CAPITOLUL I: COLOANA CERVICALĂ – PARTICULARITĂȚI ANATOMO-

FUNCȚIONALE ȘI TERAPEUTICE
Coloana vertebrală – columna vertebralis, numită și rachis1 -, este segmentul cel mai
complex al aparatului locomotor și catargul care, cu toate segmentele din structura sa – 33 sau
34 segmente osoase, 344 suprafețe articulare, 24 discuri intervertebrale și 365 ligamente cu
730 de puncte de inserție prin care acționează cele 730 de inserții musculare2 -, susține, într-o
simetrie funcțională, celelalte piese componente ce alcătuiesc trunchiul – toracele și bazinul -
și membrele superioare și inferioare. Ea se împarte în patru regiuni, fiecare alcătuită dintr-un
număr fix de vertebre: regiunea cervicală – 7 vertebre, notate de la C1 la C7 3; regiunea
dorsală – 12 vertebre; regiunea lombară – 5 vertebre; regiunea sacrococcigiană – 9 sau 10
vertebre, fiecare vertebră având anumite trăsături multifuncționale, în funcție de regiunea în
care se situează.4

La limita dintre coloana cervicală și toracală poate fi vizualizat clar procesul spinos al
vertebrei C7 (vertebra proeminentă), de la care se poate numerota fiecare vertebră.5

1
Victor Papilian, Anatomia omului. Vol. I, Aparatul locomotor, București, Editura All, 2006, p. 19.
2
Clement C. Baciu, Aparatul locomotor (anatomia funcțională, biomecanică, semiologie clinică, diagnostic
diferențial), București, Editura Medicală, 1981, p. 261-262.
3
Victor Papilian, Op.cit., p. 19.
4
Clement C. Baciu, Op.cit., p. 262.
5
Victor Papilian, Op.cit., p. 26.
 Coloana vertebrală nu este rectilinie, ea prezentând două feluri de curburi, unele dintre
ele patologice, ereditare sau dobândite, în plan sagital – dobândite în cursul vieții postnatale -
și în plan frontal. În plan sagital, curbura cervicală este orientată cu convexitatea înainte,
numindu-se lordoză. Aceasta apare în lunile 3-5, fiind rezultatul ridicării capului de către
sugar. Curburile în plan frontal sunt mai puțin pronunțate decât anterioarele, cele cervicale
având convexitatea la stânga.6
Coloana cervicală reprezintă partea superioară a a coloanei vertebrale, alcătuită, după
cum am menționat, din 7 vertebre, care au rolul de a suporta greutatea capului. Din această
cauză, diametrul transversal al corpurilor vertebrale – partea cea mai voluminoasă a vertebrei,
având forma unui cilindru scurt – este proporțional și mai mare decât cel anteroposterior,
înlesnind în acest fel realizarea mișcărilor de flexie și extensie.7

Vertebrele din regiunea aceasta, cu excepția primelor, sunt constituite din două părți
principale, care închid între ele canalul vertebral. Ele sunt așezate anterior corpul vertebral și
posterior arcul vertebral, legătura dintre cele două componente fiind făcut prin pediculi. Între
vertebre se realizează o serie de linii articulare, denumite în funcție de părțile pe care le
articulează: articulațiile corpurilor vertebrale (intersomatice) – amfiartroze perfecte -,

6
Victor Papilian, Op.cit., p. 26-28.
7
Clement C. Baciu, Op.cit., p. 262.
articulațiile apofizelor articulare, articulațiile lamelor vertebrale, articulațiile apofizelor
spinoase și articulațiile apofizelor transverse.8
Vertebrele au corpul alungit transversal, un canal vertebral mare și triunghiular,
apofize spinoase scurte și puțin înclinate, în timp ce apofizele transversale prezintă la baza lor
un orificiu pentru artera vertebrală. Ca și vertebrele toracale și lombare, ele sunt oase mobile
și independente, din care cauză se mai numesc și vertebre adevărate, cu anumite caractere
generale, modificări regionale și particularități anatomice. 9 Pe de altă parte, leziunile de uzură,
care nu se întâlnesc la primele vertebre cervicale, sunt mai pronunțate între vertebrele C4- C5
și C5-C6.10
Prima vertebră cervicală, fără corp vertebral, este atlasul. El este alcătuit din două
mase laterale, unite între ele printr-un arc anterior și unul posterior, care circumscriu gaura
vertebrală.11 A doua vertebră cervicală, axisul, C2, se caracterizează printr-un corp alungit
transversal, pe a cărui față superioară se află apofiza odontoidă, un pivot cilindric de 12-16
mm înălțime, în jurul căruia se rotește atlasul în timpul mișcărilor de rotație ale capului. 12 La
această vertebră este modificat doar corpul: pe fața superioară se găsește o proeminență
vertical numită dinte, care prezintă o față articulară destinată fețișoarei de pe arcul anterior al
atlasului și o față articulară posterioară care vine în contact cu ligamentul transversal.13
Atlasul și axisul sunt unite cu craniul prin intermediul unui aparat ligamentat pe cât de
complex, pe atât de puternic. Mobilitatea mai accentuată a regiunii cervicale a imprimat
articulațiilor acesteia unele deosebiri față de aspectul general al celorlalte articulații
vertebrale. Articularea capului cu coloana se face prin două articulații, una superioară, între
atlas și occipital, alta inferioară, între atlas și axis. Atlasul este unit cu occipitalul prin două
articulații condiliene și prin două formațiuni numite membranele atlantooccipitale, care
constituie o unitate funcțională. Între cele două articulații – atlantooccipitală și
atlantoaxoidiană se produc următoarele mișcări ale capului: flexie-extensie, rotație, înclinare
laterală.14

8
Vasile Nițescu, Anatomia funcțională, biomecanica și antropologia aparatului locomotor, București, Editura
Didactică și Pedagogică, 1995, p. 121; Clement C. Baciu, Op.cit., p. 262-265.
9
Victor Papilian, Op.cit., p. 19-20.
10
Vasile Nițescu, Op.cit., p. 121.
11
Victor Papilian, Op.cit., p. 22; Clement C. Baciu, Op.cit., p. 262.
12
Clement C. Baciu, Op.cit., p. 262.
13
Victor Papilian, Op.cit., p. 23.
14
Ibidem, p. 108-111.
 A șaptea vertebră cervicală o reprezintă vertebra proeminentă, numită așa datorită
apofizei spinoase (tuberculului anterior al procesului transversar – tuberculul lui Chassaignac)
foarte lungi.15
Articulațiile coloanei vertebrale cu craniul sunt: articulația atlanto-occipitală,
articulația occipital; articulația atlanto-axială-laterală; articulația atlanto-axială-mediană.16
Canalul vertebral (canalis vertebralis) este format prin suprapunerea găurilor
vertebrale, urmărind toate inflexiunile coloanei vertebrale. Diametrele sale variază, fiind mai
mari în regiunea cervicală și lombară, proporțional cu mobilitatea mai mare a coloanei.17
Nucleul pulpos central este alcătuit dintr-o masă albicioasă la tineri și gălbuie și mai
consistent la bătrâni,18 cu aspect gelatinos, este oval ca o lentilă turtită și este format dintr-un
țesut fibros foarte lax, inflitrat de lichid (75-90%), din câteva celule asemănătoare
condrocitelor și din resturi din notocord, toate elementele fiind dispersate într-o matrice
intercelulară.19 În regiunea cervicală el este așezat la unirea treimii anterioare cu treimea
medie, fiind la jumătatea distanței dintre fața anterioară a coloanei vertebrale și planul
interliniilor articulare ale micilor articulații posterioare, ceea ce permite o mișcare perfectă de
basculă.20
Nucleul pulpos se deplasează întotdeauna în direcție opusă aceleia pe care o ia
coloana. Deplasările acestuia sunt posibile, deoarece este deformabil, elastic și expansibil,

15
Clement C. Baciu, Op.cit., p. 262; Victor Papilian, Op.cit., p. 23.
16
Vasile Nițescu, Op.cit., p. 122.
17
Victor Papilian, Op.cit., p. 26.
18
Victor Papilian, Op.cit., p. 104.
19
Clement C. Baciu, Op.cit., p. 266.
20
Ibidem, p. 267.
aceste calități fiind legate de conținutul de apă. Nucleul se află astfel într-o permanentă
presiune și este ușor de înțeles de ce orice defect al inelului fibros care-l înconjoară permite
hernierea lui.21
În stare de repaus, nucleul pulpos ocupă centrul discurilor intervertebrale. Până la
adolescență, discurile dispun de vase sanguine, care regresează în jurul vârstei de 20-25 de
ani, pentru ca la adult discurile să fie lipsite de vase, iar nutriția lor să fie făcută prin
difuziune, datorită zonelor ciuruite ale suprafețelor articulare.22
Rolul discurilor intervertebrale este multiplu: contribuie, prin rezistența lor, la
menținerea curburilor coloanei; favorizează, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de
echilibru după terminarea mișcării; transmit greutatea corpului în toate direcțiile diferitelor
segmente ale coloanei; amortizează șocurile sau presiunile la care este supus fiecare segment
în mod special în cursul mișcărilor sau eforturilor.23
Mușchii flexori ai capului sunt: lungul capului, dreptul anterior al capului,
sternocleidomastoidianul. Mușchii extensori ai capului: marele drept posterior al capului,
oblicul superior al capului. Mușchii rotator ai capului: oblicul inferior al capului, marele drept
posterior al capului, splenius, complexul mare, sternocleidomastoidianul, trapezul. Muschii
care produc mișcare în lateral a capului: dreptul lateral al capului, sternocleidomastoidianul,
oblicul superior al capului, complexul mix, splenius.24
Pe lângă rolul de protecție a măduvei, coloana vertebrală are și roluri statice și
biomecanice. Este important de știut că atitudinea coloanei vertebrale, atât în ortostatism și
repaus, cât și în mișcare depinde și de o serie de factori, printre care vârsta, profesiunea, sexul,
starea de oboseală etc. În ceea ce privește pozițiile ortostatice și de repaus, curburile coloanei
vertebrale joacă două roluri esențiale: atenuează șocurile verticale, asigurând o rezistență mai
mare la presiunile verticale, și favorizează menținerea echilibrului coloanei pe bazin, ușurând
astfel sarcina centurilor musculare. Menținerea curburilor este posibilă datorită tonicității
musculare, elasticității ligamentelor și discurilor, precum și îmbinării pieselor osoase25.
Atitudinea coloanei vertebrale diferă de la un individ la altul, în funcție de nevoile de
realizare a echilibrului intrinsec și extrinsec. Prin echilibrul intrinsec, reprezentând raportul
dintre rezistența elastică a ligamentelor și rezistența elastică a discurilor, coloana vertebrală
rămâne o unitate destul de rigidă și în păstrează curburile chiar dacă i se scot toți mușchii, în
21
Victor Papilian, Op.cit., p. 104.
22
Ibidem, p. 104-105.
23
Clement C. Baciu, Op.cit., p. 261.
24
Victor Papilian, Op.cit., p. 112.
25
Oana Maria Ganciu, Înotul terapeutic. Vol. 1: Corectarea deficiențelor posturale, București, Editura
Universității din București, 2018, p. 15-16.
timp ce echilibrul extrinsec este dat de tonicitatea corsetului muscular, alcătuit de numărul
mare de grupe musculare.26
Mobilitatea coloanei vertebrale diferă în raport cu regiunea considerată, fiind maximă
în regiunea cervicală, unde sunt posibile toate mișcările amintite mai sus. Acest fapt se
explică prin dimensiunile mari ale discurilor intervertebrale, în raport cu cele ale corpurilor
vertebrale și prin direcția proceselor articulare.27
Mișcările coloanei vertebrale sunt: flexia, extensia, înclinația lateral, circumducția –
mișcarea rezultată din executarea alternativă a mișcărilor precedente - și rotația. Fiecare
articulație intervertebrală are mișcarile ei proprii reduse, mișcările coloanei în întregime
reprezentând de fapt rezultanta acestor mișcări parțiale, foarte întinse. Se admite că totalitatea
mișcărilor executate la nivelul coloanei vertebrale se reduce la două tipuri fundamentale:
mișcări de înclinație (flexiunea, extensiunea, înclinația lateral), executate în jurul unui număr
infinit de axe orizontale și transversal pentru mișcările de flexie-extensie, orizontale și sagitale
pentru mișcările de înclinație laterală; mișcările de rotație în jurul unui ax longitudinal, care
trece chiar prin central discurilor intervertebrale.28
Kinetic, o articulație poate fi apreciată vizual și măsura cu goniometrul.29
Complexitatea morfofuncțională a coloanei vertebrale are drept consecință o patologie
variată, cu o simptomatologie la fel de complexă, al cărui mecanism fiziopatologic este
neural-somatic, neural-vegetativ, vascular, osteoarticular, ligamentar, în cadrul unor procese
patologice de ordin postural, inflamator, traumatic, tumoral etc. Pentru completarea tabloului
clinic este necesară luarea în calcul și a relațiilor viscerale și a modului particular de reacție
individual,30 precum și fapul că unele afecțiuni vertebrale cornice se instalează treptat.
De asemenea, trebuie luat în considerare faptul că fiecare pacient este o
individualitate, cu alte cuvinte, pacienți care au aceleași simptome, pot prezenta situații
deosebite, care nu pot fi puse în evidență decât prin evaluări detaliate și teste de laborator
suplimentare care să confirme diagnosticul de suspiciune sau să determine exact natura și
extinderea procesului patologic. Asta cu atât mai mult cu cât multe afecțiuni seamănă între ele
din momentul debutului, iar unele dintre ele evoluează pe parcursul mai multor luni, până se
delimitează clar o entitate diagnostică clară.31
26
Clement C. Baciu. Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor : (cu aplicații la educația
fizică), București, Sport-Turism, 1977, p. 224.
27
Victor Papilian, Op.cit., p. 107-108.
28
Ibidem, p. 107.
29
Tiberiu Moldovan, Semiologie clinică medicală, București, Editura Medicală, 1993, p. 49.
30
Clement C. Baciu, Aparatul locomotor (anatomia funcțională, biomecanică, semiologie clinică, diagnostic
diferențial), 1981, p. 294-295.
31
*** HARRISON –principiile medicinii interne, vol. 2, București, Teora, 2003, p. 3120.
 În plus, trebuie luat în considerare faptul că durerea cervicală este o suferință
frecventă, mai bine tolerată decat lombalgia, spre exemplu, de aceea bolnavii se prezintă la
medic abia în stadiile avansate, când la durere se adaugă și alte simptome subiective, precum
parestezii, cefalee, vertij, tulburări de echilibru etc.32
Suferința degenerativă a coloanei poate interesa articulațiile apofizate, discurile
intervertebrale și/sau ligamentele paraspinoase.33
Principalele cauze care pot determina dureri la nivelul cervical sunt: unco-artroza,
artroza articulațiilor interapofizare posterioare; poliartrita reumatoidă – care poate provica
subluxația atlanto-axoidiană -, fractura apofizei odontoide sau ruperea aliniamentului
vertebral normal; spondilartritele seronegative, SA, artrita psoriazică; traumatismele
vertebrale; hernia discului intervertebral; osteomielita; tumori primitive sau metastaze
vertebrale; abcesul epidural. Alte cauze care provoacă dureri la fel de intense și stânjenitoare,
dar cu o gravitate mai mică sunt: contractura musculară paravertebrală cervicală acută;
fibrozitele localizate; tendinita sternocleidomastoidianului; infecții faringiene; nevralgia
occipitală Arnold.34
Afecțiunile degenerative, uneori cu antecedente traumatice, au fost clasificate de
Bernard Amor, în 1974, astfel: reumatismele abarticulare, cuprinzând periartritele, tendinitele
și bursitele, la care semnul predominant este durerea, gravitatea lor fiind redusă; artrozele,
datorate afectării morfo-metabolice a cartilajului articular, care au la origine, în peste 50% din
cazuri, malformații congenitale mai mult sau mai puțin vizibile, frecvent deosebit de
invalidizante; afecțiuni degenerative ale discului intervertebral (lumbago, sciatică, nevralgii
diverse), deosebit de supărătoare prin impotența funcțională și manifestările neurologice pe
care le provoacă.35

32
Jaroslav Kiss, Fizio-kinetoterapia și recuperarea medicală în afecțiunile aparatului locomotor, București,
Editura Medicală, 1999, p. 78.
33
*** HARRISON –principiile medicinii interne, p. 3132.
34
Jaroslav Kiss, Op.cit., p. 78.
35
Corneliu Petru Zaharia, Elemente de patologie a aparatului locomotor, București, Paideia, 1994, p. 267.
 Dat fiind spațiul limitat al lucrării, ne vom opri numai asupra descrierii herniei de disc
cervicale și a spondilozei.
Spondiloza reprezintă suferința degenerativă a discului intervertebral. Diagnosticul de
artroză vertebrală se atribuie cazurilor în care interesarea articulațiilor apofizare – articulații
diartrodiale autentice – prevalează. Simptomele includ durere localizată și redoare. Compresia
rădăcinilor nervoase către osteofitele ce obstruează găurile de conjugare, prolabarea discului
degenerat sau subluxatia unei articulații apofizare pot genera durere radiculară sau deficit
motor.36

36
*** HARRISON –principiile medicinii interne, p. 3132.
 Spondiloza cervicală este o afecțiune degenerativă a coloanei vertebrale, localizată la
nivelul vertebrelor cervicale și a discurilor sau articulațiilor intervertebrale, care se uzează sau
degenerează, fiind adesea însoțită de reacții de reparare (osteofite) la nivelul corpilor
vertebrali. Această proliferare anormală a țesutului osos, cu alte cuvinte ale osteofitelor, poate
duce la creșterea presiunii cervicale exercitate asupra nervilor spinali. Afecțiunea survine în
general la persoanele cu vârstă înaintată – peste 45 de ani, evoluând în timp, îmbătrânirea
țesutului fiind principala cauză a apariției bolii, însă nu trebuie neglijate și alte cauze, precum:
adoptarea unei poziții vicioase a coloanei cerviale – statul prelungit în fața calculatorului sau
al birou; scăderea tonusului muscular, fapt datorat adesea sedentarismului; anormalii
congenitale; traumatisme. Toate aceste situații duc, după cum am spus, la uzura progresivă a
discurilor intervertebrale și instaurarea spondilozei cervicale, care se caracterizează prin
redoare matinală, dureri în zona cervicală și a centurii scapulare, sindrom vertiginos (amețeli).
Statisticile vorbesc despre faptul că spondiloza afectează ambele sexe în mod egal, dar apare
mai devreme la bărbați decât la femei. Persoanele în vârstă sunt expuse la reumatisme
degenerative datorită întreruperii activității profesionale, acceptării sedentarismului, creșterii
în greutate și diminuării considerabile a activității aparatului locomotor. În aceste cazuri se
produc scăderi ale tonusului muscular, apar atrofii musculare, mușchii își pierd funcțiile, apar
modificări în axele extremităților osoase modificând raporturile de contact ale suprafețelor
osoase ale unei articulații, provocând tulburări în nutriția articulară și modificări biochimice la
nivelul cartilajelor articulare.37
Hernia de disc, etichetată în literatura de specialitate sub mai multe denumiri –
encondroză, nodului cartilaginoși, noduli fibrocartilaginoși ai feței posterioare a discurilor
intervertebrale, hernie nucleară intrarahidiană, disc protruzionat – se referă la deplasarea
posterioară a discului intervertebral în canalul spinal, fapt ce provoacă simptome generale,
semne neurologice și radiologice.38 Întrucât leziunile depășesc discul intervertebral, uneori
această degenerescență, hernia discală mai este numită și discopatia vertebrală, fapt care nu se
referă, totuși, și la herniile acute posttraumatice. Uneori, se mai folosește și termenul de
protruzie – după C. Arseni, greșit utilizat – care se referă la simpla proeminență în canalul
vertebral a porțiunii posterioare a inelului discal fibros, ca rezultat al măririi acestui prin
imbibiție sau prin deshidratare, caz în care discul pierde din înălțime, iar inelul fibros
proemină pasiv în canalul vertebral.
Mai există și termenul de hernie de disc intrasspongioasă, mai rar întâlnită în corpul
vertebral.39
Hernia de disc cervicală ocupă locul imediat următor după hernia de disc lombară,
fiind mai frecventă la bărbați, în raport de 2/1, și la profesiunile în care se depun eforturi
fizice mari, care solicită atitudini de lucru forțate, precum și cele expuse traumelor accidentale
sau microtraumelor repetate. Ea are loc în 50% din cazuri la nivelul C6-C7, în 30% de cazuri
la C5-C6, 20% revenind restului coloanei cervicale, cu excepția C1-C2 în care nu există disc.
Cauzele lor sunt mobilitatea mare a segmentului, curbura fiziologică importantă,
eforturile care fac ca tracțiunile și tensiunile să se amplifice la acest nivel, precum și relativa
fixitate a rădăcinilor cervicale, ce generează de timpuriu conflictul dintre discul bolnav și
elementele nervoase. Discul herniat se situează în majoritatea cazurilor laterală – 65%, mai rar
mediană – 33% și în mod excepțional bilaterală.40

37
Ciprian Bachigeanu, Terapia prin kinetoterapie, online http://www.masaj-osteopatic.ro/wp-
content/uploads/2011/11/17_TERAPIA_PRIN_KINETOTERAPI.pdf, accesat la 06.03.2019.
38
C. Arseni, Gh. Panoza, Op.cit., 237.
39
Ibidem, p. 238.
40
C. Arseni, Gh. Panoza, Op.cit., p. 238.
 Hernia de disc cervicală este mai frecvent întâlnită pe partea dreaptă, datorită faptului
că dreptacii reprezintă cea mai mare parte a populației.
Factorii patologici care duc la hernierea discului sunt: degenerarea discului, asocierea
anomaliilor congenitale, în special a blocului vertebral, constituția individului – indivizii
musculoși, obișnuiți cu efortul, fac mai rar hernii -, insuficiența elementelor de susținere, cum
ar fi un sistem ligamentar constituit dintr-un țesut conjunctiv precar, modificările fizio-
patologice ale discului din sarcină, din afecțiuni reumatismale sau din cadru pozițiilor
ocupaționale. Simptomele sunt: atitudine antalgică, durere, sensibilitate obiectivă, tulburări
motorii, reflexul osteotendinos achilian scăzut sau exagerat, tulburări sfincteriene.41
Degenerescența, care poate fi întâlnită în mod excepțional și la 9 ani, crește și ea în
incidență odată cu vârsta, modificările fiind vizibile clinic și morfologic mai bine în nucleul
pulpos decât în nucleul fibros.
Primul element care degenerează este nucleul, urmat de dezorganizarea fibrelor
nucleului, devenind multidirecționale, scad în diametru și capătă aspectul fibrelor nou-
născuților, celulele căpătând aspectul unor condrocite. Pe scurt, apare aspectul unei metaplazii
cartilaginoase. Puterea de imbibiție a nucleului scade, ca și presiunea intranucleară, dispare
rolul acestuia de pivot și amortizor, presiunea se dispersează concentrându-se pe marginile

41
Corneliu Petru Zaharia, Op.cit., p. 267.
inelului, apar mișcări parazitare în segmentul motor, iar marginile vertebrelor se condensează,
devin neregulate și eburnate. Rezultă astfel osteofitoza marginală, cu deformarea conturului
vertebral, inelul fibros se fisurează radial și translaminar, mai ales către părțile slabe
posterioare ale inelului, apărând fante în care nucleul migrează, mai întâi intradiscal, apoi spre
periferie, aducând bombarea acestuia, de obicei în canalul medular. În acest stadiu, apare
limita discului degenerat cu și fără hernie.42
După considerente anatomice, herniile discale se clasifică în: hernie de disc simplă;
hernie de disc intermitentă; hernie de disc intraspinală – liberă sau prin efracție, sau
migratoare; hernie de disc liberă intradurală, extrem de rară. Din punct de vedere topografic,
ele se clasifică în: intraspinală - dorsomediană, paramediană, dorsolaterală ; intraforaminală;
laterală; anterioară sau ventrală.43
Examenul radiologic va consta în primul rând în efectuarea unor radiografii din față și
din profil, care pot furniza o modificare de curbură fiziologică a coloanei cervicale. Un test
bun pentru aprecierea mobilității din zona afectată poate fi dat de efectuarea radiografiilor de
profil funcționale în flexie și extensie, deși nu sunt apreciate de unii autori și pot trezi
protestele bolnavului, dar ele au o valoare foarte mare mai ales in herniile discale survenite
după un accident. Ele nu sunt recomandate, însă, când o instabilitate mare este suspectată.44
Fiind o afecțiune cu răspândire în masă, profilaxia herniei de disc are un rol important
în prevenire și, deși nu se știe foarte bine care este multitudinea faptelor etiopatogene, evitarea
pozițiilor extreme, evitarea unor atitudini impuse de activitate pe timp îndelungat, intercalarea
în cadrul unor activități specifice cu atitudini forțate ale coloanei cervicale, a unor perioade de
repaus, a unor programe simple de gimnastică medicală, corectoare pentru menținerea unei
musculaturi antrenate și suficiente, cât și a mobilității din zonele motorii, pot fi utile. În cazul
instalării unei hernii de disc acute, în mod brusc sau la câteva zile după un efort, sau în urma
unui accident, mai puțin important, semnele clinice și mai ales apariția și evoluția semnelor
neurologice, vor dicta atitudinea.45
Identificarea naturii procesului patologic și a locului de origine al acuzelor vor permite
examinatorului să îngusteze câmpul diagnostic și să stabilească oportunitatea unui diagnostic
imediat, a unei intervenții terapeutice sau a continuării menținerii sub observație, ținând cont
de faptul că durerea cervicală este determinată de cauze multiple, unele comune cu alte
afecțiuni. De asemenea, se iau în considerare istoricul bolii – informații importante furnizate

42
C. Arseni, Gh. Panoza, Op.cit., p. 239.
43
Ibidem, p. 242.
44
C. Arseni, Gh. Panoza, Op.cit., p. 263-254.
45
C. Arseni, Gh. Panoza, Op.cit., p. 261.
de profilul pacientului, apreciat prin vârstă, sex, apartenență rasială și istoric familial -,
examenul fizic – pentru a identifica structurile implicate și natura procesului patologic.46
Orice tratament, inclusiv fizioterapeutic și kinetic, trebuie precedat de un examen
clinic amănunțit și investigații clinice pentru a stabili diagnosticul, constând în date privind
etiopatogenia și evoluția bolii.
Examenul clinic al segmentelor aparatului locomotor decurge, în general, prin
respectarea unei ordini în folosirea mijloacelor de investigație de care dispunem, încercând să
se dea o interpretare corectă a faptelor de observație înregistrate. Acest examen constă în
inspecție, palpare și percuție, cu rezultatele cele mai bune în poziție ortostatică, când aceasta
este posibilă, sau în poziție șezând. La inspecție sunt observate postura, modificările de statică
și dinamică vertebrală, accentuarea sau ștergerea curburilor fiziologice.47
Mobilitatea este testată activ. Se cere pacientului să-și lipească bărbia de piept pentru a
testa flexia – aceasta este posibilă până la 45 grade). Pentru extensie, i se cere bolnavului să
ducă în sus și spre posterior capul (normal până la 45 grade). Pentru înclinările laterale
pacientul este rugat să atingă umărul cu urechea (normal 45 grade). Rotația se testează rugând
pacientul să rotească peste umărul drept apoi peste cel stand (normal 70 grade).48
Pe baza acestui examen se stabilește diagnosticul clinic al afecțiunii, care urmează
apoi să fie confruntat cu diagnosticul de laborator și cu cel radiologic, în vederea stabilirii
diagnosticului definitiv.49
Mobilitatea, suplețea și rezistența la efort ale coloanei reprezintă însumarea algebrică a
capacității funcționale a segmentelor motorii, ligamentelor și musculaturii somatic. 50 Toate
acestea se investighează prin palparea regiunii afectate, în cazul de față, regiunea cervicală.
Aceasta constă în inspectarea modificărilor tegumentului, părților moi periarticulare, mușchi,
tendoane, burse, zone de inserție etc. Prin examinarea amplitudinii mișcărilor se chestionează
funcționalitatea articulațiilor, a căror impotență poate fi provocată de procesele inflamatorii
sau degenerative.51
Programul de recuperare cuprinde evaluarea articulară și musculară, constând în:
bilanțul articular – mișcările coloanei vertebrale, goniometria, acordându-se o mai mare

46
*** HARRISON –principiile medicinii interne, p. 3121.
47
Tiberiu Moldovan, Op.cit., p. 52.
48
Nicolas J. Talley, Simon O’Connor, Examinarea clinică. Tratat de semiologie ilustrat, București, Editura
Științelor Medicale, 2005, p. 269.
49
Clement C. Baciu, 1981, p. 261.
50
C. Arseni, Gh. Panoza, Patologie vertebro-medulară cervicală, București, Editura Didactică și Pedagogică,
1981, p. 237.
51
Tiberiu Moldovan, Op.cit., p. 49.
atenție regiunii cervicale; bilanțul muscular, evaluat pe segmente, începând cu zona
cervicală52.
După cum am mai menționat, evaluarea coloanei vertebrale reprezintă primul moment
al oricărui program de kinetoterapie și o etapă obligatorie și definitorie în precizarea stării
funcționale inițiale, precum și a posibilităților și perspectivelor reale de recuperare
funcțională. Aceasta se realizează prin inspecție, palpare, percuție, în poziție ortostatică,
atunci când aceasta este posibilă, eventual în poziție șezând. Se inspectează modificările de
statică și dinamică vertebrală.53
Diagnosticul trebuie să cuprindă, pe cât posibil date privind etiopatogenia, dar și unele
precizări referitoare la stadiul de evoluție a afecțiunii, nivelul funcțional și unele elemente de
pronostic. Pe lângă aceste date, anamneza și istoricul afecțiunii aduc informații prețioase, în
sensul că vârsta, sexul și profesiunea pot canaliza de la început semnele spre un diagnostic
clinic54.
Pe baza acestor măsurători se precizează coordonatele programului kinetoterapeutic
adecvat obiectivelor și nivelelor funcționale propuse. În funcție de aceste coordonate,
tratamentul kinetoterapeutic poate fi doar simptomatic – în cazul tumorilor vertebrale sau
osteomielitei – ori mai complex, etiopatogenic, referindu-se la contracturile musculare sau
uncodiscartrozele vertebrale. În plus, tratamentul fizio-kinetoterapeutic și recuperarea
funcțională după fracturi sau luxații ale rahisului cervical trebuie să completeze munca
neurochirugului, eliminând complicațiile datorate imobilizării și intervenind în mod favorabil
asupra componentei psihologice care poate fi invalidantă chiar și în lipsa sechelelor
somatice.55
Exercițiile kinetoterapeutice trebuie organizate în programe individuale, cel puțin la
început, după care, pentru menținerea performanțelor motorii, se pot efectua și în grup, în
funcție de anumiți parametri cu o cât mai mare omogenitate, precum: vârstă, gravitatea
afecțiunii, afecțiuni asociate, capacitate fizică, intelectuală etc. Aceste programe au ca
obiective: recuperarea forței musculare, a rezistenței la efort, precum și a rapidității adaptării
posturale, îndeplinirea lor asigurând garanția reducerii riscului de recidivă.56
Sunt excluse tratamentului kinetoterapeutic cervicalgiile acute care au la origine cauze
infecțioase (meningita, osteomielita), traumatisme directe evidente (anamnestic), neoplazice

52
Oana Maria Ganciu, Op.cit., p. 24-25.
53
Tiberiu Moldovan, Op.cit., p. 51.
54
Ibidem, p. 45.
55
Jaroslav Kiss, Op.cit., p. 78, 88.
56
Ibidem, p. 86.
(radiografic, biologic), fiind admise cele care au la origine, de cele mai multe ori, cauze
degenerative ale discurilor intervertebrale și apofizelor articulare posterioare, hipertrofia
apofizelor unciforme, localizate la nivelul ultimelor vertebre cervicale (C5, C6, C7). De
asemenea, în cazul bolnavilor diagnosticați cu poliartrită reumatoidă, care acuză dureri
cervicale brutale și violente, cauzate fie de fractura apofizei odontoide, fie de o subluxație
atlanto-axoidiană, se impune imobilizarea de urgență și abținerea de la orice tratament
kinetoterapeutic.57
Mobilizarea coloanei vertebrale cervicale se evaluează global cerând bolnavului să
execute mișcări elementare: flexie-extensie, înclinație laterală, rotații, circumducție. Flexia se
testează cerând pacientului să-și lipească bărbia de piept (normal, aceasta este posibilă până la
45 de grade); pentru extensie, i se cere să ridice capul în sus și spre posterior (normal până la
45 de grade); rotația se testează rugând pacientul să privească peste umărul drept și apoi peste
cel stând (normal 70 de grade), iar pentru înclinările laterale, pacientul este rugat să atingă
umărul cu urechea (normal 45 de grade).58
Este foarte important ca procedurile fizio-kinetoterapuetice să fie aplicate într-o
manieră judicioasă, individualizat la particularitățile clinice pe care le prezintă fiecare bolnav
în parte, obiectivele oricărui tratament fiind: reducerea intensității durerii, prin crioterapie
(încălzire) locală sau electrokinezie; reducerea până la eliminare a contracturilor musculare;
redobândirea mobilității coloanei cervicale, cel puțin până la valorile funcționale;
reechilibrarea tonusului muscular și refacerea echilibrului fiziologic dintre forța de contracție
a flexorilor și cea a extensorilor.59
Piatra unghiulară a programului kinetoterapeutic o constituie refacerea tonicității și
forței de contracție normală în grupele musculare extensoare ale cefei, acționându-se
concomitent și pentru refacerea lordozei fiziologice a coloanei cervicale. Programul muscular
trebuie de debuteze cu exerciții care intersectează mușchii flexori ai coloanei cervicale:
pacientul stă din decubit dorsal, gambele încrucișate, picioarele dezlipite de planul mesei, iar
kinetoterapeutul aplică o rezistență manuală pe fața antero-internă a coapsei stângi și cu
cealaltă mână, pe fața antero-externă a coapsei drepte. Pacientul dezvoltă o contracție pentru a
învinge rezistența opusă, după care se schimbă partea. Pentru centura scapulo-humerală:
pacientul stă în decubit dorsal cu membrele inferioare întinse, medicul se opune rotației
umărului cu mâna plasată alternativ pe fața anterioară și posterioară a umărului. Solicitarea
extensorilor coloanei cervicale se poate realiza în diferite moduri, dintre care exemplificăm
57
Jaroslav Kiss, Op.cit., p. 79.
58
Nicolas J. Talley, Simon O’Connor, Op.cit., p. 269.
59
Jaroslav Kiss, Op.cit., p. 82-83.
doar câteva exerciții simple ce pot fi executate și acasă: pacientul așezat, cu capul pe masă, îl
ridică, întinde bine gâtul și-l menține în această poziție, câteva secunde; din poziție așezat, cu
mâinile încrucișate la ceafă, pacientul extinde susținut coloana cervicală împotriva unei
rezistențe pe care și-o opune cu propriile mâini, rezistență graduată în funcție de forța de
contracție musculară pe care o poate dezvolta timp de 5-8 secunde. Concomitent cu exersarea
musculaturii cervicale se vor lucra și centurile scapulo-humerale și coloana dorsală
superioară.60
Musculatura paravertebrală cervicală se relaxează în continuare prin tracțiuni continue
sau discontinue efectuale manual și combinate cu mobilizarea pasivă în toate sensurile
fiziologice de mișcare la nivel cervical, pacientul fiind așezat comod, în decubit dorsal, astfel
încât coloana cervicală să se afle în afara planului mesei de tratament, iar capul să fie susținut
pasiv de terapeut. Acesta prinde cu o mână coloana cervicală și occiputul, susținând astfel
capul, iar cu cealaltă mână, plasată pe fruntea pacientului asigură o priză solidă. Din această
poziție exercită o tracțiune, continuă sau discontinuă, în ax asupra coloanei cervicale.
Tracțiunile cervicale pot fi realizate și mecanic, folosind un montaj de scripeți sau cu ajutorul
aparatului de tracțiune vertebrală TRU-TRAC sau ELTRAC.61
Pe lângă aceste exerciții se impun și recomandări igienice, care pot avea realmente o
valoare deosebită în însănătoșirea coloanei cervicale. Astfel, pentru repausul nocturn nu se
folosesc perne înalte, preferându-se o pernă ortopedică sau un simplu rulou plasat în șanțul
dintre occiput și coloana dorsală superioară. În acest fel, se forțează poziția de lordoză
cervicală și se relaxează musculatura tensionată în timpul zilei. În timpul zilei, dacă activitatea
profesională impune poziții prelungite de flexie a gâtului, la un interval de 2-3 ore se întrerupe
activitatea și se fac câteva mișcări libere ale coloanei cervicale, în toate sensurile de mișcare și
un exercițiu de contrarezistență de genul celor de mai sus. Controlul posturii, conștientizare
menținerii unei posturi corecte indiferent de poziția în care se află pacientul (așezat,
ortostatism, decubit) este tot sarcina fizio-kinetoterapeutului, care va trebui să extindă aria
preocupărilor sale și asupra educației bolnavului.62
Masajul coloanei cervicale trebuie considerat ca un tratament de fond prin care se
acționează atât împotriva dezordinii posturale, aflată de foarte multe ori la baza dezvoltării
suferinței bolnavului, cât și împotriva consecințelor induse de uzura morfologică a structurilor
musculo-ligamentare. Nu există o rețetă de masaj universală, important este să se urmărească
obținerea maximului de beneficiu printr-o înlănțuire judicioasă a mai multor tehnici, la care se
60
Jaroslav Kiss, Op.cit., p. 86-89.
61
Ibidem, p. 84-85.
62
Ibidem, p. 87.
adaugă poziția de lucru, care trebuie aleasă pentru fiecare pacient în parte, ținând cont de
particularitățile clinice ale acestuia și de experiența maseurului. Masajul se poate efectua din
decubit dorsal, ventral, lateral sau așezat, tehnicile cuprinzând printre altele: presiuni
superficiale de tip effleurage aplicate lent și repetitiv de la periferia zonei dureroase spre
epicentru pentru obținerea unei prime detente a țesuturilor; presiuni statice localizate, cu
podul palmei sau pulpa degetelor, pe o zonă de contractură până la dispariția acesteia, în timp
ce pacientul respiră profund; presiuni dinamice profunde de-a lungul mușchilor trapez,
inserțiile musculare occipitale, până la nivelul brațului; presiuni combinate întinderi ale
țesuturilor, executate cu ambele mâini; mobilizarea pliului cutanat la nivelul cefei, pe toată
lungimea, deasupra apofizelor spinoase, executată mai blând la început (din cauza durerii) și
din ce în ce mai intense pe măsură ce durerea scade; masajul transversal de tip fricțiune sau
fricțiune-presiune pe inserțiile mușchiului unghilar pe omoplat, ale mușchiului trapez pe
occiput, de-a lungul marginii radiale ale omoplatului mușchiului trapez etc.63
Procedurile kinetoterapeutice includ și: masaj cu un cub de gheață de dimensiuni
10/5/3 cm, înfășurat într-un material textil – pentru relaxarea musculară și blocarea
conductibilității nervoase, timp de 5-10 minute, repetate de mai multe ori în cursul zilei;
electroterapia prin tehnica TENS – folosită cu scop antalgic din stadiul acut, kinetoterapia în
piscină, executându-se exerciții de contracții musculare.64
Tratamentul medicamentos ajută numai temporar – dată fiind uzura leziunilor de tip
artrozic -, de aceea, kinetoterapia și fizioterapia stau la baza recuperării în cazul durerilor de
coloană cervicală, în special al herniei de disc și al spondilozei, asupra cărora ne-am aplecat în
lucrarea de față.
Tratamentul herniei de disc prin fizioterapie constă în următoarele procedee:
ultrasunete – folosite în formele subacute sau cronice recidivante cu suferințe musculo-
tendinoase, pentru a calma durerea prin reducerea contracturilor musculare și a zonelor
tumefiate; curenții interferențiali – reduc durerea, având efecte miorelaxante, analgezice,
trofice sau excitomotoare; curentul galvanic – este utilizat des sub formă de galvanizare
simplă longitudinală, ionogalvanizare cu calciu sau băi galvanice, cu efecte termine,
termoelectronice și magnetice; curentul diadinamic – are următoarele efecte: vasodilatator,
antiinflamator, decontracturant; hidrotermoterapia – presupune băi simple, la temperatura de
36-37 grade Celsius, băi de plante sau băi în bazine special amenajate, precum și împachetări

63
Jaroslav Kiss, Op.cit., p. 83-84.
64
Ibidem, p. 81-82, 89.
locale cu parafină, după depășirea fazei acute a bolii; masaje – prin netezire, frământare,
fricțiune sau vibrații.65
Kinetoterapia în cazul herniei de disc urmărește ameliorarea durerii, combaterea
contracturii, refacerea mobilității și stabilității, precum și coordonarea coloanei cervicale cu
membrele superioare. Ea constă în următoarele etape: reeducarea mobilității coloanei
cervicale, constituind o etapă importantă a terapiei, obligatorie în tratamentul conservator,
care trebuie să urmeze ameliorării fenomenelor acute prin realizarea de mișcări pasive în
alternanță cu tracțiuni și tehnici de masaj; urmează imediat efectuarea mobilizărilor active,
care au ca suport mecanismele de coordonare vestibulară și oculokinetică cu sediul la nivelul
cervical; exerciții care au în atenție unitatea funcțională a segmentului cervical cu celelalte
segmente rahidiene și cu membrul superior, precum și exerciții pentru tonifierea musculaturii
paravertebrale și a umărului, pentru reeducarea pro-prioceptivă în vederea refacerii stabilității
rahisului. În același timp, pacientul este învățat să efectueze și la domiciliu, individual
programe reeducaționale și de gimnastică medicală, pentru a promova suplețea coloanei,
tonifierea musculară și pentru a crea un comportament adecvat față de solicitările din mediu.66
Astfel, kinetoterapia individuală constă în: conștientizarea poziției corecte prin
exerciții de dezvoltare a percepției proprioceptive prin tehnica dublei percepții: din poziția
culcat, așezat și din ortostatism; „zăvorârea segmentară” prin exerciții de menținere a chingii
musculare activate în condiții de mobilizare a pacientului în spațiu; controlul mișcărilor, prin
autoeducarea pacientului pentru a efectua mobilizări ale coloanei cervicale, controlând
permanent viteza și amplitudinea mișcăsrilor; controlul efortului prin exploatarea rațională a
coloanei în timpul unor solicitări cervicale de tip dinamic sau static; controlul poziției prin
învățarea evității menținerii prelungite a pozițiilor cervicale fize sau a pozițiilor extreme, care
vor fi înlocuite cu poziții de facilitare a efortului cervical. Toate acestea sunt numite
obiectivele „școlii spatelui”.67
Dacă simptomele avansează sau nu se rezolvă cu tratamentul conservator, poate fi
necesară intervenția chirurgicală.
Tratamentul spondilozei constă obligatoriu în ședințe de fizioterapie efectuate de 2 ori
pe an și asociate cu masaj terapeutic, care diferă de masajul de relaxare, la care se adaugă
lunar, dacă este posibil, programul de kinetoterapie. Acesta crește mobilitatea osteoarticulară,
tonusul muscular, tonifică inserțiile și crește nutriția discului intervertebral. fizioterapia

65
Prof. PhD. Nelu Olteanu, Hernia de disc cervicală, online
http://www.kinetoterapierecuperaremedicala.ro/hernia-de-disc-cervicala/, accesat la 19.02.2019.
66
Ibidem, accesat la 19.02.2019.
67
Ibidem, accesat la 19.02.2019.
asociată cu masajul terapeutic acționează împotriva durerii cervicale având efect antialgic,
ajută la creșterea troficității zonelor adiacente coloanei vertebrale și la decontracturarea
musculaturii paravertebrale cervicale. Efectele fizioterapiei sunt mult mai benefice și mai de
lungă durată dacă aceste proceduri se asociază cu masajul terapeutic.68
Kinetoterapia reprezintă un tratament alcătuit dintr-un program de exerciții active cu
rezistență, program elaborat în funcție de evoluția bolii și de stadiul acesteia, de către un
kinetoterapeut. În linii generale, se pot lua măsuri de protecție față de uzura articulației, de
tratament care să scadă durerea la mișcare, să reducă contractura musculară și, dacă este
posibil, să se obțină o restaurare a funcției articulare. Aceste obiective pot fi atinse cel mai
bine prin kinetoterapie și masaj terapeutic. Kinetoterapia acționează direct asupra cauzei –
asupra degenerării vertebrelor și discurilor intervertebrale ajutând la rehidratarea acestora. Ea
conduce la redobândirea mobilității articulare, creșterea elasticității și tonusului muscular,
diminuarea efectelor negative ale osteofitelor și la îmbunătățirea stării generale a
organismului din punct de vedere psiho-motric. Kinetoterapia se începe după cele 12 ședințe
de fizioterapie asociate cu masaj terapeutic.69

68
Ciprian Bachigeanu, Terapia prin kinetoterapie, online http://www.masaj-osteopatic.ro/wp-
content/uploads/2011/11/17_TERAPIA_PRIN_KINETOTERAPI.pdf, accesat la 06.03.2019.
69
Ibidem, accesat la 06.03.2019.