticipative favorizând realizarea unor
previziuni asupra derulării ulterioare a situaţiei, determinând în acest fel o adaptare mai eficientă
a acţiunii la situaţia concretă. - Pe de altă parte, aceasta se regăseşte şi în celelalte componente
ale acţiunii asupra cărora exercită o puternică influenţă ce capătă chiar accente de condiţionare.
 În această situaţie, putem vorbi de aspecte psihice ale componentei tactice, ale componentei
tehnice, ale componentei fizice şi ale celei teoretice. În continuare, vom încerca să evidenţiem
implicarea unor factori psihici în cadrul componentelor acţiunii de joc şi în ce mod exercită
condiţionări asupra acestora. Astfel: - gândirea operaţională şi rapiditatea gândirii condiţionează
adaptarea eficientă a acţiunii la variaţiile situaţionale impuse de joc, rezultând astfel implicarea
acestora în componenta tactică; - capacitatea de reprezentare corectă a mişcării şi capacitatea de
învăţare rapidă acţionează asupra componentei tehnice, având un rol determinant în formarea
corectă a deprinderilor motrice specifice jocului; - calităţile volitive şi aspectele motivaţionale
sunt implicate în susţinerea unor eforturi lungi, epuizante (de forţă sau rezistenţă) sau în
mobilizarea totală pentru dezvoltarea unor eforturi maximale (de viteză, forţă sau complexe),
rezultând astfel acţiunea acestora asupra componentei fizice; - limbajul, imaginaţia, memoria,
gândirea, acţionează asupra componentei teoretice, ajutând la formarea cunoştinţelor legate de
acţiune şi la formarea unor conexiuni între componente.