Grupa 212K, Elaborat – Ungureanu Valeria

Verificat - Dorgan Viorel

Referat Nr.3
Tema : Aspecte generale ale dinamicii și cinematicii

Dinamica este o ramură a mecanicii clasice care se ocupă cu studiul mișcării

corpurilor, în special cu efectul forțelor asupra mișcării corpurilor respective. Legile
fundamentale ale dinamicii au fost formulate inițial de către Isaac Newton.
Bazele studiilor moderne ale mişcării au fost puse de Isaac Newton încă din secolul al
– XVII-lea când a formulat cele trei legi fundamentale ale mecanicii.

Legea I – orice corp îşi menţine starea de repaus sau de mişcare, dacă nu este obligat
de forţe aplicate asupra lui să şi-o modifice.
Această lege este descrisă şi ca lege a inerţiei deoarece, ea explică necesitatea
unei forţe care să acţioneze asupra corpurilor pentru a le schimba starea de repaus sau
de mişcare şi implicit să învingă rezistenţa care se opune acestei schimbări.
Cauza care determină menţinerea stării de repaus sau de mişcare se numeşte inerţie.
În mecanică aceasta proprietate a corpurilor, această opoziţie de a-şi schimba starea
în care se află (repaus sau mişcare), este cunoscută sub denumirea de inerţie.
Cantitatea de substrat din care este alcătuit corpul, este masa corporală, ea
fiind o măsură a inerţiei sale, de exemplu dacă într-un antrenament de forţă, se creşte
încărcătura adăugând un nou disc, masa care va trebui ridicată, măsurată în kg, va fi
mai mare. Rezistenţa încărcăturii la punerea ei în mişcare, va necesita un efort mai
mare decât (înainte de îngreunare) pentru că şi inerţia sa va fi mai mare.
Forţa de inerţie se manifestă ca o rezistenţă, atunci când un corp este pus în mişcare, (o
greutate sau o halteră opun rezistenţă atunci când sunt ridicate) sau o presiune atunci când un
corp este oprit din mişcare (presiunea pe sol la aterizarea din săritură). Inerţia poate fi de
repaus sau de mişcare. Corpurile în mişcare au tendinţa de a–şi continua mişcarea, prin
acţiunea inerţiei de mişcare. De exemplu, alergătorii aflaţi în viteză au tendinţa să îşi continue
alergarea şi pentru ai opri este nevoie de o forţă de frânare. Corpurile aflate în repaus tind să
rămâna în repaus.

1
 Legea a – II- a : (sau a accelerării), se enunţă astfel: mărimea forţei (F)
care acţionează asupra unui corp îi imprimă acestuia o anumită acceleraţie, ea este
egală cu produsul dintre masa corpului (m) şi mărimea acceleraţiei (a) : F = m x a
Forţa este cauza care produce acceleraţia. Forţa se măsoară cu ajutorul
dinamometrului, iar acceleraţia se calculează cu ajutorul spaţiului străbătut de un corp într-un
anumit interval de timp; o forţă mai mare produce o acceleraţie sporită şi invers.

Legea a III-a, numită şi a reacţiei reciproce se enunţă astfel: acţiunile reciproce a

două corpuri sunt totdeauna egale ca mărime şi de sens contrar.
Toate corpurile din natură acţionează unele asupra altora, iar forţele sunt de sens
contrar. Sub acţiunea acestor forţe se dezvoltă acceleraţii şi viteze invers proporţionale cu
masele corpurilor. De exemplu în mers, atunci când planta ia contact cu solul exercitand o
presiune asupra acestuia, solul răspunde cu o forţă egală dar de sens opus.
Prin contracţia, musculara (în mers) omul poate acţiona asupra solului, cu o forţă mai mare
decât greutatea lui, surplusul de forţă imprimându-i o mişcare în sus.
Se numesc aceste forţe arbitrar, una de «acţiune» şi alta de «reacţie». Una dintre cele
mai comune cauze de eroare în aplicarea «Legii a –III –a» a lui Newton, este lipsa
recunoaşterii că «acţiunea» şi «reacţia» nu acţionează împreună asupra aceluiaşi corp.
Subliniem în acest sens că «acţiunea» este o forţă ce se exercită asupra unui corp, iar
«reactia» este forţa opusă, ce acţioneaza asupra altui corp.
Definiții generale ce caracterizează dinamica
1.Forța
O energie care modifică sau tinde să modifice starea de mişcare a unui corp se
numeşte forţă. Dacă corpul este în repaus, o forţă exercitată de un alt corp asupra sa,
îl va pune în mişcare, sau va tinde să-l pună în mişcare. Dacă un corp este în mişcare
rectilinie, forţa exercitată asupra sa de alt corp va modifica sau va tinde să modifice
viteza cu care acesta se deplasează.
2.Momentul forței
Termenul de moment este adesea folosit în atletism pentru a exprima dominanta
unei faze a mişcării, precum şi în faze ale jocurilor de echipă ca alternativă al
termenului de viteză.

2
 In mecanică, moment are un înţeles limitat şi precis. El este produsul dintre masa
corpului şi viteza sa, şi astfel este vector cantitativ. Momentul reprezintă cantitatea de
mişcare pe care o are un corp.
3.Lucrul Mecanic
Ori de câte ori, o forţă acţionează asupra unui corp oarecare, produce deplasarea
acestuia, acea forţă efectuează un lucru mecanic. Noţiunea de forţă nu trebuie
confundantă cu lucrul mecanic, întrucât există numeroase forţe care acţionând asupra
corpurilor nu produc deplasarea acestora.
Asigurarea diferitelor poziţii ale corpului, sau ale segmentelor sale necesită un
important consum de forţă musculară fără însă a produce lucru mecanic. De
asemenea asigurarea tuturor mişcărilor corpului sau ale segmentelor sale, se face tot
cu consum mare de forţă musculară pentru a produce lucrul mecanic, întrucat forţa
consumată produce deplasarea corpului.
Deci, lucrul mecanic rezultă din învingerea unei rezistenţe de către o forţă.
Lucrul mecanic este proporţional cu mărimea forţei care–l efectuează şi lungimea
drumului pe care este deplasat acel corp. Astfel, dacă un halterofil ridică o halteră de
20 kg f, efectuează un lucru mecanic de două ori mai mare decât dacă ar ridica o
halteră de 10 kg f şi invers.
Totodată dacă acelaşi sportiv ridică o halteră la 2 m înalţime, efectuează un lucru
mecanic de două ori mai mare decât dacă ar ridicao la numai 1 m. Lucrul mecanic
efectuat este egal cu produsul dintre forţă şi deplasare.
4.Puterea
Puterea este lucrul mecanic efectuat în unitatea de timp/secundă. Dacă notăm
lucrul mecanic cu L, puterea cu P şi timpul cu t avem relaţia: P=L/t
5.Energia
Energia este capacitatea de a efectua lucrul mecanic. Ea apare în univers sub
diferite forme: electrică, chimică, nucleară, mecanică. In contextual energiei
mecanice (singura formă de energie de care ne vom ocupa aici) când o forţă (F),
acţionează asupra unui corp, astfel înacât acesta se mişcă pe o distanţă (X), lucrul
efectuat de corp sau energia pe care o cheltuieşte (W) este: F x X
Cinematica

3
 Este partea mecanicii dinamice care studiază mișcarea corpurilor
fără a lua în considerare cauza care le produce, limitându-și astfel traiectoria în
funcție de timp. În consecință, conceptele de bază ale cinematicii sunt, timpul, un set
de instanțe posibile, iar spațiul, un set de toate pozițiile posibile, studiază traiectoria și
viteza în funcție de timp.
Patru factori intervin în cinematică:
TIMP: Este magnitudinea fizică care măsoară durata lucrurilor supuse
schimbării, este perioada care trece între două evenimente consecutive care sunt
măsurate de la un trecut la un viitor, trecând printr-un prezent.
POZIȚIE: Este un punct din spațiul fizic sau un spațiu abstract din care
este posibil să se știe unde un obiect este situat geometric la un moment dat.
ACCELERAȚIE: Mărime fizică care măsoară rata de variație a vitezei
în raport cu timpul.
VELOCITATEA: este magnitudinea care exprimă variația poziției unui
obiect în funcție de distanța parcursă de un obiect într-o unitate de timp.
Luând în considerare cele de mai sus, putem spune că, atunci când
efectuăm o analiză cinematică, ne referim la o descriere cantitativă, deoarece descrie
în mod specific mișcarea și fiecare dintre aspectele implicate în aceasta sunt
cuantificabile.
Cinetica
Energia cinetică este aceea pe care o posedă un obiect datorită mișcării sale
care depinde de masă și viteză; adică este lucrarea necesară pentru a accelera o particulă de la
viteza zero la o viteză dată.
Prin urmare, la efectuarea analizei cinetice, descrierea va fi calitativă, deoarece
descrie nu numai mișcarea, ci și factorii care intervin pentru ca aceasta să se producă.
Artrocinematica: Este studiul mișcării care are loc în articulație fără a lua în
considerare segmentul osos din fiecare plan, nici articulațiile și cauza care o produce.
Mișcările care se fac în interiorul unei articulații sunt:
1. TURNURI: Mișcarea articulației printr-o axă.
2. TRACȚIE: mișcare articulară perpendiculară pe planul de tratament în care sunt
separate fațetele articulare.

4
 3. COMPRESIE: mișcare perpendiculară pe planul în care se apropie articulațiile
fațetei.
4. ALUNECARE: mișcare articulară paralelă cu planul mișcării unde există o
mișcare rectilinie între fațetele articulare.
5. RULARE: mișcare care face ca punctele contigue aparținând unui prim corp să fie
plasate în fața punctelor contigue, situate la aceeași distanță, către un al doilea corp.
Regula Concave - Convexa
Conform lui Fredy Klternborn, toate articulațiile, oricât de plate ar părea, au o
suprafață concavă și o convexă, fie individual, fie formate din mai multe suprafețe articulare.
Nu sunt niciodată total plate, așa că se afirmă:
Când fațeta articulară mobilă este convexă, mișcarea segmentului osos este opusă
mișcării articulare.
Când fațeta articulară mobilă este concavă, mișcarea segmentului osos merge în
aceeași direcție ca și mișcarea articulară.
Osteocinematica: Este studiul segmentului osos și a mișcării acestuia, fără a ține cont
de ceea ce se întâmplă în interiorul articulației. Mișcările efectuate de segmentele osoase sunt:
1. TURNURI: mișcarea unui os printr-o axă mecanică.
2. Balance sau swing: orice mișcare care nu este un viraj.
Echilibrare pură sau cardinală: formează o frânghie, este calea cea mai scurtă
dintre două puncte care descriu o mișcare liniară. De exemplu, ABD, ADD - FLEX, EXT.
Echilibrare impură sau arcată: combină oscilația cu viraje, formează arcuri, este
cea mai lungă cale între două puncte și este multiplanară. De exemplu, mobil. gât în picioare,
genunchi, circumducție.
Mișcarea
Studiul unei mişcări presupune stabilirea convenţională a unor elemente de
bază fără de care studiul nu este posibil. Aceste elemente sunt: reperul faţă de care se
realizează mişcarea, direcţia de mişcare şi viteza cu care se execută mişcarea şi
timpul în care se realizează.
Reperul. Orice mişcare observată în spaţiu este relativă, în sensul că ea
este considerată convenţional ca atare faţă de un anumit punct considerat în mod
convenţional fix. Un săritor cu prăjina de exemplu se deplasează în timpul elanului

5
faţă de pistă, în timpul pendulării faţă de prăjină, în timpul săriturii propriu-zise faţă
de ştachetă şi în timpul căderii faţă de groapa de nisip. Pe parcursul acestei mişcări
complexe, în plus, fiecare segment al corpului se deplasează într-un anumit fel, faţă
de alt segment al corpului.
Direcţia de mişcare. Orice mişcare se realizează pe o anumită traiectorie
în spaţiu, deci faţă de trei dimensiuni. DESCARTES încă în anul 1637 a propus un
sistem de coordonate rectangulare, în care se consideră că direcţia mişcării se
stabileşte faţă de originea celor trei coordonate: pe orizontală-înainte şi înapoi; pe
verticală-în sus şi în jos; şi lateral–la dreapta şi la stânga.
Mișcări comune ale aparatului locomotor
Mișcare de rotație sau unghiulară: este una în care orice obiect acționează sau se
mișcă ca o bară fixă într-un arc în jurul unei axe. Moment de forță: este produsul magnitudinii
forței și a distanței perpendiculare pe o anumită axă de rotație. De exemplu, atunci când
deschideți o ușă grea, trebuie să plasați forța cea mai îndepărtată de balamale, pentru a câștiga
rezultatul.
Tipuri de mișcare
• Mișcarea articulației: deplasarea unui segment de corp sau a unei pârghii osoase
dintr-o articulație specifică, de obicei axială sau unghiulară (în jurul valorii de o axă
particulară) și paralelă cu un plan, sau în jurul unei axe și a unui plan oblic.
• Gama de mișcare: Gama de mișcare (gradul de deplasare) sau deplasarea
unghiulară / axială totală permisă de orice pereche de segmente ale corpului adiacente (sau pa:
zone osoase).
• Raza normală de mișcare: cantitatea sau excursia totală prin care porțiuni /
segmente ale corpului se pot deplasa în limitele lor anatomice ale structurii articulare, adică
înainte de a fi oprite de structuri ligamentoase sau musculare osoase.
• Flexibilitate: gama completă (în limitele durerii) a unei părți a corpului prin gama
sa potențială de mișcare. Capacitatea unui mușchi de a se relaxa și de a produce o forță de
întindere. Extensibilitatea țesutului periarticular (structuri care înconjoară și traversează
articulațiile) pentru a permite mișcarea normală sau fiziologică a unei articulații sau a unui
membru al corpului.

6
 • Flexibilitate adecvată: starea ideală de lungime și elasticitate a structurilor care
traversează articulațiile și care afectează o mișcare articulară simplă sau dublă (cum ar fi
mușchii coapsei posterioare care traversează articulațiile șoldului și genunchiului)
• Stretching: Descrierea unei activități care aplică o forță de deformare de-a lungul
planului de mișcare.
• Stabilitate: Capacitatea unui cadru articular / scheletic de a amortiza și rezista /
suporta mișcările fără a provoca rănirea articulațiilor și a țesuturilor înconjurătoare, cum ar fi
leziunile de luxare articulară, entorse ligamentare (rupturi) sau rupturi ale țesutului muscular.
Rezistența sau coeziunea la dislocarea potențialelor deplasări.
• Laxitate (sau slăbiciune): descrie gradul de stabilitate al unei articulații, care
depinde de structurile sale de susținere (ligamente, capsulă articulară și continuitate osoasă).
Gradul de mișcare anormală a unei articulații
Mișcări paralele cu planul sagital
• Flexie: Scăderea unghiului articulației.
• Extindere: creșterea unghiului articulației.
• Hiperflexie: Flexia brațului superior (articulația umărului) dincolo de o linie
dreaptă verticală.
• Hiperextensie: continuarea extensiei dincolo de poziția fundamentală sau poziția
anatomică (sau continuarea extensiei dincolo de o linie dreaptă verticală).
• Dorsiflexie: mișcare a spatelui piciorului (instep sau vârful piciorului) spre aspectul
anterior al tibiei.
• Flexie plaantară: Extinderea talpii piciorului în jos (sol).
Mișcări paralele cu planul frontal (coronală)
• Adducție: mișcare laterală în afara liniei mediane a corpului.
• Adducție: mișcare laterală către linia mediană a corpului.
• Flexia laterală: Acțiunea de îndoire laterală a capului sau a trunchiului (la
articulațiile intervertebrale ale coloanei vertebrale).
• Inversie și aducție (supinație): mișcare a talpii piciorului spre linia mediană
(interior), la nivelul articulației gleznei.
• Eversie și răpire (pronație): mișcare a talpii piciorului în afara liniei mediane, la
nivelul articulației gleznei.

7
 Mișcări paralele cu planul transvers (orizontal)
• Rotație laterală sau externă: Aspectul anterior al unui os sau segment (coapsa,
brațul superior, membrul superior sau inferior ca o unitate întreagă) se rotește în afara liniei
medii a corpului.
• Rotație medială sau internă: Aspectul anterior al unui os sau segment se rotește spre
linia mediană a corpului.
• Supinație: mișcare de rotație laterală pe axa osului antebrațului, în virtutea căreia
palma mâinii este întoarsă înainte.
• Pronație: mișcare de rotație medială în jurul axei osului antebrațului, astfel încât
palma mâinii este rotită dintr-o poziție anterioară în poziție posterioară.