Biomecanica funcției

musculare
Forțele musculare sunt principalele motoare interne dar și
frâne pentru mișcarea umană.
În timp ce gravitația și alte forțe externe pot fi utilizate
pentru efectuarea mișcării, cuplurile de forță, create prin
mușchii scheletici, sunt coordonate cu momentele de la
forțele externe, obținându-se, în final, mișcarea umană.
În timp ce unii specialiști în biomecanică sunt interesați de
forțele create de mușchii netezi (viscerali) sau cardiaci
(inimă), acest curs se va concentra asupra acțiunilor
exercitate de mușchii scheletici care creează mișcarea
umană.
Activarea mușchilor scheletici poartă denumirea de contracție. Se va
evita, însă, acest termen, deoarece este inadecvat pentru a descrie ceea
ce mușchii, de fapt, nu fac în timpul mișcării.
Contracția presupune scurtarea, care poate fi exactă numai în descrierea
interacțiunii generale dintre actină și miozină, în mușchiul activat.
Termenul de contracție intră de asemenea în conflict cu multe acțiuni ale
mușchilor dincolo de scurtare în scopul producerii unei rezistențe
împotriva unei forțe exterioare.
Spunând "contracție excentrică" este similar cu a spune "scurtarea cu
prelungire"! Cavanagh sugerează că termenul de "acțiune" este cel mai
potrivit, și în cele ce urmează se va adopta această terminologie.
Acțiunea musculară este activarea neuromusculară a mușchilor, care
contribuie la mișcarea sau stabilizarea sistemului musculo-scheletal.
Mușchii au trei acțiuni majore (excentrică, izometrică, concentrică),
acestea rezultând atât din componente active cât și pasive ale
tensiunilor musculare.
S-ar putea spune, de asemenea, că un sfert din acțiunea mușchilor
este inacțiune, aceasta nefiind activată pentru că activarea mușchilor
în acel moment ar fi ineficientă sau contraproductiva atunci când se
aplică o sarcină externă.
Mecanic, cele trei tipuri de acțiuni se bazează pe echilibrul forțelor și
cuplurilor de forțe prezente la un moment dat.
În cazul în care cuplul de forțe creat de mușchii activați este exact
egal cu cuplul de rezistență, rezultatul este o acțiune izometrică.
Imaginea unui culturist reprezintă este un bun exemplu al acțiunii
izometrice musculare în care se opun grupe musculare. Trebuie
reamintit faptul că izometrie înseamnă "aceeași lungime".
O acțiune concentrică apare atunci când cuplul generat de grupa de
mușchi este mai mare decât cuplul de rezistență, rezultând, în acest
fel, scurtarea musculară. Ridicarea unei gantere reprezintă faza
concentrică a exercițiului.
În esență, o acțiune concentrica apare atunci când un mușchi activat
duce la scurtarea unității musculo-scheletale.
Atunci când coborârea treptată a greutății se face printr-o rotire a
articulației, cuplul de forțe al grupei musculare este mai mic decât
cuplul rezistent.

Această coborâre a ganterei

este o acțiune musculară
excentrică sau alungirea unui
mușchi activat. În mușchii
activați excentric acțiunile
musculare sunt folosite
pentru încetinirea acțiunii
forțelor externe sau de
mișcare.
Importanța acțiunii acestor diferiți mușchi nu poate fi supraestimată.
Analiza funcțională anatomică face ca cei mai mulți cercetători să se
concentreze în primul rând pe acțiunile concentrice ale mușchilor.
Această supraaccentuare a ceea ce este, în mod obișnuit, mai puțin
important în acțiunile musculare, pentru cele mai multe mișcări, oferă
o falsă impresie a modului în care mușchii creează mișcarea umană.
În cele ce urmează, referitor la limitele anatomiei funcționale, se va
dezvolta această idee, arătând că mușchii pot crea mișcări într-o
varietate de moduri, folosind toate cele trei tipuri de acțiuni
musculare, nu doar acțiunile concentrice.
Aplicație: Acțiunile excentrice și leziunile musculare
Acțiunile excentrice sunt comune tuturor mușchilor și, practic, fiecărei mișcări umane.
Acțiunile excentrice cu intensitate mare, natura repetitivă, sau efectuate în timpul oboselii
sunt asociate cu leziuni musculare.
Când în timpul activității musculare excentrice mușchii sunt rapid depășiți de forțele
externe, o supratensionare musculară poate duce la leziuni musculare.
Când anumite persoane execută o activitate fizică dincolo de nivelul tipic, în cazul acțiunilor
excentrice musculare, rezultatul este, de obicei, o leziune musculară cauzată de întârzierii
apariției durerii. De aceea este atât de important ca acțiunile musculare să includă exerciții
atât excentrice cât și concentrice. La unele antrenamente sportive este posibil ca acțiunile
să fie preponderent excentrice.
De exemplu, la săritura în lungime sau la aruncarea suliței, este nevoie de forță puternică
de acțiune excentrică în picior, la nivelul mușchilor plantari, în timpul decolării și a
aterizării.
Tensiunea activă și pasivă din mușchi
Mușchii activați crează forțe de tracțiune exercitate aproximativ egal în
toate punctele în care aceștia sunt atașati de os. Această forță de
tracțiune are, în realitate, două surse: tensiune activă și tensiune
pasivă.
Tensiunea activă se referă la forțele create între fibrele de actină și
miozină în aflate în unitățile motorii activate ale sarcomerilor. Astfel
tensiunea activă este creată de forța dintre proteinele contractile,
utilizând energia chimică stocată în ATP. Această capacitatea a
mușchilor de a crea forțe de tracțiune activă este unică în comparație
cu componente tisulare conjunctive (ligamente, tendoane, os) din
componența sistemului musculo-scheletic. Acest potențial al
musculaturii scheletice de a genera tensiune activă poartă denumirea
de relație forță-viteză a mușchilor.
Tensiunea pasivă este forța care rezultă în urma unei
alungiri a componentelor țesutului conjunctiv din
componența unității mușchi-tendon.
Atunci când o persoană face un exercițiu de întindere
(extensii maxime ale diferitelor articulații), tensiunea care
se simte în mușchi este dată de rezistența internă a unității
mușchi-tendon la solicitarea de întindere.
Această tensiune pasivă în exercițiile de întindere poate fi
destul de mare și poate fi responsabilă pentru slăbiciunea
musculară constatată în mușchi în urma exercițiilor de
întindere.
În mișcarea normală, tensiunea pasivă nu contribuie
semnificativ la forțele musculare; totuși, aceasta este mai
mult un factor prezent în mișcări lente, precum și în
diferitele tulburări neuromusculare.
Tensiunea musculară pasivă este un factor important care
afectează mișcarea la extremitățile sale (extensie maximă,
flexie maximă).
Creșterea tensiunii pasive limitează gama de miscare
normală, este destul de evidentă în mușchi și este vizibilă
în mușchii multiarticulari, fiind denumită insuficiență
pasivă.
Tensiunea pasivă este o componentă
importantă a relației forță-lungime a
mușchilor. Insuficiență pasivă a
mușchilor ischiogambieri ar putea
conduce la o performanță slabă sau la
riscul de apariție a unor leziuni
musculare în activități care necesită o
combinație flexie șold și extensie
genunchi, cum ar fi o lovitură de karate.
Tensiunea pasivă, în mușchii
ischiogambieri, este ridicată, deoarece
mușchii traversează articulațiile șoldului
și genunchiului.
Activitate: Tensiunea pasivă
Efectul de tensiune pasivă cu privire la mișcările articulare poate fi simțit cu ușurință la mușchii care
traversează mai multe articulații atunci când acești muschii sunt tensionați.
Acest fenomen se numește insuficiență pasivă. Se adoptă poziția întins culcat pe spate (în decubit
dorsal) și notează diferența între unghiurile de flexie a șoldului în mișcare atunci când genunchiul
este în flexie și în extensie. Grupa de muschi ischiogambieri limitează flexia șoldului atunci când
genunchiul este extins, deoarece acesti mușchi traversează atât articulația șoldului cât și articulația
genunchiului.
Teste clinice, cum ar fi:
Ridicarea membrului inferior cu genunchiul în extensie;
extinderea activă a genunchiului;
testul în care pacientul sta în poziția șezândă cu genunchiul în extensie și se apleacă înainte;
sunt utilizate în evaluarea insuficienței pasive a mușchilor ischiogambieri în flexie statică.
O poziționare atentă a organismului este necesară în testele de flexibilitate, datorită insuficienței
pasive și a altor factorilor mecanici specifici fiecărei articulații în parte.
Modelul muscular Hill
Una dintre cele mai utilizate pe scară largă modele mecanice de mușchi, care ia în
considerare atât componente active și pasive ale tensiunii musculare este modelul cu
trei componente. model dezvoltat de A. V. Hill în 1938.
Hill a fost un fiziolog englez care a adus contribuții substanțiale la înțelegerea energiei
musculare (căldură și producerea forței) în timpul acțiunii musculare izolate. Hill a
fost, de asemenea, interesat de travaliul muscular din activitățile specifice
atletismului, iar unele dintre tehnicile sale experimentale sale reprezintă un început
ingenios în primele lucrări din domeniul biomecanicii.
Modelul muscular Hill este un model predominant teoretic creat în scopul înțelegerii
mecanicii musculare și este utilizat de obicei folosit în modelele biomecanice create
pe calculator și sunt folosite pentru a simula mișcarea umană.
Modelul muscular Hill are două elemente în serie și un element în
paralel. Componenta contractila reprezintă tensiunea activă a
mușchiului scheletic, în timp ce componenta elastică paralelă și
componente elastică în serie reprezintă două surse principale ale
tensiunii pasive din mușchi.
Limitările analizei anatomiei funcționale
Anatomia clasifică mușchii în grupuri funcționale (flexori/ extensori, abductori/adductori,
etc.) clasificare bazată pe acțiuni ipotetice.
Aceste grupe musculare se regăsesc în clasificările generale și sunt utilizate în mod
obișnuit în domeniul exercițiilor de fitness, exerciții cu greutăți, precum și de reabilitare.
Acțiunile musculare ipotetice în mișcări și exerciții, sunt utilizate pentru a aprecia
relevanța diverselor exerciții de formare sau programe de reabilitare.
În cele ce urmează se va demonstra că astfel de estimări calitative, ale acțiunilor
musculare, sunt adesea incorecte.
În mod similar, multe dintre acțiunile musculare, evaluate de antrenori și terapeuți, prin
observarea subiectivă a mișcării nu sunt corecte.
Kineziologii profesioniști pot determina doar acțiunile reale ale mușchilor, prin analiza
mai multor tipuri de studii biomecanice care să se bazeze pe informații anatomice.
Metoda mecanică de analiză a acțiunii musculare
Anatomia funcțională, este cu siguranță o definiție care forțează adevarul.
Anatomia funcțională clasifică acțiunile musculare bazate pe metoda
mecanică de analiză a acțiunii musculare.
Această metoda are în vedere examinarea acțiunii unui mușchi în raport cu o
axă de translație sau de rotație și conchide că o acțiune musculară normală
este bazată pe orientarea și acțiunea mușchiului în poziție anatomică.
În plan sagital, bicepsul brahial este clasificat ca un flexor al cotului
deoarece se pleacă de la faptul că:
(1) originile sunt apropiate de articulația umărului,
(2) inserția este pe tuberozitatea radială, și
(3) forța de tracțiune orientată anterior-superior, precum și forța de
tracțiune orientată superior-posterior, ar crea flexia cotului.
Cu toate acestea, atunci când mușchiul este activat, forța de
tracțiune se manifestă în aceeași măsură atât în punctele de origine
cât și de inserție, astfel încât ceea ce se mișcă, în final, depinde de
mai mulți factori biomecanici.
Analiza este aplicată bicepsului brahial și flexiei cotului în plan
sagital. Se presupune că, în poziția anatomică bicepsul trage în
sus dinspre inserția sa (tuberozitatea radiala) spre originea sa
anatomică.
Această mișcare poate fi vizualizată folosind o roată de bicicletă
având axa aliniată cu axa articulației cotului.
Dacă forța musculară trage roata în direcția ilustrată și are aceeași
orientare în raport cu axa articulației , roata s-ar roti spre stânga,
corespunzătoare unei flexii a cotului.
Din păcate, acțiunile altor de mușchi, alte forțe externe, sau alte
poziții ale corpului nu sunt contabilizate în aceste analize.
Sunt necesare analize biomecanice mai aprofundate și
matematice ale întregului organism pentru a stabili acțiunile reale
ale mușchilor.
 În faza de coborâre a halterei,
mişcarea apare, în primul rând,
la articulaţia umărului, unghiul
de la cot rămânând neschimbat.
Metoda mecanica de izolare
acţiunii musculare nu ajuta în
această situatie pentru a
determina dacă capetele
bicepșilor (traversarea
articulaţiilor cotului şi umărului)
sunt isometric active, concentric
active sau inactive.
Credeți că un muşchi biarticular ca bicepșii poate face două tipuri de
acţiuni musculare odată? Vom vedea mai târziu că la numeroasele
modele biomecanice cinetica şi EMG trebuie să fie combinate pentru a
determina durata de acțiune a mușchilor în multe mişcări.
Multe studii efectuate pe animale au arătat că mușchii au
adesea acțiuni surprinzătoare și complexe.

Un astfel de studiu efectuat pe un flexor plantar de curcan a

arătat faptul că, în faza de sprijin, mușchiul a acționat
izometric din timpul alergării pe un teren orizontal, în timp
ce în faza de sprijin la alergarea pe un plan înclinat, în sus,
s-a observat că au fost prezente acțiuni musculare
concentrice..
Natura invazivă a acestor tipuri de măsurători și variațiile
interesante din structura musculo-scheletală la animale
face ca studiile pe animale să fie un domeniu major de
interes pentru biomecanica funcției musculare.

Comportament similar al acțiunii musculare complexe a

fost observată și la om folosind îmbunătățirile recente din
imagistica cu ultrasunete și senzori de forță implantabili
Fiberoptic
 Măsurători simultane ale
forței musculara, a lungimii
fibrelor musculare, si (EMG)
la mușchii gastrocnemieni de
curcan în timpul alergării.
(A) În timpul fazei de sprijin
musculatura creează forțe
considerabile, dar fibrele nu
se scurtează, astfel încât
musculatura este în acțiune
izometrice iar modificările de
lungime sunt datorate
întinderii tendonului.

(B) În alergarea în urcare pe un plan înclinat, fibrele musculare se

scurtează (acțiune concentrică), și efectuează lucru mecanic pentru a
ridica corpul curcanului.
Studii recente asupra mușchiului tibial anterior de la om au ilustrat, de
asemenea, un comportament neliniar de nonisometrie musculară
(alungirea tendonului și a aponevrozei în timp ce fibrele se scurtează), în
acțiuni izometrice.
Acesta este un domeniu de cercetare intensă în biomecanica, deoarece
alungirea și scurtarea fibrelor musculare, a aponevrozei, si a tendonului
de la diferiți mușchi pot fi experimentate in vivo, în timpul mișcărilor
umane.
Este destul de evident faptul că acțiunile musculare în mișcările de la
diferite animale sunt mult mai complexe decât cele ce pot fi anticipate a
fi concentrice, la o analiza funcțională anatomică pentru o singură
articulație.
Cunoștințele necesare Biomecanicii pentru înțelegerea acțiunii
musculare
Tradiționala "kinetoterapie" începută ca analiză a mișcării la începutul
secolului al XX-lea, a emis ipoteza că, în esență, mușchii au contribuit la
complexitatea mișcării în fiecare fază a acesteia observând rotațiile
anatomice articulare și presupunând că mușchii care creează rotația în
articulație sunt activi. Cu toate acestea, acțiunile musculare în mișcările
umane nu sunt la fel de simple așa cum se presupune în anatomia
funcțională.
Mai multe studii biomecanice confirmă acest lucru și arată că sunt
necesare combinații dintre mai multe tipuri de analiza biomecanică
cantitativă pentru a înțelege funcțiile mușchilor în producerea mișcării.
În primul rând electromiografia (EMG)
Studiile au demonstrat tendințele generale în activarea mușchilor într-un grup
special de mușchi, cu o variație considerabilă, de potențial sau de activare,
între diferiți subiecți.
Sursa primară a acestei variatie poate fi redundanța considerabilă (mușchi cu
aceleași acțiuni articulare) ale musculaturii sistemului.
Mișcări aproape identice pot fi create de către o varietate de forțe musculare
sau de cupluri mixte de forțe musculare.
Studiile EMG arată că modelele de activare ale mușchilor individuali nu sunt
reprezentative pentru toți mușchii din același grup funcțional și există
diferențe în modul în care mușchii răspund în timpul mișcărilor în cadrul unui
grup de mușchi.

Chiar mușchii individuali sunt destul de sofisticați, cu diferite unități motorii

de activare, în funcție de unitatea de sarcină sau de acțiune musculară.

Mușchiul dintr-un grup muscular poate alterna perioadele de activitate

intensă cu cele de activitate redusă pentru a minimiza oboseala.
Activitatea musculară poate varia din cauza diferențelor acțiune musculare
în funcție de unghiul articulației, sau de gradul de stabilizare necesar în
urma aplicării unei sarcini externe.

De exemplu, un test muscular manual pentru biceps, utilizate de

fizioterapeuți, utilizează flexia izometrică a cotului cu antebrațul în
supinație pentru a minimiza activitatea mușchilor brachioradiali și de a
maximiza activitatea bicepsului.

Cu toate acestea, studii EMG, recente, au demonstrat că unele dintre

aceste proceduri folosite în fizioterapieterapie, pentru a izola muschii
specifici, nu izolează întotdeauna mușchiul presupus a fi testat.
Activarea mai multor mușchi pentru a crea o forță specifică sau
de acțiune este denumită sinergie mușchulară.

O sinergie musculară este o combinație de acțiuni musculare

care servește la realiza optimizării unei activități cu motorii.

Este recunoscută importanța sinergiei musculare și cota-parte a

activității mușchilor, în cercetările biomecanice și în tendințele
curente de reabilitare și condiționare.
Modul în care muschii individuali împart sarcina este complicat,
fiind în funcție de tipul de fibră musculară, proprietățile
contractile, secțiunea transversală a mușchiului, brațul
momentului, și antagonismul.
Cercetări recente cu EMG, încep să se concentreze pe activarea
diferitelor de secțiuni intramusculare, într-un mușchi, dincolo de
segmentarea brută tradițională din anatomia clasică.
Wickham și Brown au confirmat activarea a șapte segmente diferite și
distincte ale mușchiul deltoid și nu a celor trei secțiuni de fibre musculare
tipice (anterioară, intermediară, posterioară) identificate, de obicei, în
anatomie.
Aceasta direcție de cercetare sprijină studiile cu EMG menționate mai
devreme, care ilustează că activarea mușchilor este mult mai complexă
decât fusese gândită anterior.
Mai multe cercetări, asupra mușchilor, de microanatomie și cu EMG, în
special a celor mari, va crește, cel mai probabil, gradul de înțelegere a
modului în care părți ale mușchiului sunt activate în mod diferit pentru a
crea mișcare.
În al doilea rând, descrierile musculo-scheletice anatomice
Nu țin cont cel mai adesea de variații ale atașamentelor musculare pentru
diferite persoane. Numărul și locurile de atașament pentru mușchii romboidal
și scalen variază în funcție de persoană.
O persoană născută cu lipsă de fibre musculare mijlocii și profunde ale
trapezului pe o parte a organismul lor trebuie să se bazeze în primul rând pe
romboidali pentru retragerea scapulară.
Variații în structura scheletului sunt, de asemenea, presupuse că ar contribui
la riscul de accidentare. De exemplu, forma procesului acromion a scapulei
este considerată a fi legate de un risc al apariției sindromului de impingement.
Rolul variației anatomice în anatomia brută sau în arhitectura musculară și
efectele biomecanice ale acestora în acțiunile mușchilor și riscul de
accidentare rămân un domeniu important de studiu.
În al treilea rând, natura organismului uman
Legătura dintre segmentele corpului uman au ca efect faptul că acțiunile
musculare ar avea consecințe dramatice asupra articulațiilor adiacente și a
altor articulații destul de îndepărtate de cele traversate de mușchii
respectivi. Această redistribuire a energiei mecanice la articulațiile
îndepărtate poate fi mai importantă pentru anumite mișcări.
Anatomia funcțională nu analizează modul în care forțele și cuplurile create
de un mușchi sunt distribuite în toate articulațiile schelet, încărcarea
sistemului sau de modul de interacțiune dintre segmente. Zajac și Gordon
au furnizat un argument convingător prin faptul că clasificarea mușchilor ca
agoniști sau antagoniști ar trebui să se bazeze mai curând pe modele
biomecanice și accelerațiile articulare, decât pe cuplurile create de mușchi.
Un alt exemplu de complexitate a mișcării este modul în care mici diferențe în
plasamentul piciorului (unghiul de flexie plantară / dorsiflexie) afectează
dramatic ce cupluri de forțe sunt folosite pentru a amortiza șocurile articulare
cum ar fi aterizarea în urma unei sărituri.

O aterizare cu picior plat minimizeaza capacitatea flexorului plantar de a

absorbi șocul, crescând cuplul de forțe dat de extensori la șold și la genunchi.

Diferențe mici la unghiul piciorului din timpul mersului poate afecta, de

asemenea, dominația mușchilor flexori sau extensori care creează cuplul
genunchiului, precum și cuplurile de forțe de la genunchi în planul frontal,
care pot genera accidentarea genunchiului.
În al patrulea rând modelarea și simularea.
Modelarea implică dezvoltarea unei reprezentări matematice a sistemului
biomecanic, în timp ce simularea folosește modele biomecanice pentru
examinarea modului în care schimbările diferitelor tehnici și parametri
afectează mișcarea organismului.
Modelele biomecanice ale organismul uman pot fi folosite pentru a simula
efectele modificărilor oricăror dintre parametrii modelului.
Cu cât modelul este mai simplu, cu atât este mai ușor de interpretat și
aplicat rezultatele.
De exemplu, modelele de mișcare a segmentelor corpului în aer în
gimnastică sau la săritura de la trambulină sunt destul de eficiente în
determinarea efectul lor asupra zborului sau a rotației în aer.

Dacă modele biomecanice devin mai complicate și tind să includă mai

multe elemente ale sistemului musculo-scheletic, este mai dificil este de a
valida modelul.

Interpretarea este chiar complicată din cauza factorilor interdependenți și

variații ale parametrilor modelului date de varietatea subiecților.
Principiul lanțului cinematic

Un domeniu în care descrierea anatomica este destul de eficientă este în

zona lanțului cinematic utilizat în descrierea mișcării.

Mișcarea poate fi descrisă cu exactitate ca și combinații de mișcări

unghiulare articulare.

Cu toate acestea, trebuie amintit faptul că principiul biomecanic al

lanțului cinematic, poate fi mult mai general, definit ca orice mișcare (atât
liniară sau unghiulară) a organismului în scopul atingerii unui anumit
obiectiv specific mișcării.
Mișcările articulare specifice pot fi de interes, dar la fel pot fi de interes
mișcările liniare globale ale întregul corp sau a unei extremități.
Antrenorii pot vorbi de lanțul cinematic al unui "pas", în alergare sau de
"avânt" la săritura în înălțime.
Terapeuții pot vorbi despre lanțul cinematic, pentru o articulație, în plan
transversal.
În mișcarea umană un executant poate modifica numărul de articulații
folsite, rotațiile articulare anatomice specifice, și valoarea acestor rotații,
pentru adaptarea lanțului cinematic la exercițiul executat.
Principiul lanțului cinematic afirmă că gama de mișcare
mai mică este cea mai eficientă pentru efort scăzut (forță
și viteză) și de înaltă precizie, în timp ce mișcările cu o
gamă de mișcare mai mare favorizează eforturile maxime
legate de viteza și de producerea în ansamblu a forței.

O persoană care joacă darts "îngheață" sau stabilizează

cele mai multe articulații ale corpului, cu acțiuni
izometrice musculare, și limitează aruncarea săgeții la un
grad mic de mișcare concentrat pe cot și încheietura
mâinii.
Aruncătorul de suliță folosește o alergare lungă și o
acțiune totala a corpului în scopul de a utiliza un grad de
considerabil de mișcare pentru a maximiza viteza de
aruncare a suliței.
O mare precizie este necesară în golf prin limitarea
gradului de miscare folosind foarte puține segmente și
limitarea lor de mișcare folosindu-se numai ceea ce este
necesar pentru a trimite mingea în apropierea găurii.
Aplicarea principiului lanțului cinematic este mult mai
complicat atunci când efortul de mișcare nu este maximal
și atunci când sarcina nu poate fi ușor clasificată.
Principiul forță mișcare
Un alt mod de a modifica miscarea umana este acela de a schimba
aplicarea forțelor.
Principiul forță mișcare adoptă forțele de dezechilibrare (și ulterior
cuplurile care induc) pentru a crea sau modifica mișcarea corpului
uman.
Pentru a ști ce mărime și direcția de forță se schimbă, trebuie amintit
faptul că în biomecanică este, de obicei, utilizată o diagramă a corpului
liber.
O limitare importantă a analizei anatomice funcționale a fost caracterul
limitat al forțelor și structurilor luate în considerare.
Dacă forțele musculare sunt motoarele primare (extensorii
șoldului în alergare) și frâne (flexorii plantari la aterizare în
urma unei sărituri), principiul forță mișcare sugerează că
ar trebui să fie antrenate grupurile musculare care
contribuie la mișcare.
Cum putem ști ce exerciții, tehnici (viteza, pozitia
corpului), sau incarcare se poate prescrie în timpul unui
antrenament sau tratament?
Imaginați-vă un profesor de educație fizică care lucrează
cu elevii exerciții de creștere a puterii musculare pentru
partea superioară a corpului.

Un anumit elev, lucrează pentru îmbunătățirea scorului

său la o bară de tracțiune în sala de fitness.

Forțele apărute într-un exercițiu de tracțiune pot fi

simplificate în două forțe verticale: forța gravitațională
descendentă dată de greutatea corpului și o forță
ascendentă creată de acțiunile musculare concentrice de
la coate, umeri, și spate.
Profesorul decide să lucreze exerciții pentru antrenarea
flexorilor cotului, precum și a abductorilor și a
extensorilor umerilor.
Profesorul va prescrie exerciții cum ar fi:
• tracțiune la bară,
• ridicarea greutăților în poziție șezând prin flexia
cotului
• canotaj, în scopul creșterii capacității elevului de face
tracțiuni la bară cu o forță mai mare decât greutatea
sa corporală.
Să presupunem că un antrenor este interesat în a ajuta o
gimnastă tanară la îmbunătățirea poziției șpagat în
exercițiul roata sau în șpagatul pe sol.

Gimnasta poate depăși cu ușurință tensiunea musculară

pasivă din adductorii șoldului, dar forța descendentă
creată de această poziție statică este mare (greutatea din
partea superioară a corpului în cazul șpagatului pe sol), în
comparație cu greutatea picioarelor care este divizată în
poziția șpagatului inversat.
Principiul forță mișcare sugerează faptul că echilibrul de
forțe la articulațiile șoldurilor trebuie să fie orientate în
jos pentru a crea divizarea forțelor în acțiunea dinamică
a șpagatului pe sol.
Cu alte cuvinte, forțele abductorilor șoldului și forța de
gravitație trebuie să creeze un cuplu egal cu cuplul creat
de tensiunea pasivă din adductorii șoldului.
În cazul în care gimnasta are probleme cu acest
exercițiu, ar putea fi luate în considerare două soluții
biomecanice care sunt: intinderea adductorilor șoldului
(pentru a reduce rezistența dată de tensiunea musculară
pasivă) sau de a crește puterea musculara sau de
activare a abductorilor șoldului.
Principiul forță-mișcare poate fi aplicat într-o situație în care o
gimnastă are dificultăți în efectuarea șpagatului inversat. Cele două
forțe care pot limita șpagatul sunt tensiuniea musculară pasivă dată
de adductorii șoldului sau de forța insuficientă a abductorilor
șoldului. Antrenorul trebuie să decidă care dintre aceste forțe
limitează această performanță a gimnastei.