CAPITOLUL I

ANATOMIA ŞI BIOMECANICA
COLOANEI VERTEBRALE

1.1. Generalități

Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor, de ea fiind
legate toate celelalte segmente care alcătuiesc trunchiul (toracele şi bazinul) şi tot pe ea
inserându-se membrele superioare şi inferioare.
Segment complex, de o mare importanţă funcţională, coloana vertebrală - aşa după cum
arată sinteza statistică a lui Reinberg - este alcătuită din 33 sau 34 de segmente osoase, 344 de
suprafeţe articulare, 24 de discuri intervertebrale şi 365 de ligamente cu 730 de puncte de
inserţie.
Asupra coloanei vertebrale acţionează nu mai puţin de 730 de muşchi cu acţiune directă,
la toate acestea trebuind adăugate formaţiunile nervoase (somatice şi vegetative), vasculare, etc.

1.2. Scheletul Coloanei Vertebrale

Coloana vertebrală este alcătuită din 33 sau 34 de piese osoase suprapuse, numite verte-
bre. Vertebrele au o parte anterioară, denumită corp şi o parte posterioară, denumită arc, aceste
două părţi închizând între ele canalul vertebral și fiind legate prin intermediul pediculilor.
 corpul vertebrei este partea cea mai voluminoasă şi are forma unui cilindru scurt, care
prezintă două feţe, una superioară şi alta inferioară şi o circumferinţă. Cele două feţe ale corpului
vertebral sunt alcătuite dintr-o lamă de ţesut osos fibros, numită placă terminală.
 arcul vertebral are o formă neregulată. Posterior şi median prezintă o apofiză spinoasă,
lateral două apofize transverse şi deasupra şi dedesubt câte două apofize articulare (în total, patru
apofize articulare dispuse vertical), între apofiza spinoasă şi apofizele articulare găsindu-se
lamele vertebrale.
 pediculii sunt porţiunile care leagă arcul vertebral de corpul vertebral.

2
 Coloana vertebrală se împarte în patru regiuni, fiecare din ele fiind alcătuită, în mod
normal, dintr-un număr fix de vertebre, după cum urmează:
1. regiunea cervicală: 7 vertebre;
2. regiunea dorsală: 12 vertebre;
3. regiunea lombară: 5 vertebre;
4. regiunea sacro-coccigiană: 9, 10 vertebre.

Vertebrele din fiecare regiune au caracteristici morfo-funcţionale legate de îndeplinirea

celor două funcţii importante ale coloanei vertebrale umane, respectiv funcţia de a suporta
greutatea capului, trunchiului şi a membrelor superioare şi funcţia de a asigura o mobilitate
suficientă.
Suprafeţele de sprijin ale corpurilor vertebrale cresc de la o vertebră la alta, forma lor fiind
determinată de solicitările dinamice.
În regiunea cervicală şi în cea lombară, diametrul transversal al corpurilor vertebrale este
proporţional mai mare decât cel antero-posterior, ceea ce explică posibilităţile mai mari ale
acestor regiuni de a realiza mişcările de flexie şi extensie.

În cele ce urmează voi descrie doar vertebrele dorsale, lombare şi sacro-coccigiene.

Vertebrele Dorsale
Vertebrele dorsale au corpul rotund, canalul vertebral îngust şi circular, apofizele spinoase
mult înclinate înapoi. Apofizele transverse prezintă la vârful lor, pe faţa anterioară, o faţetă
articulară pentru tuberozitatea coastei corespunzătoare.

Vertebrele Lombare
Vertebrele lombare sunt cele mai voluminoase, au corpul uşor lăţit transversal, apofizele
spinoase dispuse orizontal, iar apofizele transverse atrofiate.
Văzut din profil, corpul vertebrelor lombare este mai înalt la partea lui anterioară decât la
cea posterioară.

Vertebrele Regiunii Sacro-coccigiene

Vertebrele regiunii sacro-coccigiene, în număr de 9-10, fuzionează între ele; primele 5
formează osul “Sacrum”, iar ultimele 4-5 alcătuiesc osul “Coccis”.
În afara acestor caracteristici regionale, fiecare vertebră prezintă şi diferenţieri morfo-
funcţionale individuale, rezultate din adaptarea specifică de-a lungul evoluţiei filogenetice.
3
 1.3. Articulaţiile Coloanei Vertebrale

Între vertebre se realizează o serie de linii articulare, care se clasifică în: articulaţiile
corpurilor vertebrale (inter-somatice), articulaţiile apofizelor articulare, articulaţiile lamelor
vertebrale, articulaţiile apofizelor spinoase şi articulaţiile apofizelor transverse.
 articulaţiile corpurilor vertebrale sunt amfiartroze perfecte.
Suprafeţele articulare sunt date de feţele superioare şi inferioare, uşor concave, ale
corpurilor vertebrale, între aceste suprafeţe osoase găsindu-se discurile intervertebrale.
Discurile intervertebrale sunt formaţiuni fibro-cartilaginoase, constituite dintr-o porţiune
periferică fibroasă numită inelul fibros şi una centrală numită nucleul pulpos.
Discul intervertebral şi părţile lui componente încep să se constituie încă de la embrionul
de 40 mm. Ţesutul mezenchimatos care formează vertebrele se diferenţiază la nivelul discurilor
intervertebrale, într-o porţiune periferică fibroblastică, din care va proveni inelul fibros (annulus)
şi o porţiune centrală cartilaginoasă, care degenerează şi din care va proveni nucleul pulpos.
a. inelul fibros periferic este alcătuit din lame de fibre conjunctive, care se inseră profund pe
zona compactă osoasă, continuându-se cu fibrele colagene ale osului; ele sunt orientate oblic faţă
de vertebre şi se încrucişează între ele.
Lamele de fibre sunt unite între ele printr-o substanţă denumită ciment. Sunt mai
numeroase la partea anterioară a inelului fibros şi mai puţin numeroase la partea lui posterioară,
unde şi orientarea devine mai paralelă. De asemenea şi cimentul interlamelar la partea
posterioară se găseşte în cantitate mai mică, ceea ce favorizează hernierea nucleului pulpos spre
canalul vertebral; în partea centrală lamele de fibre se pierd în nucleul pulpos, unde se sudează,
la matricea intercelulară a acestuia; sudura este atât de strânsă, încât deosebirea dintre inelul
fibros şi nucleul pulpos se face cu mare greutate.
b. nucleul pulpos central este alcătuit dintr-o masă cu aspect gelatinos, este oval ca o lentilă
turtită şi este format dintr-un ţesut fibros foarte lax, infiltrat de lichid (75-90%), din câteva celule
asemănătoare condrocitelor şi din resturi din notocord. Toate elementele nucleului sunt
dispersate într-o matrice intercelulară, în care mai sunt înglobate şi puţine fibre colagene slab
diferenţiate, fiecare din ele acoperite de un complex polizaharidoproteinic.
Nucleul pulpos se comportă fizic ca un gel care pierde apă şi îşi diminuă fluiditatea în
raport direct cu presiunea care se exercită asupra lui.
În regiunea dorsală şi lombară, nucleul pulpos este aşezat la unirea treimii mijlocii cu
treimea posterioară, iar în regiunea cervicală ceva mai înainte, chiar la unirea treimii anterioare
cu treimea medie.

4
 Dacă considerăm aparatul vertebral în totalitate, nucleul pulpos apare situat la jumătatea
distanţei dintre faţa anterioară a coloanei vertebrale şi planul interliniilor articulare ale micilor
articulaţii posterioare, ceea ce permite o mişcare perfectă de basculă.
Situaţia nu este însă fixă, nucleul pulpos mobilizându-se în cursul mişcărilor. Deplasările
acestuia sunt posibile, deoarece este deformabil, elastic şi expansibil, aceste calităţi fiind legate
de conţinutul de apă. Nucleul se află astfel într-o permanentă presiune şi este uşor de înţeles de
ce orice defect al inelului fibros care-l înconjoară permite hernierea lui.
Limita superioară şi inferioară a discurilor este alcătuită din lamele cartilaginoase, care
protejează nucleul pulpos de presiunile excesive.
Rolul discurilor intervertebrale este multiplu, de menționat fiind că acestea:
 contribuie, prin rezistenţa lor, la menţinerea curburilor coloanei;
 favorizează, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de echilibru după terminarea
mişcării;
 transmit greutatea corpului în toate direcţiile diferitelor segmente ale coloanei;
 amortizează şocurile sau presiunile la care este supus fiecare segment, în mod special în
cursul mişcărilor sau eforturilor.
 aparatul ligamentar este alcătuit din două ligamente, respectiv ligamentul vertebral
comun posterior şi ligamentul vertebral comun anterior, care formează două benzi ce se întind pe
toată lungimea coloanei vertebrale.
a. ligamentul vertebral comun anterior este aderent de corpurile vertebrale până la nivelul
lamelor terminale şi trece în punte peste discurile intervertebrale. Între ligament, marginea
vertebrei şi disc există un spaţiu umplut cu ţesut conjunctiv lax, dotat cu o vascularizaţie mai
mult venoasă şi cu terminaţii nervoase senzitive. În acest spaţiu, prin osificarea ţesutului
conjunctiv lax, apar osteofitele coloanei vertebrale, semn radiologic caracteristic al
discartrozelor. Ligamentul vertebral comun anterior este pus în tensiune în extensia coloanei, pe
care o limitează.
b. ligamentul vertebral comun posterior are o dispoziţie contrară şi anume se leagă intim de
discurile intervertebrale şi trece în punte peste corpurile vertebrale. El este pus în tensiune în
mişcarea de flexie a coloanei, mişcare pe care o limitează.
Ligamentele vertebrale şi, în special cel anterior, dispun de o inervaţie alcătuită din
trunchiuri nervoase amielinice şi terminaţii nervoase. De aceea, atitudinea de flexie este cea mai
comună în majoritatea afecţiunilor coloanei, pentru că în această poziţie, ligamentele se destind.
 articulaţiile apofizelor articulare sunt plane şi permit numai simpla alunecare a
suprafeţelor articulare una pe cealaltă.

5
 a. suprafeţele articulare sunt date de apofizele articulare. Suprafeţele articulare ale corpului
vertebral subiacent privesc oblic în sus şi înapoi, iar cele ale corpului vertebral supraiacent
privesc oblic în jos şi înainte.
b. aparatul capsulo-ligamentar este alcătuit dintr-o capsulă fibroasă subţire, întărită în
regiunea dorsală şi lombară printr-un ligament posterior.
c. Sinoviala este foarte laxă şi prezintă şi unele prelungiri.
Dacă nucleul pulpos joacă rolul unei bile pe care corpii vertebrali se pot mişca, articulaţiile
apofizelor articulare joacă rolul unor veritabili “ghizi ai mişcărilor”, limitând deplasarea excesivă
a vertebrelor. În poziţia stând, aceste articulaţii preiau 20% din încărcătura vertebrală; dar, în
poziţia stând cu trunchiul înclinat înainte, ele nu mai preiau nimic din încărcătura vertebrală,
lăsând întreaga sarcină exclusiv discurilor intervertebrale.
 articulaţiile lamelor vertebrale: între lamele vertebrale nu există propriu-zis articulaţii.
Totuşi, ele sunt unite prin ligamente special denumite ligamente galbene, alcătuite din fascicule
de fibre elastice care, prin structura lor, permit apropierea și îndepărtarea lamelor vertebrale una
faţă de alta.
 articulaţiile apofizelor spinoase: ca şi lamele vertebrale, apofizele spinoase sunt unite
între ele prin două feluri de ligamente: ligamentele interspinoase şi ligamentul supraspinos.
Primele se găsesc între două apofize spinoase, iar ultimul este un cordon ce se întinde pe toată
lungimea coloanei vertebrale.
În regiunea cervicală, ligamentul supraspinos este deosebit de bine dezvoltat şi, prin
extremitatea lui proximală, se inseră pe protuberanţa occipitală externă; el este denumit
“ligamentul nuchal” şi are rolul să menţină pasiv capul şi gâtul, pentru a nu se flecta înainte.
 articulaţiile apofizelor transverse: apofizele transverse sunt unite prin ligamentele
intertransverse.

1.4. Muşchii Coloanei Vertebrale

Mişcările coloanei vertebrale lombare sunt produse de un mare număr de muşchi, care se
inseră fie pe coloană, fie la distanţă de ea; din cadrul acestora fac parte:
a. Muşchii Abdominali Antero-Laterali: Drept Abdominal, Oblic Extern (Mare Oblic
Abdominal), Oblic Intern (Mic Oblic Abdominal) şi Transvers Abdominal.
1. Drept Abdominal: se inseră proximal: pe cartilajele costale ale coastelor V,VI,VII, pe
ligamentul costo-xifoidian şi pe apendicele xifoid; iar distal pe marginea superioară a corpului
pubisului. Când ia punct fix pe pubis, coboară coastele (este muşchi expirator) şi flectează

6
toracele pe bazin (este flexor al coloanei vertebrale); când ia punct fix pe coaste, flectează
bazinul pe torace.
2. Oblic Extern (Mare Oblic Abdominal): se inseră proximal pe creasta iliacă anterioară,
ligamentul inghinal, osul pube şi aponevroza abdominală; iar distal pe marginea inferioară a
coastelor V-XII. Când îşi ia punct fix pe bazin şi se contractă de ambele părţi, coboară coastele
(este muşchi expirator), flectează toracele pe bazin (este flexor al coloanei vertebrale) şi
comprimă viscerele abdominale. Când se contractă de o singură parte, este un rotator al coloanei
vertebrale, îndreptând faţa anterioară a corpilor vertebrali de partea opusă muşchiului care se
contractă. Când îşi ia punct fix pe torace şi se contractă de ambele părţi, este flexor al bazinului
pe torace; iar dacă se contractă de o singură parte, este rotator al coloanei vertebrale, îndreptând
faţa anterioară a corpilor vertebrali spre muşchiul care se contractă.
3. Oblic Intern (Mic Oblic Abdominal): se inseră distal: pe ultimele trei coaste (X-XII) şi
aponevroza abdominală, iar proximal: pe ligamentul inghinal, creasta iliacă şi pe fascia toraco-
lombară. Acţiunea este asemănătoare celei a Marelui Oblic; când se contractă de o singură parte,
rotește coloana vertebrală de partea muşchiului care se contractă. Ca și Oblicul Extern, este un
mușchi expirator.
4. Transvers Abdominal este alcătuit din fascicule dispuse orizontal, care pornesc de la
ultimele coaste, apofizele transverse ale coloanei lombare, marginea internă a crestei iliace şi
treimea externă a arcadei crurale. Anterior, ele alcătuiesc o aponevroză largă, ce se inseră pe linia
albă, la formarea căreia participă. Rolul principal este de a comprima viscerele abdominale pe
coloana vertebrală, iar secundar, acţionează ca muşchi expirator.
b. Muşchii Lombo-Iliaci: Pătrat al Lombelor şi Psoas Iliac.
1. Pătrat al Lombelor: muşchi plat, de formă pătrată, situat pe laturile coloanei lombare,
alcătuit din trei grupe de fascicule: ilio-costale: verticale şi se întind de la coasta a XII-a la
creasta iliacă; ilio-transversale: oblic ascendente şi se întind de la creasta iliacă la apofizele
transverse ale primelor două sau trei vertebre lombare şi costo-transversale: oblic descendente şi
se întind de la coasta a XII-a la apofizele transverse ale ultimelor două sau trei vertebre lombare.
Când ia punct fix pe creasta iliacă, este un coborâtor al ultimei coaste (este muşchi expirator) şi
înclină coloana lateral, de partea muşchiului care se contractă. Când ia punct fix pe torace,
înclină bazinul lateral pe torace. Pătratul lombelor contribuie la menținerea trunchiului în
rectitudine.
2. Psoas Iliac: situat în partea posterioară a abdomenului, în fosa iliacă internă şi în partea
anterioară a coloanei, este alcătuit din două porţiuni: Psoasul şi Iliacul.
a. Psoasul: se inseră proximal pe suprafeţele osoase ale unghiului alcătuit din faţa laterală a
corpilor vertebrali lombari cu apofizele lor transverse.
7
 Corpul lui se îndreaptă în jos şi în afară şi se uneşte cu tendonul comun format atât din Psoas,
cât şi din Iliac.
b. Iliacul: dispus ca un evantai desfăşurat în fosa iliacă internă, pe care se inseră proximal.
Corpul lui se îngustează din ce în ce şi se inseră distal pe tendonul comun, format din Psoas şi
Iliac.
Ambele porţiuni ale Psoasului Iliac se inseră prin acest tendon pe Micul Trohanter al
extremităţilor superioare ale femurului.
Psoas-Iliacul are acţiuni complexe: când se contractă în totalitate, luând punct fix pe inserţiile
centrale, flectează coapsa pe bazin, dar în acelaşi timp imprimă coapsei şi o uşoară mişcare de
adducţie şi de rotaţie externă; când îşi ia punct fix pe inserţia periferică, flectează coloana
vertebrală şi bazinul pe coapsă (este deci flexor al coloanei); în sfârşit, când se contractă de o
singură parte, este tot flexor al trunchiului pe bazin, dar, în acelaşi timp, imprimă coloanei
vertebrale o mişcare de înclinare laterală de partea muşchiului care se contractă şi o mişcare de
rotaţie de partea opusă (este deci şi înclinator şi rotator al coloanei).
Cele două porţiuni ale Psoasului Iliac au acţiuni diferite, Iliacul conferind forţa de acţiune, iar
Psoasul amplitudinea de acţiune.
c. Muşchii Posteriori: dintre cei mai importanţi sunt: Trapez, Mare Dorsal, Romboizi,
Ridicător al Scapulei (Unghiular), Dinţat Postero-Superior şi Dinţat Postero-Inferior (îl voi
descrie doar pe cel din urmă deoarece este cel implicat în afecţiunea pe care o am de dezbătut).
1. Dinţat Postero-Inferior: muşchi de formă patrulateră, se inseră distal pe spinoasele T11-
L2, se îndreaptă în sus şi în afară şi se inseră proximal pe ultimele patru coaste. Este un mușchi
expirator, coborând coastele. Când cei doi Dințați Posteriori se contractă în același timp, devin
inspiratori. Când acționează izolat, sunt antagoniști.
d. Muşchii Intertransversari şi Interspinoşi: muşchi mici, subţiri, patrulateri, care unesc
apofizele transverse între ele şi apofizele spinoase între ele. Primii înclină coloana lateral de
partea lor, ceilalţi sunt extensori ai coloanei.

1.5. Curburile Coloanei Vertebrale

Formată din ansamblul celor 33-34 de vertebre, coloana vertebrală în totalitate are forma
unei coloane articulate cu direcţia generală verticală.
Atunci când este privită din faţă (anterior) sau din spate (posterior), coloana vertebrală
normală a unui adult apare dreaptă, dar atunci când este privită din lateral, ea prezintă patru
curbe ușoare: două dispuse în plan sagital şi alte două dispuse în plan frontal, numite “curburi

8
fiziologice” (normale). Aşa cum se va observa în cele ce urmează, curburile de la nivel toracic și
sacral sunt numite “curburi primare”, deoarece păstrează curbura originală a coloanei vertebrale
embrionare, în timp ce curburile de la nivel cervical și lombar sunt cunoscute sub numele de
“curburi secundare”, deoarece acestea încep să se formeze mai târziu, la câteva luni după naștere.

A. Curburile Fiziologice în Plan Sagital sunt orientate: fie cu convexitatea înainte, caz în
care poartă denumirea de “lordoze fiziologice” (de la grecescul lordos = curbat), fie cu
convexitatea înapoi, caz în care poartă numele de “cifoze fiziologice” (din grecescul kifos =
încovoiat, îndoit înainte).
La coloana vertebrală a unui adult, aceste curburi sunt în număr de patru:
a. curbura cervicală cu convexitatea înainte;
b. curbura toracică cu convexitatea înapoi;
c. curbura lombară cu convexitatea înainte;
d. curbura sacro-coccigiană cu convexitatea înapoi.
Trecerea de la o curbură la alta se face gradat, cu excepţia regiunii lombo-sacrate. La acest
nivel, schimbarea curburii este marcată de proeminenţa anterioară a unghiului format între ultima
vertebră lombară (L5) şi prima sacrală (S1); acest unghi variază între 120° şi 140°.
Înclinarea platoului vertebral superior al vertebrei S1 faţă de orizontală (unghiul sacrat)
variază între 30° şi 40°- 45°; sacrul, piesă osoasă unică formată din cele 5 vertebre sacrate, este
înfipt ca o pană între cele două oase ale bazinului şi are o foarte mică mobilitate.
De pe platoul oblic al vertebrei S1, se ridică coloana mobilă, cervico-dorso-lombară, care,
în profil are trei curburi (a patra fiind reprezentată de sacru). Prezenţa acestor trei curburi măreşte
rezistenţa coloanei vertebrale la solicitările permanente la care este supusă. Rezistenţa coloanei
vertebrale, graţie celor trei curburi ale sale, este de zece ori superioară unei coloane rectilinii.
Se disting 3 morfotipuri rahidiene, corespunzătoare celor trei tipuri funcţionale:
a. coloana dreaptă: cu curburi puţin accentuate, întâlnită la persoane dinamice; acest
morfotip vertebral favorizează mişcările rapide şi dezechilibrele necesare locomoţiei;
b. coloana cu curburi exagerate: este rezultatul unei supraadaptări la ortostatism şi
corespunde unui tip funcţional static, apt îndeosebi pentru o desfăşurare de forţă şi de durată, dar
dezavantajat în activităţile dinamice;
c. coloana cu curburi medii: corespunde unui tip funcţional adaptat atât unui comportament
dinamic, cât şi static.
Importanţa (amplitudinea) curburilor vertebrale este legată de poziţia bazinului care
include sacrul, deci în ultimă instanţă de oblicitatea platoului superior al primei vertebrale
sacrale.
9
 Înclinarea (bascularea) anterioară sau posterioară a bazinului va accentua sau diminua
oblicitatea faţă de orizontală a soclului de susţinere a tijei rahidiene şi va accentua sau diminua
amplitudinea curburilor vertebrale din planul sagital.
În ortostatism, echilibrul de profil (plan sagital) al bazinului pe membrele pelvine este
rezultatul acţiunii a două forţe de sens contrar care se aplică asupra centurii pelvine, respectiv
acţiunea greutăţii corpului care se exercită după verticala greutăţii corpului, trecând prin treimea
anterioară a platoului primei vertebre sacrate şi reacţia solului, transmisă prin membrele pelvine,
aplicată în centrul articulaţiilor coxo-femurale.
Aceste două forţe formează un cuplu care produce o basculare a bazinului în raport cu
centrul celei de a doua vertebre sacrate.
Dacă verticala greutăţii corpului trece înapoia centrului de rotaţie al articulaţiilor coxo-
femurale, cuplul format de cele două forţe tinde să basculeze bazinul înapoi, sacrul se
verticalizează, platoul sacrat este mai puţin înclinat faţă de orizontală, iar curburile vertebrale
sunt diminuate.
Dacă linia greutăţii corpului trece înaintea centrului articulaţiilor coxo-femurale, cuplul
format de cele două forţe tinde să basculeze bazinul înainte, sacrul se orizontalizează, platoul
primei vertebre sacrate este mai înclinat faţă de orizontală, iar curburile vertebrale sunt mai
accentuate.
Coloana vertebrală nu este nici un moment în repaus.
Chiar într-o poziţie de aparentă inactivitate, asupra ei se exercită forţe exterioare (ale
greutăţii corpului) şi forţe musculare, care se epuizează în elementele elastice (discuri,
ligamente) care se interpun între elementele de susţinere (vertebrele).
Echilibrul coloanei este asigurat în permanenţă, pe de o parte de aceste elemente elastice
(discuri, ligamente) care realizează un echilibru intrinsec, şi pe de altă parte de tonicitatea şi
contracţia numeroaselor grupe musculare care acţionează asupra coloanei şi realizează un
echilibru extrinsec.
Tonusul muscular şi gravitația menţin comprimate sistemele elastice intersomatice
(discurile vertebrale), astfel încât coloana vertebrală poate fi comparată cu un resort în tensiune
pe care orice forţă care tinde să-l deformeze îl găseşte în cele mai bune condiţii, pentru a
răspunde adecvat la solicitările exterioare.

B. Curburile Fiziologice în Plan Frontal sunt mai puţin pronunţate ca cele în plan sagital;
în mod obişnuit întâlnim:
a. curbura cervicală cu convexitatea la stânga;
b. curbura toracică cu convexitatea la dreapta;
10
 c. curbura lombară cu convexitatea la stânga.
Curbura toracică este “primară”, fiind determinată de tracţiunea muşchilor mai dezvoltaţi
la membrul superior drept, în timp ce celelalte două curburi sunt “compensatorii”, având scopul
de a restabili echilibrul corporal. La “stângaci", curburile în plan frontal sunt îndreptate în sens
invers.
Acest capitol lung de anatomie şi biomecanică este justificat pentru înţelegerea apariţiei şi
evoluţiei deviaţiilor coloanei vertebrale, ca şi a modalităţilor terapeutice.
Biomecanicii îi revine rolul de a îndruma aceste acţiuni terapeutice pentru a obţine o
maximă eficienţă. Din păcate, în multe din deviaţiile coloanei vertebrale nu există încă un
tratament etiologic. Singura posibilitate este de a acţiona tot biomecanic pentru corecţia coloanei,
oprirea evoluţiei şi evitarea agravării.
Trebuie astfel stabilit grupul muscular a cărui acţiune necesită să fie favorizată şi cel a
cărui acţiune trebuie inhibată sau modificată, ca şi posibilităţile reale de a o face.
Tot studiul biomecanic oferă răspunsul la întrebarea: “Ce mijloace terapeutice trebuie
utilizate în funcţie de importanţa deformaţiei vertebrale şi de potenţialul ei de agravare”?

11
 1.6. LORDOZA LA COPIL

Morfotipuri Vertebrale

Există 3 morfotipuri vertebrale, legate de importanţa curburilor din planul sagital, şi care
corespund unor morfotipuri funcţionale:
1. coloana dreaptă, cu curburi puţin accentuate: întâlnită la persoane dinamice; acest
morfotip vertebral favorizează mişcările rapide şi dezechilibrele necesare locomoţiei;
2. coloana cu curburi exagerate: este rezultatul unei supraadaptări la ortostatism şi cores-
punde unui tip funcţional static, apt îndeosebi pentru o activitate de forţă şi de durată, dar deza-
vantajat în activităţile dinamice;
3. coloana cu curburi medii: corespunde unui tip funcţional adaptat atât unui comportament
dinamic, cât şi static.
Amplitudinea curburilor vertebrale din planul sagital este legată de poziţia bazinului care
include sacrul, deci în ultimă instanţă de oblicitatea platoului superior al primei vertebre sacrate.
Înclinarea (bascularea) anterioară sau posterioară a bazinului va accentua sau diminua oblicitatea
faţă de orizontală a soclului de susţinere a tijei rahidiene şi va accentua sau diminua amplitudinea
curburilor vertebrale din planul sagital.
Coloana vertebrală nu este nici un moment în repaus. Chiar într-o poziţie de aparentă
inactivitate, asupra ei se exercită forţe exterioare (ale greutăţii corpului) şi forţe musculare, care
se epuizează în elementele elastice (discuri, ligamente) care se interpun între elementele de
susţinere (vertebrele).
Echilibrul coloanei este asigurat în permanenţă, pe de o parte de aceste elemente elastice
(discuri, ligamente) care realizează un echilibru intrinsec şi pe de altă parte de tonicitatea şi
contracţia numeroaselor grupe musculare care acţionează asupra coloanei şi realizează echilibrul
ei extrinsec.
Tonusul muscular şi gravitația menţin comprimate sistemele elastice intersomatice
(discurile intervertebrale), astfel încât coloana vertebrală poate fi comparată cu un resort în
tensiune pe care orice forţă exterioară care tinde să-l deformeze îl găseşte în cele mai bune
condiţii, pentru a răspunde adecvat la solicitările exterioare.
Echilibrul inconştient, automat, al coloanei vertebrale este rezultatul, pe de o parte al inte-
grării permanente a senzaţiilor extero şi interoceptive (venite din mediul extern şi intern) şi pe de
altă parte a personalităţii fiecărui individ. Postura, ca şi scrisul, este reflexia personalităţii umane.
Fiecare adult are personalitatea sa statică şi dinamică, sinteză a unei forme înnăscute şi a unei

12
adaptări la condiţiile obişnuite ale vieţii, pe tot parcursul creşterii.

Modificările Curburilor Vertebrale din Planul Sagital

Postura Normală

Modificările curburilor vertebrale din planul sagital pot îmbrăca multiple forme,
abătându-se de la media considerată normală.
Limitele între normal şi patologic sunt dificil de stabilit, din cauza variaţiilor individuale.
Din profil, postura normală este apreciată cu ajutorul firului cu plumb. Coborând de la
protuberanța occipitală externă, firul cu plumb va atinge sacrul în şanţul interfesier, fiind tangent
la coloana toracală, la nivelul vertebrei T7.
Lordoza cervicală are de obicei mărimea maximă la nivelul vertebrei C7, iar lordoza
lombară la nivelul vertebrei L4.
Valoarea acestei adâncimi (săgeata cervicală şi lombară) este la nivel cervical de 45 mm în
medie şi la nivel lombar de 35 mm în medie, suma lor fiind, în medie, 80 mm.
Când capul este proiectat înainte (situaţii patologice), nu putem aplica firul cu plumb pe
protuberanța occipitală externă şi atunci îl apropiem de coloana vertebrală, până ia contact cu
punctul ei cel mai posterior, şi măsurăm din această poziţie distanţele maxime ale lordozei
cervicale şi lombare.

Exagerarea Curburilor Normale din Planul Sagital

Exagerarea curburii normale toracale - hipercifoză toracală - se traduce prin apariţia unui
spate rotund cu umerii coborâţi şi aduşi înainte.
Exagerarea curburii normale lombare se traduce prin existenţa unei cambrări marcate
lombare cu proeminenţa exagerată anterioară a abdomenului.
De cele mai multe ori, există o asociere între hipercifoza toracală şi hiperlordoza lombară.
Aspectul clinic este acela al unui spate rotund, cu umerii aduşi înainte, asociat cu
proeminența anterioară a abdomenului şi existenţa unei curburi lombare exagerate.
Ştergerea curburilor toracală şi lombară duce la apariţia unui spate plat, cu diminuarea
marcată a săgeţilor cervicală şi lombară.

13
Extinderea unei Curburi asupra Regiunilor Învecinate

Curbura se extinde asupra regiunilor învecinate, depăşind limitele ei obişnuite. Segmentul

supra sau subiacent prezintă o curbură de acelaşi sens care se prelungeşte.
Cel mai frecvent se realizează o cifoză toraco-lombară (cifoză totală). Mai rar, cifoza
toracală este înlocuită cu o lordoză, realizând o lordoză totală.

Inversarea Curburilor

Direcţia curburilor poate fi inversată, cifoza toracală este înlocuită de lordoză, realizând un
spate scobit, iar în regiunea lombară, în locul lordozei există o cifoză, realizându-se inversiunea
vertebrală.

1.7. DEFINIȚIE

Lordoza reprezintă o deviaţie a coloanei vertebrale, în plan sagital cu concavitatea

îndreptată posterior, prin accentuarea curburilor fiziologice.
Lordoza, numită uneori şi "spate în şa" este un termen medical folosit pentru a descrie
curbura anterioară a unei porţiuni a coloanei vertebrale.

1.8. CLASIFICARE

Lordoza la copii este un subiect întâlnit adesea, dar puţin discutat. În general, lordoza la
copii va fi o afecţiune asociată, de aceea ea va fi discutată în raport cu alte afecţiuni.
Localizarea lordozelor este variată, dar cel mai des este întâlnită în regiunea lombară sau
toraco-lombară şi se poate manifesta în diverse forme clinice.
Lordoza statică poate apărea în cazuri patologice şi este deosebit de supărătoare (displazia
bilaterală de şold). De asemenea se poate întâlni la copii care dezvoltă cifoză datorită poziţiei
necorespunzătoare la scris sau în faţa calculatorului, tabletei sau a telefonului mobil, ca formă
compensatorie. Această lordoză compensatorie, ar mai putea fi numită şi lordoză posturală sau
non-structurală şi are şanse de a fi recuperată total.
Lordoza dinamică se remarcă în cazuri cu patologie neurologică diversă, distrofică sau ca
rezultat al dezechilibrului dintre flexorii şi extensorii trunchiului (exemplu: rahitism, tumori). Tot
aici ar putea fi încadrată şi acondroplazia care produce lordoză lombară.

14
 Lordoza fixă apare în următoarele circumstanţe: la adolescenţi (lordoza dureroasă a
adolescenţilor, posttraumatic ca rezultat a unei retracţii fibroase post-inflamatorie sau
dezechilibrelor sacro-coccigiene prin alunecări ale vertebrelor).
Atât lordozele dinamice, cât şi cele fixe, mai pot fi denumite lordoze structurale, deoarece
modifică structurile coloanei lombare şi nu pot fi recuperate integral.

1.9. ETIOPATOGENIE

În cele ce urmează voi descrie fiecare cauză, care duce la apariţia lordozelor descrise
anterior. Cauzele pot fi:
 Compensatorii - cifoza dobândită;
 Congenitale - displazia bilaterală de şold şi acondroplazia;
 Posttraumatice;
 Metabolice - rahitismul;
 Tumorale.
Cauzele care pot duce la producerea unei cifoze dobândite reversibile sunt postura
incorectă la scris sau în faţa gadget-urilor (laptop, tabletă, telefon), puseele de creştere fără timp
de consolidare şi pubertatea (în special în cazul fetelor, dezvoltarea rapidă sau accentuată a
sânilor).
Deşi există o cifoză toracală normală, în clinică, utilizarea termenului de cifoză implică de
cele mai multe ori, o accentuare a curburii vertebrale, determinând o diformitate cu o convexitate
posterioară şi o concavitate anterioară excesive. Accentuarea cifozei toracale este cea mai
frecventă diformitate în plan sagital a coloanei vertebrale. Astfel, organismul, pentru a păstra
echilibrul, va forma compensator şi obligatoriu o hiperlordoză lombară, mai târziu chiar şi
cervicală.
Displazia bilaterală de şold este o dezvoltare anormală a articulaţiei coxo-femurale, care
duce la defecte ale capsulei, extremităţii proximale a femurului şi cotilului, întâlnită până la
vârsta de 7-8 luni. Localizarea bilaterală este întâlnită în 70-80% din totalul cazurilor de
displazie de şold. Atinge predominant sexul feminin, cu un raport de 4:1, 6:1, iar la noi în ţară
frecvenţa este de 1 la 1000 de nou-născuţi, predominant în regiunea nord-vestică a Ardealului.
Cauzele pot fi diverse: genetice, hormonale, mecanice, postnatale sau posturale. Datorită
defectelor apărute în această afecţiune, mersul este modificat şi se instalează o hiperlordoză
lombară.

15
 Acondroplazia este o boală congenitală, caracterizată prin oprirea creşterii oaselor
membrelor, în special la braţ şi la coapsă, în contrast cu dezvoltarea normală a trunchiului şi cu
dezvoltarea parţială a capului. Copilul acondroplazic are membrele scurte şi prezintă modificări
caracteristice ale conformaţiei feţei. În ansamblul ei, boala creează o formă de nanism
disproporţionat. Dar, spre deosebire de alte forme de nanism, acondroplazia nu influenţează
dezvoltarea intelectuală a individului. Rata de mortalitate este crescută pentru toate vârstele. La
copiii sub 4 ani poate apărea decesul prin compresia bazei creierului, între vârsta de 5 şi 24 de
ani pot exista probleme ale sistemului respirator şi ale sistemului nervos central, iar la persoanele
de peste 25 de ani care suferă de această boală pot apărea probleme cardio-vasculare. În
aproximativ 75% din cazuri, boala este o mutaţie a unei gene, în alte cazuri copilul moşteneşte
acondroplazia de la unul din părinţi. Cercetătorii au descoperit o posibilă legătură între boală şi
bărbaţii care devin părinţi după vârsta de 40 de ani.
În categoria posttraumatică vor intra fracturile de vertebre la nivel lombar. Acestea pot fi
întâlnite la copii de vârste diferite şi pot avea cauze la fel de diferite, cum ar fi traumatismul prin
cădere de la înălţime sau accidentul rutier. Astfel, există fracturile prin tasare de corp vertebral,
care sunt cele mai frecvente şi de obicei sunt stabile. Fracturile prin extensie înseamnă ruptura
discului intervertebral şi traumatismul prin rotare care include trauma de corp a vertebrelor prin
compresie, leziunea de disc, fractura proceselor articulare şi luxaţiile de coaste.
Rahitismul este o mineralizare defectuoasă sau întârziată a osului în creştere, cauzată în
principal de lipsa de vitamină D, calciu sau fosfor. Principala cauză de rahitism este deficitul de
vitamină D, care poate fi de cauze diverse, aport alimentar scăzut, lipsa suplimentării profilactice
cu vitamină D, deficit congenital de vitamină D, la sugari născuţi din mame care au deficit de
vitamină D în cursul sarcinii, deficit secundar de vitamină D, malabsorbţie cauzată de boli
hepatice, gastrointestinale, fibroză chistică, boală celiacă, rezecţie intestinală, creşterea
degradării vitaminei D la copii cu tratamente anticonvulsivante, antituberculoase, tulburări
ereditare ale metabolismului vitaminei D, cum ar fi rahitism vitamino-D rezistent sau rahitism
vitamino-D dependent. Alte cauze de rahitism mai pot fi deficitul de calciu - aport alimentar
insuficient, inhibitori dietetici ai absorbţiei calciului, prematuritate gradul III, malabsorbţie cu
steatoree, tratament cu anticonvulsivante, acidoză tubulară renală sau deficitul de fosfor - aport
alimentar insuficient la prematuri, tratament cu antiacide, fosfaturie prin disfuncţie tubulară.
Tumorile care pot determina lordoza sunt tumorile din cavitatea abdominală sau la nivelul
coloanei vertebrale. Nu le voi descrie în detaliu deoarece cele descrise anterior au un procent mai
mare de formare a lordozei.

16
 1.10. SIMPTOMATOLOGIE

Simptomatologia subiectivă a lordozelor este foarte redusă. În perioada de evoluţie a

suferinţei, bolnavii acuză simptome de astenie, durere. Astenia este relativă, pacientul nu este
capabil la eforturi fizice şi intelectuale. Musculatura îi oboseşte repede în diverse posturi.
Durerea este un simptom frecvent, datorită instalării contracturilor, a atrofiilor musculare sau a
redorilor articulare; mai poate apărea în cazul creşterii vitezei de conducere nervoasă, a
diminuării mişcărilor şi a slăbiciunii sistemului nervos central.
Lordoza lombară poate fi văzută şi cu ochiul liber în unele cazuri, hiperlordoza fiind
evidentă. Medicul verifică care poate fi cauza care a determinat lordoza, astfel că se mai ţine
cont şi de alte simptome asociate.
De exemplu, în cazul în care este o lordoză compensatorie, copilul va prezenta şi o cifoză
dorsală, mai mult sau mai puţin evidentă, durere dorsală, dificultate la respiraţie şi dureri
precordiale atunci când depune un efort mediu.
În cazul displaziei bilaterale de şold, semnele de probabilitate sunt limitarea abducţiei,
asimetria pliurilor cutanate pe partea medială a coapselor (semnul Peter Bade), rotaţia externă a
piciorului (semnul Putti), semnul pozitiv de încrucişare a coapselor (simptomul Erlaher),
exagerarea rotaţiei interne (simptomul Gordon) şi a celei externe (simptomul Lanse) (se caută în
poziţie de flexie 90o a şoldului şi a genunchiului), asimetria pliurilor fesiere, mişcarea de pompă
a şoldului (simptomul Dupuytren) - dacă extremitatea e împinsă în sus, membrul pelvin luxat se
scurtează, iar dacă e trasă în jos, membrul îşi reia lungimea şi nu în ultimul rând scurtarea
membrului pelvin.
Copiii cu displazie de şold de la naştere au mersul întârziat, ei încep să meargă la 1 an şi 2
luni sau mai târziu. Mersul lor este instabil, obosesc repede, se cer des în braţe, şchiopătează sau
se leagănă în timpul mersului (mers de raţă). În încercarea copilului de a se deplasa apare ca şi
compensare o lordoză lombară.
Acondroplazia - simptomele clinice majore sunt întârzierea psihomotorie, tulburări de
somn, tulburări de respirație, stenoză spinală simptomatică în mai mult de 50% dintre pacienți ca
o consecință a unei malformații congenitale.
Semnele clinice majore sunt statură disproporționată, scurtă (Dwarfism), hipotonie în
timpul copilăriei și copilăriei timpurii, stenoză relativă a foramenului magnum la toţi pacienții,
hidrocefalie simptomatică în copilărie datorită îngustării foramenului magnum. Aspect
caracteristic cranio-facial: cap disproporționat de mare şi hipoplazie miofacială. De asemenea,
apare o lungime normală a trunchiului, o cifoză toraco-lombară sau Gibbus de obicei prezente la

17
naștere sau la începutul copilăriei, lordoză lombară exagerată atunci când începe copilul să
meargă, fesele proeminente și abdomenul protuberant secundar. Extensia cotului și șoldului este
limitată, degetele sunt scurte, se instalează genu varum şi pielea excesivă se îndoaie în jurul
coapselor.
În fracturile prin explozie, ca regulă, diformitatea cifotică nu are loc, însă se denotă un
edem pronunţat şi o tonicitate musculară paravertebrală sporită. Ruptura complexului ligamentar
posterior, în leziuni vertebrale prin extensie, duce la apariţia manifestărilor neurologice.
Manifestările clinice se caracterizează prin sindrom algic pronunţat, apariţia unui hematom
subcutanat de proporţii, mărirea distanţei dintre procesele spinale, diformităţile cifotice sunt
frecvente. În cazul unui traumatism al coloanei vertebrale lombare prin rotare, toţi pacienţii se
spitalizează în secţia de terapie intensivă unde se efectuează tratamentul antişoc şi simptomatic
cu scop de stabilizare a aparatului cardio-respirator. Pacientului i se cateterizează o venă centrală
şi vezica urinară. Post-operator, diformitatea cifotică se atenuează şi se instalează o atitudine
lordotică.
Rahitismul are debutul după vârsta de trei, patru luni - de obicei sub 18 luni, frecvenţa cea
mai mare fiind între 6-18 luni, în ultima perioadă între 6-12 luni. Uneori, debutul poate fi mai
precoce la copii din mame cu hipovitaminoză D. Semnele precoce la debut sunt transpiraţii
abundente cefalice, irascibilitate (doarme puţin, rar) și crize tetaniforme. Totuşi, afectarea se
poate întâlni în orice perioadă de creştere, mai ales la pubertate, când ritmul de creştere se
accelerează şi când nevoile de calciu sunt crescute. Rahitismul carenţial este mai frecvent la
băieţi (nu se cunoaște cauza nici la momentul actual). Perioada de stare, numită rahitism florid,
cuprinde următoarele semne clinice:
• semne osoase;
• semne musculo-ligamentare;
• semne legate de hipocalcemie;
• semne respiratorii;
• alte semne.
Semnele osoase sunt simetrice şi nedureroase, iar cele ale craniului pot fi asimetrice și
predomină metafizar. În primul semestru predomină semnele cefalice şi în semestrul al doilea
cele de la torace şi membre. Fontanela anterioară este largă sau deschisă peste 18 luni, semn
caracteristic, dar nespecific. Deformarea craniului (plagiocefalie) se face în funcţie de modul de
decubit. Toracele poate prezenta nodozităţi condrocostale palpabile, iar uneori vizibile pe linia
axilară anterioară şi clavicule încurbate. Membrele prezintă brăţări metafizare sau nodozităţi
epifizare, acestea fiind tumefieri ale extremităţilor oaselor lungi, vizibile şi palpabile, în special
la nivelul coxo-femural şi pumnilor. Aspectul cel mai frecvent şi mai caracteristic este genu
18
varum în general simetric (iar alteori asimetric); mai rar poate fi genu valgum. În formele severe
pot apărea fracturi în lemn verde la nivelul radiusului sau femurului. Coloana vertebrală şi
bazinul prezintă cifoză dorsală sau cifoză lombară în poziţie şezândă, consecinţa hipotoniei
musculare și hiperlordoză în ortostatism.
Rahitismul carenţial se însoţeşte de o alterare funcţională musculară, care determină o
hiperlaxitate ligamentară şi hipotonie musculară responsabilă de retard motor, mai ales al
mersului, cu stagnare sau regresie a achiziţiilor motorii, distensie abdominală (abdomen
proeminent), cu hernie ombilicală frecventă din cauza hipotoniei muşchilor abdominali, atitudine
cifotică în poziţia de şezut, hipotonie şi scăderea forţei de contracţie (pseudomiopatia rahitică).
În cazul tumorilor abdominale la copil, simptomul cel mai des întâlnit este durerea, fiind
asociat şi cu disconfort, anemie, diaree, constipaţie, vărsături, abdomen mărit, distensie
abdominală, lordoză lombară.

1.11. DIAGNOSTIC

În general părinţii se prezintă cu copilul la medic pentru unul dintre simptomele pe care
acesta le prezintă. În funcţie de examenul clinic şi anamneză medicul la care s-a prezentat poate
stabili un diagnostic sau poate să trimită copilul şi la alţi specialişti. Pentru a confirma un
diagnostic se vor executa suplimentar şi alte investigaţii.

Examenul clinic al lordozei

Poziţia zero a coloanei este realizată în ortostatism, în rectitudine, având ca repere:

 verticala firului cu plumb, care cade de la protuberanţa occipitală, de-a lungul spinelor
vertebrale, în şanţul interfesier şi între cele două maleole (glezne) interne;
 linia dintre vârfurile scapulelor (omoplaţi) şi linia bicretă, care sunt orizontale şi paralele;
 occiputul, zona dorsală medie, fesele şi taloanele, care sunt tangente în plan vertical
(perete);
 verticala care trece prin Tragus (la ureche), prin faţa anterioară a umărului, marginea
anterioară a marelui trohanter, marginea externă a piciorului, la nivelul liniei Chopart.
Bolnavul va fi examinat în flexie anterioară a trunchiului şi în decubit ventral-dorsal.
Examenul va cuprinde proba firului de plumb, măsurarea săgeţii, curburii, flexibilitatea,
mobilitatea şi reductibilitatea diformităţii; de asemenea se vor constata eventualele modificări de
la nivelul pelvisului, toracelui, abdomenului şi articulaţiilor coxo-femurale.

19
 Examenul radiologic este obligatoriu. La incidențele obişnuite (faţă-profil) se adaugă şi
incidenţele oblice.
Când medicul suspectează o cifoză dorsală va efectua examenul clinic care trebuie să fie
sistematizat, pentru a nu pierde din vedere nici un amănunt care ar putea fi important pentru
diagnostic.
El se va desfăşura cu pacientul dezbrăcat (păstrând un slip, sau un slip şi sutien pentru
pacienţii feminini), examinat în ortostatism, în poziţie şezândă, poziţie culcată, şi precedat de un
examen general amănunţit, care va nota semnele pubertare după cotaţia lui Tanner, eventuala
existenţă a unor semne neurologice şi va măsura şi capacitatea vitală.
a. Examenul rahisului în ortostatism se va efectua cu membrele inferioare apropiate şi în
poziţia obişnuită a pacientului (nu în poziţie corijată, pe care unii pacienţi tind să o adopte în faţa
medicului).
Se vor nota defecte ale membrelor inferioare, eventuale inegalităţi ce pot antrena o basculă
a bazinului în plan frontal (cu apariţia unei scolioze lombare) sau în plan sagital (cu influenţarea
curburilor din planul sagital al rahisului).
Rahisul va fi examinat din spate pentru notarea unei eventuale scolioze şi din profil pentru
urmărirea curburilor din planul sagital.
b. Examenul cu firul cu plumb se efectuează şi în planul frontal şi în cel sagital.
Se va măsura, în planul sagital, săgeata lordozei cervicale şi a celei lombare.
În mod normal firul cu plumb, tangent la vârful cifozei toracale, cade în şanţul interfesier,
tangent şi la creasta sacrată.
Dacă el cade înapoia crestei sacrate, se evidenţiază o proiecţie globală a corpului înapoi;
dimpotrivă, dacă firul cu plumb tangent la creasta sacrată rămâne la distanţă de apexul cifozei
toracale, el evidenţiază o proiecţie globală a corpului înainte.
Se va nota tipul cifozei toracale, cu o rază mare de curbură (maladia Scheuermann, cifoze
posturale, cifoza dintr-o spondilită anchilopoietică) sau dimpotrivă cu o rază mică de curbură,
cifoze unghiulare, care determină apariţia unui ”ghibus” (cifoze congenitale, cifoze din
spondilodiscita tuberculoasă, posttraumatice).
c. Examenul în poziţie şezândă se efectuează atât în ”poziţie tonică" cât şi ”astenică" (cu
coatele sprijinite pe coapse).
În poziţia astenică rahisul va desena, în mod normal, o cifoză regulată, care cuprinde atât
coloana toracală cât şi pe cea lombară. Este o poziţie care evidenţiază cu uşurinţă existenţa unor
unghiulaţii (cifoze cu rază mică de curbură, localizate) vertebrale.
Existenţa unei pigmentaţii cutanate la nivelul a 3-4 apofize spinoase toracale inferioare sau
lombare superioare demonstrează că această poziţie astenică este frecvent adoptată, apofizele
20
spinoase venind des în contact cu spatele dur al scaunului, provocând o pigmentaţie brună a
pielii.
Stagnara recomandă examenul rahisului în poziţia culcată peste marginea unei mese, ceea
ce permite examenul deformaţiilor vertebrale în descărcare (sustrase influenţei greutăţii
corpului). Deformaţiile funcţionale dispar în această poziţie, iar cele structurale persistă. Prin
hiperextensia trunchiului se poate determina reductibilitatea unei cifoze structurale. Poziţia
culcată în decubit dorsal permite o bună analiză a membrelor inferioare, inclusiv măsurarea lor.
d. Examenul radiografic al întregii coloane de faţă şi de profil în ortostatism (pe filme
30/90) va evidenţia şi măsura (metoda Cobb) diformităţile vertebrale de faţă şi de profil.
Pentru a nu modifica valorile unghiulare ale cifozei toracale şi mai ales ale lordozei
lombare prin poziţia membrelor superioare, Stagnara recomandă efectuarea radiografiei de profil
cu mâinile sprijinite de un suport anterior situat la înălţimea crestelor iliace. Măsurarea cifozei va
ţine cont de vertebra intermediară, cea mai înclinată din regiunea toraco-lombară, dintre curbura
toracică şi cea lombară. La partea superioară a curburii toracice, pe clişeele standard, se poate, de
obicei, utiliza pentru măsurători, vertebra T4. Între tangenta la platoul superior al corpului
vertebral T4 şi tangenta la platoul inferior al vertebrei intermediare, se măsoară valoarea
unghiulară a cifozei toracale.

Radiografia de profil va evidenţia tipul cifozei, regulată sau unghiulară.

1. Cifozele regulate sunt consecinţa unor unghiulări vertebrale sau/şi discale repartizate pe
mai mult de 4 segmente vertebrale consecutive, ceea ce le conferă acestor curburi un aspect
rotunjit.
2. Cifozele unghiulare sunt consecinţa unei schimbări bruşte de direcţie, foarte localizată, în
general superioară a 20°, unghiulaţia interesând 1, 2 sau maximum 3 segmente consecutive, toate
modificate patologic. De o parte şi de alta a deformării apicale se constituie o curbură adiacentă
sau imediată. Dincolo de această curbură segmentară se situează curburile de compensaţie. Într-o
cifoză unghiulară trebuie măsurată unghiulaţia apicală (între platoul superior al vertebrei
superioare şi platoul inferior al vertebrei inferioare, modificate patologic, în apexul curburii),
curbura adiacentă (între vertebrele limită situate la joncţiunea curburii principale cu curburile de
compensaţie) şi curburile de compensaţie. Aprecierea reductibilităţii cifozei unghiulare va pre-
ciza dacă unghiulaţia apicală, curbura adiacentă şi curburile de compensaţie sunt sau nu
reductibile.
Frecvent o cifoză în planul sagital, se poate asocia cu o scolioză în planul frontal (ceva mai
puţin de jumătate din cifozele Scheuermann se asociază cu o scolioză, în general de mai mică
valoare unghiulară şi neevolutivă). Dacă unghiul cifozei este superior celui al scoliozei,
21
componenta cifotică este predominantă; problemele terapeutice sunt cele ale cifozelor.
Atât pe radiografia de faţă cât şi pe cea de profil, verticala coborâtă din apofiza odontoidă
(similară firului cu plumb) trebuie să intersecteze discul L5-S1. Orice alt aliniament trădează
existenţa unui dezechilibru rahidian, pe faţă sau/şi pe profil.
Radiografiile dinamice (în flexia şi extensia unei anumite regiuni) evidenţiază
reductibilitatea cifozei.
Stagnara susţine că pentru aprecierea reductibilităţii unei cifoze, poziţia de decubit lateral
în hiperextensie nu este foarte elocventă, pentru că extensia determină mai ales o redresare a
lordozei subiacente şi mai puţin a cifozei.
El recomandă, pentru radiografie, o poziţie de decubit dorsal cu coapsele flectate (în
lordoză corijată) şi cu aşezarea unei pernuţe dure sub vârful cifozei toracale, umerii şi membrele
superioare fiind proiectate posterior. Placa radiografică este în poziţie laterală, iar raza incidentă
orizontală.
e. Tomografia Computerizată este indicată pentru mai buna evidenţiere a leziunilor osoase
(congenitale, infecţioase, tumorale) din apexul curburii, în special în cifozele unghiulare.
f. Rezonanţa Magnetică vizualizează situaţia axului neural şi eventualele lui
compresiuni determinate de elementele osoase sau discale ale apexului curburii, tot în cifozele
unghiulare. Ea a înlocuit astăzi mielografia simplă sau în asociaţie cu tomografia computerizată.
Este indicată în orice suspiciune de risc neurologic.

Displazia bilaterală de şold

Diagnosticul de displazie de dezvoltare a şoldului în toate cazurile trebuie să fie confirmat
prin investigaţii imagistice. În perioada neonatală şi la nou-născuţi, diagnosticul poate fi
confirmat de examenul ecografic, ce permite precizarea unghiului de acoperire osos şi
cartilaginos al acetabulumului. Investigaţiile radiografice sunt indicate de la vârsta de 3 luni
copiilor cu câteva semne de probabilitate şi celor cu semnul Ortolani pozitiv, fraţilor şi surorilor
celor care au suferit de displazie de dezvoltare. Radiografiile trebuie executate corect: bazinul
aşezat simetric, gonadele acoperite cu o bucată de cauciuc ce conţine plumb, de mărimea
bazinului, dar să nu acopere articulaţiile coxo-femurale. Sunt propuse mai multe scheme de citire
a radiografiilor.

Acondroplazia
Diagnosticul cuprinde examenul clinic, imagistic şi analize genetice pentru a determina
mutaţia genei FGFR3.

22
 Radiologic se pot observa diverse lucruri; de exemplu, la nivelul craniului se va evidenţia
calvarul mare, fruntea proeminentă, baza craniului mică, foramenul mic. La coloana vertebrală se
pot observa spații cu discuri mari, grad diferit de înclinare anterioară a corpurilor vertebrale care
provoacă cifoză, iar la bazin se observă porţiunea acetabulară orizontală. Se mai foloseşte
rezonanţa magnetică nucleară cranio-cervicală care evidenţiază îngustarea foramenului şi
ventriculo-megalie ușoară până la moderată.
Examenul paraclinic în cazul traumatismelor include analiza generală de sânge şi de urină,
determinarea grupei de sânge şi a Rh-factor, examen imagistic (spondilografia, computer
tomograf), puncţia lombară. Aprecierea statutului funcţional a pacienţilor s-a efectuat după H.
Frankel (1969):
 grupa A – pacientul cu anestezie şi plegie mai jos de nivelul traumei;
 grupa B – pacientul cu dereglări de sensibilitate incompletă mai jos de nivelul traumei,
mişcările lipsesc;
 grupa C – pacientul cu dereglări de sensibilitate incompletă, sunt mişcări slabe în
membrele pelvine, tonicitate musculară insuficientă pentru mers de sine stătător;
 grupa D – pacientul cu dereglări de sensibilitate incompletă, sunt mişcări slabe în
membrele pelvine, tonicitate musculară suficientă pentru mers de sine stătător;
 grupa E – pacientul fără dereglări de sensibilitate şi a mişcărilor mai jos de nivelul
traumei.
Rolul determinant în aprecierea diagnosticului în leziunile vertebrale îi aparţine studiului
imagistic – radiografia, computer tomograf. Examenul radiologic permite aprecierea caracterului
leziunii vertebrale care la rândul său poate fi o leziune stabilă sau instabilă. Aprecierea
caracterului leziunii este un factor determinant în aprecierea tacticii de tratament - ortopedic sau
chirurgical. Tomografia computerizată permite aprecierea formei şi dimensiunilor canalului
vertebral. La fel pot fi evidenţiate informaţii suplimentare referitoare la leziunile structurale
osoase ale vertebrei, aspect deosebit de important pentru preconizarea procedeului chirurgical.

Rahitismul are parte de explorări minimale cum ar fi concentraţiile serice ale calciului,
fosforului şi fosfatazei alcaline, radiografie de pumn, genunchi sau cot. Mai pot exista şi
explorări opţionale cum ar fi metaboliţii circulanţi ai vitaminei D, concentraţiile urinare ale
calciului, fosforului, magneziului, creatininei şi aminoacizilor, pH-ul urinar - pentru excluderea
sindromului Fanconi şi a acidozei tubulare renale proximale.
Diagnosticul diferenţial în cazul lordozei la copii se face doar între cauzele care o
determină.

23
 1.12. TRATAMENT

Act de o mare însemnătate, terapia unei deviaţii vertebrale (lordoza) este rezultatul muncii
unei întregi echipe interdisciplinare din care fac parte: medicul ortoped, kinetoterapeutul,
medicul de explorări funcţionale, radiologul, protezistul, medicul neurolog, asistentul medical de
recuperare, etc.
Indicaţiile terapeutice trebuie să fie individualizate fiecărui caz în parte, să ţină cont nu
numai de particularităţile individului, dar şi de mediul familial şi posibilităţile de supraveghere a
efectuării tratamentului în cadrul familiei.
Tratamentul lordozelor este unul complex care abordează mai multe ramuri, atât medicale,
socio-familiale, cât şi educaţionale.

TRATAMENT PROFILACTIC

Dintre numeroasele cauze care contribuie la modificarea ţinutei corecte a trunchiului şi

apariţia deviaţiilor vertebrale trebuie menţionată, în primul rând, poziţia copilului în bancă, la
şcoală sau la masa de lucru acasă, unde îşi petrece o mare parte din timp, tocmai în perioada de
creştere, poziţie care va avea o însemnată influenţă asupra coloanei vertebrale.
Pentru eliminarea acestei cauze favorizante de atitudine vicioasă, se indică folosirea băn-
cilor individuale care pot fi adaptate cu uşurinţă în funcţie de talia elevului.
Pentru profilaxia atitudinilor vicioase se recomandă:
 cunoaşterea cauzelor şi a împrejurărilor care determină atitudinea vicioasă şi înlăturarea
lor la timp;
 îmbunătăţirea stării de sănătate a organismului prin procedee de călire, exerciţii fizice,
etc;
 îmbunătăţirea factorilor şi a condiţiilor activităţilor zilnice;
 asigurarea obligatorie a odihnei zilnice;
 dormitul cu faţa în jos, pe abdomen şi evitarea încălţămintei cu tocuri înalte la fete. Dintre
sporturi sunt indicate alergările de viteză care dezvoltă psoas-iliacul, gimnastica la aparate, boxul
şi înotul.

24
TRATAMENT IGIENO-DIETETIC

Sunt indicate:
 igiena corporală, a îmbrăcămintei şi a locuinţei;
 alimentaţie bogată în proteine şi săruri minerale;
 regim de odihnă adecvat (pe pat tare);
 viaţa în aer liber, cu multă mişcare, cura heliomarină, sport (înot, volei, gimnastică);
 menţinerea unei poziţii (posturi) corecte a trunchiului;
 corectarea tulburărilor de statică.

TRATAMENT MEDICAMENTOS

Se administrează antiinflamatoare, antalgice şi decontracturante, acestea din urmă având

rol de relaxare a musculaturii ale căror contracţii pot genera deformări ale coloanei.
Administrarea de cortizon joacă un rol foarte important, dar trebuie avut în vedere dozajul şi
stadiul evolutiv. Se mai administrează calciu şi Clorocalcin. Se mai prescriu vitamine din
grupurile D, B şi vitamina C.

TRATAMENT ORTOPEDIC

Criterii de indicaţie terapeutică:

1. Gradul curburii vertebrale este un criteriu important pentru indicaţia terapeutică, astfel:
a. lordozele sub 25 de grade se tratează de obicei prin mijloace kinetoterapeutice;
b. lordozele între 25 şi 30 de grade se tratează prin mijloace ortopedice (redresări cu ajutorul
aparatelor gipsate şi menţinerea corecţiei cu ajutorul corsetelor ortopedice);
c. lordozele, peste 50 de grade, nu pot fi corectate şi stabilizate decât printr-un tratament
chirurgical.
2. Supleţea coloanei vertebrale (posibilitatea de redresare a curburii) evaluată clinic şi
radiografic este un alt criteriu în alegerea tratamentului.
O coloană suplă, reductibilă va necesita numai kinetoterapie.
Dimpotrivă, o redresare parţială sau absentă, impune o corectare cu aparate gipsate şi corsete
ortopedice.
3. Un criteriu major îl reprezintă importanţa leziunilor structurale vertebrale, astfel:
a. leziunile grave, extinse la mai multe vertebre impun un tratament ortopedic, chiar dacă
gradul lordozei este relativ mic;
25
 b. dimpotrivă, o lordoză relativ importantă (25-30 de grade), dar suplă şi cu leziuni
structurale vertebrale mici, va reacţiona favorabil la kinetoterapie.

Tratamentul ortopedic îşi propune corectarea sau menţinerea deviaţiei vertebrale în scopul
neutralizării riscului de agravare a acesteia, folosindu-se de mijloacele pe care le are la dispoziţie
şi anume:
1. Aparatele Ortopedice Pasive care realizează corecţia deviaţiei folosind forţa de presiune,
la nivelul părţii convexe a curburii şi forţa de tracţiune.
Corectarea este în general realizată prin aparate gipsate succesive. Când se obţine corecţia
maximă, locul lor este luat de corsetele ortopedice.
2. Aparatele Ortopedice Active cu ajutorul lor corecţia se obţine printr-o autoredresare
activă a coloanei.
Acestea sunt corsetele ortopedice; ele sunt purtate permanent sau intermitent, în funcţie de
gravitatea curburii.
Alte Metode Ortopedice:
 tracţiunea continuă în timpul nopţii;
 electro-stimularea musculaturii cu ajutorul unor aparate special concepute, etc.

TRATAMENT CHIRURGICAL

Acesta se aplică deviaţiilor grave, evolutive, care se agravează lent, dar continuu şi după
încetarea creşterii.
Este nevoie de un tratament chirurgical pentru a reduce lordoza sau cauza, pentru a reduce
durerile cauzate de aceasta.
Atât tratamentul ortopedic, cât şi cel chirurgical sunt însoţite de kinetoterapie, care
urmăreşte asuplizarea coloanei vertebrale, pentru a uşura obţinerea redresării, precum şi
menţinerea unei troficităţi şi a unui tonus muscular corespunzător.

TRATAMENT RECUPERATOR

Pentru ca un copil cu deficit fizic să poată fi redat vieţii, unei vieţi potrivite posibilităţilor
sale şi util societăţii, se cere utilizarea tuturor mijloacelor medicale posibile spre realizarea
recuperării funcţionale. În aplicarea mijloacelor medicale de recuperare trebuie ţinut cont
permanent de obiectivele ce se urmăresc.
În aplicarea posibilităţilor medicale de recuperare vor trebui luate în considerare:
26
  tipurile de leziuni, anumite deficienţe, infirmităţi sau diformităţi ce pot fi hotărâtoare în
perspectivele individului;
 interesarea sau nu a sistemului nervos central. Aceasta priveşte capacitatea de participare
activă la procesul de recuperare;
 constituţia copilului (cuprinde atât dezvoltarea sa fizică cât şi calităţile sale psihice);
Pentru un larg proces, cum este procesul recuperării, aceste date sunt absolut necesare şi
adaptarea depinde mijlocit şi direct proporţional de calităţi.
 precocitatea tratamentului. Este de la sine înţeles că recuperarea este cu atât mai uşoară şi
mai favorabilă cu cât tratamentul este început mai devreme, după instalarea deficienţei. Pe de
altă parte acest lucru va preveni instalarea atrofiilor musculare, a redorilor articulare, a
deficienţelor metabolice şi a tulburărilor psihice interne infirmităţii; totodată, procesul de
refacere, de corectare sau de recuperare funcţională, este mai uşor în primele faze.
Electroterapia: rolul său este de a reduce retracţiile şi contracţiile prin încălzirea profundă
a regiunii (ultrasunete, curenți diadinamici), de a asupliza ligamentele retractate şi sclerozate
(ionizări cu iodură de potasiu 4-5%, ultrasunete cu hidrocortizon 1% sau fenilbutazonă), de a
limita efectele dureroase ale altor afecțiuni secundare. Contracturile musculare, mai ales cele
dureroase la solicitările pasive, de întindere, mai pot beneficia de băi de lumină infraroşii, masaj,
iar hipotoniile musculare de termoterapie.
Balneokinetoterapia: este aplicată în bazine cu apă dulce sau carbogazoasă. În tratamentul
profilactic al lordozei, înotul şi gimnastica respiratorie au o mare eficienţă.
Înotul trebuie să fie simetric şi făcut mulţi ani la rând (bras, spate, fluture, delfin). Este un
excelent mijloc activ de autocontrol, de reechilibrare a curburilor coloanei vertebrale şi de
dirijare a dezvoltării simetrice a toracelui.
Gimnastica respiratorie, în apă, se face sub formă de înot sau programe specializate.
Exerciţiile se execută timp de 10-15 minute, bolnavul fiind scufundat în apă până la bărbie,
membrele inferioare întinse şi atingând fundul bazinului cu vârful degetelor de la picioare.
Această gimnastică asuplizează curburile, nivelează centurile, stimulează autocontrolul şi
favorizează dezvoltarea simetrică a toracelui şi creşterea capacităţii vitale.
Kinetoterapia: kinetoterapia regiunii toraco-lombare constă în efectuarea unor mişcări
pasive şi active. Mişcările pasive constau în mişcări de lateralitate ale trunchiului şi mişcări de
flexie şi extensie ale coloanei toraco-lombare sau mişcări de rotaţie, dacă coloana permite, toate
acestea fiind executate cu ajutorul kinetoterapeutului. Mişcările active constau în executarea
acestora fără ajutorul kinetoterapeutului. Se execută şi mişcări active cu rezistenţă.

27