Sunteți pe pagina 1din 48

CUPRINS

CAP. I. – DATE METODICO-ŞTIINŢIFICE ŞI


TEORETICE

1.1. DEFINIŢIE. NOŢIUNI GENERALE


1.2. ANATOMIA ŞI BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE
1.2.1. ANATOMIA COLOANEI VERTEBRALE
1.2.2. ARTICULAŢIILE COLOANEI VERTEBRALE
1.2.3. MUŞCHII COLOANEI VERTEBRALE
1.2.4. BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE
1.3. ETIOPATOGENIE
1.4. CLASIFICAREA LORDOZELOR
1.5. ANATOMIE PATOLOGICĂ
1.6. SIMPTOMATOLOGIE
1.7. EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC

1
CAP. II. – METODE DE TRATAMENT
2.1. TRATAMENT PROFILACTIC ŞI IGIENO-DIETETIC
2.2. TRATAMENT ORTOPEDIC
2.3. TRATAMENT CHIRURGICAL
2.4. TRATAMENT BALNEOFIZICAL ŞI KINETOTERAPEUTIC
2.4.1. HIDROTERMOTERAPIE
2.4.2. ELECTROTERAPIE
2.4.3. MASOTERAPIE
2.4.4. KINETOTERAPIE
2.4.5. TERAPIA OCUPAŢIONALĂ
2.4.6. BALNEOTERAPIE

CAP. III. – STUDIU DE CAZ


CAZUL NR. 1
CAZUL NR. 2

BIBLIOGRAFIE

2
INTRODUCERE

În societatea modernă, recuperarea medicală reprezintă un domeniu de mare


actualitate, aflat într-o continuă dezvoltare.
Motivele sunt lesne de înţeles, dacă luăm în considerare două aspecte
esenţiale : incidenţa tot mai mare a bolilor cronice şi traumatismelor, precum şi
creşterea numerică a populaţiei de vârsta a treia.
Contribuie în plus accentuarea gradului de conştientizare a societăţii privind
importanţa reintegrării individului, afectat de boală sau traumatism, în mediul
familial şi socio-profesional.
Tratamentul prin miscare poate da rezultate surprinzătoare dacă este aplicat
metodic si perseverent, administrat si dozat cu compeţenta, dar poate fi dăunator
când se comit erori privind indicaţiile, măsura si modul de aplicare.

3
CAP. I. – DATE METODICO-ŞTIINŢIFICE
ŞI TEORETICE

1. 1. DEFINIŢIE. NOŢIUNI GENERALE.


Lordoza reprezintă o deviaţie a coloanei vertebrale, în plan sagital cu
concavitatea îndreptată posterior, prin accentuarea curburilor fiziologice.

Lordoza sau “spatele în şa” este un termen medical folosit pentru a descrie
curbura anterioară a unei porţiuni a coloanei vertebrale. Două segmente ale
coloanei sunt în mod normal lordotice: lombară şi cervicală. Acestea au o curbură
cu convexitatea anterior şi concavitatea posterior în contextul anatomiei umane.
Lordozele spinale sau curburile secundare sunt determinate în principal prin
diferenţa grosimii jumătăţii anterioare faţă de cea posterioară a discului vertebral.
Se agravează la pubertate sau nu devine evidentă până la 25 de ani.
Dezechilibrul în tensiunea musculară şi lungimea muşchilor este de asemeni
o cauză. Curburile lordozice excesive sunt denumite “spate în şa” sau “spate
scobit”.

4
Cauzele comune ale lordozei excesive includ:
− slăbirea muşchilor spatelui

− grăsime viscerală crescută

− sarcina
Pierderea lordozei normale a spatelui este denumită spatele rigid şi apare
prin fuziune chirurgicală.
Lordoza este descoperită la toate grupurile de vârstă. Afectează mai ales
coloana lombară, dar şi cervicală. Când este descoperită lombar, pacientul prezintă
spate în şa, fesele proeminente şi postura exagerată. Lordoza lombară poate fi
dureroasă, uneori afectând mişcarea.
Datorită tonusului crescut a muşchiului psoasiliac şi a slăbirii tonusului
abdominalilor, bazinul cade mai mult înainte decât normal şi astfel se exagerează
curbura lombară.
Apariţia lordozei a fost pusă în legătură cu poziţia incorectă a corpului, fie
din obişnuinţă , fie din cauza vreunei slăbiciuni a muşchilor. În unele cazuri
lordoza apare la femei după sarcină, deoarece există o slăbiciune a muşchilor
abdominali. O cauză favorizantă la femei este purtarea încălţămintei cu tocuri
înalte, care duc la înclinarea bazinului înainte şi a trunchiului înapoi, determinând
lordozarea.
Lordoza este prezentă şi în locurile cu luxaţie congenitală de şold bilaterală,
în spondilolistezis ( alunecarea în faţă, parţială sau totală,a unei vertebre sau a unui
segment de coloană vertebrală) şi în enopatii. La rândul ei lordoza poate fi cauza
deviaţiilor algice lombare şi sacrale, albuminuriei, prin jenarea funcţiei rinichilor,
precum şi a oboselii în mers şi staţionare.
Factorii favorizanţi pentru lordoză:
Câteva procese patologice pot afecta integritatea structurală a coloanei şi
contribui la lordoză. Unele cauze comune includ: cifoza, obezitatea, osteoporoza şi
spondilolistoza:
-cifoza forţează spatele la compensarea dezechilibrului creat de curbura la
nivel superior

5
-obezitatea poate forţa unele persoane să se lase pe spate pentru a ameliora
dezechilibrul
-osteoporoza este o boală a densităţii osoase care determină diminuarea
inălţimii vertebrelor alterând integritatea coloanei
-spondilolistoza apare când o vertebră prolapsează anterior faţă de restul
coloanei, afectează mai ales coloana lombară.

1. 2. ANATOMIA ŞI BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE

1.2.1. ANATOMIA COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor.


De ea sunt legate toate celelalte segmente, care alcătuiesc trunchiul (toracele şi
bazinul), şi tot de ea se articulează membrele superioare şi membrele inferioare. Ea
ne conferă simetria corpului şi direcţia de mişcare. Tot ea face posibilă atât
mobilitatea, cât şi stabilitatea corpului.
Coloana vertebrală are direcţie verticală, însă nu este dreaptă.
În ansamblul său prezintă urmatoarele curburi :
− în plan sagital (antero – posterior), concav posterior, numită lordoză (în

regiunea cervicală şi lombară) şi concav anterior, numită cifoză (în


regiunea toracală şi a osului sacrum) ;

6
- în plan frontal (lateral), numită scolioză ;
Curburile transformă coloana într-un resort spiralat şi îi conferă o rezistenţă
sporită la diferite încărcături comparativ cu o coloană dreaptă.

CURBURILE COLOANEI VERTEBRALE

• Curbura cervicală are convexitatea orientată anterior şi este puţin


pronunţată. Ea se întinde între atlas (C1) şi a doua vertebră toracală (T2);
• Curbura toracală se numeşte curbură dorsală. Ea are convexitatea înapoi şi
este cea mai întinsă dintre toate curburile coloanei vertebrale, fiind cuprinsă
între T1 şi T12;
• Curbura lombară are convexitatea îndreptată anterior şi se întinde de-a
lungul celor cinci vertebre lombare, fiind mai accentuată în dreptul ultimelor
trei vertebre. Această curbură este mai accentuată la femei;

7
Curburile antero-posterioare ale coloanei vertebrale reprezintă un caracter
specific omului şi apariţia lor este în legatură cu mersul biped, adică cu poziţia
ortostatică ; curburile au un rol important în păstrarea poziţiei normale a corpului,
atât în poziţie statică cât şi în poziţie de mers. Ele au rolul de a amortiza anumite
forţe care se exercită asupra coloanei vertebrale.
Curburile coloanei vertebrale care au convexitatea îndreptată anterior se mai
numesc şi lordoze; putem vorbi despre lordoza cervicală şi lordoza lombară. Din
cauze variate aceste curburi fiziologice îşi pot schimba raza de curbură, devenind
mai accentuate şi dau stări patologice care deformează coloana vertebrală şi întreg
corpul.

8
Coloana vertebrală este un segment complex, cu o mare importanţă
funcţională. Este alcătuită din:
− 33-34 vertebre,
− 344 suprafeţe articulare,
− 24 discuri intervertebrale,
− 365 ligamente,
− 730 inserţii musculare.
Coloana vertebrală este alcătuită din suprapunerea pieselor osoase numite
vertebre. O vertebră este alcătuită dintr-o parte anterioară numită corp şi o parte
posterioară numită arc. Aceste două părţi închid între ele canalul vertebral.
Cunoscând alcătuirea unei vertebre, în cadrul articulaţiilor coloanei
vertebrale vom vorbi despre articulaţiile corpilor vertebrali, articulaţiile apofizelor
articulare, articulaţiile lamelor vertebrale, articulaţiile apofizelor spinoase şi
articulaţiile apofizelor transverse.

9
1.2.2. ARTICULAŢIILE CORPILOR VERTEBRALI

a) suprafeţele articulare sunt date de feţele superioară şi inferioară, uşor


concave ale corpilor vertebrali. Între aceste suprafeţe osoase se găsesc discurile
intervertebrale.
b) discurile intervertebrale sunt formaţiuni fibro-cartilaginoase alcătuite
dintr-o porţiune fibroasă periferică (inelul fibros) şi o porţiune centrală (nucleul
pulpos). Discul intervertebral începe să se constituie încă de la embrionul de 40
mm. Rezistenţa inelului fibros creşte de la centru spre periferie. Inelul fibros este
format din lame de fibre conjunctive care se inseră profund pe zona compactă
osoasă.
Rolul discurilor intervertebrale este multiplu:
– contribuie, prin rezistenţa lor, la menţinerea curburilor coloanei;
– favorizează, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de echilibru după
terminarea mişcării;
– transmit, în toate direcţiile, greutatea corpului diferitelor segmente ale

10
coloanei;
– amortizează şocurile sau presiunile la care fiecare segment este supus în
mod special în cursul mişcărilor şi eforturilor.
Menajarea discurilor intervertebrale faţă de solicitările inerente reprezintă o
obligativitate faţă de corpul nostru. Chiar şi în şederea pe un scaun, când speteaza
este înclinată înapoi, lordoza lombară normală dispare, articulaţia coxo-femurală se
extinde şi solicitarea discurilor intervertebrale este mai mare. În mod corect, se
şade astfel, încât lordoza lombară să se menţină, ceea ce atrage o mai bună
echilibrare a coloanei vertebrale.

În toată lungimea coloanei vertebrale se întind două ligamente:


– ligamentul vertebral comun anterior pus în tensiune în timpul extensiei
coloanei, pe care o limitează
− ligamentul vertebral comun posterior pus în tensiune de mişcarea de

flexie a coloanei pe care o limitează.

Articulaţiile apofizelor articulare


Aceste articulaţii sunt plane şi permit doar simpla alunecare a suprafeţelor

11
articulare una pe cealaltă.
Articulaţiile lamelor vertebrale
Acestea nu sunt articulaţii propriu-zise. Ele sunt unite prin ligamente speciale,
numite ligamente galbene, care prin structura lor, permit apropierea şi depărtarea
lamelor vertebrale una faţă de alta.
Articulaţiile apofizelor spinoase
Apofizele spinoase sunt unite între ele prin două feluri de ligamente:
ligamentele interspinoase (între două apofize spinoase) şi ligamentul supraspinos
(pe toată lungimea coloanei vertebrale). În regiunea cervicală posterioară,
ligamentul are rolul de a menţine pasiv capul şi gâtul, pentru a nu se flecta înainte.
Articulaţiile apofizelor transverse
Apofizele transverse sunt unite prin ligamentele intertransverse.
Articulaţia occipito-atlantoidă
Este o diartroză bicondiliană. Suprafeţele articulare sunt, pe de o parte, cei
doi condili occipitali care privesc în jos, înainte şi în afară şi au formă convexă şi
pe de altă parte, cele două cavităţi glenoide ale atlasului, care privesc în sus, înainte
şi înăuntru şi au formă concavă. Suprafeţele articulare sunt acoperite de un strat
subţire de cartilaj hialin şi sunt unite între ele printr-o capsulă subţire, întărită de
două ligamente, anterior şi posterior.

1.2.3. MUŞCHII COLOANEI VERTEBRALE

Segmentul motor al coloanei vertebrale este alcătuit din:


– discul intervertebral şi ligamentele sale
– găurile de conjugare
– articulaţiile interapofizare
– apofizele spinoase cu ligamentele lor
Partea anterioară a segmentului motor este mai puţin mobilă, mai solidă, are
rare inserţii musculare şi susţine pasiv coloana.
Partea posterioară a segmentului motor are multe inserţii musculare şi este

12
principalul element motor al coloanei vertebrale.
a) Muşchii gâtului:
• sternocleidomastoidianul situat pe faţa laterală a gâtului, pe sub muşchiul
pielos al gâtului şi îndreptat diagonal de sus în jos dinapoi înainte şi din afară
înăuntru. Proximal se inseră pe apofiza mastoidă a osului temporal, iar distal se
inseră prin două capete: unul pe manubriul sternal (capătul sternal) şi unul pe
partea internă a claviculei (capătul clavicular). Acest muşchi flectează capul pe
coloană, îl înclină (apleacă) lateral de partea lui şi îl rotează îndreptând bărbia în
partea opusă.
• scalenii (anterior, mijlociu şi posterior) se întind de la apofizele transverse
ale ultimelor şase vertebre cervicale la primele două coaste. Când iau punct fix pe
capetele distale, înclină de partea lor coloana vertebrală cervicală. Când iau punct
fix pe capetele proximale, devin muşchi inspiratori.

b) Muşchii prevertebrali: ei se găsesc pe faţa anterioară a coloanei


vertebrale
• dreptul anterior al capului se inseră proximal pe osul occipital, înaintea
găurii occipitale; se împarte în patru fascicule şi se inseră distal pe tuberculii
anteriori ai vertebrelor cervicale 3, 4, 5, 6. Este flexor al capului pe coloana
cervicală.
• micul drept anterior al capului situat imediat înapoia precedentului, se
inseră proximal pe osul occipital, iar distal, pe masele laterale şi pe apofizele
transverse ale atlasului. Flectează capul pe coloană.
• lungul gâtului se întinde de la tuberculul anterior al atlasului până la corpii
vertebrali ai primelor trei vertebre dorsale. Este flexor şi rotator al coloanei
vertebrale
cervicale.

c) Muşchii abdominali antero-laterali:


• marele drept al abdomenului; cele trei fascicule ale sale se inseră

13
proximal pe cartilajele costale ale coastelor 5, 6, 7. Distal, se inseră pe marginea
superioară a pubisului. Când ia punct fix pe pubis, coboară coastele (muşchi
expirator) şi flectează toracele pe bazin. Când ia punct fix pe coaste, flectează
bazinul pe torace. Prin contracţia lui ajută împreună cu ceilalţi muşchi la
comprimarea viscerelor şi expulzarea conţinutului acestora.
• marele oblic al abdomenului (oblicul extern) este muşchi superficial. Se
inseră proximal pe ultimele 7-8 coaste, iar distal, pe marginea crestei iliace, pe
spina iliacă antero-superioară, pe marginea anterioară a osului coxal, pe pubis şi pe
linia albă care este o bandă conjunctivă rezistentă care se întinde pe linia mediană
de la pubis la apendicele xifoid şi rezultă din încrucişarea aponevrozelor muşchilor
largi ai abdomenului. Când ia punct fix pe bazin coboară coastele (muşchi
expirator), flectează toracele pe bazin şi comprimă viscerele abdominale. Când ia
punct fix pe torace, este un flexor al bazinului pe torace. Când se contractă de o
singură parte, este un rotator al coloanei vertebrale.
• micul oblic al abdomenului (oblicul intern) este situat sub marele oblic. Se
inseră distal, pe spina iliacă antero-superioară, pe creasta iliacă, pe apofizele
transverse ale primei vertebre sacrate şi ale ultimelor vertebre lombare.
• transversul abdomenului: fasciculele lui pornesc de la ultimele coaste,
apofizele transverse ale coloanei lombare, marginea internă a crestei iliace.
Anterior ele formează o aponevroză largă ce se inseră pe linia albă, la care
participă. Comprimă viscerele abdominale, iar secundar este muşchi expirator.

d) Muşchii lombo-iliaci închid posterior cavitatea abdominală.


• pătratul lombelor situat pe laturile coloanei lombare cu trei grupe de
fascicule: ilio-costale, ilio-transversale şi costo transversale. De la coasta a 12-a la
creasta iliacă. Când ia punct fix pe creasta iliacă coboară ultimele coaste (muşchi
expirator) şi înclină coloana lateral. Când ia punct fix pe torace, înclină bazinul
lateral pe torace.
• psoasul iliac situat în partea posterioară a abdomenului, în fosa iliacă
internă şi în partea anterioară a coapsei. Este format din două porţiuni: psoasul şi

14
iliacul. Ambele porţiuni se inseră distal, printr-un tendon pe micul trohanter al
extremităţilor superioare ale femurului. Are acţiuni foarte importante: flectează
coapsa pe bazin, flectează coloana vertebrală şi bazinul pe coapsă, flectează
trunchiul pe bazin, rotator al coloanei.
Împreună cu muşchii abdominali, cu cei ai spatelui şi cu ischio-gambierii
asigură echilibrul trunchiului pe coapsă.

15
e) Muşchii posteriori ai coloanei vertebrale sunt în număr mare:
• trapezul, prin baza lui se inseră pe linia mediană de la protuberanţa
occipitală externă, pe ligamentul cervical posterior şi pe apofizele spinoase ale
vertebrelor cervicale inferioare şi ale celor dorsale. Prin vârful lui se inseră pe cele
două oase ale centurii scapulare. Rolul lui: mobilizează centura scapulară şi umărul
ridicându-le şi apropiind omoplatul de coloană, înclină capul şi coloana cervicală
lateral şi înclină coloana dorsală spre omoplatul de aceeaşi parte.
• marele dorsal, prin baza lui se inseră pe ultimele 4 coaste, pe apofizele
spinoase ale ultimelor vertebre dorsale şi lombare şi pe buza externă a crestei
iliace. Rolul lui: este adductor, proiector înapoi şi rotator înăuntru al braţului;
tracţionează asupra coastelor (muşchi expirator), tracţionează asupra trunchiului
spre braţ (ca în mişcarea de atârnare sau căţărare).
• romboidul situat în partea inferioară a cefei şi în partea superioară a
regiunii dorsale. Rolul lui: trage omoplatul înăuntru şi îl basculează, apropiind
vârful omoplatului de coloană; trage coloana spre omoplat.
• unghiularul situat pe partea laterală a cefei. Proximal, se inseră pe
apofizele transverse ale primelor 5 vertebre cervicale, iar distal, pe unghiul supero-
intern al omoplatului. Rolul lui: trage omoplatul în sus, înclină lateral coloana
cervicală pe partea lui.
• micul dinţat postero-superior, situat sub romboid, este muşchi inspirator.
• micul dinţat postero-inferior. De la apofizele spinoase D11-L3 până pe
ultimele 4 coaste. Este muşchi inspirator.
• muşchii cefei. Situaţi sub trapez, romboid şi micul dinţat, deasupra
unghiularului, sunt în număr de 8. Cel mai important este muşchiul splenius. Sunt
muşchi de extensie, înclinaţie laterală şi de rotaţie a capului.
• muşchii spinali se găsesc în şanţurile vertebrale formate din apofizele
spinoase şi coaste (ilio-costalul, lungul dorsal, spino-transversalul). La nivelul
regiunii lombare inferioare alcătuiesc sacro-spinalul. Rolul lor: sunt muşchi
extensori ai coloanei şi menţin echilibrul extrinsec al acesteia.

16
1.2.4. BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE

Mişcările coloanei vertebrale sunt mişcări complexe. Ele se realizează prin


cumularea uşoarelor deplasări ale corpurilor vertebrale (la nivelul discurilor
intervertebrale şi la nivelul articulaţiilor). Aceste mişcări sunt limitate de rezistenţa
ligamentelor şi a articulaţiilor intervertebrale şi de gradul de compresibilitate a
ţesutului fibrocartilaginos din care este compus discul.
a) Mişcarea de flexie
În mişcarea de flexie, porţiunea anterioară a discurilor intervertebrale este
comprimată, în timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene,
ligamentele interspinoase, ligamentul supraspinos şi muşchii spatelui sunt puşi sub
tensiune. Muşchii care iniţiază mişcarea sunt cei ai peretelui abdominal în special
dreptul abdominal şi cei doi oblici, psoasul iliac şi muşchii subhioidieni şi
sternocleidomastoidienii. O dată iniţiată mişcarea, grupul antagonist al flexorilor
(extensorii coloanei) intră în acţiune şi gradează flectarea trunchiului, învingând
forţele gravitaţionale.
b) Mişcarea de extensie
În mişcarea de extensie, porţiunile posterioare ale discurilor intervertebrale
sunt comprimate, în timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub
tensiune. Extensia este blocată în ultima fază de intrarea în contact a apofizelor
articulare şi apoi a apofizelor spinoase. Muşchii şanţurilor vertebrale, deci muşchii
extensori, sunt cei care iniţiază mişcarea, care apoi este controlată de grupul
anterior. Mai intervin în extensie şi: spleniusul capului, muşchii posteriori ai
gâtului, interspinoşii şi muşchii sacrospinali.
c) Mişcarea de înclinare laterală (îndoire)
Această mişcare are maximum de amplitudine în segmentul dorsal. Muşchii
în înclinare sunt: pătratul lombelor, psoasul, intertransversalii şi dreptul lateral al
capului. Mai pot interveni şi muşchii şanţurilor vertebrale şi în special sistemul

17
transverso-spinos, sternocleidomastoidianul (STM), scalenii, muşchii cefei,
trapezul, marele şi micul oblic abdominal.
d) Mişcarea de rotaţie (răsucire)
Este maximă în regiunea cervicală. Coloana dorsală se rotează puţin şi
numai dacă se înclină şi lateral. Coloana lombară se răsuceşte când este în extensie.
Muşchii care execută mişcarea sunt: oblicii abdominali, intercostalii, sistemul
spino-transvers al muşchilor şanţurilor vertebrale. Răsucirea de aceeaşi parte se
face prin: marele dorsal, spleniusul, lungul gâtului şi micul oblic abdominal.
Răsucirea de partea opusă se face prin: spino-transvers şi marele oblic abdominal.

Biomecanica articulaţiei occipito-atlantoidiene


Articulaţia acţionează ca o pârghie de gradul I, cu punctul de sprijin în
articulaţie, plasat între forţa dată de muşchii cefei şi rezistenţa dată de greutatea
capului care tinde să cadă înainte. Ea permite mişcări de flexie cu amplitudinea de
20o, de extensie de 30o şi de înclinare laterală de 15o. Muşchii flexori sunt: marele
şi micul drept anterior ai capului şi dreptul lateral al capului. Muşchii extensori
sunt: trapezul, splenius, marele complex, marele şi micul drept posterior ai capului.
Muşchii pentru înclinare sunt: trapezul, spleniusul, micul complex, STM, dreptul
lateral al gâtului.

Biomecanica articulaţiei atlanto-axoidiene


Este articulaţia dintre prima şi a doua vertebră cervicale (atlas şi axis).
Vertebra atlas nu are corp vertebral şi nici apofize articulare inferioare, acestea
fiind reduse la simple suprafeţe articulare, aflate pe feţele inferioare ale maselor lui
laterale. Împreună cu acestea, apofizele articulare superioare ale axisului
realizează articulaţiile atlanto-axoidiene laterale, articulaţii plane ca şi cele dintre
apofizele articulare ale celorlalte vertebre. Prin ea se realizează numai mişcarea de
rotaţie a capului cu o amplitudine de 30º de o parte şi de alta. La rotaţii de
amplitudini mai mari iau parte şi articulaţiile vertebrelor subiacente.

18
Tonusul muscular este starea de contracţie statică sau de tensiune
permanentă a muşchiului relaxat, se menţine prin mecanism reflex şi influenţează
proprietăţile muşchiului. Are rol în determinarea formei corpului, stabilitate
articulară, metabolism şi termoreglare. Variază în funcţie de vârstă, stare de
sănătate, sex, antrenament. Hipotonia şi hipertonia musculară în limite fiziologice
nu produc modificări importante, dar peste anumite limite pot determina, iniţial
deviaţii ale coloanei şi ulterior chiar deformaţii. Prin antrenament bine condus,
proprietăţile muşchiului (tonus, excitabilitate, contractilitate, elasticitate,
plasticitate) se pot dezvolta până la valori superioare.

Bilanţul muscular

Bilanţul muscular apreciază forţa unui muşchi sau grup muscular cu ajutorul
unor tehnici de examinare manuală. Cel mai folosit sistem este cel care utilizează o
scară de la 5 la 0 .

Forţa 5 (normală) este atunci când se poate efectua o mişcare, împotriva


gravitaţiei, pe toată amplitudinea, împotriva unei forţe exterioare aproximativ egală
cu valoarea forţei normale.

Forţa 4 (bună) capacitatea de a deplasa antigravitaţional un segment,


împotriva unei rezistenţe mai mici.

Forţa 3 (acceptabilă) se apreciază în cazul în care segmentul este deplasat


împotriva gravitaţiei, fără altă rezistenţă. Reprezintă pragul funcţional minim
necesar pentru a deplasa diferitele segmente.

Forţa 2 (mediocră) permite mobilizarea, dar numai după eliminarea


gravitaţiei.

Foţa1 (schiţată) nu permite deplasarea segmentului, dar la palpare se percepe


contracţia.

Forţa 0 (absentă) când nu se percepe nici o contracţie.

19
1.3. ETIOPATOGENIE
Lordoza reprezintă o deviţie a coloanei vertebrale, în plan sagital cu
concavitatea îndreptată posterior, prin accentuarea curburilor fiziologice.
Lordozele sunt fiziologice în regiunea cervicala şi lombară până la un
anumit grad. Exagerarea lor mai ales în regiunea lombară la bolnavii cu scolioză
idiopatică, toracală, pune probleme terapeutice deosebite. Limita dintre normal şi
patologic este destul de greu de precizat în cazul lordozelor. Lordoza din regiunea
toracală este mai gravă dacă ajunge la T3 şi patologică dacaăajunge să intercepteze
T12. O lordoză atât de înaltă afectează organele mediastinale şi în special cordul şi
vasele mari.
Localizarea lordozelor este variată, dar cel mai des este întâlnită în regiunea
lombară sau toraco-lombară şi pot prezenta diverse forme clinice:
Lordoza statică (de obicei profesională) poate apărea în cazuri patologice şi
este deosebit de supărătoare (displazie luxantî a ambelor ţolduri, coxalgie, etc.). De
asemenea se poate întâlni la femeile obişnuite să poarte permanent încălţăminte cu
tocuri înalte, precum şi la cifotici sau bolnavii cu pelvisul basculant posterior
(sacro-orizontalizat).
Lordoza dinamică cu patologie neurologică diversă, distrofică sau ca
rezultat al dezechilibrului dintre flexorii şi extensorii trunchiului (exemplu: atoniile
abdominale, rahitism, tumori, tulburări digestive).
Lordoza fixă care apare în următoarele circumstanţe: la adolescenţi (lordoza
dureroasă a adolescenţilor, posttraumatic ca rezultat a unei retracţii fibroase post-
inflamatorie sau dezechilibrelor sacrococcigiene prin alunecări ale vertebrelor).
Lordozele pot avea cauze multiple de producere: rahitism, osteoporoze,
torticolis, afecţiuni posttraumatice, boli ale sistemului nervos central, paralizia
spastică, spondilita anchilozantă, tulburări de auz, atitudini vicioase şi datorită
spondilozelor la nivelul coloanei lombare.
Lordoza este mai frecventă la femei, în special cele care poartă tocuri înalte
şi după naştere datorită atoniei musculare abdominale. Lordoza o întâlnim des la

20
gimnaste, înotătoare, gravide, persoane grase, la balerine (din cauza mersului pe
vârfuri), la persoane care poartă încălţăminte cu tocuri înalte (se produce un
dezechilibru spre înainte ce se compensează prin înclinarea trunchiului înapoi în
curbura lombară).

1.4. CLASIFICARE DUPA CAUZE

Lordozele pot îmbrăca diferite forme:


- înclinarea sau lordoza statică, ce apare la cifotici sau la bolnavi cu pelvisul
basculat posterior.
- lordoze fixe care apar după traumatisme sau ca rezultat al unei retracţii fibroase
postinflamatorii.
- lordoze de sinergie dinamică rezultat al dezechilibrului dintre flexorii şi
extensorii trunchiului (atoniile abdominale din rahitism, tumori).

LORDOZA FIXĂ:
Este dureroasă în general şi apare în următoarele circumstanţe:
- la adolescenţi;
- post-traumatic ;
- secundar dezechilibrelor sacro-coccigiene;
- prin alunecări ale vertebrelor.

LORDOZA STATICĂ (PROFESIONALĂ):


Poate apare şi în cazuri patologice şi este deosebit de supărătoare.
Deasemenea o putem întâlni la femeile obişnuite să poarte permanent încălţăminte
cu tocuri înalte.

LORDOZA DINAMICĂ:
Această formă clinică are etiologie patologică, neurologică, şi distrofică: rahitism,
tulburări digestive, tumorale (abdominală), fiziologică (sarcina).

21
1.5 ANATOMIE PATOLOGICĂ

Gâtul şi capul rămân pe verticală sau se înclină înainte pentru a compensa


curbura lordotică cervicală. În regiunea lombară, bazinul prezintă o anteversie
accentuată tinzând să se culce pe orizontală. Abdomenul proemină înainte, iar
membrele inferioare sunt întinse din genunchi sau cu genunchii în hiperextensie
(genum recurvatum).

Cu timpul hiperlordoza va avea repercursiuni asupra apofizelor spinoase la


care se vor produce leziuni de uzură. Devine patologică când curbura lordotică
fiziologică este depăşită ca amplitudine sau când este localizată în regiunea
dorsală.
Dupa Vandervael, statul la verticală accentuează curburile fiziologice ale
coloanei, scurtând spinalii, ei fiind muşchii care lordozează şi nu greutatea
corpului şi slăbiciunea extensorilor. O cauză care determină compensarea lordotică
ar fi mobilitatea redusă în mişcarea de abducţie a membrelor, 45º pentru articulaţia

22
coxo-femurală şi 90º pentru articulaţia scapulo-humerală, iar depăşirea acestor
limite se caracterizează prin lordoze.

Lordoza este la originea tuturor devierilor de coloană vertebrală deoarece


omul prin ridicarea sa la verticală, de la poziţia de patruped şi prin mişcarea
membrelor, pornind de la o amplitudine medie, nu face altceva decât să accentueze
lordozele fiziologice. Pe de altă parte, mişcările de proiecţie anterioară a braţelor şi
de extensie a coapselor peste o anumită limită, nu se poate face decât cu
compensare lordotică.
Muşchii spinali, extensori ai coloanei vertebrale, am văzut că produc
lordoza, în compensare - cifoza. Ei mai au şi o acţiune de rotatori şi flexori laterali
ai coloanei şi deci pot contribui şi la formarea scoliozei de unde rezultă că la
originea deviaţiilor coloanei nu sunt decât lordoze.
S-a constatat că spaţiul popliteu al membrelor inferioare ar fi o a treia
concavitate posterioară împreună cu celelalte două: lombară şi cervicală. Încercând
să întindem picioarele din genunchi, din poziţia şezând, acest lucru nu este posibil
decât prin ştergerea curburii lordotice, mai ales cea lombară şi invers.
S-a constatat ca lordoza este însoţită de rotarea interna a membrelor
inferioare şi superioare. Se poate spune ca muşchiul diafragmei în afara acţiunii

23
sale în respiraţie este un muşchi lordozant dacă ţinem seama de inserţiile lui pe
vertebrele 2, 3 şi chiar 4 lombare.
Accentuarea curburii lordotice prin anteversia bazinului este posibilă în
cazurile următoare:
- Atonia abdominalilor, în special al dreptului abdominal. Mişcările
nesusţinute anterior trag coloana lombară, de care sunt fixate şi
abdomenul proemină.
- Astenia generală continuă sau ocazională, lipseşte individul de tonusul
posturii, lăsându-se apăsat de greutatea corpului susţinut, se poate spune că
susţinerea este facută numai de ligamente fără participarea continuă a
musculaturii erectoare.
- Atonia cvadricepsului care determină o flexie a genunchilor prin
relaxarea ischiogambierilor;
- Rotatorii membrelor superioare şi inferioare hipotonice, contribuie la
accentuarea lordozelor cervicale şi lombare, ca muşchi sunt corectori.
- Folosirea incorectă a inspiraţiei diafragmatice care poate contribui la
lordozare.

Afecţiunile care pot însoţi lordoza sunt:


• Spondilita anchilozantă;
• Luxaţiile congenitale de şold bilaterale;
• Miopatiile prin lezarea muşchilor fesieri.
Pentru instituirea unui tratament corect şi eficient este necesar în primul rând
să cunoaştem particularităţile fizio-patogenice ale regiuni respective. De o parte şi
de alta a şanţului median se află masele musculare paravertebrale care se continuă
lateral cu reliefurile costale. Pielea spatelui este groasă, mobilă pe coaste , fixată pe
linia mediană prin tracte fibroase care se prind pe apofizele spinoase ale
vertebrelor.
Ţesutul subcutanat este mai lax pe coaste, mai mult sau mai puţin lipidic,
spre deosebire de cel de pe spate unde este mai strâns lipit de ţesutul adipos.

24
Planurile profunde musculare cuprind patru planuri de muşchi:
- un prim plan format din muşchiul trapez şi muşchiul marele dorsal,
- al doilea plan alcătuit din muşchiul romboid şi pătratul lombar,
- al treilea plan este format din muşchii dinţaţi,
- al patrulea plan(cel mai profund) cuprinde muşchii spinali în regiunea dorsală şi
fac masă comună cu regiunea lombo-sacrată.
În ansamblu, formaţiunile musculare formează o masă care umple scutul
costo-vertebral, având cea mai mare pondere către linia mediană subţiindu-se
treptat către unghiul coastelor.
Cunoscând aceste particularităţi, tratamentul va ţine seama de:
- tipul de leziune, anumite deficienţe, infirmităţi, sau deformaţii ce pot fi
hotărâtoare în cea ce priveşte orientarea profesională şi gradul de recuperare.
- participarea sau nu a sistemului nervos central.

1.6. SIMPTOMATOLOGIE

Simptomatologia subiectivă a lordozelor este foarte redusă. În perioada de


evoluţie a suferinţei, bolnavii acuză simptome de astenie, durere. Astenia este
relativă; pacientul nu este capabil la eforturi fizice şi intelectuale. Musculatura îi
oboseşte repede în diverse posturi.
Durerea este un simptom frecvent, datorită instalării contracturilor sau a
atrofiilor musculare, redorilor articulare, fie în creşterea vitezei de conducere
nervoasă, a diminuării mişcărilor şi slăbiciunea sistemului nervos central.

CRITERII PENTRU SUSŢINEREA DIAGNOSTICULUI (EXAMENUL


CLINIC, RADIOLOGIC ŞI DE LABORATOR)
Poziţia zero a coloanei este realizată în ortostatism, în rectitudine, având ca
repere :
- verticala firului cu plumb, care cade de la protuberanta occipitală, de-a
lungul spinelor vertebrale, în şanţul interfesier şi între cele două maleole interne ;

25
- linia dintre vârfurile scapulelor şi linia bicretă, care sunt orizontale şi
paralele ;
- occiputul, zona dorsală medie, fesele şi taloanele, care sunt tangente în plan
vertical (perete) ;
- verticala care trece prin tragus, prin faţa anterioară a umărului, marginea
anterioară a marelui trohanter, marginea externă a piciorului, la nivelul liniei
Chopart.
Clinica lordozelor nu pune probleme prea grele examinatorului. Bolnavul va
fi examinat în flexie anterioară a trunchiului şi în decubit ventral-dorsal.
Examenul va cuprinde :
- proba firului cu plumb,
- măsurarea săgeţii, curburii, flexibilitatea, mobilitatea şi reductibilitatea
diformităţii.
- vom constata eventualele modificări de la nivelul pelvisului, toracelui,
abdomenului şi articulaţiilor coxo-femurale.

Curbură lombară accentuată

26
Examenul radiologic este obligatoriu. La incidenţele obişnuite (faţă-profil)
vom adauga şi incidenţe oblice pentru că unele lordoze pot fi determinate de
spondiloze la nivelul vertebrei lombare L5.

1.7. EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC

Indiferent de tratament aceste curburi vor înregistra etape de agravare pe


care le putem grupa în ordine cronologică.
1. Ridicarea la poziţia ortostatică şi începutul mersului (1-2 ani);
2. Perioada de creştere (6-7 ani, 11-13 ani);
3. Diverse modificări fiziologice mai ales la femeile care au suferit
rahitismul curburii primare sau la indivizii care se dezechilibrează metabolic şi
endocrin, obezitate, acromegalie;
4. Senilitatea, când se pot instala osteoporoze severe la nivelul coloanei
vertebrale.
Gravitatea este dictată şi de gradul lordozei :
- uşoară (sub 25 grade)
- medie (între 25-30 grade)
- gravă (peste 50 grade)

27
Cap. II.
METODE DE TRATAMENT

Tratamentul lordozei este axat pe câteva principii, de care trebuie să se ţină


seama :
- cel mai eficient tratament este depistarea precoce
- kinetoterapia singură nici nu ameliorează lordoza, nici nu o controlează ;
- adevaratul tratament consta în corset + kinetoterapie
Tratamentul lordozelor se înscrie în contextul măsurilor terapeutice ale
scoliozei, fie că scolioza a generat lordoza, fie că lordoza a determinat apariţia unei
scolioze.
Avem tratament ortopedic, fizio-balneo-kinetoterapeutic şi când este cazul
interventii chirurgicale. Tratamentul ortopedic (corsete) şi fizio-balneo-
kinetoterapia dau rezultate bune. În unele cazuri sunt necesare intervenţiile
chirurgicale.

2.1. TRATAMENT PROFILACTIC ŞI IGIENICO-DIETETIC

Kinetoprofilaxia primară are o largă adresabilitate şi constă în utilizarea


exerciţiului fizic ca mijloc de întreţinere a stării de sănătate, a integrităţii şi
funcţionalităţii normale a organismului. Ea este indicată indiferent de vârstă, sex
sau pregătire fizică anterioară.
Obiectivele urmărite sunt:
 menţinerea mobilităţii articulare, forţei şi
rezistenţei musculare,
 posturii corecte,
 capacităţii de efort
 coordonarea şi abilitatea mişcărilor.

28
Obiectivele specifice sunt legate de predispoziţia unor persoane pentru
afectarea patologică a coloanei vertebrale în general (obezi, femei gravide,
persoane cu muncă fizică grea, insuficienţe musculo-ligamentare, deficienţe fizice
la nivelul coloanei vertebrale sau membrelor inferioare etc.).
Scopul tratamentului consta în:
 scăderea greutăţii corporale,
 tonifierea musculaturii paravertebrale, fesiere,
abdominale;
 corectarea unor modificări ale coloanei vertebrale prin însuşirea
de posturi corecte şi aliniament al corpului.
Tratamentul este adaptat formelor clinice şi se realizează prin mijloace
ortopedice, medicamentoase, balneofizioterapice şi kinetice.
Dormitul cu faţa în jos, pe abdomen şi evitarea încălţămintei cu tocuri înalte
la sexul feminin. Dintre sporturi sunt indicate alergăturile de viteză care dezvoltă
mersul psoasiliac, gimnastica la aparate, boxul şi înotul.

Tratamentul igienico-dietetic constă în repaus la pat în puseurile de


acutizare. În stadiile de remisiune se recomandă evitarea unor mişcări
contraindicate.
Educaţia bolnavului este o componentă esenţială a programului de
recuperare. Bolnavul trebuie instruit cu privire la biomecanica corpului, posturile
corecte în ortostatism şi în poziţia aşezat pentru menţinerea lordozei şi protecţia
structurilor lezate, modalităţile concrete de ridicare din clino- în ortostatism, ca şi
posturile corecte în diferite activităţi uzuale.

2.2. TRATAMENT ORTOPEDIC


Se folosesc aparate de corecţie a deformărilor de coloană vertebrală.
Tratamentul ortopedic este de lungă durată, dar dacă este bine condus şi efectuat, şi
cu aportul kinetoterapiei rezultatele sunt bune şi definitive. Se folosesc corsete
ortopedice.

29
2.3. TRATAMENT MEDICAMENTOS
Se administrează antiinflamatoare (ibuprofen, fenilbutazonă, aminofenazonă
, aspirină), antalgice şi decontracturante, acestea din urmă având rol de relaxare a
musculaturii ale căror contracţii pot genera deformări ale coloanei. Administrarea
de cortizon joacă un rol foarte important dar trebuie avut în vedere dozajul şi
stadiul evolutiv. Se mai administrează calciu şi clorocalcin. Se mai prescriu
vitamine din grupurile D, B şi vitamina C.

30
2.4. TRATAMENT BALNEOFIZIOTERAPIC

Pentru ca un deficient fizic să poată fi redat vieţii, unei vieţi potrivite


posibilităţilor sale şi util societăţii se cere utilizarea tuturor mijloacelor medicale
posibile spre realizarea recuperării funcţionale. În aplicarea mijloacelor medicale
de recuperare trebuie ţinut cont permanent de obiectivele ce se urmăresc.
În aplicarea posibilităţilor medicale de recuperare vor trebui luate în
considerare:
1. Tipurile de leziuni, anumite deficienţe, infirmităţi sau diformităţi pot fi
hotărâtoare în perspectivele individului în ceea ce priveşte orientarea sa
profesională cât şi însuşi gradul său de recuperare.
2. Interesarea sau nu a sistemului nervos central. Aceasta priveşte capacitatea
de participare activă la procesul de recuperare.
3. Constituţia individului cuprinde atât dezvoltarea sa fizică cât şi calităţile
sale psihice.
4. Precocitatea tratamentului. Este de la sine înţeles că recuperarea este cu
atât mai uşoară cu cât tratamentul este început mai devreme. Va preveni instalarea
atrofiilor musculare, a redorilor articulare, a deficienţelor metabolice şi a
tulburărilor psihice interne, infirmităţii; pe de altă parte procesul de refacere, de
corectare sau de recuperare funcţională, este mai uşor în primele faze.
Bolnavii care apelează la serviciile medicale de recuperare pot fi împărţiţi în
trei categorii:
1. Bolnavi, deficienţi fizici în urma unui accident sau al unei boli care după
un tratament chirurgical, ortopedic sau medicamentos, au nevoie de recuperarea
integrităţii funcţionale cu mijloace fizico-terapice.
2. Bolnavii care au o infirmitate stabilizată, congenitală sau din timpul vietii
extrauterine. Aceştia sunt beneficiarii recuperării funcţionale motorii şi a
serviciilor psihologice, de învătământ, profesionalizare.
3. Bolnavii cu afecţiuni evolutive ce trebuie să apeleze la recuperarea
medicală funcţională în mod regulat şi intermitent.

31
Recuperarea medicală a deficienţilor fizici se face cu ajutorul mijloacelor
fizice, ceea ce în general se numeşte fizioterapie. Arsenalul medicamentos,
mijloacele chimice sunt doar ajutante, folosite pentru înlăturarea durerii sau a
spasmului, fie în creşterea vitezei de conducere nervoasă, a diminuării mişcărilor
nedorite, a creşterii capacităţii de contracţie a muşchilor sau pentru a favoriza
creşterea somatică, dezvoltarea nervoasă superioară.

2.4.1. HIDROTERMOTERAPIA

Împachetările cu parafină
Tehnica de aplicare: se topeşte într-un vas o cantitate de parafină albă în aşa
fel încât să mai rămână câteva bucăţi neincălzite, în scopul evitării supraîncălzirii;
aceasta se toarnă în nişte manşoane prevăzute cu orificii.Acestea sunt confecţionate
din pânză cauciucată şi permit realizarea unui strat mai gros de parafină. Peste
stratul de parafină se pune o bucată de flanelă şi se acoperă regiunea cu pătura.
Durata este de 30-60 minute. Regiunile păroase se rad sau se ung cu ulei înainte de
aplicarea parafinei. Pe regiunile nepăroase înlăturarea parafinei se realizează foarte
uşor din cauza transpiraţiei produsă de parafină.
Acţiunea parafinei provoacă o supraîncălzire profundă şi uniformă a
ţesuturilor. Pielea se încălzeşte la 38-40 grade, provocând o transpiraţie locală
abundentă. La desfacerea parafinei se evidenţiază hiperemia produsă. După
împachetare se aplică o procedură rece.

Baia kinetoterapeutică sau baia cu mişcări este o baie caldă, la care se


asociază mişcări în toate articulaţiile bolnavului. Se efectuează într-o cadă mai
mare ca cele obişnuite, care se umple ¾ cu apă la temperatura de 36-38 grade .
Bolnavul este invitat să se urce în cadă şi timp de 5 minute este lăsat liniştit.
După aceasta, tehnicianul execută (sub apă) la toate articulaţiile, toate mişcările
posibile timp de 5 minute. După aceea bolnavul stă în repaus şi este invitat să
repete singur mişcările imprimate de tehnician.

32
Durata băii este de 20-30 minute, după care bolnavul este sters şi lăsat să se
odihnească. Se poate executa şi pe segmente limitate în vane mici corespunzătoare.
Mod de acţiune: factorii pe care se bazează efectele băii kinetoterapeutice
sunt: factorul termic şi factorul mecanic.

Împachetările cu nămol
Materiale necesare: pat sau canapea, pătură, pânză impermeabilă, cearceaf.
Se pregăteşte nămolul prin amestecarea lui cu apă fierbinte până ce se realizează o
masă vâscoasă. La temperatura indicată în prescripţie se aplică nămolul pe cearşaf
în grosime de 2-3 cm. Peste acest strat de nămol se aşează regiunea de împachetat
a bolnavului, se aplică nămolul pe părţile laterale şi anterioare ale corpului evitând
regiunea precordială. Pentru evitarea congestiei cerebrale se pune o compresă rece
pe frunte. Durata este de 20-40 min. După terminare se practică o procedură de
curăţire.
Aceste împachetări au triplă acţiune: termică, chimică,mecanică.
Efect mecanic - producând excitaţia pielii datorită micilor particule
componente ale nămolului
Efect fizic - temperatura corpului creşte cu 2-3 grade
Efect chimic - prin resorbţia unor substanţe pe care le conţine
nămolul.

Băile cu abur
Se foloseşte căldura umedă sub formă de vapori. Ele aduc un aport mare de
căldură, ridicând într-un timp relativ scurt temperatura corpului. Pentru ca băile de
abur să fie mai uşor suportate se pleacă de la o temperatură iniţială de 38-42° şi se
urcă treptat la 50-55°.
În timpul procedurii se pune o compresă la cap, ceafă, inimă. Baia de abur se
termină cu o procedură de răcire, baie sau duş rece.

33
2.4.2. ELECTROTERAPIA

Este folosită sub diferite forme:


 curenţi de joasă frecvenţă – galvanizări;
 ionizări cu novocaină, clorură de calciu, histamină;
 curenţi cu impulsuri (TENS);
 curenţi diadinamici;
 curenţi interferenţiali de medie frecvenţă;
 curenţi de înaltă frecvenţă (ultrasunetul, magnetodiafluxul şi
ultrascurte).
Electroterapia este acea parte a fizioterapiei, care utilizează acţiunea
diverselor forme ale energiei electrice asupra organismului cu scop curativ sau
profilactic. Aplicarea energiei electrice se face, fie direct prin curentul continuu
sau alternativ şi derivatele lor, fie indirect, transformat în alte forme de energie, ca
cea radiantă, calorică sau luminoasă.

- Curentul galvanic: Prin curentul electric înţelegem o deplasare de sarcini


electrice de-a lungul unui conductor.
Efectele fizico-chimice ale curentului galvanic: termic, termoelectronic,
magnetic, electroliza şi electroforeza.
Tehnica de aplicare:
În tehnica de aplicare a procedurilor de electroterapie trebuie să avem în
vedere: bolnavul şi regiunea de tratat (coloana vertebrală), aplicarea electrozilor şi
legătura cu sursa, manevrarea aparatului.
Bolnavul va sta în decubit ventral pe o canapea de lemn cu saltea de cauciuc
îmbrăcată cu cearşaf curat. Electrozii vor fi aplicaţi întotdeauna numai prin
intermediul unui strat hidrofil îmbibat cu apă (tifon, pânză, flanelă, burete gros de
2 cm), fie prin intermediul apei în cazul băilor electrice ( baia galvanică).
Intensitatea curentului trebuie să ajungă la pragul de toleranţă al bolnavului.
Durata 30 min., zilnic sau la două zile.

34
- Ionizările sunt proceduri prin care introducem în organism, cu ajutorul
curentului electric diferite substanţe medicamentoase cu acţiuni farmacologice.
Tehnica de aplicare:
Pentru a putea face o ionizare avem nevoie de aparatura folosită în
galvanizare, folosind substanţe medicamentoase ca: clorura de calciu, xilină, 10
şed, 10-15 min.

- Curent diadinamic
Curentul diadinamic este o formă derivată din curentul sinusoidal de 50 Hz,
care a suferit o serie de modificări.
Tratamentul cu curenţi diadinamici în lordoze cuprinde:
− difazat (DF)
− perioada scurtă (PS)
− perioadă lungă(PL)
Efecte:
- vasodilatator
- decontracturant- antiinflamator
Pe regiunea de tratat se aplică ţesut hidrofil bine îmbibat, bine stors şi fără
asperităţi, peste el se aplică electrodul ce trebuie să fie neted, fără tăieturi sau
îndoituri, bine mulat pe suprafaţa de aplicat, mai mic decât ţesutul hidrofil. Acestea
sunt fixate cu ajutorul unor săculeţi de nisip ori banderole elastice.
Durata unei şedinţe este de 6-8 min, 6 - 10 şed/serie.
Electrozii sunt din plumb, aluminiu, cauciucaţi

- Ultrasunete
Tratamentul cu ultrasunete este una din cele mai bune proceduri ale
fizioterapiei, în care este vorba de transmiterea vibraţiilor mecanice pendulare pe o
frecvenţă deosebit de mare, produse de un generator de ultrasunete , cu penetrarea
şi absorbţia acestora în corpul omenesc. Efectele lor sunt deosebite faţă de cele ale
diverselor forme de curenţi electrici (faradic, galvanic): fibrinolitic şi

35
decontracturant.
Tehnica de aplicare:
Pe regiunea de tratat se aplică unguent (fenilbutazonă, indometacin, etc.), se
face mişcarea capului emiţătorului încet şi lipit pe suprafaţa respectivă., 5-6 min,
8-10 sedinte zilnic sau la 2 zile

- Curenţi interferenţiali (curenţi de medie frecventa)


Sunt indicaţi pentru efectul lor miorelaxant, trofic, analgezic, excitomotor.
Durata unei este de 15 – 20min, 6 - 8 sedinte pe serie.
Efecte: decontracturant, miorelaxant, trofic.
Se folosesc două tipuri de electrozi: clasici, tip placă şi electrozi perniţă (pe
un suport de material plastic sunt fixaţi 2 - 4 electrozi

- Magnetodiaflux
Este indicat pentru efectul câmpului electromagnetic care contribuie la
scăderea procesului inflamator articular şi periarticular Se recomandă 10-12 şed, de
10-12 min. fiecare.
Tehnica de aplicare:
- se introduce în priză cordonul de alimentare;
- se cuplează fisele celor 4 bobine la prizele corespunzătoare de pe panoul
posterior;
-întrerupătoarele basculante de pe panoul frontal se aşează pe poziţia 0;

36
2.4.3. MASOTERAPIA

Prelucrarea metodica si sistematica a tuturor partilor moi ale organismului


prin diferite mijloace mecanice, in scop terapeutic si profilactic, se numeste masaj.
Efectele fiziologice ale masajului sunt:
1. Acţiunea sedativă asupra durerilor de tip nevralgic musculare sau
articulare;
2. Acţiune hiperemiantă locală de îmbunătăţire a circulaţiei locale, care se
manifestă prin încălzirea şi înroşirea tegumentului asupra căruia se execută
masajul;
3. Înlăturarea lichidelor interstiţiale de stază, cu acelerarea proceselor
resorbţiei în regiunea masată.

Masajul are şi acţiuni generale asupra organismului:


1. stimulează funcţiile aparatului cardio-vascular şi respirator;
2. îmbunătăţirea metabolismului bazal;
3. efecte benefice asupra stării generale a bolnavului cu îmbunătăţirea
somnului şi îndepărtarea oboselii musculare.

Toate aceste acţiuni se explică prin acţiunea exercitată de masaj asupra pielii
care este bogat vascularizată şi inervată, în piele aflându-se terminaţii nervoase
(exteroceptori) punct de plecare a unei serii de reflexe. La aceasta trebuie adaugate
şi efectele excitante pe care le excercită masajul asupra terminaţiilor nervoase din
muşchi, ligamente, tendoane (propioceptori).
Cel mai important mecanism de acţiune al masajului este reprezentat deci de
mecanismul reflex. Acesta pleacă de la exteroceptorii din tegument şi
propioceptorii din muşchi, ligamente, tendoane la nivelul la care iau naştere stimuli
de diferite intensităţi care pornesc spre SNC.
Trebuie adăugat faptul că organele interne în suferinţă se manifestă prin
senzaţii dureroase ale peretelui toracal şi abdominal, fiecărui organ corespunzându-

37
i o anumită zonă de proiecţie cutanată. Cunoaşterea acestor zone este necesară
maseurului care acţionează asupra lor influenţând pe cale reflexă starea functională
a organelor în suferinţă.
În acelaşi timp acţiunea nervoasă reflexă pe căile rahidiene, manevrate de
masaj determină o serie de reflexe neurovegetative, îndeosebi vasculare. Cum
vasele cutanate conţin mai mult de un sfert din cantitatea totală de sânge din
organism, pielea fiind un adevărat rezervor de sânge, masajul exercită o influenţă
cosiderabilă asupra circulaţiei superficiale şi indirect asupra organismului.
Un alt mecanism de acţiune al masajului este reprezentat de apariţia în urma
compresiunilor, ciupirilor, frământărilor sau tapotamentului, a unor reacţii extinse
în piele, în cazul metabolismului bazal, a unor produse metabolice care trec în
circulaţia generală.
Un alt mod de acţiune al masajului este efectul lui mecanic asupra lichidelor
interstiţiale. Când acest lichid este în exces, în spaţiile şi interstiţiile ţesuturilor,
masajul poate să intervină favorabil ajutând resorbţia lui în sânge pentru a fi
eliminat.
Rezultă îmbunătăţirea funcţiilor circulatorii şi a reducerii muncii inimii care
are de mobilizat o masă de lichid mai mică. Toate aceste acţiuni explică indicaţiile
largi ale masajului într-o serie de afecţiuni precum şi utilizarea lui şn scop igienic
precum si în viaţa sportivă.

TEHNICA MASAJULUI:
- Masajul dorso lombar:
Desi sunt două regiuni diferite, din cauze obiective, masajul se va efectua
incluzând atât regiunea lombo-sacrată cât şi regiunea dorsală. Pentru masajul
dorso-lombar bolnavul se aşează în decubit ventral cu membrele superioare în
adductie.
Se incepe prin neteziri ce au rol de a încălzi tegumentul şi de acomodare a
asistentului cu pacientul. Acestea se vor executa din ce în ce mai profund astfel
punându-se în mişcare o cantitate mai mare de lichid interstiţial. Netezirile se

38
execută cu palmele întinse alunecând pe regiunea interesată dinspre plica fesieră,
mergând, paravertebral înconjurand umerii; se va ajunge până la axilă. Se poate
face netezirea şi din afară către linia mediană. Se poate executa şi netezirea
pieptene pe muşchii fesieri cât şi pe musculatura regiunii dorsale.
După neteziri se vor executa manevre de frământare, tot în sensul
circulaţiei de întoarcere, incepând cu muşchii fesieri şi continuând pe muşchii
regiunii dorsale. Aceste frământări se vor executa, prin comprimarea muşchiului şi
ridicarea lui de pe planul osos. Frământările se vor executa pe mai multe rânduri cu
o mână, cu două mâini, şi în contratimp.
Urmează apoi geluiri cu degetele executând mişcări de tragere înapoi a
musculaturii de-o parte si de alta a coloanei cu degetele departate pe coloană şi pe
şanţurile superioare ale muşchilor fesieri. Această manevră are rol decontracturant
ştiindu-se faptul că curbura lordotică este însoţită de contracturi musculare.
După neteziri se vor executa fricţiuni ce au aceeaşi direcţie cu geluirile,
insistându-se în regiunea sacro-cocigiană. Se pot executa fricţiuni cu pumnul
închis pe muşchii regiunii fesiere.
În continuare se execută mişcări de batere pe musculatura dezvoltată.
Această manevră se execută cu partea cubitală a mâinii, cu palmele căus, cu
pumnul întredeschis sau închis. Această manevră fiind puternic tonifiantă nu se va
aplica pe musculatura dureroasă.
Vibraţiile se vor executa de jos în sus cu mâna asistentului vibrând în
contact cu regiunea interesată. Se vor executa apoi neteziri de încheiere.
Înainte de masaj se poate face o procedură de termoterapie pentru relaxarea
musculaturii. Dacă pacientul prezintă dureri în zona lombară se poate administra
un supozitor cu indometacin pentru a suporta mai bine procedura de masaj, şi
pentru un efect mai eficient.

39
2.4.4. KINETOTERAPIA

Tratamentul ce se efectuează este în general de mai multe luni sau ani, în


raport cu vârsta şi deformaţiile prezente şi va fi reluat în caz de reusită. De
asemenea urmarirea subiectului tratat va fi făcută continuu, iar la copii, până la
sfârşitul perioadei de creştere.

În prima etapă a tratamentului, luarea la cunoştintă ocupă rolul principal.


Aceasta se face prin recunoaşterea defectelor (în faţa oglinzilor sau în faţa
planurilor de referinţă), prin exerciţii posturale contrastante, care merg de la poziţia
obişnuită, cea incorectă, la cea corectă, prin menţinerea poziţiilor corectate în
cursul exercitiilor simple. Această primă etapă durează intre 5 şi 10 şedinţe.

Etapa a doua este etapa corectivă. În această etapă supleerea corectoare


ocupă un rol important. Datorită ei, precum şi exerciţiilor posturale, se ameliorează
postura. Tonifierea musculară este în măsură să contribuie la menţinerea corecţiei.
Se trece apoi la tonifierea generalizată a musculaturii trunchiului şi membrelor.

Această etapă durează mai multe luni, două şedinţe pe săptămână fiind
efectuate cu kinetoterapeutul, celalalte şedinţe, zilnic, la domiciliu.

Etapa a treia este etapa de consolidare şi readaptare. Această etapă este etapa
în care se fixează rezultatele obţinute până acum. Reeducarea posturală care se
efectuează în această etapă înglobează toate gesturile obişnuite şi vizează
automatizarea poziţiilor corecte.

Activitatea musculară generalizată se practică din ce în ce mai intens,


orientându-se spre o activitate normală. Activitatea din etapa a treia dezvoltă
rezistenţa necesară în timpul activităţii obişnuite şcolare sau profesionale. O
singură şedinţă pe săptămână se va face cu kinetoterapeutul, în restul săptămânii la
domiciliu.

40
POZIŢIILE FUNDAMENTALE

1. Poziţia stând se mai numeşte şi ortostatism , are o bază de susţinere


redusă, limitată la contactul tălpilor cu solul şi podeaua. Poziţia stând este mult
utilizată pentru corectarea deformaţiilor toracelui şi spatelui, membrelor superioare
şi inferioare, mai ales sub forma poziţiilor derivate.

2. Poziţia pe genunchi se menţine mai greu cu trunchiul vertical, întrucât


proiecţia centrului de greutate pe suprafaţa de sprijin este dispusă excentric. În
gimnastica corectivă, se foloseşte în special poziţia derivată cu sprijin pe palme
(poziţia în patru labe), pentru că asigurând orizontalizarea coloanei vertebrale , o
eliberează de funcţia statică în menţinerea echilibrului şi îi măreşte amplitudinea
mişcărilor.

3. Poziţia sezând oferă corpului o bună stabilitate, pentru că efortul


muscular necesitat de menţinerea echilibrului este redus, suprafaţa de sprijin este
mai mare, iar centrul de greutate se apropie de suprafaţa de sprijin. Poziţia sezând
poate fi folosită ca poziţie iniţială pentru exerciţiile de trunchi şi membre
superioare , ca şi pentru efectuarea exerciţiilor de respiraţie.

4. Poziţia culcat este poziţia cu suprafaţa de sprijin mult mărită, iar coloana
vertebrală nu mai are rolul de menţinere a verticalităţii corpului, de aceea mişcările
de trunchi se efectuează cu amplitudine mărită în toate planurile de mişcare, la
nivelul fiecărei regiuni.

5. Poziţia atârnat este singura poziţie fundamentală în care sprijinul se află


deasupra centrului de greutate. Această poziţie poate fi executată la bara fixă înaltă,
la inele, trapez, sau scara fixă, corpul fiind vertical în jos, sau poate să fie realizată
şi în plan oblic. Poziţia atârnat se foloseşte pentru corectarea deviaţiilor coloanei
vertebrale

41
Kinetoterapia regiunii lombo-sacrate constă în efectuarea unor mişcări
pasive şi active. Mişcările pasive constau în mişcări de lateralitate ale trunchiului şi
mişcări de flexie şi extensie ale coloanei lombo-sacrate sau mişcări de rotatie dacă
coloana ne permite, executate cu ajutor. Mişcările active constau în executarea
acestora fără ajutor din partea asistentei medicale. Se execută şi mişcări active cu
rezistenţă.

Obiectivele kinetoterapiei în lordoze sunt :


1. Ameliorarea posturii prin:
- posturi fixe menţinute, utilizându-se perne, suluri, spătarul scaunului,
peretele, pentru corectarea hiperlordozei lombare.
- exerciţii de corectare posturală axate pe conştientizarea înclinării
pelvisului pentru delordozare ;
2. Creşterea flexibilităţii coloanei (mobilitatea coloanei este limitată mai ales
în zona lordozată) prin :
- metoda Klapp, cvadrupedie cu poziţii lordozante
- tehnica Cotrel (cea mai folosită în prezent): decubit ventral, cu
membrele inferioare cât mai întinse, membrele superioare întinse pe lângă urechi ;
se întinde întregul corp, apoi treptat se extind braţele, corpul se lordozează,
membrele inferioare se extind din şolduri (arcuite pe extensie cât mai mare). Apoi,
un membru superior se duce înapoi spre şold, care se extinde; celălalt membru
superior rămâne lânga ureche.
− elongaţia Cotrel este o autotracţiune cu posibilitatea de a redresa

lordoza : decubit dorsal, un căpăstru de tractiune cervicală, de la care


o coardă trece pe după un scripete îndreptându-se spre picioare, de
care se fixează. Întinderea completă a membrelor inferioare va întinde
coloana.
3. Cresterea fortei musculare :
- Tonifierea musculaturii abdominale este obligatorie ; se practică de
obicei ridicările de trunchi cu genunchii flectaţi, pentru întărirea

42
drepţilor şi oblicilor.
- Tonifierea fesierilor mari
- Tonifierea şi reechilibrarea musculaturii paravertebrale este
obiectivul principal :
- din decubit ventral se execută gradat ridicarea capului,
umerilor, membrelor superioare (pentru tonifierea musculaturii
dorsale bilaterale),
- ridicarea ambelor membre inferioare tonifică musculatura
lombară;
- ridicarea membrelor ipsilaterale tonifică musculatura
unilaterală paravertebrală respectivă

EXERCIŢII PENTRU MOBILIZAREA COLOANEI DORSALE.


1. Din decubit dorsal, cu muşchii flectaţi şi braţele întinse lateral, se duc genunchii
la piept şi se revine la poziţia de plecare.
2. Din poziţie şezând, înclinări laterale şi rotiri ale trunchiului;
3. Din poziţie cvadrupedă, ridicarea în extensie maximă a membrelor inferioare
(alternativ), concomitent cu flectarea membrului superior din coaste;
4. Din poziţie cvadrupedă, bolnavul aruncă braţele brusc înainte şi lateral.

EXERCIŢII PENTRU MOBILIZAREA COLOANEI LOMBARE.


1. Din decubit dorsal se efectuează flexii ale gambei pe coapsă, ale coapsei pe
bazin, cu fiecare membru inferior, şi apoi cu ambele;

43
2. Din decubit ventral se efectuează repetate extensii ale membrelor inferioare cu
genunchii în extensie;
3. Din decubit cu coloana flectată , sau din poziţie ghemuit cu mâinile sprijinite de
bară, execută flexii, extensii ale coloanei lombare în jurul bazinului;
4. Din poziţie şezând, cu genunchii flectaţi se efectuează flexii anterioare ale
trunchiului urmate de redresări, membrele superioare fiind extinse.

44
EXERCIŢII INCLUSE ÎN KINETOPROFILAXIE

Menţinerea posturii şi aliniamentului corect al corpului este deosebit de


importantă. Iată câteva exerciţii globale destinate unui aliniament corect al
corpului:
Exerciţiul 1 — în ortostatism, cu picioarele apropiate, stând perfect drept,
aplecăm capul şi ne privim gleznele ; pentru aceasta este nevoie de o perfectă
aliniere a toracelui, abdomenului şi pelvisului ; se menţine această poziţie 10—15
secunde, se revine la poziţia initială, se repetă.
Exerciţiul 2 — Mers prin cameră cu o carte pe cap, făcând opriri şi
reporniri ; se accelerează pasul.
Exerciţiul 3 — Spatele la perete, corpul în contact cu peretele în trei puncte :
câlciie, fese, occiput (bărbia să fie pe orizontală) ; se menţine poziţia câteva
secunde, urmând apoi relaxarea — se reia de câteva ori.

Exerciţiul 4 — Aceeaşi poziţie, din care se ridică braţele prin lateral,


menţinându-se la orizontală câteva secunde, după care se ridică deasupra capului ;
din această ultimă poziţie se execută genuflexiuni (genunchii sunt orientaţi
înainte).

45
Exerciţiul 5 — şezând pe sol, cu spatele şi occiputul lipite de perete : braţele
se duc „în cruce” ; genunchii se flectează şi se deflectează de câteva ori.
Exerciţiul 6 — în şezând, cu genunchii întinşi : un baston ţinut pe omoplaţi
se ridică cu braţele spre zenit, apoi se revine — tot timpul se controlează ţinuta
spatelui.
Exercitiul 7 — Mers pe toată talpa, apoi pe vârfuri, cu mâinile la ceafă,
coatele trase înapoi : se ridică altemativ câte un genunchi spre piept, fără a
modifica poziţia corectă, dreaptă, a trunchiului.
Exercitiul 8 — în decubit dorsal, cu genunchii flectaţi la 90° : se presează
lomba pe sol, sacrul basculând uşor în sus. Treptat, se va ajunge ca acest exerciţiu
să se realizeze şi cu genunchii întinşi.
Exerciţiul 9 — în decubit ventral, perfect întins :
a) braţele întinse pe lângă cap, cu palmele pe sol : se face extensia braţelor
păstrând capul cu fruntea la sol;
b) coatele flectate, cu braţele pe lânga corp, palmele pe sol la nivelul
umerilor : se ridică antebraţele şi palmele de pe sol.
Execiţiul 10 — Poziţie „patrupedă”, cu braţele şi coapsele perfect la 90°, se
cifozează la maximum posibil întreaga coloană, se menţine poziţia, apoi se
lordozează, se revine şi se repetă de câteva ori.

2.4.5. TERAPIA OCUPAŢIONALA

Terapia ocupaţională este o formă de tratament care foloseşte mijloace şi


metode specifice pentru a dezvolta , ameliora sau reface capacitatea de a desfăşura
activităţile necesare vieţii individului, de a compensa disfuncţii şi de a diminua
deficienţe fizice.
Terapia ocupaţională îndrumă indivizii să se ajute singuri şi să facă ceea ce
trebuie, adică ceea ce îi este necesar cu ceea ce au.
Evaluarea reprezintă cel mai important moment pentru terapia ocupaţională
pentru că de calitatea ei depinde alegerea mijloacelor şi aplicarea tratamentului al

46
cărui scop îl reprezintă ameliorarea stării de sănătate a lui.
Evaluarea în terapia ocupaţională diferă de celelalte modalităţi de evaluare
medicală.
La evaluarea iniţială participă şi familia pacientului, îngrijitorul, medicul,
profesorul care l-a trimis precum şi alte persoane care-l cunosc bine şi pot da relaţii
privind comportamentul, aptitudini, activităţi, infirmităţi, hobby-uri.
Terapia ocupaţională dispune de tehnici, adică părţi gestuale extrase din
ocupaţiile practice umane astfel:
1)Tehnici de bază adică gestualităţi extrase din diferite meserii (olărit,
prelucrarea lemnului sau fierului, împletituri), pe care orice om fără o pregătire
deosebită le poate învăţa uşor şi profesa;
2)Tehnici complementare care cuprind întreaga gestualitate sau numai părţi
din ea, din restul de activităţi folosite în serviciile de terapie ocupaţională;
3)Tehnici de readaptare sunt cele care se referă la activităţile de autoservire
zilnică (spălat, pieptănat, îmbrăcat etc);
4)Tehnici de aplicare în care sunt incluse activităţi artistice (desen, pictură,
muzică);
5)Tehnici recreative frecvent utilizate în pauzele de lucru sau în timpul liber
al bolnavului;
6)Tehnici sportive care constau fie în practicarea integrală a unor ramuri
sportive sau numai a unor elemente tehnice accesibile şi necesare în acelaşi timp
recuperării deficitului funcţional;
Din aceste tehnici specialistul în terapia ocupaţională îşi alege mijloacele de
recuperare în funcţie de rezultatul evaluării iniţiale a bolnavului, mijloace ce vor fi
cuprinse în planul general de recuperare în care se va ţine seama de diagnostic,
stadiul bolii particularităţile de vârsta, sex, profesiune etc.
Programul de tratament prin mijoacele terapiei ocupaţionale va trebui să
urmărească în general realizarea urmatoarelor obiective:
1)Îmbunătăţirea activităţilor vieţii zilnice prin care bolnavul să-şi asigure o
independenţă în cadrul familiei;

47
2)Practicarea aceleiaşi profesiuni fie şi numai cu program redus pentru a-şi
păstra statutul în societate şi o oarecare independenţă materială;
3)Continuarea activităţilor recreative şi a hobby-urilor în vederea prevenirii
sau combaterii fenomenelor psihice negative(astenii, nevroze)

2.4.6 BALNEOTERAPIE
Lordoza beneficiază mult de tratamentul balnear. Alegerea staţiunii şi
individualizarea tratamentului se vor face în funcţie de vârsta bolnavului, de starea
neurovegetativă ca şi de bolile asociate.
Putem să indicăm – apele termale simple, uşor radioactive de tipul Felix;
apele sărate - iodurate de la Breaza, Olaneşti, Govora; heliotermale de la Sovata şi
Ocna Sibiului, apele sulfuroase termale de tipul Herculane şi cele atermale de la
Govora, Olănesti, Pucioasa, nămolul de tipul celor de la Techirghiol, Eforie,
Amara, Sovata.
Schematic, numărul de băi este de 12-14 pe serie, temperatura este de 37-38
grade, durata este de 15-20 minute.
Terapia cu nămol acţionează prin cei trei factori cunoscuţi: termic, fizic
(mecanic) şi chimic.
 Techirghiol (şi tot litoralul) care are nămol sapropelic;
 Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slănic Prahova (nămoluri de lacuri
sărate);
 Vatra Dornei, Borsec, Felix (turbă);
 Govora (nămol silicos şi iodat);
 Geoagiu (nămoluri feruginoase)
Pentru nămol temperatura este de 40-44 grade, durata 30-40 minute. Se
asociază cu proceduri fizioterapeutice şi helioterapeutice, de la caz la caz. În fazele
incipiente de boală, ca şi în cele tardive, neînsoţite de complicaţii, putem să
indicăm cu succes ungerile cu nămol urmate de băi de ghiol.

48