EVALUAREA TOLERANTEI LA EFORT

Testarea pentru persoane tinere sau de vârstă medie sănătoase (testarea fitnessului)
• Alergarea. Test simplu de executat. Se practică în 2 modalităţi:
- durata pe o distanţă fixă;
- distanţa parcursă pe o durată fixă;
Pe aceste două modalităţi se practică: alergarea pe 2000 m, alergarea timp de 12 min, 3
sprinturi pe 140 m cu 2 min pauză între ele(distanţele şi minutele putând fi modificate),
alergarea pe loc în ritm de metronom etc;
• Testarea pe paliere (în trepte) permite o măsurare în direct a VO2 max.
Ca efort se practică : pedalarea la ergociclu, alergarea pe covor rulant, urcarea treptelor
la scăriţă, genuflexiuni, alergarea pe loc după metronom, vâslit în bac, învârtirea unei roţi etc.
Se consideră că s-a atins VO2 max când:
- individul se opreşte spontan, epuizat;
- consumul de O2 nu mai creşte cu creşterea intensităţii efortului la o nouă treaptă;
- ritmul cardiac atinge şi depăşeşte 190 bătăi/minut.
Testarea pe paliere se face pe baza unor protocoale atente. În prezent se utilizează
protocolul Astrand. Conform acestui protocol, cele 4-6 paliere îşi cresc treptat intensitatea cu
creşterea pantei covorului rulant cu 2,5-10 grade, viteza covorului rămânând constantă. Dacă
efortul se face pe bicicletă, se menţine ritmul de 50 rotaţii pe minut şi se cresc minutele sau
încărcarea dacă avem o bicicletă ergometrică. Dacă se utilizează scăriţa ca în testul Master,
urcările şi coborârile se fac în ritm de metronom.
Se va avea grijă să se ţină seama că exerciţiile făcute cu membrele superioare sunt mai
solicitante, că VO2 max este mai mare la covorul rulant decât la bicicletă, că frecvenţa
cardiacă ceşte mai mult şi mai repede la bicicletă decât la covorul rulant etc.

Testarea pentru persoanele vârstnice şi pentru bolnavi (tesarea de stress)

Pentru orice persoană care ar putea prezenta un risc la testare, devine absolut necesar
un examen clinic atent şi o monitorizare în timpul efortului. La aceste persoane testarea de
efort este numită „testarea de stress”, căci poate deveni intens solicitantă.
a) Testarea pe paliere este cea mai corectă căci permite să se tatoneze toleranţa , având
tot timpul pacientul monitorizat şi cu electrozii de ECG fixaţi. De asemenea, apariţia
semnelor clinice nefavorabile (durerea pericardică, aritmii, dispnee) alături de valorile
 pulsului şi TA care pot creşte alarmant indică oprirea imediată a efortului indiferent pe
ce palier ne aflăm.
Efortul pe primul palier va fi redus. Durata unui palier este mai mică de 2-6 min.
Uneori după o primă tatonare în laboratorul de testare, a doua zi se execută de fapt
testarea în trepte. În general, VO 2 max se aproximează teoretic şi se testează la eforturi între
40-80% din VO2 max sau la 30-60% din rezerva maximă cardiacă.
b) Alte metode de testare, în general în afara laboratoarelor de testare, pot fi utilizate pe
baza aprecierii stării de sănătate-boală a fiecărui caz în parte.
 Mersul este deseori utilizat ca modalitate de testare. Există astfel: „mersul de 6 min”,
„mersul pe 1 milă (1600 m)”, „mersul pe 2 km” etc. Există o serie de nomograme sau
calcule teoretice care apreciază mărimea consumului de O2 (mărimea efortului) prin
mers.
 Activităţile fizice de muncă, de sport sau ale vieţii zilnice pot constitui testări de efort
pornindu-se de la valoarea echivalenţilor metabolici consumaţi în aceste activităţi şi cunoscuţi
din tabelele cu aceşti echivalenţi.

Testare pentru sportivi

În laboratoarele de testări, mai ales ale sportivilor, s-au standardizat o suită de teste
care se doresc relativ specifice pentru aprecierea sperată a forţei, puterii şi anduranţei
musculare. Unele dintre ele sunt utilizate şi pentru aprecierea sistemelor energetice aerobice şi
anaerobice.
Tuturor acestor teste li se pot aduce o serie de criterii teoretice. Simplitatea lor, ca şi
valoarea practică bună de urmărire în timp, au făcut totuşi să fie utilizate pe scară largă.
A. Pentru forţă
- Testul 1 RM – măsoară forţa izotonică a muşchilor. Testul este simplu şi nu cere
echipament deosebit, fiind foarte bun pentru retestări. Testul constă într-o singură
repetiţie de maximă ridicare a unei greutăţi, a doua nemaifiind posibilă.
- Testul forţei izokinetice - cere echipament scump (Biodex, Cybex etc.), realizându-se
prin seturi de forţe aplicate şi viteze diferite măsurând amplitudinea de mişcare.
- Testul forţei de prehensiune se execută prin strângerea unui dinamometru. În tabelul
următor sunt redate valorile acestui test în kg pentru adulţi. Este important ca
dinamometrul să fie dimensionat adecvat la mărimea mâinii.
Tabel nr.2 TESTUL DINAMOMETRIC AL PREHENSIUNII
Gradarea (calificativ) Bărbaţi Femei
Excelent >64 >38
Foarte bine 56-64 34-38
Peste mediu 52-56 30-34
Mediu 48-52 26-30
Sub mediu 44-48 22-26
Prost 40-44 20-22
Foarte prost < 40 < 20

- Testul forţei abdominale se realizează din decubit dorsal prin ridicarea trunchiului. În
funcţie de performaţa acestei ridicări, acest test se clasifică în şapte nivele de dificultate. Un
atlet trebuie să execute la rând toate exerciţiile de la nivelul 1 la nivelul 7.
Tabel nr.3 TESTAREA FORŢEI MUSCULATURII ABDOMINALE
Nivelu Calificativ Mod de testare
l
1 Prost Ridicarea trunchiului: pumnii ajung la coapse
2 Slab Ridicarea trunchiului: coatele ajung la coapse
3 Mediu Ridicarea trunchiului: ambele mâini pe abdomen, pieptul ajunge la
4 Bun coapse
5 Foarte bun Ridicarea trunchiului: ambele mâini la piept, braţele ajung la coapse
6 Excelent Ridicarea trunchiului: ambele mâini la ceafă, toracele pe coapse
7 Elită Ridicarea trunchiului: 2kg la ceafă, torace pe coapse*
Ridicarea trunchiului: 4/5 kg la ceafă, toracele la coapse*
*Greutăţile atârnă îndărătul capului (prinse cu o curea în jurul capului)
B. Pentru putere
- Testul sărituri verticale - se realizează cu ambele membre inferioare o săritură cu
braţele în sus şi încercând să se atingă cu vârful degetelor un punct cât mai sus pe
perete. Iniţial, pe acelaşi perete din stând lângă zid, s-a notat punctul cel mai de sus la
care ajunge vârful degetelor. Aprecierea testului este în centimetri dintre cele 2 puncte.
Existe o serie de variante ale acestui test. Aprecierea puterii se face de la formula:
P= W × (49 × I)2
P = puterea în kgm/sex
W = greutatea în kg
Î = înălţimea săriturii în metri
 - Testul săriturii de pe loc - săritură cu ambele picioare cu balansarea braţelor.
C. Testarea anduranţei
- Testul anduranţei abdominale - din decubit dorsal cu picioarele pe duşumea,
genunchii la 90°, mâinile la cap, se ridică trunchiul, coatele să atingă coapsa, apoi
imediat se revine, se repetă (20-60 sec). Testul permite şi diverse variante.
- Testul ridicării „în braţe” - din atârnat la bară se ridică în braţe până când bărbia
atinge bara, se coboară până când membrele superioare sunt complet întinse, se reia
până la oboseală.
- Testul flotărilor - obişnuitele flotări pe braţe din sprijin pe vârfurile picioarelor şi
palmelor. Se repetă până la oboseală.
D. Alte teste
- Testul sprintului - cronometrarea sprintului la viteză maximă pe distanţe variabile: 20,
40, 50 metri. Pentru sportivi se merge până la 200 m.
- Testul Wingate de 30 sec - se pedalează cu viteză maxim posibilă 30 sec. Încărcarea
ergociclului este fie de 45 g/kg corp (testul Fleisch), fie 75 g/kg corp (testul Monark).
Pentru atleţi încărcarea poate ceşte, după cum petru copii poate fi mult mai mică.

Testarea exerciţiilor anaerobe

Capacitatea anaerobică se măsoară în special pe baza a 3 teste care validează starea

anaerobică a organismului: datorită de O2, lactatul maxim sanguin şi deficitul de O2.
- Datoria de O2 - reprezintă cel mai vechi test, dar el nu exprimă doar capacitatea
anaerobică, căci mărimea acestei datorii ţine şi de alţi factori absolut independenţi de
metabolismul anaerobic (temperatura, catecolamine etc.);
- Lactatul maxim din sânge este un bun test care se corelează cu intensitatea exerciţiului
anaerobic dar nu şi cu alţi parametri biochimici sau fiziologici ai capacităţii
anaerobice. Se consideră că pragul lactatului sanguin în condiţia metabolică anaerobă
este 4 mmol/l. Astfel, pentru a fi siguri de un exerciţiu, trebuie să realizăm valori ale
lactatului de 4 şi peste 4 mmol/l;
- Deficitul de O2 - deşi este un test cu destulă sensibilitate, nu prezintă foarte multă
încredere în ceea ce priveşte raportul între intensitatea capacităţii anaerobice şi
mărimea deficitului de O2. Se pare că testul subestimează intensitatea efortului.
 O altă modalitate este determinarea „puterii anaerobice”, adică a abilităţii de a exercita
o forţă maximă în cel mai scurt timp posibil. Pentru a aprecia „puterea anaerobică”, se
utilizează teste care urmăresc realizarea maximă a cuplului forţă- velocitate.
S-au standardizat câteva teste cum ar fi:
- Testul Wingate de pedalare intensă la ergociclu;
- Testul Margaria de urcare rapidă a treptelor;
- Testul săriturii în sus;
- Testul sprintului (de 50 m sau 200 m);
- Testul izokinesiei prin extensia genunchiului;

Explorarea inimii prin probe de efort

Probele de efort de scurtă durată nu permit realizarea stării stabile şi nici calcularea
capacităţii de efort. Se măsoară pulsul şi tensiunea arterială în repaus. Subiectul va fi supus la
efortul ales. De exemplu, 20 de genuflexiuni în 45 de secunde sau 20 de flotări în 45 de
secunde sau alergare pe loc sub 10 minute.
Interpretare:
 Pulsul trebuie să crescă cu maxim 50-60 bătăi/minut faţă de valorile normale în repaus
 Tensiunea arterială maximă poate să crescă cu 15-20 mmHg
 Tensiunea arterială minimă poate să crescă cu 10-15 mmHg
 Frecvenţa respiraţiei creşte cu 10-15
Dacă valorile depăşesc „normalul”se repetă testul.
 Proba Lian
Se determină frecvenţa cardiacă, apoi se indică persoanei de examinat să alerge timp de un
minut cu frecvenţa de 120 paşi/minut, dupa care se determină imediat frecvenţa cardiacă până
la revenirea sa la valorile dianinte de efort. Revenirea în 2 minute este considerată foarte
bună, în 3 minute ca bună, în 4-5 minute mulţumitoare, iar când depăşeşte 5 minute este
considerată adaptare deficitară.
 Testul lui Master (proba scăriţei) – în funcţie de valoarea frecvenţei cardiace şi ale
tensiunii arteriale se stabileşte gradul de antrenament
Efortul – constă în urcarea şi coborârea unei scăriţe, cu înălţimea treptei de 23 cm, în 20 de
secunde.
Ritmul se stabileşte din tabele în funcţie de greutatea corporală şi de sex.
După efort se determină frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială în primul minut post efort,
până în minutul 8.
Interpretare:
Se consideră o comportare cardio-vasculară bună dacă frecvenţa cardiacă după efort nu este
mai mare decât „frecvenţa cardiacă de repaus + 10” şi dacă tensiunea diastolică sau sistolică
nu creşte cu mai mult de 10 mmHg.
 Testul Ruffier
Foloseşte formula [(P1+P2+P3)-200]/10 în care:
- P1 este pulsul în poziţie şezând, în repaus, timp de 15 secunde, care apoi se înmulţeşte cu 4;
- P2 este pulsul pe 15 secunde, tot şezând, după efectuarea a 30 de genuflexiuni în 45 de
secunde, înmulţit cu 4 (adică secundele 0-15 ale primului minut după efort);
- P3 este pulsul pe 15 secunde înmulţit cu 4, şezând în secundele 45-60 ale minutului post-
efort.
Rezultatul obţinut se interpretează în felul următor:
- valoarea sub 0 semnifică o foarte bună capacitate de efort;
- valoarea între 0-5 semnifică o bună capacitate de efort;
- valoarea între 5-10 semnifică o capacitate de efort medie;
- valoarea între 10-15 semnifică o capacitate de efort satisfăcătoare;
- valoarea mai mare de 15 arată că testul este nesatisfăcător şi se impun investigaţii
suplimentare.
• Proba de revenire – în funcţie de durata de revenire a frecvenţei cardiace la valorile
de repaus, se face o apreciere a capacităţii de adaptare la efort. Subiectul aleargă pe loc timp
de 1 minut cu frecvenţa de 120 de paşi/minut.
Interpretare:
- foarte bine – revenire într-un interval de timp de până la 2 minute
- bine – până la 3 minute
- satisfăcător – frecvenţa cardiacă scade vertiginos în primele 2 minute, apoi se menţine
încă 3-4 minute cu câteva bătăi peste valoarea de repaus
- slab – frecvenţa cardiacă scade lent, peste 4 minute
 Proba Martinet
Studiază reglarea aparatului cardiovascular la 2 tipuri de solicitare:
- trecerea din clinostatism în ortostatism, care determină scăderea debitului cardiac;
- un efort mic de 20 de genuflexiuni, care produce creşterea debitului cardiac.
 Subiectul păstrează un repaus, în clonostatism, timp de 10-15 minute, pentru a se
şterge urmările unei activităţi premergătoare asupra aparatului cardiovascular şi pentru a se
obţine acomodarea psihică la condiţiile de examinare.
Examinarea in clinostatism - se numără frecvenţa pulsului timp de 10 secunde (x6) şi
se măsoară tensiunea arterială sistolică şi diastolică. Se repetă examinarea de 3 ori, la interval
de un minut, pentru a verifica dacă valorile iniţiale rămân constante. În caz că valorile
pulsului şi tensiunea arterială prezintă variaţii mari la cele 3 examinări succesive, înseamnă că
încă nu s-a realizat echilibrul funcţional şi se prelungeşte repausul. După ce se obţin valori
relativ constante ale pulsului şi ale tensiunii arteriale, se trece la cel de-al doilea moment al
probei.
Examinarea în ortostatism - subiectul se ridică lent în picioare şi rămâne tăcut şi
nemişcat timp de 60 de secunde. Între secundele 61-70 de la trecerea în ortostatism se numără
pulsul şi imediat după aceea se măsoară tensiunea arterială. În ortostatism se face o singură
examinare.
Efortul - 20 genuflexiuni, în timp de 40 de secunde. Subiectul execută genuflexiunile
la comandă verbală , păstrând un ritm constant de lucru, îndoind şi extinzând complet
genunchii şi ţinând trunchiul cât mai drept posibil. Efortul se efectuează cu manşeta aparatului
de măsurat tensiunea pe braţ, pentru a nu se pierde timp cu aşezarea acestuia după efort.
Examinarea după efort - la terminarea efortului, subiectul reia rapid poziţia în
clinostatism şi se începe imediat cel de-al patrulea moment al probei. În primele 10 secunde şi
în ultimele 10 secunde ale primului minut se numără pulsul; între secundele 11-50 se măsoară
tensiunea arterială. Acest mod de examinare se repetă apoi încă 4 minute consecutive pentru a
se studia revenirea la valorile iniţiale ale frecvenţei pulsului şi tensiunii arteriale.
 Testul Flack
Sub influenţa apneei de tip expirator se produce o creştere a presiunii în atriul drept şi
în venele cave care determină o accelerare a frecvenţei cardiace.
Se utilizează un tensiometru adaptat la care i se scoate manşeta. Acul se menţine la 40
mmHg. Pe toată durata apneei se determină frecvenţa cardiacă pe intervale de 5 secunde.
Interpretare:
- creşterea frecvenţei cardiace până la 7 bătăi/5 secunde → foate bine
- creşterea frecvenţei cardiace până la 9 bătăi/5 secunde → satisfăcător
- creşterea frecvenţei cardiace până la 10 bătăi/5 secunde şi menţinerea ei →
nesatisfăcător
 - creşterea frecvenţei cardiace până la 10 bătăi/5 secunde şi apoi scăderea sub valoare
→ inapt pentru performanţă
- creşterea frecvenţei cardiace până la 10 bătăi/5 secunde, apoi scăderea până la 6-7
pulsaţii menţinându-se pe toată durata apneei → subiecţi labili, emotivi.
• Testul Harvard – revenirea frecvenţei cardiace după efort estimează condiţia fizică a
subiectului.
Efortul constă în urcarea şi coborârea unei scăriţe cu înălţimea de 50,8 cm la băieţi şi de
47 cm la fete, timp de 5 minute. Ritmul urcărilor va fi de 30 de urcări pe minut.
După efort se măsoară frecvenţa cardiacă pe 30 de secunde, timp de 3 minute (frecvenţa
cardiacă se măsoară în prima jumătate a fiecărui minut).
Valorile frecvenţei cardiace se extrapolează pe minut (prin înmulţirea cu 2)
(Timpul în sec. × 100) / 2 × (pulsul 1 + pulsul 2 + pulsul 3)
Interpretare:
- peste 89 – condiţie fizică excelentă
- între 80 şi 89 – condiţie fizică bună
- între 65 şi 79 – condiţie fizică medie
- între 55 şi 64 – condiţie fizică satisfăcătoare
- sub 55 – condiţie fizică nesatisfăcătoare
• Testul presor la rece
Testul constă în imersia membrului superior în apă rece (4 0 C) timp de 30-60 de
secunde. Se măsoară tensiunea arterială la începutul testului şi la 30 de secunde după imersia
în apă rece şi din minut în minut până la revenire.
Interpretare:
Se consideră o comportare bună cardiovasculară dacă tensiunea sistolică nu creşte cu
mai mult de 10 mmHg. Dacă aceste valori sunt depăşite, subiectul are tendinţă la
hipertensiune arterială.
• Testul Tecumseh
Testul se poate aplica atât la femei cât şi la bărbaţi. Frecvenţa cardiacă de refacere arată
fitnessul cardiovascular. Durează 3 minute dar în 5 secunde subiectul urcă şi coboară o scăriţă
de 2 ori: sus-sus, jos-jos. Treapta scăriţei este de înălţime moderată → 20,3 cm.
Metronomul se fixează la 96 bătăi/minut. După terminarea efortului subiectul rămâne în
poziţie verticală şi se localizează pulsul. După 30 de secunde de la terminarea exerciţiului se
măsoară frecvenţa pulsului pe 30 de secunde (între secunda 30 şi primul minut post-efort).
 Interpretare:
Tabel nr.4 Frecvenţa bătăilor inimii la bărbaţi
Categorii de 20-29 30-39 40-49 50 şi peste
vârstă
Excelent 34-36 35-38 37-39 37-40
Foarte bine 37-40 39-41 40-42 41-43
Bine 41-42 42-43 43-44 44-45
Mediu 43-47 44-47 45-49 46-49
Slab 48-51 48-51 50-53 50-53
Foarte slab 52-59 52-59 54-60 54-62

Tabel nr.5 Frecvenţa bătăilor inimii la femei

Categorii de 20-29 30-39 40-49 50 şi peste
vârstă
Excelent 39-42 39-42 41-43 41-44
Foarte bine 43-44 43-45 44-45 45-47
Bine 45-46 46-47 46-47 48-49
Mediu 47-52 48-53 48-54 50-55
Slab 53-56 54-56 55-57 56-58
Foarte slab 57-66 57-66 58-67 59-66

• Testul Cooper (de 5 sau 12 secunde)

Testul constă în parcurgerea unei distanţe cât mai mari, astfel încât frecvenţa cardiacă să
nu depăşească 80% (220 - frecvenţa cardiacă maximă). Pulsul nu trebuie să depăşească
valoarea de 160 bătăi/minut.
Interpretare:
- pentru femeile neantrenate distanţa este de 102 m (40 ani)
- pentru bărbaţi distanţa minimă este de 200m
• Indicele de fitness
Se măsoară cu testul de 2 km. Se fac exerciţii de încălzire înainte de test.
Testul constă în parcurgerea a 2 km într-un ritm alert fără a depăşi 80% din frecvenţa
cardiacă maximă :
- la femei indicele de fitness = 304-(min.× 8,5+sec. × 0,14+F.C. × 0,32+1,1 × gr./h 2) –
vârstă × 0,4
- la bărbaţi indicele de fitnes = 420-(min. × 11,6+sec. × 0,20+F.C. × 0,56+2,6 × gr./h 2)
– vârsta × 0,2
Frecvenţa cardiacă este măsurată în primul minut post efort
Interpretare:
 - sub 70 – I.F. mult sub mediu
- între 70-89 – I.F. satisfăcător
- între 90-110 – I.F. mediu
- între 111-130 – I.F. bun
- peste 130 – I.F. foarte bun

Probele de efort de lungă durată (mai lungi de 10 minute) permit determinarea

capacităţii de efort a persoanei examinate, fiind de mare utilitate în determinarea capacităţii de
muncă şi în selecţionarea sportvilor de performanţă.
Se măsoară pulsul, tensiunea arterială, valoarea curenţilor de la nivelul inimii (ECG) şi
persoana este supusă la efortul ales. Intensitatea efortului se stabileşte după formula:
70/100 × (220 – vârsta subiectului în ani)
1. Faza de pornire (2-3 minute):
- are loc creşterea frecvenţei pulsului
- creşte tensiunea arterială, frecvenţa respiraţiei
2. Faza de echilibru :
- se realizează o proporţionalitate între intensitatea efortului şi valoarea pulsului şi ale
tensiunii
3. Faza de revenire :
- după determinarea efortului are loc revenirea la nivelul de repaus
Interpretare: se consideră o adaptare corespunzătoare la efort dacă subiectul nu
prezintă o tahicardie excesivă şi dacă nu prezintă o desaturare mai mare de 2%.
Testul de efort la covorul rulant permite reglarea intensităţii efortului prin modificarea
vitezei şi înclinaţiei pantei covorului. Intensitatea efortului se fixează în raport cu unele date
standardizate (sex, vârstă, greutate) sau în funcţie de efortul energetic profesional, de mediu, a
persoanei respective.
Proba de efort cu cicloergometrul pune în evidenţă efortul unor grupe musculare:
membrele toracice in efortul la manivelă, sau de membrele inferioare în efortul prin pedalare.
Cicloergometrele trebuie să aibă încărcare reglabilă.
Testul Sjostrand-Wahlund
În acest test se determină frecvenţa cardiacă la efort, de preferinţă electrocardiografic,
ca parametru al capacităţii de efort. Acest test mai este cunoscut şi sub denumirea de
capacitate de travaliu pentru frecvenţa cardiacă de 170 bătăi/minut (CT170).
 Creşterea frecvenţei la 170 bătăi/min în timpul unui efort de durată (cel puţin 3 minute,
dar preferabil de 5-6 minute), indică cu aproximaţie capacitatea de efort maximă posibilă.
Testul se bazează pe următoarele considerente:
- frecvenţa cardiacă evoluează paralel, în anumite limite, cu consumul de oxigen, în cursul
unui efort fizic;
- pentru un anumit efort, frecvenţa cardiacă este cu atât mai joasă, cu cât subiectul are o
condiţie fizică mai bună.
Pentru determinarea CT170, subiectul face efort pe cicloergometru, începând cu 300
kgm/minut, sarcina fiind crescută apoi succesiv cu câte 311 kgm/minut, la intervale de 6
minute. Creşterea sarcinii se face până când se ajunge la o frecvenţă cardiacă de 170
bătăi/minut în stare de regim stabil relativ. În cazul în care nu se poate ajunge la frecvenţa
cardiacă de 170 bătăi/minut, se poate obţine CT170 prin extrapolare. Pentru aceasta sunt
necesare 3 trepte de efort pentru a avea 3 valori ale frecvenţei cardiace; de asemenea, prima
treaptă de efort trebuie să fie suficient de intensă pentru ca frecvenţa cardiacă să atingă un
nivel de 130 bătăi/minut.
Valorile CT170 variază în funcţie de condiţia fizică, fiind de 1000-1100 kgm/minut
pentru persoane neantrenate şi mai mari pentru sportivi, aproximativ 1550 kgm/minut pentru
alergători de semifond, 1300 kgm/minut pentru jucători de polo şi 1180 kgm/minut pentru
halterofili. Folosirea acestui test este limitată de anumiţi factori, care îl fac să nu poată fi
extins la anumite grupe de subiecţi. La sportivi, frecvenţa cardiacă maximă poate rămâne
uneori sub valoarea de 170 bătăi/minut. În aceste cazuri se pot efectua eforturi cu durată mai
mică (de 5 minute) şi cu trepte de efort cu intensitate mai mică.