Introducere, generalităţi şi terminologie, istoric

Kinetoprofilaxia este considerată parte integrantă si ramură de avangardă a terapiei prin

miscare și este constituită pe axioma unanim acceptată în stiințele medicale conform căreia
„este mai usor să previi decât să tratezi”.

Kinetoprofilaxia studiază procesul de optimizare a stării de sănătate si de prevenire a

îmbolnăvirii organismului uman, cu ajutorul exercițiilor fizice.
Kinetoprofilaxia constă în aplicarea exercițiilor aerobice pe principiile stiinței
antrenamentului medical. Ea se aplică:
- omului sănătos, pentru a-l feri de boli sau de apariția sindromului de decondiționare
fizică (kinetoprofilaxie primară sau de gradul I);
- omului vârstnic, la care decondiționarea a apărut, pentru a-l feri de agravarea si
organicizarea ei (kinetoprofilaxie secundară, sau de gradul II);
- omului bolnav (cu boli cronice), pentru a-l feri de apariția unor agravări sau
complicații ale acestor boli (kinetoprofilaxie terțiară, sau de gradul III).

Kinetoprofilaxia are ca obiective:

- întărirea stării de sănătate;
- mărirea rezistenței naturale a organismului față de agenții patogeni din mediul extern;
- stabilirea unui echilibru psiho-fizic normal între organism si mediu;
- pentru copii, obiectivul cel mai important constă în asigurarea condițiilor pentru
cresterea si dezvoltarea normală si armonioasă a organismului si, implicit, prevenirea
apariției deficiențelor fizice si a contactării unor boli care le-ar putea afecta
dezvoltarea normală.
Indicațiile kinetoprofilaxiei:
- afecțiuni reumatismale degenerative, abarticulare (Kpx I si II)
- tulburări de postură și aliniament (Kpx I si II)
- deficite congenitale cu sau fără abordare chirurgicală (Kpx II)
- sechele definitive ale aparatului mioartrokinetic (Kpx II)
- ateroscleroza (Kpx I si II)
- Diabet (Kpx II)
- Obezitate (Kpx I si II)
- Dislipidemii (Kpx I si II)
- Afecțiuni respiratorii
- Afecțiuni ale sistemului nervos

Kinetoprofilaxia primară.
Se adresează unor grupe mari de populație care din cauza unor particularități fiziologice nu
pot folosi exercițiul fizic după metodele comune educației fizice.
În această categorie includem:
- copii,
- femeia în situații biologice speciale legate de sarcină, lăuzie, alăptare,
 - persoanele care lucrează în condiții grele de muncă si sunt predispuse a contracta
anumite boli sau deficiențe specifice mediului de muncă (scoala spatelui).
Scopul exercițiilor fizice în aceste aplicații constă în:
- întărirea stării de sănătate
- mărirea rezistenței naturale față de agenții patogeni din mediul extern,
- stabilirea unui echilibru psiho-fizic normal între organism si mediu
- menținerea mobilității articulare
- menținerea forței și rezistenței musculare
- menținerea coordonării și abilității mișcărilor
- menținerea posturii și aliniamentului corpului
- menținerea capacității de efort
- pentru copii, obiectivul cel mai important constă din asigurarea condițiilor pentru
cresterea normală si dezvoltarea armonioasă a organismului, precum si în prevenirea
deficiențelor fizice.

Kinetoprofilaxia secundară sau de gradul II, reprezintă aplicarea exercițiilor fizice pentru
blocarea unor deficite funcționale sau structurale determinate de afecțiuni cronice cu potențial
evolutiv. În acest sens se va urmări fie prevenirea agravării deficitelor apărute, fie oprirea
apariției altor deficite cu caracter invalidant.
Kinetoprofilaxia secundară are ca obiective:
- educarea bolnavilor cu afecțiuni cronice evolutive;
- formarea comportamentului motric adecvat (posturi si miscări în timpul exercitării
profesiunii si în afara acesteia) pentru stoparea sau diminuarea evoluției bolii sau
deficienței.

Fitness-ul este capacitatea de a accede la o calitate optimă a vieții. Fitness-ul reprezintă deci o
condiție dinamică, multidimensională ce se bazează pe o stare de sănătate pozitivă si include
în ea mai multe componente: fitness intelectual, social, spiritual si fizic.
Fitness-ul este un termen foarte larg utilizat în zilele noastre si este o noțiune care indică
nivelul de funcționare a sistemului cardiovascular ca rezultat al unor rezerve energetice înalte.
Exprimarea strictă a fitness-ului se face prin valoarea consumului maxim de oxigen. În sens
larg, termenul se referă la performanța optimă a organismului si starea lui de bine.

Rezistența generală (anduranța) este considerată măsura fitness-ului si este definită drept
capacitatea de lucru pe perioade lungi de timp, fără să apară oboseala. Anduranța este
dependentă de:
- funcția pulmonară,
- de capacitatea de transport a oxigenului de către sânge,
- de funcția cardiacă,
- de capacitatea țesuturilor de a extrage oxigenul din sânge
- de potențialul oxidativ muscular.

Consumul maxim de oxigen se referă la capacitatea aerobică maximă sau

puterea aerobică maximă si reprezintă capacitatea rezistenței cardiovasculare. Volumul de
oxigen maxim reprezintă consumul de oxigen pe minut. El variază în funcție de vârstă, sex,
ereditate, stare de sănătate. Dacă funcția pulmonară este normală, el nu poate reprezenta un
factor limitativ al efortului. Volumul de oxigen maxim poate fi crescut prin exerciții de
antrenare.

Antrenarea reprezintă cresterea capacității energetice musculare, prin intermediul unui

program de exerciții. Pentru ca programul să realizeze efectiv o antrenare, el trebuie să aibă
intensitate, durată, frecvență suficiente. Antrenarea realizează adaptarea organismului la efort
si se concretizează prin cresterea nivelului de anduranță.

Adaptarea este un proces îndelungat, care se produce în urma antrenamentului si se reflectă

în funcționalitatea sistemului cardiovascular, respirator, metabolic si muscular prin
performanța crescută la efort si cresterea rezistenței la oboseală.

Decondiționarea
Pierderea antrenamentului si deci a adaptării este numită decondiționare si apare ca urmare a
unui răspuns prelungit impus de anumite boli sau din cauza sedentarismului.
Dezantrenarea este, de fapt, tot o decondiționare, dar care apare la persoanele care după o
perioadă lungă de antrenament aerobic în care îsi crescuseră performanța fizică, au încetat
practicarea exercițiilor aerobice.

La persoanele adulte mijloacele kinetoterapeutice se aplică cu rol profilactic, dar nu după

regulile antrenamentului sportiv ci după reguli medicale, urmărind obținerea unor obiective
foarte bine particularizate.
Utilizarea programelor de kinetoprofilaxie nu poate fi instituită fără cunoasterea
particularităților morfo-funcționale în raport de care fixăm obiectivele. Pentru acestea este
nevoie sa efectuăm testarea aparatului neuro-mio-artro-kinetic.