Universitatea “Spiru Haret” – FEFS

PROGRAM DE MASTERAT: KINETOTERAPIA ÎN AFECŢIUNILE LOCOMOTORII

ANUL II

PROGRAM COMPLEX DE RECUPERARE FIZICAL-KINETIC ÎN LEZIUNILE

TRAUMATICE ALE UMĂRULUI LA PRACTICANŢII DE SPORTURI
INDIVIDUALE (TENIS DE CÂMP)

Coordonator ştiinţific,
Prof. Univ. Dr. Sidenco Elena-Luminiţa

Masterand,
Nedu Florin
I. Anatomia funcţională a articulaţiei umărului

Este o structură complexă alcatuită din 5 articulaţii:

• 3 articulaţii ale centurii scapulare – art. sterno-claviculară
- art. acromio-claviculară
- art. inter-scapulo-toracică
• 2 articulaţii ale umărului – art. scapulo-humerală
- spaţiul subacromiodeltiodian

a. ART. STERNO-CLAVICULARĂ: O DIARTROZĂ PRIN DUBLĂ ÎMBUCARE. Observaţie:

între cele 2 feţe ale articulaţiei (faţa sternală şi faţa claviculară) există un menisc vertical.
Articulaţia este consolidată de o capsulă întarită de 4 ligamente: anterior, posterior,superior şi
inferior şi de un ligament extrinsec (în afara art. propriu-zise) numit costo-claviculară
b. ART. ACROMIO-CLAVICULARA: O ARTICULAŢIE PLANĂ, consolidată de o capsulă
întarită de 2 ligamente acromio-claviculare: superior şi inferior şi de 2 ligamente extrinseci:
ligamentele coraco-claviculare(unul antero-extern numit ligamentul Trapezoid; altul postero-
intern numit ligamentul Conoid
c. ART. SCAPULO-TORACICĂ: O SISSARCOZA =o articulaţie fără elemente articulare.
Sissarcoza se stabileşte între faţa anterioară a omoplatului+muşchiul subscapular; iar faţa
posterioară a toracelui+muşchii intercostali. Între cele 2 suprafeţe articulare se află muşchiul
marele dinţat. Acest spaţiu articular de mişcare este împărţit de muşchiul marele dinţat în două
parţi: spaţiul interseratoscapular şi spaţiul interseratotoracic. În spaţiul interseratotoracic se
produce mobilitatea. Dacă apar aderenţe, articulaţia nu mai lucrează, se blochează.
d. ARTICULAŢIA SCAPULO-HUMERALĂ: art.propriu-zisă a umărului =ENARTROZA, de tip
sferoid cu 3 grade de libertate, consolidată de o capsulă întarită de 4 ligamente: superior,
lig.coraco-humeral întărit de tendonul porţiunii lungi a bicepsului, este cel mai puternic ligament
care susţine capul humeral şi anterior, se găsesc cele 3 ligamente gleno-humerale: ligamentul
supragleno-suprahumeral; ligamentul supragleno-prehumeral; lig. pregleno subhumeral.
Observaţie: între primele 2 ligamente: lig. supragleno-suprahumeral şi supragleno-prehumeral se
crează un spaţiu care se numeşte foramenovale Weitbrecht (o zonă de minimă rezistenţă prin care
se produce luxaţia anterioară a capului humeral). Ultimul ligament pregleno-subhumeral menţine
în contact capul humeral cu cavitatea glenoidă.
e. SPAŢIUL SUBACROMIO-DELTOIDIAN: O SISSARCOZA . Se stabileşte între faţa inferioară a
acromionului cu muşchiul deltoid, a doua suprafaţă este capsula superioară a articulaţiei scapulo-
humerale. Această sissarcoza este întarită de tendoanele rotatorilor pe de o parte: supraspinos,
subspinos, subscapular care se găsesc pe partea internă şi întăresc articulaţia împreună cu
ligamentul coraco-humeral. Pe partea externă spaţiul subacromio-deltoidian este întărit de
tuberozitatea humerusului şi inserţiile tendinoase de pe aceasta. Acest spaţiu subacromio-
deltoidian este deosebit de important pentru dinamica articulaţiei umărului. Dispariţia acestui
spaţiu scade mobilitatea întregii centuri cu până la 50%.

Inervaţie: nervul circumflex, nervul suprascapular şi nervul musculocutanat.

BIOMECANICA

ARTICULAȚIA STERNO-CLAVICULARĂ are 2 grade de libertate. Permite pe de o parte ridicarea-

coborarea claviculei, iar pe de altă proiectarea înainte-înapoi. Mişcarea se realizează în jurul unui pivot de
mişcare, care este un ligament costo-clavicular prin care trece axul de mişcare.
Asupra articulaţiei acţionează mai multe grupe de muşchi:
-ridicătorii claviculei: trapez şi sternocleidomastoidianul;
-coborâtorii claviculei: marele pectoral, deltoid, subclavicular;
-proiectorii înainte: marele pectoral, deltoid, subclavicular;
-proiectorii înapoi: trapez şi sternocleidomastoidianul.

2
ARTICULAȚIA ACROMIO-CLAVICULARĂ
- mişcarea este de tip alunecare, cu amplitudine mică care permite omoplatului să facă basculări mari.
Axul articulaţiei îl constituie ligamentele coraco-claviculare(extrinseci) astfel: ligamentul trapezoid ( lig.
antero-extern coraco-clavicular), limitează mișcarea claviculei în sus și înainte; în vreme ce ligamentul
conoid (lig.postero-intern coraco-clavicular), limitează mișcarea în sus şi înapoi.
Această articulație dă suplețe centurii scapulare permiţând deplasarea adaptată a omoplatului pe torace.
Dacă nu ar exista, mișcările ar fi bruște, necoordonate.

ARTICULAȚIA SCAPULO-TORACICĂ
- permite mișcările omoplatului: deplasări laterale asociate cu basculări. Astfel unghiul supero-extern
al omoplatului se ridică și este proiectată înainte, iar unghiul inferior se depărtează de coloană cu până
la 45°;
- ridicarea omoplatului o realizează mușchii: trapez, romboid și angularul(levator al scapulei). Aceştia
fac ridicarea și depărtarea omoplatului de coloană;
- coborârea omoplatului se face prin mușchii: trapez(fasciculul inferior), marele dințat, marele dorsal
şi se discută de coborârea și apropierea omoplatului de coloană. Coborârea omoplaților prin mișcare
bilaterală se obține din poziția de drepți.

ARTICULAȚIA SCAPULO-HUMERALĂ - este cea mai mobilă enartroză a organismului.

- are 3 grade de libertate;
- amplitudinile normale sunt: abducție și adducție=72°; proiecție înainte=95°; proiecție înapoi=20°;
rotație internă=95°; rotație externă=80°. Abducția şi adducția se face până în momentul când marea
tuberozitate a humerusului lovește bureletul glenoidian(marginea articulației). În acest moment cea mai
mare parte a capului humeral aproape părăsește cavitatea glenoidă și ajunge să fie în contact cu capsula
și partea inferioară a capsulei. Axul antero-posterior în jurul căruia se face mișcarea nu este fix, el
reprezintă o zonă ovoidă.

II. Metodica sportului

Tehnica reprezintă ansamblul de procedee specifice ca formă şi conţinut folosite în scopul practicării cu
randament maxim a unui joc sportiv, în concordanţă cu cerinţele de joc competiţional (după Leon
Teodorescu). Prin tehnica tenisului înţelegem totalitatea procedeelor specifice folosite în scopul practicării
cu maximum de randament al jocului.
Jocul de tenis constă din lovituri succesive imprimate mingii de către jucător cu ajutorul rachetei. Mâna şi
racheta trebuie să formeze un ansamblu compact, în care racheta reprezintă prelungirea braţului care
loveşte mingea. Progresele tehnicii înseamnă întâi o ţinere corectă a rachetei în mână, o priză corectă, o
înclinare a planului rachetei corespunzătoare prizei, o poziţie corectă a braţului faţă de rachetă şi faţă de
corpul jucătorului. Corzile rachetei formează un plan a cărui suprafaţă imprimă, prin contactul cu mingea,
forţa, direcţia şi efectul loviturii. Înclinaţia planului rachetei faţă de minge, direcţia în care se deplasează
înainte şi după impact determină traiectoria mingii, rotaţia ei în timpul zborului şi ulterior contactul cu
suprafaţa terenului de joc. În funcţie de priza rachetei, planul corzilor poate fi perpendicular pe sol, oblic
înainte (închis) sau oblic înapoi, (deschis) faţă de traiectoria mingii.
Prin priză se înţelege, ţinerea rachetei în aşa fel încât aceasta să favorizeze executarea corectă şi cu
eficienţă a loviturilor. Modul cum se aplică palma şi degetele pe mâner determină tipul de priză folosit.
Pentru identificarea prizelor se ia ca reper unghiul format între degetul mare şi arătător "V-ul".
Tipuri de prize în funcţie de ţinerea rachetei:
a. priza închisă (semiînchisă); b. priză continentală; c. priză deschisă; d. priză cu o mână; e. cu două mâini.

Poziţia fundamentală - Reprezintă poziţia între două acţiuni, din care jucătorul poate efectua cu succes
deplasări în oricare direcţie în vederea executării unei lovituri. În poziţia fundamentală, picioarele sunt
depărtate aproximativ cât lăţimea umerilor, greutatea corpului este repartizată pe ele, tălpile aproximativ
paralele sus ţin greutatea corpului, fiind sprijinite pe partea lor anterioară(vârfuri), trunchiul uşor aplecat
spre înainte, braţele îndoite din coate ţin racheta în poziţie mediană.

3
Deplasările - Pot fi efectuate cu următoarele procedee:
a) paşi adăugaţi se utilizează la returul. de serviciu dar şi la loviturile din spatele terenului. Acţiunea începe
cu piciorul din partea direcţiei în care urmează să fie efectuată deplasarea, trecându-se greutatea corpului pe
acest picior, în timp ce celălalt realizează o împingere în sol care determină deplasarea corpului.. În timpul
efectuării deplasării, jucătorul execută răsucirea trunchiului ca o mişcare pregătitoare în vederea executării
loviturii;
b) paşi încrucişaţi se utilizează în schimbul de lovituri pregătitor, şi în faza de apărare. Încrucişarea
picioarelor se face în primul moment al deplasării spre mingile care vin lateral(dreapta stânga). Acţiunea de
deplasare este începută de către piciorul din partea opusă direcţiei deplasării printr-un impuls în sol
coordonat cu trecerea greutăţii pe piciorul opus, după care, prin deplasarea în lateral şi înapoi cu piciorul de
sprijin, se răsuceşte trunchiul, simultan cu retragerea rachetei înspre înapoi realizându-se primul moment al
loviturii, pregătirea ei. Lovitura propriu-zisă se execută cu păşire spre înainte cu piciorul care a realizat
pasul încrucişat iniţial;
c) alergarea este modalitatea deplasărilor pe distanţe mai mari (4-10m), pe care trebuie să le facă jucătorul
într-un minimum de timp care să favorizeze execuţia loviturii de răspuns în condiţii optime. Jucătorul
aleargă spre înainte pentru a executa o lovitură de atac, voleu sau pentru a respinge o lovitură scurtă,
trimisă de adversar. Când mingile sunt trimise lateral (dreapta sau stânga), jucătorul aleargă oblic înainte în
aceleaşi scopuri sau înapoi când, după un atac la fileu, adversarul se apără printr-un lob. Tehnica alergării
înainte este asemănătoare cu alergarea atletică de viteză, dar este efectuată în poziţie mai joasă.

Opririle - În momentul apropierii de locul de unde urmează să se execute lovitura următoare, jucătorul
reduce viteza deplasării printr-o uşoară situare a centrului de greutate pe spate, combinată cu aşezarea
piciorului din spate cu întreaga talpă pe terenul de joc.
Opririle se pot realiza: – în poziţie deschisă, în cazul loviturilor de atac
- în poziţie închisă specifică loviturilor din schimbul de lovituri, de apărare cu
trimiterea acestora în lungul liniei
– în poziţie intermediară specifică loviturilor din schimbul de lovituri, de apărare cu
trimiterea acestora în cros.
Tehnica opririlor şi solicitările cu acest prilej, variază în funcţie de calitatea suprafeţei de joc (zgură, iarbă,
lemn, material sintetic). Pe suprafeţe rapide opririle se realizează din alergare, pe terenurile lente opririle
pot fi precedate de alunecare.

Săriturile - În timpul jocului, jucătorul este obligat uneori să efectueze sărituri. Săriturile pot fi efectuate de
pe loc(retur) sau precedate de deplasare (atac, voleu). Săriturile pot fi efectuate de pe ambele picioare sau
de pe un picior (smeci, serviciu). Uneori săriturile se execută combinat cu o fandare în scopul respingerii
mingilor trimise puternic şi razant în situaţia atacului la fileu (passing-shot).

În această fază voi prezenta proceedele din tenis care interesează în mod special articulaţia umărului.

Serviciul cu pendulare lungă

Pregătire – Se foloseşte o priză continentală cu aşezare în profil faţă de fileu la 45°. Mâinile coboară şi urcă
simultan în timp ce mingea se aruncă în sus şi înainte. Racheta se retrage prin înapoi sus în buclă, cotul la
înălţimea umărului, greutatea pe piciorul din spate, trunchiul pivotează spre partea braţului activ, iar
bazinul este împins înainte.
Lovire - Braţul cu racheta se întinde în sus pentru a lovi mingea în timp ce braţul lansator coboară îndoit
din cot la 90° ajutând la flexia anterioară a trunchiului. Greutatea corpului trece pe piciorul din faţă, iar
trunchiul pivotează spre plasă. Bazinul este împins înainte.
Final - Braţul cu racheta se deplasează înainte, în jos, în partea opusă a corpului, concomitent, braţul opus
întins se deplasează spre înapoi. Greutatea corpului trece pe piciorul din spate care păşeşte în teren, iar
trunchiul este aplecat înainte, paralel cu fileul.
Cea mai frecventa întâlnită greşeala, chiar şi la jucătorii de top, este aruncarea mingii. În pregătire, braţul
nu este îndoit complet, iar la lovirea mingii, aceasta se efectuează prea jos.

4
Smeciul direct executat de pe loc

Pregătire – Se utilizează priza continentală cu aşezare cu faţa spre fileu. Racheta se retrage direct prin
înainte sus deasupra capului în buclă, în timp ce braţul opus trece în extensie oblic în sus spre înainte pe
direcţia sosirii mingii, contribuind la asigurarea echilibrului şi la stabilirea momentului optim de lovire.
Picioarele pivotează spre partea braţului activ: – piciorul din spate(cu genunchiul îndoit) paralel cu plasa
sus ţine greutatea corpului – piciorul din faţă(cu genunchiul întins) formează cu plasa un unghi de 45°
având rol de sprijin. Trunchiul pivotează spre partea braţului activ, iar axul umerilor perpendicular pe fileu.
Lovire - Ducerea rachetei spre minge, prin extensia braţului care urcă în direcţia mingii, viteza rachetei
maximă în momentul impactului, punctul de lovire în dreptul braţului opus. Braţul opus coboară îndoindu-
se din cot până la nivelul şoldului. Greutatea corpului trece pe piciorul din faţă, piciorul din spate se
desprinde de sol şi se apropie de cel din faţă. Trunchiul pivotează spre plasă; axul umerilor paralel cu fileul.
Final - Racheta descrie o traiectorie descendentă înspre partea opusă a corpului, viteza de deplasare a
rachetei descreşte uniform în timp ce braţul opus, îndoit din cot la nivelul şoldului contribuie la flexia
anterioară a trunchiului. Piciorul din spate preia greutatea corpului(cu genunchiul îndoit) şi efectuează un
pas înainte pe direcţia loviturii. Piciorul din faţă rămas în urmă(cu genunchiul îndoit ) îndeplineşte rol de
sprijin. Trunchiul aplecat înainte, axul umerilor paralel cu fileul.
Jucătorii de tenis au probleme cu acest prodeceu din cauza aprecierii greşite a traiectoriei mingii. Atunci
cand practicanţii se deplasează spre înapoi si nu ajung la timp la întalnirea cu mingea, aceasta îi prinde sub
ei, ceea ce îi face sa lovească greşit sau mai grav, sa se accidenteze.

III. Principalele tipuri de traumatisme întâlnite la nivelul articulației umărului și mecanismele

producerii lor

Traumatologia sportivă este partea traumatologiei generale care se ocupă de traumatismele ce survin în
timpul practicării diferitelor discipline sportive. Ea are un specific aparte, generat de contextul biologic și
social al sportivului de performanță, context care o deosebește de traumatologia generală.
Recuperarea medicală în sport este reprezentată de folosirea dirijată a unui complex de factori naturali sau
artificiali, cât mai precoce și intensiv posibil, în scopul restabilirii anatomo-funcționale a unui organ sau a
unei funcții perturbate de efortul sportiv, în vederea reinserției cât mai rapide a sportivului în activitatea de
antrenament și a obținerii unei capacități optime de efort.

Clasificarea traumatismelor sportive se realizează în funcție de diferite criterii, astfel:

– În funcție de factorii patogenici care le generează:
 Macrotraumatisme – afecțiuni produse de agenți vulneranți unici, bine identificați de către cel
accidentat, de cauză internă sau externă, care acționează cu intensitate agresivă medie sau mare.
 Microtraumatisme – leziuni de suprasolicitare, determinate de agenți vulneranți de intensitate
mică, frecvent repetați, care depășesc potențialul de regenerare a țesuturilor în cauză și care
determină microleziuni anatomice.
 Afecțiuni cronice și dismetabolice - afecțiuni care sunt rezultatul urmărilor în timp a macro sau
microtraumatismelor la nivelul unor țesuturi sau formațiuni anatomice care prezintă și altfe
afecțiuni preexistente, de tipul bolilor dismetabolice, bolilor neurologice, bolilor reumatice.
 Afecțiuni hiperfuncționale - forme de suprasolicitare sau de supraantrenament, localizare la nivelul
aparatului locomotor, care prezintă expresii clinice ale efectelor efortului efectuat în anumite
condiții asupra țesuturilor și formațiunilor anatomice cu calități biologice modificate ca urmare a
unor tulburări generale sau locale.
– În funcție de țesutul afectat pot fi:
 Macrotraumatisme ale părților moi – piele, mușchi, tendoane (plagă cutanată sau musculară,
contuzia musculară, elongația musculară sau tendinoasă, ruptura fibrofasciculară, ruptură
musculară, dilacerare, dezinserție, ruptură tendinoasă parțială sau totală)
 Traumatisme ale articulațiilor (entorse, luxații)
 Traumatisme ale oaselor (fracturi)
 Traumatisme ale vaselor și nervilor (elongații vasculare, rupturi vasculare sau nervoase)
– În funcție de pierderea capacității de lucru pot fi:
 Foarte ușoare – nu întrerup și nu scad activitatea sportivă (leziunile musculare în stadiul 0 de
evoluție, în care modificările înregistrate sunt numai la nivel celular)

5
  Ușoare – întrerupactivitatea sportivă până la 48 de ore (plaga, contuzia benignă)
 Medii – întrerup activitatea sportivă peste 48 de ore și scad temporar performanțele organismului
(elongațiile, entorsele ușoare / medii, rupturile fibrofasciculare)
 Grave – întrerup activitatea timp îndelungat și scad definitiv performanțele organismului
(fracturile, rupturile totale musculare și vasculare)
 Foarte grave – urmate de invaliditate (rupturile nervoase totale)

Cauzele care stau la baza apariției traumatismelor în sport pot fi structurate în două categorii, astfel:
a. după rolul lor în producerea traumatismului, categorie în care sunt incluse cauzele predispozante,
favorizante și determinante sau declanșatoare.
b. după originea lor, categorie în care sunt incluse cauzele legate de sportiv, de adversar, de condițiile
de mediu extern sau de organizare a competiției, cauzele pot fi împărțite în interne și externe.

a. După rolul deținut în producerea traumatismului:

Cauzele predispozante se referă la prezența unor deficiențe fizice sau organice, congenitale sau dobândite,
observate la sportiv în general după producerea accidentului.
Cauzele favorizante pot fi împărțite în doua categorii:
 de ordin local – categorie în care sunt incluși o serie de factori care produc modificări de statică
ale aparatului locomotor sau tulburări de echilibru muscular
 de ordin general – existența unor boli interne sau a unor boli infecțioase, care determină scăderea
rezistenței generale a organismului sau existența unor leziuni anterioare netratate corespunzător:
– scăderea rezistenței organismului prin greșeli metodice ale antrenorului (intensitate sau volum
prea mari) sau refacerea incompletă sau incorectă, ce poate induce instalarea sindromului de
oboseală patologică cronică (supraantrenament)
– carențe alimentare sau vitaminice
– depășirea greutății corporale normale
– hipertrofia musculară exagerată
– scăderea reflexelor musculare prin dopaj
Cauzele determinante/declanșatoare sunt reprezentate în majoritatea cazurilor de agenți traumatici care
acționează direct, indirect sau combinat asupra segmentelor. În unele situații cum ar fi în cazul
afecțiunilor cronice și a celor dismetabolice ale aparatului locomotor, în care agentul traumatic direct
de cele mai multe ori lipsește, sunt implicate ca și cauze declanșatoare și pregătirea fizică
necorespunzătoare, greșelile de refacere și greșelile metodice de antrenament.

b. după origine:
 cauze interne – care țin de sportivul accidentat:
– nivelul necorespunzător de pregătire sportivă, sportivul putând să fie neantrenat sau obosit
– deficiențe fizice sau funcționale
– emotivitate excesivă
– lipsa restabilirii complete după un traumatism anterior
– lipsa de atenție în executarea exercițiilor specifice sau apariția oboselii corticale
– încălzirea necorespunzătoare
– execuția tehnică defectuoasă a exercițiilor
- cauze externe – care țin de adversar:
– lovirea neintenționată cu adversarul sau de către adversar
– lovirea intenționată de către adversar
– tehnica necorespunzătoare a adversarului

- care țin de mediul în care se desfășoară efortul:

- condițiile meteorologice nefavorabile, cum ar fi ploaia, frigul
- terenul de antrenament sau de competiție cu defecte (gropi, sală cu parchet defect)
- suprafața pe care se execută efortul este necorespunzătoare calitativ (prea dură sau prea moale)
- exhipamentul și aparatura sportivă folosită sunt neadecvate sau incomplete

6
IV. Principalele sechele și disfuncționalități produse de traumatisme și modul în care acestea
afectează funcționalitatea și performanța practicantului

Sechelele posttraumatice la nivelul umărului pot fi:

- ruptura coafei rotatorilor externi;
- sinovita;
- leziuni de labrum articular;
- leziuni de tendon lung al bicepsului brahial;
- instabilitatea cronică a umărului;
- tendinita calcifiantă;
- capsulita adezivă;
- bursita.

Ruptura coafei rotatorilor externi

Coafa rotatorilor este alcătuită din patru mușchi care înconjoară articulația umărului, asemănător unei
manșete: supraspinos, infraspinos, rotundul mic și subscapularul.
Mușchiul subscapular exercită o acțiune de compresie la nivelul capului humeral și, în anumite poziții, o
milcare de rotație internă.
Infraspinosul și rotundul mic realizează mișcarea de rotație externă a brațului. Acești patru mușchi
acționează ca o unitate pentru a menține stabilitatea dinamică a umărului.
Microscopic, toate tendoanele coafei rotatorilor fuzionează, formând o bandă continuă. Din cauza acestei
particularități de structură, riscul de ruptură este egal pentru cei patru mușchi din structura coafei
rotatorilor. Majoritatea leziunilor care se întâlnesc în caeastă afecțiune sunt ale tendonului mușchiului
supraspinos. În cele mai multe cazuri, lezionarea începe de la o mică destrămare a fibrelor tendonului. Când
dauna progresează, tendonul se poate rupe complet, prin simpla ridicare a unui obiect greu.

Cauze

Mișcările repetitive și suprasolicitarea, alături de variațiile individuale ale anatomiei umărului și

traumatisme pot genera leziuni la nivelul coafei rotatorilor.
Această afecțiune apare în urma suprasolicitării, unei instabilități a umărului sau a unui dezechilibru
muscular. Mișcările repetitive irită mușchii și tendoanele și cresc nivelul de frecare între porțiunea
superioară a scapulei, acromion și coafa rotatorilor, fenomen cunoscut sub denumirea de sindrom de
impingement.
Impingementul poate fi primar sau secundar, cel primar poate fi cauzat de un acromion foarte curbat, în
formă de cârlig, sau de un ligament coracoacromial gros.
Impingementul secundar poate avea multiple cauze, cum ar fi instabilitatea articulaţiei umărului
(glenohumerale), stabilizatorii slabi ai scapulei, diskineziile (mişcări involuntare, anormale) şi instabilitatea
scapulară toracică.
Studiile microvasculare ale coafei rotatorilor au descoperit o zonă hipovasculară a marginii conducătoare a
tendonului supraspinos în timpul adducției umărului (apropierea braţului de trunchi), comparativ cu
abducţia (depărtarea braţului de trunchi).
Aceste zone hipovasculare au fost incriminate ca fiind o cauză a degenerării coifului rotatorilor şi se
corelează cu incidența mai mare a rupturii parţiale a acestuia în zona articulară.

Simptomele leziunilor de coafă rotatorie includ:

• Atrofia mușchilor de la nivelul umărului
• Durere la ridicarea brațului
• Durere la coborârea brațului după o ridicare la nivel maxim
• Limitarea amplitudinii de mişcare a umărului.
• Slăbiciune la ridicarea și rotarea brațului
• Crepitații sau cracmente in anumite poziții
 Sindromul de impingement al coafei rotatorilor poate fi împărțit în trei grade de severitate: 

7
  Stadiul 1 - caracterizat de umflătură (edem) și sângerare; este frecvent cauzat de suprasolicitare. În
această etapă, sindromul poate evolua mai departe sau se poate vindecă, în funcție de rapiditatea
stablirii diagnosticului, identificarea agentului cauzator și aplicarea tratamentului crespunzator.
 Stadiul 2 – apare inflamația tendoanelor (tendinită) și țesut cicatricial (fibroză).
 Stadiul 3 – presupune adesea o ruptură de mușchi sau tendon, reprezentând stadiul final pentru o
evoluție îndelungată, de ordinul anilor, a tendiniei și fibrozei.
Cand leziunile apar traumatic, simptomele constau în durere acută, senzație de slăbiciune imediată a
brațului.
Simptomele se pot dezvolta de asemenea gradat, în urma activităților de uzură efectuate deasupra capului
sau în timp îndelungat.
Durerea din regiunea anterioară a umărului radiază în regiunea laterală a brațului și la început poate fi
ușoară, apărând doar în timpul activităților solicitante. În timp, durerea crește în intensitate, inclusiv în
repaus, și poate apărea atunci când greutatea apasă pe regiunea afectată, de exemplu în timpul nopții.

Diagnosticul se realizează în funcție de:

• Examen clinic:
• include şi examinarea coloanei cervicale, deoarece patologia cervicală poate da frecvent simptome
la nivelul umărului şi viceversa.
• Testarea forţei musculare a coifului rotatorilor poate evidenţia slăbiciunea musculară din cauza
unei rupturi a coifului rotatorilor sau inhibarea durerii din cauza unei tendinite sau tendinoze.
• Dispariţia durerii provocate de testele de impingement după o injecţie cu 10 ml lidocaină 1%, în
spaţial subacromial, confirmă diagnosticul de impingement.
• Examinarea clinică a umărului începe cu inspecția regiunii în cauză, pentru a decela:
 deformări
 cicatrici
 edem
 scădere a masei musculare (atrofie musculară)
 TESTUL DE IMPINGEMENT NEER
Constă în poziţionarea examinatorului în spatele pacientului, imobilizarea scapulei cu mâna opusă părţii
examinate a pacientului şi propulsia, cu mâna opusă, a braţului de examinat în plan scapular. Testul se
consideră pozitiv dacă pacientul acuză durere în timpul manevrelor. Durerea este determinată de
comprimarea tendonului muşchiului supraspinos între trohiter şi suprafaţa caudală a acromionului.
 TESTUL HAWKINS
Constă în plasarea examinatorului lateral de pacient, imobilizarea scapulei, poziţionarea braţului examinat
în abducţie, flexie 90 de grade şi rotaţie internă, iar apoi efectuarea flexiei orizontale concomitent cu
accentuarea rotaţiei. Testul este considerat pozitiv dacă pacientul acuză durere. Aceasta este provocată de
conflictul dintre tendonul muşchiului supraspinos şi ligamentul coracoacromial.
• Examen paraclinic:
• Evaluarea radiologică a pacienţilor suspecţi de patologie la nivelul coafei rotatorilor include și
radiografii anteroposterioare, axilare şi de vizualizare a inserţiei supraspinosului.
• Rezonanța magnetică poate da informaţii asupra
- leziunii, dacă este recentă sau nu
- starea muşchilor coafei, lucru foarte important în luarea deciziilor asupra tratamentului şi în
elaborarea unei prognoze.

V. Programul de recuperare

ETAPA I – REPAUSUL MUSCULAR:

OBIECTIVE:
1. Combaterea durerilor
2. Controlul inflamaţiei

8
 Prima etapă presupune imobilizarea cu cotul lipit de torace, contenţie de tip Dujarier cu ajutorul unei
faşe. Articulaţia trebuie sa fie posturată în abducţie 70° şi antepulsie 30-40°. Pacientul nu trebuie sa
resimtă dureri sau disconfort în timpul imobilizării.
Crioterapie – peste bandaj- 3-5 x 20 min/zi.

Masaj uşor pe faşciculul superior al trapezului şi pe musculatura posterioară a gâtului.

Pacientul stă în faţa oglinzii pentru a-şi corecta postura.

Se admit exerciţii active la nivelul articulaţiilor libere, respectiv pumn şi degete.

Tratament medicamentos de tip antiinflamator şi antialgic.

ETAPA II - OBIECTIVE:
1. Refacerea mobilităţii articulare
2. Refacerea forţei musculare
3. Creşterea rezistenţei la efort

ETAPA III - OBIECTIVE:

1. Recuperarea stabilităţii
2. Recuperarea mişcării controlate şi a abilităţii

Proceduri de masaj, hidrokinetoterapie şi fiziokinetoterapie care vin în ajutorul programului kinetic:

1. Masaj decontracturant pe musculature superficială în sensul întoarcerii venoase pentru a creşte rata
circulaţiei sangvine. Pe masură ce pacientul se relaxează, masajul devine din ce în ce mai profund,
până la limita durerii.

2. Hidrokinetoterapia se efectuează imediat după imobilizare, în apă caldă. Datorită proprietăţilor apei,
exerciţiile vor avea un grad minim de dificultate. Kinetoterapeutul intră în apă pentru a monitoriza
pacientul.

3. Aplicaţiile de fizioterapie sunt adaptate ca intensitate şi durată în funcţie de particularităţile şi

gradul de suportabilitate al individului. Se recomandă următoarele proceduri :

a) Împachetări cu parafina – la nivelul umărului în treimea proximală a braţului.

Temperatura de 45-50º C, grosimea stratului de 1,5 cm, durata de 20 min., frecvenţa
zilnică 10-12 zile;

b) TENS – antero-posterior.
(-) în punctul cel mai dureros, (+) zona distală durerii. Intensitate 100-120 Hz,
durata de 20 min, interval 10-12 zile;

c) US(ultrasunet) – periarticular, paravertebral homolateral. Cap traductor, intensitate 0,4

W/cm², frecvenţa 3 MHz(superficial), emisie continuă, aplicaţii mobil, timp de 5-7 min;

d) LASER – periarticular, puncte dureroase, puncte multiple. Intensitate 9J/cm², frecvenţă

10 Hz, sondă creion infraroşu, timp 30-60 sec/punct. Zilnic, 10-12 şedinţe;

e) Unde scurte – umăr antero posterior, doze oligoterme. Intensitate 10-35 W, timp de 10
min, zilnic, 10-12 şedinţe.
Se execută direct pe piele şi cu condiţia ca pacientul să nu dispună de implant metalic;

9
 f) Terapie cu unde de şoc(ESWT) – periarticular manşeta coafei rotatorilor. Presiune 2
bari, frecvenţa 10 Hz, 2000 şocuri. Tipul de şocuri continue, frecvenţa tratamentului la 5-7
zile, 3-5 şedinţe.

PROGRAMUL KINETIC SPECIFIC

1. Mobilizări pasive, pasivo-active, active.

Mobilizările pasive sunt executate până la limita durerii. Ele se realizează analitic dispre proximal spre
distal, în toate planurile şi sensurile.
Mobilizările pasivo-active sunt executate pe pat cu ajutorul unei chingi. Pentru mişcarea de abducţie-
adducţie, pacientul stă în decubit dorsal, membrul superior fiind complet extins cu cotul susţinut de
chingă. Pentru mişcările de rotaţie repetăm poziţia de start anterioară cu o remarcă, braţul execută o
uşoară abducţie înainte de a urma rotaţiile. Pentru mişcarea de flexie-extensie, subiectul stă în aşezat
pe scaun cu faţa la spalier. Mişcarea va fi asistată de scripete. Mâna sănătoasă o ghidează pe cea
bolnavă.
Mobilizările active vor fi efectuate fără gravitaţie(forţă 2). În mişcarea de abducţie-adducţie, pacientul
este poziţionat la fel ca în mobilizările pasivo-active, doar că membrul nu va mai fi susţinut de chingă.
Pentru mişcarea de flexie-extensie, individul se aşează în decubit ventral, lasând braţul să atârne. Tot în
decubit ventral se va aşeza şi pentru mişcarea de rotaţie internă-externă.

2. Contracţie izometrică în zona scurtată pentru muşchiul deltoid. Exerciţiile sunt executate din
ortostatism lângă un perete.

Flexie - Se stă cu faţa la perete. Braţul se ţine puţin înaintea corpului, cu pumnul strâns şi atingând peretele.
Împinge uşor în perete, timp de 5-10 secunde.
Extensie - Se stă cu spatele la zid şi cu membrul superior extins în spate, împingând în perete pentru 5-10
secunde. 
Abducţie – Membrul afectat spre perete, abduce uşor braţul timp de 5-10 secunde.
Rotaţie internă – Braţul lipit de corp, cotul flectat la 90° şi pumnul strâns. Se împinge cu încheietura mâinii
în zid ca şi cum ai încerca să roteşti braţul în jurul stomacului. Menţine 5-10 secunde.
Rotaţie externă - Braţul lipit de corp, cotul flectat la 90° şi pumnul strâns. Se împinge cu încheietura mâinii
în zid ca şi cum ai încerca să roteşti mâna în exterior. Menţine 5-10 secunde. 
3. Pendulări Codman
Pacientul stă aplecat cu trunchiul la 90°, cu membrul superior sănătos sprijit pe o masă, iar cel bolnav
atarnat perpendicular cu solul. Se execută mişcări de flexie-extensie, abducţie-adducţie şi rotaţie
internă-rotaţie externă. Folosim o ganteră 0,5 kg sau 1kg pentru acţionarea forţei gravitaţionale.
Exerciţiul se execută lent.
4. Exerciţiu la spalier
Individul stă în ortostatism cu trunchiul drept, picioarele uşor depărtate şi faţa la spalier pentru
mişcarea de flexie-extensie. Prinde câte o şipcă din aproape în aproape cu membrul superior extins
complet. Pentru mişcarea de abducţie-adducţie, pacientul stă cu braţul afectat spre spalier. Execută
abducţia prinzând cate o şipcă din aproape în aproape.
5. Cicloergometru
Pacientul stă în aşezat pe scaun în faţa unei mese pe care se afla bicicleta medicala. pedalează cu
mâinile timp de 10-15 minute.
6. Roata marinărească pentru umăr

10
Pacientul stă în ortostatism cu membrul afectat spre roată. Prinde cu mâna bolnavă mânerul şi împinge
spre înainte.

7. Roata de abdomen
Pacientul stă în aşezat pe scaun în faţa unei mese pe care se află roata. Apucă cu mâinile ambele
mânere şi rulează braţele spre înainte şi înapoi.
8. Diagonalele Kabat pentru umăr şi cot

- Umăr (mişcarea de jos în sus) - poziţia iniţială: decubit dorsal, membrul superior extins cu braţul
abdus la 45°, cotul şi mâna pronate maxim, degetele abduse şi extinse. Poziţia finală: adducţie cu
flexie şi rotaţie externă a umărului, antebraţul supinat, mâna în flexie şi înclinare radială, degetele în
flexie, iar policele flectat şi addus.

- Umăr(mişcarea de sus în jos) – pacientul revine în poziţia iniţială pentru D1 flexie.

- Cot(mişcarea de sus în jos) – poziţia iniţială: braţul deasupra capului, uşor abdus şi rotat intern ;
antebraţul pronat ; degetele în extensie şi abducţie. Poziţia finală: degetele flectate şi mâna flectate ;
antebraţul supinat.

- Cot(mişcarea de jos în sus) – din poziţia finală, membrul superior este dus în poziţia iniţială,
executând extensia degetelor şi a mâinii, pronaţia antebraţului, abducţia, extensia şi rotaţia internă a
braţului.

9. Tehnici de facilitare neuroproprioceptivă – Hold- Relax

a. Hold-Relax antagonistă – Se realizează izometria muşchiului hiperton

b. Hold-Relax agonistă – Se realizează izometria muşchiului care limitează mişcarea.
Ambele variante izometrice se vor executa în punctul de limitare a miscării. După menţinerea
contracţiei izometrice maximale timp de 6 secunde, pacientul se relaxează lent odihnindu-se tot 6
secunde.

10. Exerciţii cu ganterele

Se execută din ortostatism cu trunchiul drept, picioarele uşor depărtate şi abdomenul încordat pentru
menţinerea posturii.
Se execută mişcările de flexie-extensie, abducţie şi flexie 90° combinată cu adducţie şi abducţie
orizontale.

11. Terapia ocupaţională

Activităţi practice : împletit, cusut, ţesut, olărit, tâmplărie.

Activităţi artistice : dans, desen, pictură.

Activităţi sportive.

Activităţi recreaţionale : jocuri.

11
 Bibliografie 

Elena-Luminiţa Sidenco, Ghid practic de evaluare articulară şi musculară în kinetoterapie, Editura

Fundatiei România de Mâine, Bucureşti 2005, p. 46-49

Bratu, M., Recuperarea în traumatologia sportivă, Ed. Universitară, București 2013, p. 12-13, 230-234

Stănescu, R., Tenis Fundamente teoretico-metodice, Ed. Bren, București, 2014, p. 21-47

Tenis /Curs în tehnologie IFR/autor: Teusdea Claudiu – Bucuresti, Editura Fundatiei România de Mâine,
2012, p. 19-36

12