Cea mai mare articulație a corpului omenesc este articulația genunchiului.

Datorită
poziției sale anatomice și a rolului pe care il are în biomecanica statică dar și în cea
dinamică genunchiul are rolul de asigurare a poziției ortostatice a omului printr-o
mare stabilitate în momentul de sprijin cât și direcția de orientare a membrului inferior
în cazul variaților de teren.

Din cauza poziției sale anatomice și rolului său în biomecanica statică și cea dinamică
a membrului inferior și prin absența de țesuturi moi din jurul articulației, genunchiul
este printre cele mai predispuse articulații la accidente, fie prin acțiunea directă sau
indirectă a traumatismelor. Dintre aceste traumatisme, leziunile ligamentare au o
pondere de peste 40% la sportivi

În această lucrare încerc să prezint actualitatea temei ,,ruptura de ligament încrucișat

anterior,, această afecțiune fiind printre cele mai frecvente afecțiuni de la nivelul
genunchiului.În timp ce în cazul persoanelor care nu practică sport, recuperarea este
una kinetică prin mijloace ale educație fizice, în cazul sportivilor se aplică un tratament
diferențiat.Astfel, recuperarea va trebui să fie cat mai rapidă și eficientă, datorită
dorinței sportivului și antrenorilor pentru a reîncepe activitatea sportivă.

Anatomia

Articulația genunchiului unește femurul, tibia și rotula, formând astfel 2 articulații care
se comportă ca una, cu o capsulă și sinoviala comune.

-articulația femuro-tibială

-articulația femuro-patelară
Zonele articulare ale celor trei oase sunt reprezentate de epifiza distală a femurului,
epifiza proximală a tibiei și fața posterioară a rotulei.

Epifiza femurală distală prezintă două formațiuni mai proeminente numite condilii
femurali. Medial și lateral.aceștia fiind acoperiți de un cartilaj articular cu o grosime de
2-3 mm

În continuarea condililor se află epicondilii.

Pe fața anterioară a epifizei se află suprafața articulară a rotulei, numită fața patelată,
iar pe fața posterioară se află fața poplitee și inferior de aceasta se află fosa
intercondiliană.

Suprafețele articulare ale epifizei distale poarta numele de trohlee femurală.

Epifiza tibială proximală este mai voluminoasă decât cea distală și prezintă o usoară
curbură spre posterior. Aceasta fiind alcatuită doi condili, unul lateral si celălalt
medial. Fiecare dintre acești condili prezintă în partea superioară câte o față articulară
pentru condilul femural corespondent, aceste fețe sunt concave.

O proeminență osoasă separă cele două suprafețe articulare ale epifizei proximală
tibială numită eminență intercondiliană care la rândul ei are un tubercul intercondilian
lateral și unul medial. Suprafața superioară a tibiei poartă numele de tablou tibial.

Rotula are o formă triunghiulară, turtită antero-posterior și se află pe partea anterioară

a articulației genunchilui. Posterior prezintă fața articulară aceasta fiind acoperită cu
cartilaj hialin cu o grosime de 3-4 mm.
 Suprafața articulară patelară
a femurului

Condil femural medial

Condil femural lateral
Ligamentul încrucișat posterior
Ligamentul încrucișat anterior

Meniscul lateral Meniscul medial

Ligamentul anterior Ligamentul transvers al genunchiului

al capului fibulei

Capul fibulei

Tuberozitățile tibiale
Tibia

Fig 1. Imagine anterioară a genunchiului în flexie

Femur

Rotulă

Tendon rotulian
Ligament colateral
tibial

Fibulă
Tibia

Fig 2. Articulația genunchiului

 Ligamentul patelar

Deoarece suprafețele articulare ale femurului

si tibiei sunt incongruente, întrea acestea
Meniscul
două se interpun două structuri fibro-
medial
cartilaginoase, meniscuri.

-meniscul lateral(extern), are forma

literei ,,O,,

Ligamentul Meniscul -meniscul medial(intern), are forma

Ligamentul încrucișat lateral
încrucișat
literei ,,C,,
anterior
posterior

Meniscurile
Fig 3. Meniscurile se află în interiorul articulației, fiind alcătuite din fibrocartilaj și aderă la
genunchiului
periferia suprafețelor articulare ale condililor tibiali. Secționate vertical acestea au
formă triunghiulară, o fată superioară,aflată în raport cu condilul femural
corespondent, care este concavă, o față inferioară plană, care aderă la fața articulară a
condilului tibial și mai prezintă o bază care aderă la capsula articulară a genunchiului.

Acestea se inseră prin câte două extrenități, anterioară și posterioară, pe aria

intercondiliană repectivă.

Meniscul medial este mai lat decât cel lateral, dar este mai subțire la periferie.Această
conrformație oferă mobilitate meniscurilor mobilitate in articulație, putând sa se
deplaseze pe suprafețele articulare ale condililor tibilai odată cu comdilii
femurali.Capsula articulară este împarțită de meniscuri într-un eraj suprameniscal și un
etaj inframeniscal.

Zona vascularizată a meniscurilor este cea externă, aceasta putând să se cicatrizeze, in

timp ce zona internă este avasculară și nu se cicatrizează

Articulațiile genunchiului sunt menținute în contact cu ajutorul următoarelor structuri

a. Capsula articulară cu următoarele caracteristicii

-prezintă două straturi, unul intern,sinovial și unul extern, fibros
-fibrele care intră în alcătuirea ei sunt longitudinale, transversale și oblice
-este comună pentru ambele articulații ale genunchiului
-este mai slabă pe fețele laterale și anterior, iar posterior este mai groasă
-anterior are un orificiu pentru patelă, iar posterior prezintă un alt orificiu-
scobitura intercondiliană
-se inseră pe marginile anterioare, mediale și laterale ale suprafețelor articulare
tibiale. Postero-medial aderă la inserția ligamentului posterior încrucișat, iar
postero-lateral întalnește suprafața articulară laterală a tibiei la nivelul ariei
intercondiliană înaintea inserției ligamentului posterior incucișat
b. Ligamentele ajută capsula articulară la întărirea articulației
-patru ligamente situate în afara articulației.. ligamentul rotulian, ligamentele
poplitee, ligamentul colateral extern și ligamentul colateral intern
-două ligamente situate în interiorul articulației.. ligamentul încrucișat antero-
exern și ligamentul încrucișat postero-intern
Cu o grosime de aproximativ 2-3 cm și o lungime de 5-6 cm, tendonul rotulian
este cel mai gros ligament al acestei articulații. Forma acestuia este triunghiulară,
este aplatizat antero-posterior și se întinde de la vârful rotulei la tuberiozitatea
anterioarâ tibială.
Capsula articulară este stabilizată anterior de ligamentul rotulian. Împreună cu
mușchiul cvatriceps, tendonul cvatricipital și rotulă, acesta formează aparatul de
extensie al genunchiului.
Ligamentul colateral lateral, zis și fibular, are o lungime medie de 5 cm. El se
inseră pe fața lateralî a condilului femural extern și pe fața antero-laterală a capului
peroneului și se opune mișcării de hipervarus. Ligamentul este pus în tensiune în
timpul mișcării de flexie a gambei pe coapsă și este relaxat în timpul mișcării de
flexie a gambei pe coapsă.
Ligamentul colateral medial, zis și tibial, are o lungime medie de aproximativ
8-9 cm, se inseră pe fața medială a condilului femural intern și pe fața medială a
condilului tibială intern. Acesta este format două părți.. partea profundă și partea
superficială și trei tipuri de fibre,, verticale, situate în partea anterioară, oblice
ascendente si oblice descedente.
 Capsula articulară este întărită posterior de două ligamente poplitee(arcuat și
oblic)
Ligamentele încrucișate- se împart în ligamentul încrucișat antero-extern(LIA) și
ligamentul postero-intern(LIP)
Ligamentul antero-extern- este un ligament rezistent, scurt, turtit antero-posterior,
În partea distală se inseră anterior pe eminența intercondiliană, iar proximal are
inserția pe fața medială a condilului femural extern și are o direcție oblic în sus și
înapoi. Rolul acestui ligament este de a se opune mișcării de deplasare anterioară a
tibiei față de femur.(se opune sertarului anterior)
Ligamentul postero-intern— are o formă asemănătoare cu cea a ligamentului
antero-extern cu specificația ca este mai gros, se rupe mai rar. În partea distală se
inseră posterior pe eminența intercondiliană, iar proximal se inseră pe fața laterală
a condilului femural medial și are o direcție oblic în sus și înainte. Rolul acestui
ligament este invers față de cel al ligamentului antero-extern, se opune mișcării de
deplasare a posterioară a tibie față de femur.(se opune sertarului posterior)
Sinoviala articulației genunchiului este groasă, cea mai voluminoasă dintre toate
ale celorlalte articulații și cu o așezarea spatială cea mai complexă. Ea este
comună celor două articulații, căptușește complet fața interioară a capsulei
articulare împreună cu ligamentele intraarticulare și secretă o cantitate
semnificativă de livchid sinovial, este foarte bine vascularizată. Ligamentele
încrucișate sunt situate extrasinovial.
Sinoviala genunchiului prezintă anumite particularități anatomice.
-bursa suprapatelară sau fundul de sac
-corpurile adipoase ale genunchiului
Mușchii articulației genunchiului
Înainte de a trece la biomecanica articulației genunchiului vom prezenta structura
activă a acestei articulații, musculatura, care împreună cu cele două extremități
osoase, capsula articulară, ligamentele, sinoviala și meniscurile alcătuiesc
articulația genunchiului. Criteriul de clasificare a musculaturii genunchiului este
acela în funcție de mișcările pe care le execută, astfel avem: flexori, extensori,
rotatori interni și rotatori externi
Flexorii articulației genunchiului sunt:
-mușchiul biceps femural;
- mușchiul semitendinos;
- mușchiul semimenbranos;
- mușchiul popliteu
- mușchiul croitor.
Extensorii articulației genunchiului sunt:
- mușchiul cvadriceps femural;
- mușchiul tensor al fasciei lata.
Rotatorii laterali ai articulației genunchiului sunt:
- mușchiul semitendinos;
- mușchiul semimenbranos;
- mușchiul drept intern;
- mușchiul croitor;
- mușchiul popliteu;
- mușchiul gastrocnemian.
Mușchiul biceps femural, se află în regiunea postero-laterală a coapsei și se întinde
de la ischion pana la peroneu, având poximal două capete de inserție(unul lung, pe
tuberozitatea ischiatică și altul scurt pe porțiunea aspră a femurului) și o inserție
distală unică, care se inseră pe epifiza proximală a peroneului. Fiind inervat de
nervul ischidiac, actiunea acestuia este de flexie a gambei pe coapsă, dar și de
extensie a coapsei pe bazin.
Mușchiul semitendinos, se află superficial în regiunea postero-medială a coapsei și
se întinde de la tuberiozitatea ischiatică pana la tibie. Proximal are locul de inserție
comun cu cel al bicepsului femural, iar distal se inseră pe fața medială a epifizei
proximale a tibiei și contribuie împreună cu tendoanele mușchilor croitor si
gracilis la formarea complexului fibros laba gaștei. Este inervat de același nerv ca
și bicepsul femural având aceeași funcție, flexiaMușchiul
gambei pe coapsă
biceps și extensia
femural

Fig 4. Mușchiul biceps femural

Mușchiul semitendinos

coapsei pe bazin.

Fig 5. Mușchiul semitendinos

 Mușchiul semimembranos, se afla profund,
în regiunea postero- medială a coapsei, își are originea
pe tuberozitatea ischidiacă. Se inseră distal prin
trei fascicule:
-fasciculul descedent, se fixează pe partea posterioară a
condilului femural medial;
-fasciculul orizontal, se inseră pe fața medială a
condilului medial al tibiei;
-fasciculul recurent, formează ligamentul popliteu oblic al genunchiului. Inervat de
nervul ischidiac, are aceeași acțiune ca și mușchiul semitendinos

Mușchiul semimembranos

Fig 6. Mușchiul semimembranos

Mușchiul croitor, este cel mai lung mușchi din corp, cu o poziție superficială și se
întinde de la spina iliacă până la laba gaștei. Originea se află pe spina iliacă, iar
inserția pe fața medială a tibiei alături de tendoanele mușchilor semitendinos și
gracilis. Este inervat de nervul femural și acționează ca flexor al gambei pe
coapsă.

Mușchiul popliteu, este un mușchi lat și scurt, de formă triunghiulară, situat în

porțiunea posterioară a genunchiului în profunzimea zonei poplitee. Are originea
postero-lateral pe condilul lateral al tibiei și se termină undeva pe linai mușchiului
solear. Este inervat de nervul tibial și flectează tibia pe gambă.
Mușhiul cvadriceps femural, se află pe fața anterioară a coapsei și este format
Mușchiul croitor
proximal din patru fascicule care se reunesc distal într-un tendon puternic ce se
inseră pe rotulă. Este format din patru componente musculare:
-dreptul femural;
-vastul lateral;

Fig 7. Mușchiul croitor

-vastul medial;
-vastul intermediar.
Întreg mușchiul este inervat de ramurile nervului femural și este cel mai puternic
extensor al gambei.

Biomecanica
Structurile anatomice ale genunchiuluiVastul
formează o pârghie de gradul III(forța se
intermediar
află între punctele de sprijin și de rezistență) atunci când membrul inferior
Vastul lateral
lucrează în lanț cinematic deschis, forța este reprezentată de locul de inserție a
Vastul
medial

Fig 8. Mușchii vaști ai cvadricepsului

tendonului rotulian, punctul de sprijin de partea posterioara a locului de unire a

celor două capete osoase, și punctul de rezistență este repezentat de greutatea
gambei.
Cu toate că este o articulație complexă, are numai un singur ax transversal ce trece
prin condilii femurali și care, din cauza valgului fiziologic formează un unghi de
81° cu axul diafizei femurale și de 93° cu axul diafizei tibiale.
Flexia/extensia este mișcarea principal pe care o efectuează genunchiul ce se
realizează în plan sagital.Din cauza volute condiliene, această mișcare se
realizează în jurul unui ax, deplasându-se în sus și înainte în mișcarea de flexie și
invers în mișcarea de extensie. Mișcarea de flexie/extensie se poate realiza prin
trei feluri..
-prin deplasarea femurului față de tibia fixate(sprijinul pe sol cu îndoirea
genunchiului)
-prin deplasarea gambei față de femurul fixat( în poziția așezat și balansarea
gambelor)
-prin deplasarea simultană a gambei si femurului(în mers,când gamba pendulează)
Dacă genunchiul se află în extenstie 180°, activ poate ajunge la o flexie de 120°
când șoldul este extins și poate ajunge la o valoare de 140°, când șoldul este
flectat. În mișcarea pasivă, flexia genunchiului poate ajunge până la valoarea de
160°. La o flexie de 70° a genunchiului, se asociază și o mișcare de rotație internă
ce poate atinge o amplitutide de 20°.
Mișcările antero-poterioare a tibiei pe femur se numesc mișcări de sertar și sunt
mișcări anormale. Ele se pot regăsi atunci când genunchiul este flectat la 90°, dacă
se deplasează tibia pe femur anterior, vorbim de o mișcare de sertar anterior, care
în mod normal nu este posinbilă datorită rezistenței ligamentului încrucișat antero-
extern. Dacă acest ligament este rupt, atunci mișcarea devine posibilă și vorbim de
o instabilitate antero-posterioară a genunchiului. Pentru demonstrarea rupturii
ligamentului postero-anterior se execută mișcarea de sertar posterior.
Conform experiențelor fraților Weber în privința mișcărilor de flexie/extensie ale
genunchiului este prezentă o mișcare de rulare, atunci când se află în contact noi
puncte ale tibiei și femurului la distanțe aproximativ egale, și altă component, de
alunecare, când în contact cu aceleași puncte puncte de contact ale platoului tibial
se află noi puncte ale suprafeței tibiale.
Kapanji și Weber susțin că începând de la o extensie completă a genunchiului, în
mișcarea de flexie condilul femoral în primele 20° de flexie rulează fară să
alunece, după cele 20° de grade începe mișcarea de alunecare, care progresiv
începe sa devină predominantă, unde la sfârșitul mișcării este prezentă doar
alunecarea fără rulare.
Datorită importanței considerabile în biomecanica genunchiu a ligamentului
încrucișat anterior, datele privind rolul celor două fascicule ale acestuia s-au
îmbunătățit considerabil în ultimii ani.
Majoritatea lucrărilor despre biomecanica ligamentului încrucișat anterior se axau
pe importanța acestuia în menținerea stabilității antero-posterioare, dar recent s-a
dovedit că rolul acestuia în controlul stabilității rotatorii este la fel de important.

La mișcările de flexie/extensie mai este asociată o rotație automata numită mișcare

în șurub. Începutul flexiei vine însoțit de relaxarea ligamentui colateral extern și de
relaxarea partial a ligamentului încrucișat anterior. În timpul acestei mișcări,
condilul femoral rulează către înapoi pe platoul tibial 1 cm în primele 15° de
flexie. Condilul medial, fixat de ligamentul colateral intern aflat în tensiune, are o
rulare de câțiva milimetri. Acest lucru face să apară o mișcare de rotație spre
interior a tibiei sub femur în primele 20° de flexie.În mișcarea de la flexie spre
extensia genunchiului pana la 160°, condilii femurali alunecă pe platoul tibial,
dupa acest punct începe rularea. Condilul lateral își termină mai repede cursa de
extensie decât condilul medial, și se sprijină pe calota condiliană, care se
tensionează. Extensia completă este posibilă doar după ce tibia se rotează 2-5° spre
exterior în jurul axului său vertical, astfel îi dă posibilitatea condilului medial, la
capătul cursei sale, să tensioneze calota condiliană medial.Această mișcare
reprezintă rotația terminală care blochează genunchiul în extensie. Articulația
trebuie deschisă pentru a iniția o nouă flexie, această acțiune îi revine mușchiului
popliteu care este starter-ul mișcării. Contracția sa creează o nouă rotație internă
tibială(ligamentele încrucișat anterior si colateral extern relaxându-se și flexia
poate începe.
Datorită dispoziției anatomice a ligamentelor genunchiului, axul mișcării de rotație
trece prin glena tibială medială, în apropierea spinei tibiale. În cursul flexiei
ligamentul colateral extern și încrucișat anterior sunt partial relaxate, în timp ce
ligamentul colateral intern și încrucișat posterior se află în tensiune. Pe parcursul
acestei mișcări, condilul lateral va fi fixat mai slab pe platoul tibial decât condilul
medial, astfel jumătatea exernă a articulației este mai mobile decât jumatatea
internă.
Rolul meniscurilor în biomecanica genunchiului
În timpul mișcării de flexie, meniscurile se deplasează dinainte înapoi și se apropie
unul de celălalt prin extremitățile posterioare. În mișcarea de extensie, meniscurile
sunt împinse invers și se apropie prin extremitățile anterioare.
Bouillet și Van Graver descriu cinci funții importante ale meniscurilor:
-realizează completarea spațiului liber dintre suprafața curbă a femurului și
suprafața plană a tibiei;
-intervine la centrarea sprijinului femurului pe tibie;
-ajută la repartizarea uniformă a lichidului sinovial pe suprafața cartilajelor
suprafețelor articulare;
-are un rol de amortizor al șocului dintre extremitațile osoase;
-au rol de manșon, reducând considerabil frecarea dintre cele două extremități
osoase.

Evaluarea genunchiului
Genunchiul este articulația care se află la mijlocul membrului inferior. Are un
singur grad de libertate și o stabilitate mare pe extensie. Deoarece această
articulație nu este foarte bine acoperită de mușchi și alte parți moi, la nivelul
acestuia sunt prezente foarte multe traumatisme. Aceste traumatisme se pot
evidenția:
Prin inspecție:
-modificări în plan sagital - hiperlaxitate capsulo-ligamentară
posttraumatic:genuflexum sau genurecurvatum, sau în plan frontal – var, valg;
-ruptură a ligamentului încrucișat posterior - ,,semnul prăbușirii posterioare a
gambei”;
-mărirea volumului articulației – entorsă, luxație etc.;
-existanța unor plăgi, echimoze sau hematoame;
-modificări ale volumului articular;
-modificarea culorii tegumentului.
Prin palpare:
-chist Bacher – hernierea posterioară a sinovialei cu lichid în exces;
-hidartoză sau hemartroză - ,,șocul rotulian”;
-sinovită hipertrofică – hipertrofia sinovialei din zona suprapatelară;
-prezența unor puncte dureroase la nivelul inserțiilor ligamentelor colaterale –
entorse sau pe contururile osoase – fracturi;
- recidiva luxației patelei;
-cracmente, dureroase sau nu;
-instabilitatea articulației;
-întreruperi ale continuității osoase – fracturi.
Prin testing articular(goniometrie):
-flexia, mișcarea prin care fața posterioară a coapsei se apropie de fața posterioară
a gambei, executându-se în plan sagittal. Amplitudinea mișcării active cu șoldul
extins este de 120°, și cu șoldul flectat este de 140°, și pentru cea pasivă 160°;
-extensia, mișcarea prin care fețele posterioare ale gambei și coapsei se depărtează
una de cealaltă și se execută în plan sagital.Reprezintă revenirea la poziția 0
anatomic a mișcării de flexie. Extensia fiziologică este de 0, astfel observăm
deficitul de extensie sau hiperextensia.
-rotația internă activă este mișcarea ce apare în timpul flexie după ce aceasta
depășește 70°,se observă printr-o adducție a piciorului de 20°-30° în timpul flexiei;
-rotația externă activă are loc în timpul extensiei genunchiului, piciorul realizând o
abductie.
-lateralitatea se testează cu genunchiul aflat în semiflexie, amplitudinea este mică;
-mișcările de sertar, sunt mișcări patologice și sunt reprezentate de alunecarea
antero-posterioară a femurului față de platoul tibial. Există două mișcări de sertar,
anterioară și posterioară, care se realizează doar pasiv.
Prin testing muscular:
-evaluarea forței musculare a tuturor mușchilor care realizează mișcările de la
nivelul genunchiului. După realizarea bilanțului muscular, se realizează evaluarea
RM, astfel putem stabili încărcătura pe care putem să o utilizăm în programul de
recuperare.
-se vor realiza teste pentru:
-flexie: mușchiul biceps femural, mușchiul semimembranos și mușchiul
semitendinos;
-extensie: mușchiul cvadriceps.
Leziuni ale ligamentului încrucișat anterio
Anatomie și fiziologie
Ligamentul încrucișat anterior este reprezentat de o fâșie de natură conjuctivă, are
rolul de a uni porțiunea posterioară a femurului cu porțiunea anterioară a tibiei, și
are lungimea apropiată de cea a degetului mic al mâinii. În interiorul articulației
genunchiului, câand tibia este rotată către interior(în sensul acelor de ceasornic
pentru genunchiul stâng și invers acelor de ceasornic pentru genunchiul drept), pe
dedesubtul ligamentului încrucișat anterior aluncă o altă fâșie de țesut conjuctiv,
ligamentul încrucișat posterior.
Poziția ligamentului încrucișat anterior este una centrală în articulația
genunchiului, în cavitatea intercondiliană femurală, și împreună cu ligamentul
încrucișat posterior, care se află înapoia celui anterior, formează ligamentele
încrucișate ale genunchiului.
Rolul ligamentului încucișat anterior
Fiind un ligament al genunchiului, are rolul de a stabiliza articulația genunchiului.
Printre celelalte ligamente ale genunchiului, ligamentul încrucișat anterior areun
rol dublu:
-se opune mișcării de translație anterioară a tibiei pe femur, din înapoi spre înainte
și împiedică apariția mișcării de ,,sertar” anterior a genunchiului;
-datorită orientării fibrelor și a direcției sale, ligamentul încrucișat anterior, se
opune rotației interne excesive a tibiei față de femur.
Ruptura acestui ligament nu dăunează mișcărilor de flexie/extensie ale
genunchiului. Articulația genunchiului este vulnerabilă în mișcările de rotație și
torsiune, în cazul în care corpul sportivului se rotește, iar piciorul este blocat pe
sol.
Spre deosebire de ligamentele colaterale ale genunchiului, ligamentele încrucișate
nu au posibilitatea de reconstituire fiziologică, deoarece după momentul rupturii,
capetele acestor ligamente se retractă, departându-se unul de celălalt și astfel
împiedică procesul de cicatrizare. Există unele cazuri, rare, când ruptura de LIA
este incompletă, și astfel există posibilitatea de cicatrizare partială și o recuperare a
stabilității genunchiului acceptabilă.
Cauze
Cele mai multe leziuni ale ligamentului încrucișat anterior se realizează atunci
când ariculația genunchiului execută flexia, sau rotația internă(sanșe mai mari sunt
când aceste două mișcări sunt combinate), dar și în urma unui traumatism direct:
când piciorul este fixat pe sol și din exterior actionează o fortă asupra genunchiului
aflat în estensie completă sau semiflectat.
Persoanele care practică sporturi precum fotbal, handbal, schi, baschet, rugby, ce
presupun schimbări bruște de direcție în timplul deplasării, oprirea si alergarea
repetată sau aretizări incorecte din săritură, sunt mai predispuși lezării
ligamentului încrucișat anterior.
Ca și cu celelate părți ale corpului, rezistența ligamentului încrucișat anterior scade
odată cu îmbătrânirea.
Cauzele rupturii pot fi reprezentate de următorii factori:
-forțe externe: lovituri în anumite zone cu piciorul aflat în diferite poziții, contactul
cu un adversar;
-suprasolicitare, uzura prelungită a articulației, care duce la scăderea rezistenței
mecanice a ligamentului;
-când genunchiul se află în poziție nefiziologică și se execută anumite mișcări.
Simnptome
Atunci când avem de-aface cu o leziune a ligamentului încrucișat anterior întalnim
următoarele simptome:
-auzul unui zgomot sau trosnet la nivelul articulației genunchiului în timpul
petrecerii accidentării;
-durerea, resimțită în exteriorul și în spatele genunchiului;
-creșterea în volum a articulției genunchiului;
-scăderea amplitudinii mișcărilor genunchiului din cauza tumefacției, durerii;
-impresia de instabilitate a genunchiului.
Deși după accidentare durerea limitează desfașurarea mișcărilor genunchiului,
mersul poate fi reluat. Instabilitatea genunchiului constituie simptomul principal al
leziunii cronice a ligamentului încrucișat anterior, aceasta este însoțită uneori de
durere și tumefacție. Durerea și umflarea articulației apar când o leziune cronică
este tratată necorespunzător.
Aceste simptome ale leziunii ligamentului încrucișart anterior pot fi resimțite și în
alte afecțiuni ale structurilor articulației genunchiului: ruptura de
menisc(majoritatea persoanelor care au suferit o leziune a ligamentului încrucișat
anterior prezintă și o afecțiune la nivelul meniscurilor), cartilajul articular, o
fractură a oaselor componente ale articulației genunchiului, o leziune la nivelul
ligamentelor colaterale.
Diagnostic
Diagnosticul este dat de medicul ortoped în urma testelor clinice. Dacă este
necesar, se pot face și examene complementare(radiografie sau RMN), acestea
ajutând la efectuarea unui bilanț în ceea ce privește starea meniscurilor.
Artroscopia este o metodă de operare și este inutilă diagnosticului.
Ruptura LIA este resimțită de către sportiv printr-o durere la nivelul genunchiului
și un sunet datorat ruperii ligamentului și se datorează unei răsuciri bruște a
genunchiului. Durerea este însoțită de o senzație de instabilitate articulară și
tumefacția genunchiului la câteva ore de la producerea accidentării.
Aceste simptome pot fi suficiente pentru a dignostica ruptura ligamentului
încrucișat anterior, dar necesită și o examinare clinică pentru confirmare.
Semnul clinic prin care se poate confirma diagnosticul este: - genunchiul se află în
ușoara flexi și se verifică sertarul anterior al tibiei față de femur. Pe lângă
verificarea integrității ligamentului încrucișat anterior, examenul va fi completat
de verificarea celorlalte componente ale articulației genunchiului, în special
integritatea ligamentelor colaterale.
Dacă volumul articulației este mărit și sunt prezente contracturi musculare ce ne
împiedică la examinarea sertarului, sunt necesare examenele complementare
pentru confirmarea diagnosticului.
Examenele paraclinice sunt reprezentate de radiografiile standard, acestea
completează bilanțul unei articulații traumatizate și sunt indispensabile pentru
diagnosticul unei fracturi osoase.
Examenul de rezonanță magnetică nucleară(RMN) ne informează despre leziunile
articulare. Nu este un examen care este folosit întotdeauna pentru a diagnostica
ruptura LIA.
Kinetoterapia- scop, obiective, mijloace ale recuperării
Scopul kinetoterapie în recuperarea posttraumatică a afecțiunilor la sportivi este
unul bine definit și este reprezentat de reintegrarea cât mai rapidă a subiectului în
activitatea de antrenament și competițională prin vindecarea completă anatomică și
funcțională a structurilor afectate.
Vindecarea anatomică a leziunilor are ca scop prevenirea apariției unor deficiențe
reziduale cu ar fi: formarea țesutului cicatrcial fibros, redoarea articulară sau
artroză. În cazul sportivilor se mai urmărește și scurtarea perioadei de pauză și a
celei de recuperare, astefel se evită diminuarea capacității de efort și ii permite
sportivului să revină cât mai repede în competiție.
Acest lucru se poate obține prin mijloace terapeutice clasice:
-imobilizarea ortopedico-chirurgicală în poziții funcționale;
-ședințe de kinetoterapie;
-intervenții chirurgicale cu scop corector sau compensator;
-ergoterapie.
Obiectivele programelor kinetice pot fi sistematizate în:
-controlul asupra inflamației și ameliorarea durerii;
-diminuarea efectelor negative apărute în urma suspendării activității fizice;
-recuperarea amplitudinii articulare;
-recuperarea elasticității și forței musculare;
-dezvoltarea rezistenței musculare;
-redobândirea coordănării, echilibrului și controlului;
-redobândirea capacității de efort la parametrii avuți înaintea traumatismului;
-refacerea aliamentului corporal în parametrii normali;
-reeducarea sensibilității.
Mijloacele utilizate în recuperarea afecțiunile posttraumatice aparțin atât
kinetologiei medicale cât si educației fizice. În funcție de scopul urmărit putem
sistematiza indicațiile mijloacelor astfel:
1 Unul dintre obiectivele importante, ce necesită abordarea imediată,
este ,,controlul procesului inflamator și combaterea durerii”, realizându-se cu
ajutorul următoarelor mijloace:
a) Crioterapia- vizează reducerea inflamației, durerii și limitează extinderea
leziunii la celelalte structuri.
Modalitățile de acționare:
-aplicarea unei pungi cu gheată;
-aplicarea de kelen;
-masajul cu gheață.
b) Posturările și repausul sunt de asemenea mijloace importante în combaterea
inflamației. Sunt recomandate pusturări antideclive cu descărcarea zonei
afectate, poziții antalgice. Se pot folosi și dispozitive facilitatoare, atele,
scripeți.
c) Medicamentele antiinflamatoare, doar la indicația medicului, sunt
importante în prima fază. Antiinflamatoarele nesteroidiene sunt cele mai
frecvent urilizate.
d) Electrostimularea, folosirea curenților cu frcvență joasă sau medie,
contribuie la combaterea edemelor.
e) Electroterapia antialgică și antiinflamatorie se poate aplica pe tot parcursul
recuperării. Ca procedeu se utilizează curenții diadinamici și galvanizarea
simplă.
2. ,,Reducerea la minim a efectelor induse de suspendarea activităților
kinetice” îl putem realiza următoarele mijloace:
-antrenamentul mental, păstrează imaginile legate de activitățile motrcice
practicate;
-exerciții fizice executate cu membrul controlateral, cu efecte pozitive asupra
membrului afectat, cu ajutorul reflexelor de simetrie;
-contracțiile izometrice pentru menținerea tonusului muscular și a celorlalte
propietăți ale mușchiului.
3. ,,Recuperarea mobilității articulare” diferă în funcție de afecțiunea gradului
de mobilitate. Limitarea mobilității are diferite cauze: durerea, contracture
musculară, blocaj articular, hipotonie.
,,Se vor utiliza:
-mobilizările passive
-mobilizările active
-mobilizările pasivo-active
-mobilizările active-pasive
-mobilizările active libere sub formă de exerciții dinamice
-mobilizările active cu rezistență de tip excentric, executate în mod simetric
sau asimetric, din poziții fundamentale sau din cele derivate
-antrenamentul plyometric, executat într-o fază avansată, aceasta asigurând
reintegrarea în activitatea sportive”
4. ,,Recuperarea forței musculare” trebuie începută din timpul perioadei de
creștere a mobilității și se realizează prin exerciții de natură statică. După ce
mobilitatea este recuperată în proporție de 75%, putem începe programul
pentru recuperarea forței musculare.
,,Metodele utilizate pentru dezvoltarea forței musculare sunt:
-metoda halterofilului(creșterea continuă a intensității de la o serie la alta, de la
o ședință la alta):
-creșterea în val;
-creșterea în treaptă;
-metoda power-training, utilizează trei grupe de exerciții(cu greutăți, cu mingi
medicinale și exerciții acrobatice)”
5. ,,Cresterea rezistenței musculare” se bazează pe lucrul cu sarcini mici și
repetări multe.
Se utilizează ca metode de creștere a rezistenței musculare următoarele
metode:
-metoda creșterii perioadei de acțiune;
-metoda creșterii tempoului;
-metoda schibării tipului de efort;
-metoda antrenamentului în diferite intervale;
-metoda antrenamentului în circuit.
Una dintre cele mai utilizate metode de lucru este cea care combină solicitările
astfel:
-setul inițial: repetări frecvente cu sarcini moderete
-setul intermediar: repetări rapide până la oboseală cu sarcini mici;
-setul final: contracții izometrice.
6. ,,Recâștigarea coordonării musculare specifice” trebuie începută după
recuperarea mobilității articulare, forței și rezistenței musculare, dar și dupa
recuperarea elasticității tesutului moale. Se execută exerciții specifice, legate
de activitatea motrică anterioară.
7. ,,Ameliorarea capacității de efort” trebuie începută devreme și să se evite pe
cât posibil repausul general. Pentru creșterea capacității aerobe a pacientului
putem folosi lucru la cicloergometru, antrenament în piscină, exerciții pentru
membrele superioare etc. Aceste programe trebuie sa fie personalizate după
nevoile și posibilitățile fiecărui pacient.