DEPARTAMENTUL FORMARE

PROFESIONALĂ CONTINUĂ
DOMENIUL ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIE
PROGRAMA DE STUDII EDUCAȚIE FIZICĂ

Referat
La Cursul Biomecanică
Cu Tema:” Analiza biomecanică a mișcărilor „

Profesor: Dorgan Viorel Realizat : Digori Vasile

2021
 Cuprins

1.Generalități

2. Tipurile de biomecanică static

3. Tipuri de activitate biomecanică

4.Mișcările biomecanice

5. Mişcările locomotorii

6. Analiza biomecanică a aruncărilor

7.Concluzie

8.Bibliografie

Din start vreau să încep cu ideea că mișcarea este forma de existență a materiei,
mișcarea nu poate exista fără materie , după cum nici material nu poate exista fără
mișcare .Decartes spunea ca cantitattea de mișcare existentă în lume este totdeauna
aceeași.Izvorul mișcării deci se află în materia însăși , impulsul interior al oricărei mișcări
constituidu-l lupta contrariilor .Mișcarea este absolută , iar repausul este opusul
mișcării.Repausul este relative și are sens numai în raport cu forma individual de mișcare.

Mișcarea biologic este forma superioară de mișcare , care dispune de calități și mecanisme
speciale , ce nu pot fi explicate numai prin aplicarea legilor mișcării mecanice , fizice sau
chimice , considerate forme inferioare .Formele inferioare sunt , în acest caz numai auxiliare și
nu pot epuiza esența formei superioare a mișcarii biologice.Ex: natura biocurenților nervoși și
musculari nu este identică naturii curenților electrici .Segmentele osoase nu acționează ca niște
simple pârghii și forța lor de acțiune nu se poate determina mathematic, apelând la formele
clasice de determinare a funcțiilor mecanice ale pârghiilor , deoarece intervin o serie de factori ,
care nu pot fi încadrați . Iată de ce în înțelegerea și interpreatrea mișcării biologice , aplicarea
legilor din mecanică , din fizică și chimie , nu reușește să redea întreaga complexitate a
fenomenelor.Aplicarea acestor legi poate prezenta , schematic și mecanicist , numai aspecte
singular ale complexului process biologic , care este locomoția animal și umană. Musculatura
corpului dezvoltă două tipuri de activitate și anume: statică și dinamică . La fiecare din aceste
două tipuri întâlnim o serie de particularități biomecanice.

Tipurile de biomecanică statică-activitatea statică de asigurare posturală este rezultatul

contracției static-izometrice a grupelor și lanțurilor muscular; ea nu duce la scurtarea mușchiului
și nici la deplasarea unor segmente sau a corpului în întregime.În cadrul lor, mușchii obosesc
rapid, întrucât ei solicit puternic centre nervoși , ear circulația sângelui și a limfei la nivelul
mușchilor este îngreuntă ca urmare a comprimării vaselor.

Ea este de trei feluri:

a)Activitatea static de consolidare o întâlnim în cazul pozițiilor de echilibru stabil, (atârnat)

unde centru general de greutate se află sub baza de susținere.Aici grupele și lanțurile musculare
se opun forțelor de tracțiune care , la nivelul articulațiilor se manifestă ca forțe ce au tendința de
a disloca articulațiile punând în stare de tensiune capsula și ligamentele, cu atât mai mult cu cât
solicitare aeste mai mare. Efortul static de consolidare solicit concomitent grupele și lanțurile
muscular antagoniste.De aceea exercițiile care foosesc acest tip de effort antranează concomitent
atât mușchii agoniști cât și pe cei antagoniști.

b)Activitatea static de fixare (echilibrare) - apare în cazul pozițiilor statice cu echilibrul

nestabil, unde centru de greutate al corpului se află deasupra bazei de susținere , cum sunt
pozițiile stand și numeroasele lor variante.Grupele și lanțurile muscular se opun forțelor care tind
să dezechilibreze corpul , fixândul în poziția respectivă.Condițiile de echilibru nestabil determină
forțe care se manifestă la nivelul articulațiilor sub forma de presiune, aceasta fiind cu atât mai
mare cu cât greutatea este mai mare (puratrea unei greutăți în brațe sau pe umeri). Și aici efortul
static solicită concomitent grupul și lanțuri musculare antagoniste (agoniști și antagoniști din
diferite articulații).Pozițiile stând pe vârfuri , cumpănă cu brațe lateral, stand pe mâini necesită
cel mai mare effort static de fixare. În cele două tipuri de activitate static descrise până acum,
foța de gravitate acționează în lungul axei verticale a corpului sau a segmentelor sale aflate în
echilibru stabil sau nestabil.Când corpul în tregime sau segmentele sale se află în poziție
complexe în care forța de gravitație nu mai acționează în lungul axei vertticale de ex: atârnat
echer, sprijin lateral la inele, stand cu un picior flexat înainte , stand cu brațele lateral, apar
solicitări statice diferite.Musculatura corpului luptând împotriva forței de gravitație care tinde să
schimbe poziția acestuia sau a segmentelor sale depune un effort static de menținere, care asigură
poziția.

c)Activitatea statică de menținere- se întâlnește atât în poziție de echilibru stabil cât și în cele
de echilibru nestabil, la care nu mai contribuie toate grupele și lanțurile muscular antagoniste ci ,
numai unele dintre ele.Acest tip de effort este folosit în educarea motrică . Numărul grupelor
care depun effort de menținere variază în funcție de poziție pe care o analizăm.

Astfel în poziția atârnat la bară fixă grupa musculară a flexorilor degetelor și cea a basculei
mediale a scapulei depun effort static de menținere , ear restul musculaturii depun effort static de
consolidare.

În poziția atârnat echer se adaugă, cu efort static de menținere , grupa mușchilor flexori ai
coapsei pe bazin și mușchii pereților abdominali .

În poziția stand cu brațele depărtate grupa mușchilor abductori în articulația scapula-humerală și

a extensorilor codului depun effort de menținere, ear restul activitate statică de fixare. În poziția
sprjin lateral la inele grupa mușchilor aductori în articulație scapula-humerală și mușchii vasculei
mediale a scapulei depun un efort considerabil de menținere.

Tipuri de activitate biomecanică dinamică- activitatea dinamică a musculaturii corpului are două
particularități: de învingere și de cedare.

a)Activitatea dinamică de învingere (contracție concentrică), este contracți în care mușciul se

scurtează și mobilizează vasele printr-o mișcare concentrică de apropiere; mușchii antagoniști
sunt întinși și prin acesta contribuie la afânarea mișcării.

b)Activitatea dinamică de cedare-(contacție escentrică),este contracția în care mușchiul

efectuează mișcare prin cedarea progresivă a stării sale de contracție , lungimea mușchiului
crescând corespunzător.
Astfel, înclinarea corpului înainte poate fi produsă prin contracția de învingere a musculaturii
pereților abdominali , sau prin contracția de cedare a mușchilor șanțurilor vertebrale care sunt
antagoniștii primelor. Sau un alt exemplu, flexia coapsei pe bazin pote fi produsă de grupa
flexorilor coapsei , ear dacă trunchiul este eșezat în poziție culcat pe o banchetă, cu fața în jos,
aceeași mișcare rezultă din efortul dinamic de cedare a extensorilor coapsei, care luptând
împotriva gravitației cedează treptat din contracția lor și permit astfel mișcarea de flexie.

Rezultă o idee de cea mai mare importanță în lumea mecanică și anume aceeași grupă musculară
poate , în unele condiții, să efectueze mișcarea prin scurtare , ca și mișcare opusă ei, dar prin
alungire (cedare).Astfel , grupa flexorilor antebrațului pe braț apropie (flectează) cele două
segmente prin contracție de învingere, sau le depărtează (extensie) prin contracție de cedare.

Acest principiu este valabil pentru toate grupele musculare.Ex: în mișcarea de tracțiune la bara
fixă, în prima fază- de ridicare a corpului, acționează un lanț muscular format din flexorii
degetelor , ai antebrațului, retroductorii în articulația scapula-humerală, coborâtorii scapulei și
mușchii basculei mediale a scapulei ; activitatea acestora la ridicarea corpului este de
învingere.În faza a doua a mișcării- de coborâre a corpului- tot același lanț muscular asigură
mișcarea, însă prin activitatea de cedare.Un alt exemplu:la saritura în lungime (cu sau fără elan),
în faza de impulsie acționează lanțul muscular al triplei extensii prin contracții muscular
dinamică de învingere ear aterizarea , acționează același lanț muscular, însă prin efort dinmic de
cedare.

Așa că pot afirma cu toată certitudinea că mişcările corpului omenesc şi ale segmentelor sale,
precum şi deplasarea lor în spaţiu stau la baza întregului proces de educaţie fizică şi sport.
Corpul omului poate efectua fie mişcări parţiale cu membrele sau segmentele sale (capul,
trunchiul) fie mişcări globale, care deplasează corpul în întregime.

Biomecanic mişcările pot fi

de translaţie (mers, alergare, ciclism, înot, căţărare, etc)

de rotaţie (gigantica la bară, rotaţii la aparate, mişcări de rotaţie ale membrelor şi coloanei
vertebrale).

În mobilizarea corpurilor şi lanţurilor cinematice, musculatura corpului depune o activitate

dinamică cu două particularităţi principale :
a) activitatea de învingere sau concentrică în care muşchii se contractă şi produc mişcarea prin
scurtare; apropie două sau mai multe pârghii osoase (flexia cotului, a coapsei, gambei,
trunchiului, etc).

b) activitatea de cedare sau excentrică în care musculatura asigură mişcarea prin alungire
(cedarea treptată a contracţiei); pârghiile osoase se depărtează.

Ceea ce este esenţial în biomecanica mişcărilor este faptul că aceeaşi grupă musculară poate
produce mişcări atât prin scurtare (învingere), cât şi prin cedarea scurtării. Astfel flexorii cotului
produc prin activitatea de învingere, mişcarea de flexie, iar prin activitatea de cedare mişcarea de
extensie. Acest lucru este valabil pentru orice grupă musculară somatică. De aceea în înţelesul
mai larg biomecanic, activitatea musculară şi împărţirea sa în grupe de flexori, extensori,
rotatori, devine îngustă şi nu este capabilă să explice aprofundat esenţa, geneza şi asigurarea
mişcărilor. În analiza biomecanică a mişcărilor nu este suficient să vorbim numai de grupe sau
lanţuri musculare care produc flexia, extensia, ci trebuie să precizăm obligatoriu şi ce tip de
activitate dinamică depun (de învingere sau de cedare).

Pentru a înţelege mai bine sensul biomecanic, al analizei unei miscări vom da două exemple
caracteristice pregătirii sportive :

a) tracţiunile la bară;

b) genuflexiile.

a) Tracţiunile la bară se folosesc atât în pregătirea unor sportivi pentru creşterea forţei
musculare, precum şi ca normă de control pentru evaluarea gradului de pregatire fizică. La o
analiză sumară ar părea că tracţiunea la bară dezvoltă global musculatura membrelor superioare
(inclusiv a centurii scapulare). Analiza biomecanică a acestei mişcări arată că nu este aşa. Prin
tracţiunea la bară se dezvoltă numai o parte a musculaturii membrelor superioare şi anume:
flexorii degetelor, ai carpului şi cotului, retroductorii şi adductorii în articulaţia scapulo-
humerală, muşchii care cobară şi cei care basculează medial scapula. Motivul constă tocmai în
înţelegerea esenţei activităţii de învingere şi cedare a musculaturii.

Astfel, mişcarea de tracţiune la bară are doi timpi:

1-de ridicare;

2- de coborâre.
În efortul de ridicare a trunchiului acţionează lanţul muscular prin activitatea de învingere.
Restul muşchilor membrelor superioare nu sunt antrenaţi decât în calitate de antagonişti şi în
consecinţă calităţile lor motrice nu se dezvoltă. În faza a doua de coborâre acelaşi lanţ muscular
depune activitate dinamică prin efortul de cedare. Deci prin acest exerciţiu nu se antrenează
efectiv decât numai grupele şi lanţurile musculare descrise.

b)Genuflexia. Cu sau fără halteră genuflexiunile se folosesc ca exerciţii pentru creşterea forţei
musculare a membrelor inferioare. În relitate ele nu dezvoltă decât calităţile motrice ale lanţului
triplei extensii care asigură atât lăsarea în jos (prin activitatea de cedare) cât şi ridicarea (prin
activitatea de învingere). Restul lanţurilor musculare ale membrelor inferioare nu sunt antrenate,
decât foarte puâin în acest exerciţiu. De aceea în analiza biomecanică a oricărei mişcări trebuie
precizat pe lângă grupa sau lanţul muscular care efectuează mişcarea şi tipul de activitate
musculară (de învingere sau de cedare).

De altfel, analiza biomecanică a mişcărilor este mai complexă şi comportă obligatoriu

următoarele operaţii:

a). definiţia mişcării pe care o analizam;

b). precizarea perioadelor, fazelor şi momentelor caracteristice mişcării.

c). analiza forţelor externe care intervin pe parcursul mişcărilor: gravitaţia, reacţia reazemului;

d). precizarea grupelor şi lanţurilor care asigură mişcarea pe faze; întrucât pe parcursul mişcării,
grupele şi lanţurile musculare se shimbă la fiecare din fazele sau momentele sale;

e) precizarea tipului de activitate musculară pe faze;

f). precizarea axelor, unghiurilor şi a vitezelor unghiulare;

g). aplicaţii la activitatea de educaţie fizică şi sport pentru formularea unor indicaţii metodice
privind pregătirea fizică.

Aplicaţiile practice trebuie să constituie sinteza oricărei analize, altfel eficienţa sa este nulă.
Diversele exerciţii şi aparate folosite pentru pregătirea fizică generală şi specială trebuie
analizate prin prisma grupelor şi lanţurilor musculare pe care le solicită. În cazul când ele solicită
aceleaşi grupe şi lanţuri musculare care sunt hotărâtoare într-o probă sportivă oarecare este
obligatoriu să analizam dacă şi tipul de activitate musculară, pe faze este cel din proba
respectivă. În cazul când nu este acelaşi se impune corectarea şi îmbunătăţirea metodicii
antrenamentului prin introducerea unor exerciţii sau aparate care să solicite musculatura
corespunzătoare cu tipul de activitate musculară din proba respectivă. De aceea orice analiză
biomecanică este necesara să fie completată cu indicaţii metodice privind îmbunătăţirea
antrenamentului pentru pregătirea fizică generală sau specială.

Mişcările locomotorii

Sunt acea categorie de mişcări care antrenează deplasarea corpului în întregime, ele sunt
efectuate de musculatura corpului care învingând forţa de gravitaţie, prin presiunea pe sol (sau
aparate) determină deplasarea C.G.G al corpului. Aceasta descrie traiectorii rectilinii, ondulate
sau paralele.

Din punct de vedere biomecanic mişcările locomotorii se împart în:

a) ciclice: mersul, alergare, înotul, căţărarea, ciclismul, etc;

b) aciclice: săriturile, aruncările.

Mişcările locomotorii ciclice se caracterizează prin repetarea unor cicluri asemănătoare de faze.
Astfel mersul are o serie de faze care se repetă succesiv. Mişcările locomotorii aciclice se
compun dintr-un număr de faze după care mişcarea încetează. Astfel săriturile sau aruncările au
un număr de faze, după care mişcarea încetează. Orice mişcare complexă poate fi împărţită în
mişcări mai simple care constituie perioade (exemplu: perioada piciorului de sprijin pe sol î n
mers), faze (faza de amortizare sau impulsie în mers, bătaia la sărituri), sau momente (momentul
verticalei la mers, momentul desprinderii la sărituri).

Mersul Mersul este o mişcare locomotorie ciclică care se asigură la om şi la animale cu cel mai
mic consum energetic datorită faptului că este o acţiune automată. Caracteristica principală a
mersului care-l deosebeşte de toate celelalte mişcări locomotorii este că se păstrează pe tot
parcursul fazelor, contactul cu solul fiind fie cu un picior (sprijin unilateral), fie cu ambele
(sprijin bilateral). Mersul se compune dintro succesiune de paşi. După Marey pasul reprezintă
totalitatea mişcărilor care se execută între două poziţii asemănătoare ale aceluiaşi picior. Acesta
este pasul dublu, fiind considerat unitatea funcţională a mersului. El se descompune în doi paşi
simpli, două perioade, fiecare la rândul său având câte trei faze.

Pasul dublu se descompune în două perioade:

a) perioada piciorului de sprijin ;

b) perioada piciorului oscilant.

La rândul sau fiecare perioada cuprinde câte trei faze astfel : a) perioada piciorului de sprijin
cuprinde: 1. faza de amortizare (contactul cu solul); 2. momentul verticalei (trecere la verticală);
3. faza de impulsie (împingerea de la sol) ; b) perioada piciorului oscilant cuprinde: 1. faza
pasului posterior (oscilaţia sau balansul posterior); 2. momentul verticalei; 3. faza pasului
anterior (oscilaţia sau balansul anterior). Pe parcursul acestor şase faze, contactul cu solul se
păstrează permanent cu următoarele particularităţi: 4/5 din timp sprijinul este unilateral, iar 1/5
din timp sprijinul este pe ambele membre inferioare.

Alergarea este o mişcare locomotorie ciclică care se deosebeşte de mers printr-o fază de zbor
care înlocuieşte sprijinul bilateral din mers. Această fază se interpune între cele două perioade de
sprijin şi oscilaţie. Unitatea biomecanică a alergării este tot pasul dublu şi cuprinde aceleaşi faze
cu mersul, având în plus o faza de zbor . În timpul alergării C.G.G a corpului oscilează în
direcţie verticală, laterală şi sagitală spre deosebire de mers unde C.G.G atinge cea mai mare
înălţime în momentul verticalei piciorului de sprijin, în alergare, cea mai mare înălţime este
atinsă la mijlocul zborului; cu cât viteza de alergare este mai mare cu atât oscilalţiile C.G.G sunt
mai mari. Oscilaţiile laterale ating maximum în timpul sprijinului coincid cu înălţimea minimă a
C.G.G cu minimum de viteză orizontală a masei corpului.

Particularităţile biomecanice ale alergatorului de viteză şi rezistenţă. Alergătorii sunt de talie

mijlocie cu greutate între 65 – 75 kg paniculul adipos slab dezvoltat, iar masa musculara a
membrelor inferioare mai dezvoltate decât a trunchiului şi membrelor superioare. La membrele
inferioare sunt dezvoltate lanţul triplei extensii dar nu excesiv în comparaţie cu antagoniştii lor.

Săriturile sunt mişcări locomotorii care se caracterizează printrun zbor prelungit în care timp
corpul descrie în aer o parabolă. Traectoria în aer depinde de mai mulţi factori: scopul săriturii
(în lungime, înalţime, cu prajina), viteza iniţiala şi unghiul de desprindere.

a) săritura în lungime cu traiectorie joasă; b) săritura în înălţime cu triectorie înaltă; c) săritura pe

înălţime (pe un obstacol) cu traiectorie ascendentă; d) săritură în adâncime (de pe un obstacol) cu
traiectorie descendentă. După tehnica execuţiilor săriturile sunt simple (lungime, înălţime) şi cu
sprijin (cu prajina, la cal).

Particularităţile biomecanice ale săriturilor. Biomecanic săriturile pot fi descompuse în patru

faze: pregătirea, desprinderea (bătaia), zborul şi aterizarea. Aceste faze sunt legate între ele şi se
condiţionează reciproc; fiecare fază are particularităţile sale. 1. Faza de pregătire diferă după
cum săritura este de pe loc sau cu elan. La săritura de pe loc se fac o serie de mişcări cu trunchiul
şi cu membrele constituind avântarea; mişcările constau dintr-o succesiune de coborâri şi ridicări
ale C.G.G asociate cu mişcări conjugate ale membrelor superioare şi uşoara aplecare a
trunchiului înainte.

Analiza biomecanică a aruncărilor

Aruncările sunt probe atletice care pot fi impărţite după modalitatea în care forţa aruncătorului
este aplicată în mişcarea obiectului. Astfel putem avea: împingeri (greutate), azvârliri (suliţă),
lansări (disc, ciocan). În toate aruncările centrul de greutate al obiectului descrie în timpul
zborului o traiectorie curbă asemănătoare unei parabole. Factorii care determină lungimea unei
aruncări sunt : - viteza iniţială (V0) cu care obiectul părăseşte mâna; - unghiul de lansare şi
unghiul de teren; - suprafaţa frontală opusă aerului de către obiectul aflat în zbor. Viteza iniţială
este cel mai important factor care determină lungimea aruncării, deoarece în ecuaţia care
determină distanţa de aruncare, viteza intră prin pătratul ei: X= Vo² x sin² α / G unde: X =
lungimea aruncării; Vo = viteza iniţială a obiectului; unghiul α = unghiul de lansare şi G =
acceleraţia gravitaţiei Viteza este rezultatul mai multor forţe care se aplică obiectului şi anume:
viteza orizontală sau circulară a elanului şi contracţia musculaturii corpului. Este necesar ca toate
aceste forţe să acţioneze coordonat, pentru ca efectul lor să se însumeze; în caz contrar rezultă
forţe care se anulează sau franează şi scurtează lungimea traiectoriei. În efortul de aruncare,
atletul trebuie să-şi ingreuneze întreaga masă musculară şi nu numai forţa braţelor, ci şi pe cea a
trunchiului şi membrelor inferiare. De aceea forţa rezultantă este proporţională cu numărul
grupelor musculare angrenate în mişcare. Un alt factor mecanic care are mare importanţă în
creşterea vitezei este timpul cât acţionează forţa asupra obiectului de aruncat. Cu cât aceasta
acţionează un timp mai îndelungat, cu atât energia cinetică este mai importantă, iar viteza este
mai mare. În fine, un alt factor mecanic care condiţionează creşterea vitezei este intensitatea
forţei aplicată obiectului. Deci cu cât forţa contracţiei musculare va fi mai mare cu atât şi viteza
imprimată obiectului de aruncat va fi mai mare. Se poate concluziona că viteza iniţială va fi
maximă atunci când forţele arătate acţionează simultan pe tot parcursul, pe aceeaşi direcţie şi trec
prin centrul de greutate al obiectului. Viteza iniţială va fi redusă dacă forţele acţionează succesiv
şi fiecare numai pe o fracţiune de parcurs. Corpul omenesc, prin constituţia sa, nu permite să se
realizeze în mod ideal o acţiune simultană a forţelor pe întregul parcurs. De aceea din punct de
vedere biomecanic este mai bine ca forţele să intre în acţiune în ordinea descrescandă a
intensităţii lor, iar forţele mai mari să acţioneze pe o fracţiune de parcurs mai lungă. Concluzia
practică care se impune este că la aruncări, mişcarea odată începută, trebuie să se execute în mod
continuu până la terminarea ei. Este necesar de asemenea ca mişcarea să fie efectuată cu o viteza
treptat crescândă.
Bibliografie

1. BIOMECANICA Suport de curs

2. Nenciu G. Biomecanică în educație fizică și sport
3. Baciu C. Anatomia funcțională și biomecanică a aparatului locomotor