Sunteți pe pagina 1din 52

MINISTERUL EDUCAŢIEI NATIONALE

ŞCOALA POSTLICEALĂ „HENRI COANDA”


CONSTANŢA

PROIECT

EXAMEN DE CERTIFICARE A COMPETENŢELOR


PROFESIONALE NIVEL 3 AVANSAT

Calificarea: Asistent Medical de Balneofiziokinetoterapie


şi Recuperare Medicalǎ

COORDONATOR:
DR. MIHAI ROXANA MIHAELA

ABSOLVENT:
CHIRALET-DRAGOMIR
ALEXANDRA

CONSTANŢA
2015
MINISTERUL EDUCAŢIEI NATIONALE

ŞCOALA POSTLICEALĂ „HENRI COANDA”


CONSTANŢA

PROIECT

TRATAMENTUL DE RECUPERARE IN
SPONDILITA ANCHILOZANTĂ

COORDONATOR:
DR. MIHAI ROXANA-MIHAELA

ABSOLVENT:
CHIRALE Ţ-DRAGOMIR ALEXANDRA

CONSTANŢA
2013

CUPRINS
Motivarea lucrării

Introducere

CAPITOLUL I ..............................................................................pag 1
Anatomia şi biomecanica coloanei vertebrale

CAPITOLUL II ............................................................................pag 11
Spondilita anchilozantǎ

CAPITOLUL III ...........................................................................pag 23


Tratament balneofiziokinetoterapie in spondilita anchilozantǎ

CAPITOLUL IV.......................................................................... pag 40


Material si metoda

BIBLIOGRAFIE ........................................................................ pag 48


INTRODUCERE ÎN RECUPERAREA MEDICALĂ

Recuperarea este un domeniu de activitate complexǎ, medicalǎ, educaţionalǎ şi


profesionalǎ prin care se urmǎreşte restabilirea, cât mai deplinǎ a capacitǎţii funcţionale pierdute
de cǎtre un individ (adult sau copil) în urma unei boli sau traumatism, precum şi dezvoltarea
unor mecanisme compensatorii, care sǎ-i asigure în viitor posibilitatea de muncǎ sau auto-
servire, respectiv o viaţǎ independentǎ economic şi/sau social.
Spondilita anchilozantă este o boală inflamatorie cronică ce afectează coloana vertebrală,
procesul inflamator debutând la nivelul articulațiilor sacroiliace, progresând ascendent.
Spectrul clinic se întinde de la o simplă boală pelvină (sacroiletită) până la o suferință
multisistemică gravă și progresivă. Afecțiunea este mai frecventă la bărbați decât la femei și este
produsă de factori etiologici variați.
Spondilita anchilozantă poate duce la complicații severe cum ar fi : insuficiență cardiacă,
fracturi de coloană, tuberculoză pulmonară, importanță aplicării programelor kinetice de
recuperare este deosebită, având în vedere faptul că leziunile din spondilita anchilozantă sunt
dificil de corectat prin metode ortopedico-chirurgicale.
CAPITOLUL I

ANATOMIA ŞI BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebralǎ este o lungǎ coloanǎ medianǎ si posterioarǎ, numitǎ şi rachis, formatǎ
din suprapunerea celor 33-34 de piese osoase, vertebrale. Urmǎrite de sus în jos, vertebrele
rǎspund gâtului, toracelui, regiunii lombare şi pelvisului. Vertebrele poartǎ diferite numiri
împrumutate de la regiunile respective:
1. Vertebrele cervicale rǎspund gâtului; ele sunt în numǎr de 7 şi se noteazǎ de la C1 la
C7; formând împreunǎ coloana cervicalǎ.
2. Vertebrele toracale rǎspund toracelui; ele sunt în numǎr de 12 şi se noteazǎ de la T1 la
T12; formând împreunǎ coloana toracalǎ.
3. Vertebrele lombare rǎspund regiunii lombare (peretele posterior al abdomenului); ele
sunt în numǎr de 5 şi se noteazǎ de la L1 la L5; formând împreunǎ coloana lombarǎ.
Vertebrele coloanei cervicale, toracale şi lombare sunt oase mobile şi independente; ele
se mai numesc din aceastǎ cauzǎ vertebre adevǎrate.
4. Vertebrele sacrale în numǎr de 5 şi vertebrele coccigiene în numǎr de 4-5 rǎspund
pelvisului. Ele se sudeazǎ dând naştere la douǎ oase: sacrul, respectiv coccigele; fiind
oase sudate între ele, se mai numesc vertebre false.

Dimensiuni. În medie, lungimea coloanei vertebrale este de 73 cm la bǎrbaţi şi de


63 cm la femei, respectând astfel aproximativ 40% din lungimea totalǎ a corpului.
Lǎţimea maximǎ a coloanei vertebrale este la baza sacrului, unde mǎsoarǎ 11 cm. De aici
merge descrescând atât în jos cât şi în sus.
Diametrul sagital maxim este la nivelul ultimelor lombare, unde atinge 7 cm, apoi
descreşte atât în sus cât şi în jos.

1
Curburile coloanei vertebrale
Coloana vertebralǎ nu este rectilinie. Prezintǎ douǎ feluri de curburi: în plan sagital şi în
plan frontal.
1. Curburile în plan sagital sunt orientate fie cu convexitatea înainte, când se
numesc lordoze, fie cu convexitatea înapoi, când se numesc cifoze. La coloana
vertebralǎ aceste curburi sunt în numǎr de patru:

a) curbura cervicalǎ cu convexitatea înainte


b) curbura toracalǎ cu convexitatea înapoi
c) curbura lombarǎ cu convexitatea înainte
d) curbura sacro-coccigianǎ cu convexitatea înapoi

În timpul vieţii intrauterine, coloana vertebralǎ prezintǎ o singurǎ curburǎ cu convexitatea


înapoi.

2
La nou-nǎscut, coloana vertebralǎ prezintǎ un unghi lombosacral ce separǎ cifoza
cervicotoracalǎ de cea sacrococcigianǎ.
Lordoza cervicalǎ apare în lunile 3-5; este rezultatul ridicǎrii capului de cǎtre sugar.
Lordoza lombarǎ apare în jurul vârstei de 2 ani şi se datoreazǎ staţiunii verticale şi
locomoţiei.
Dupǎ cum se observǎ, curburile sagitale sunt dobândite în cursul vieţii postnatale.
2. Curburile în plan frontal sunt mai puţin pronunţate ca cele în plan sagital.
În mod obişnuit întâlnim:
a) curbura cervicalǎ cu convexitatea la stânga
b) curbura toracalǎ cu convexitatea la dreapta
c) curbura lombarǎ cu convexitatea la stânga

Curbura toracalǎ este primarǎ, fiind determinatǎ de tracţiunea muşchilor mai dezvoltaţi la
membrul superior drept; celelalte douǎ curburi sunt compensatorii, având scopul de a restabili
echilibrul corporal. La “stângaci”, curburile frontale sunt îndreptate în sens invers.

Conformaţia exterioarǎ
3
Coloana vertebralǎ consideratǎ în totalitatea ei prezintǎ o faţǎ anterioarǎ, o faţǎ
posterioarǎ şi douǎ feţe laterale.
Faţa anterioarǎ este formatǎ de o coloanǎ cilindricǎ, rezultatǎ din suprapunerea
corpurilor vertebrelor.
Faţa posterioarǎ prezintǎ linia medianǎ procesele spinoase, care formeazǎ împreunǎ
creasta spinalǎ. Procesele spinoase se pot explora cu multǎ uşurinţǎ, mai ales în timpul flectǎrii
trunchiului. La limita dintre coloana cervicalǎ şi toracalǎ se vizualizeazǎ foarte net procesul
spinos a vertebrei C7 (vertebra proeminentǎ) ; pornind de la acest proces spinos, se poate
numerota fiecare vertebrǎ. În continuarea proceselor spinoase se exploreazǎ creasta sacralǎ
medianǎ, iar în plica interfesierǎ se pot palpa coarnele sacrale, coarnele coccigelui şi hiatul
sacral.
De fiecare parte a crestei spinale se gǎsesc şanţuri profunde, numite şanţuri vertebrale;
ele adǎpostesc muşchi ce acţioneazǎ asupra coloanei vertebrale.
Feţele laterale prezintǎ: vârful proceselor transversare, pediculiivertebrali, gǎurile
intervertebrale şi porţiunile laterale ale corpilor vertebrali.
Vârful procesului transversar al atlasului poate fi palpat imediat sub procesul mastoidian.
Canalul vertebral este format din suprapunerea gǎurilor vertebrale. Ele se continuǎ în
sus cu cavitatea neurocraniului, iar în jos se deschide prin hiatul sacral. El urmǎreşte toate
inflexiunile coloanei vertebrale. Diametrele canalului vertebral variazǎ; ele sunt mai mari în
regiunea cervicalǎ şi lombarǎ, în raport cu mobilitatea mai mare a coloanei vertebrale în aceste
regiuni. În regiunea toracalǎ, unde mobilitatea coloanei vertebrale este mai redusǎ, diametrele
canalului vertebral sunt mai mici.
Rolul de protecţie. În canalul vertebral se gǎseşte mǎduva spinǎrii învelitǎ în meninge.
Este evident rolul protector al coloanei vertebrale, formatǎ anterior de cǎtre puternicele corpuri
vertebrale, iar posterior de arcurile vertebrale suprapuse. În unele cazuri, fracturile coloanei
vertebrale pot interesa mǎduva sau (şi) meningele.
Rolul static. În staţiunea verticalǎ (ortostatism) coloana vertebralǎ reprezintǎ un ax solid
ce susţine capul, trunchiul şi membrele superioare; ea transmite apoi greutatea la pelvis şi la
membrele inferioare. Marea dezvoltare a vertebrelor lombare se explicǎ astfel prin greutatea pe
care trebuie sǎ o susţinem. Curburile sagitale alea coloanei vertebrale au ca rezultat mǎrirea
rezistenţei.
Coloana vertebralǎ poate prezenta şi curburi patologice, ca urmare a exagerǎrii curburilor
normale. Cifoza patologicǎ se caracterizeazǎ prin accentuarea convexitǎţii posterioare. Lordoza
patologicǎ se caracterizeazǎ prin accentuarea convexitǎţii anterioare. Scolioza este exagerarea
curburilor în plan frontal.

4
Curburile patologice ale coloanei vertebrale pot fi ereditare sau dobândite. Dezvoltarea şi
funcţiunea unor viscere pot fi influenţate în sens negativ de cǎtre curburile patologice ale
coloanei vertebrale.
Rolul biomecanic. Coloana vertebralǎ este antrenatǎ în mişcǎri numeroase şi ample;
graţie acestora, corpul are o mare mobilitate.

Articulaţiile coloanei vertebrale


a) Articulaţiile corpurilor vertebrale sunt articulaţii cu mişcǎri limitate în care
suprafeţele articulare sunt reprezentate de feţele superioarǎ şi inferioarǎ a corpurilor vertebrale.
Uşor excavate şi puse în contact, determinǎ între ele un spaţiu lenticular, ocupat de discurile
intervertebrale formate din 2 pǎrţi:
- o parte perifericǎ de forma unui inel, cu lamele fibroase dispuse concentric
alcǎtuite din fibre orientate în sensul tracţiunilor la care sunt supuse lamelele;
- o parte centralǎ, formatǎ dintr-o suprafaţǎ moale şi elasticǎ, de culoare albicioasǎ,
rǎmǎşiţǎ a coadei dorsale.
Inelul fibros joacǎ rolul unui ligament, care limiteazǎ mişcǎrile, iar nucleul pulpos
funcţioneazǎ ca un rulment, în jurul cǎruia se produc mişcǎrile celor douǎ vertebrate învecinate.
Ligamentul longitudinal comun anterior este situat pe faţa anterioarǎ a coloanei
vertebrale, de la porţiune bazialǎ a osului occipital pânǎ la vertebra S2.
Ligamentul longitudinal comun posterior este situat în interiorul canalului vertebral,
fixându-se numai discurile intervertebrale. Coboarǎ de la porţiunea bazialǎ a occipitalului pânǎ la
prima vertebrǎ coccigianǎ.

b) Articulaţiile intervertebrale sunt diartroze planiforme intercalate între apofizele articulare


a douǎ vertebre învecinate.
La vertebrele cervicale cavitatea articularǎ este situatǎ în plan aproape orizontal, la cele
toracale în plan frontal, iar la cele lombare în plan sagital. Capsula articularǎ se îngroaşǎ şi
devine din ce în ce mai rezistentǎ în regiunea toracalǎ inferioarǎ şi mai ales în porţiunea lombarǎ
a coloanei vertebrale.
Unirea arcurilor vertebrale se realizeazǎ prin ligamente “galbene” ce se întind transversal
de la apofizele articulare la baza apofizei spinoase, unde fiecare ligament galben se uneşte cu cel
din partea opusǎ. Ligamentele se întind în mişcǎrile de flexie a coloanei vertebrale, menţin
coloana vertebralǎ în poziţie verticalǎ ortostaticǎ, asigurǎ controlul mişcǎrilor pe care le
gradeazǎ.

c) Articulaţia sacrovertebralǎ şi sacrococcigianǎ

5
Prima este constituitǎ dupǎ tipul articulaţiilor intervertebrale neobişnuite, cu deosebirea
cǎ discul intervertebral este mai înalt înainte ca înapoi. A doua este formatǎ din ariile elipsoide
situate pe vârful osului sacral şi baza coccisului, având ca ligamente: ligamentul sacrococcigian
dorsal superficial, ligamentul sacrococcigian dorsal profund şi ligamentul sacrococcigian lateral.

d) Articulaţiile atlantoaxoidianǎ şi atlantooccipitalǎ


Articulaţiile coloanei cu craniul se fac prin cele douǎ articulaţii atlanto-occipitale şi de
ligamentele situate între axis şi osul occipital. Articulaţiile atlantooccipitale sunt între condilii
occipitali şi feţele articulare superioare ale atlasului. Ligamentele de unire sunt capsule articulare
şi membrane atlantoaxoidiene şi sunt în numǎr de trei: douǎ laterale între suprafeţele articulare
superioarǎ şi inferioarǎ adiacente de pe axis şi una medianǎ între apofiza odontoidǎ şi arcul
anterior al atlasului.

6
Biomecanica coloanei vertebrale
Coloana vertebralǎ prezintǎ în plan sagital (anteroposterior) patru curburi fiziologice:
cervicalǎ, toracalǎ, lombarǎ, sacralǎ. Aceste curburi cresc rezistenţa şi elasticitatea coloanei
vertebrale, menţinând poziţia normalǎ a corpului.
Poziţia “zero” adicǎ poziţia de plecare din care se pot efectua diferitele mişcǎri
vertebrale în ortostatism, în rectitudine, având ca repere:
-verticala firului de plumb, care cade de la protuberanţa occipitalǎ, de-a lungul spinelor
vertebrale, în spaţiul interfesier şi între cele douǎ maleole interne;
-linia dintre vârfurile scapulelor şi linia bicretǎ, care sunt orizontale şi paralele;
-occiput, zona dorsalǎ medie, fesele şi talonetele, care sunt tangente în plan vertical
(perete) ;
- verticala care trece prin tragus, prin faţa anterioarǎ a umǎrului, marginea anterioarǎ a
marelui trohanter, marginea externǎ a piciorului, la nivelul liniei Chopart.
Aprecierea mişcǎrilor coloanei se face pornind de la poziţia zero şi fixând bazinul, fapt
deosebit de dificil datoritǎ mişcǎrilor în articulaţiile coxofemurale. Numai în şezut se poate
considera cǎ bazinul este mai mult sau mai puţin fixat. Pe de altǎ parte, ”mobilitatea coloanei
variazǎ foarte mult în funcţie de vârstǎ, normalitǎţile amplitudinilor de mişcare nefiind
standardizate în corelaţie cu acest important parametru.
Tehnica şi instrumentele de mǎsurat sunt şi ele variabile.
Coloana vertebralǎ executǎ mişcǎri de flexie, extensie, lateralitate şi rotaţie.

Flexia
Este mişcarea de înclinare înainte. Discurile intervertebrale suferǎ o mai mare apǎsare în
partea lor anterioarǎ în timp ce ele se înalţǎ posterior. Ligamentul vertebral longitudinal anterior
este relaxat, celelalte, dimpotrivǎ, sunt întinse.
La nivelul coloanei cervicale, bǎrbia ia în mod normal contact cu sternul. Din cele 30-
40° amplitudine, 20° au sediul în articulaţiile suboccipitale. La nivelul coloanei toraco-lombare
se include şi flexia în coxofemurale. În practicǎ se mǎsoarǎ distanţa între vârful degetelor şi sol.
Flexia este produsǎ de urmǎtorii muşchi: sternocleidomastoidian, iar ca accesori (scaleni,
lungul gâtului, drepţi-anteriori, pielosul gâtului) la care se adaugǎ muşchii abdominali (marele
drept, marele oblic, micul oblic, transversul) .

Extensia
Are drept urmare aplicarea coloanei înapoi. În aceastǎ mişcare, ligamentul vertebral
longitudinal anterior este întins, iar celelalte, relaxate. Discurile intervertebrale sunt turtite
posterior şi se înalţǎ anterior.

7
La nivelul coloanei vertebrale cervicale este de 30-45° (dintre care 20-30° în articulaţii
suboccipitale) .
La nivelul coloanei dorso-lombare este de 20-30°.
Musculatura este reprezentatǎ de grupul de extensori ai gâtului (drepţii, posteriorii,
spinosul capului şi gâtului, trapezul superior) , grupul de extensori ai coloanei dorso-lombare
(iliocostal, lungul dorsal, supraspinosul, transversul spinos, intersinoşii, intertransverşii) .

Înclinaţia lateralǎ
În partea dreaptǎ sau stângǎ, se face prin turtirea discului de aceeaşi parte şi înǎlţarea sa
în partea opusǎ. În executarea acestor mişcǎri (flexie, extensie, înclinaţie lateralǎ) coloana
vertebralǎ îndeplineşte rolul unei pârghii de gradul III. Rezistenţa se aflǎ la extremitatea ei
superioarǎ, sprijinul la nivelul articulaţiei sacrovertebrale, iar forţa este reprezentatǎ de muşchii
coloanei vertebrale.
La nivelul coloanei cervicale, unghiul de flexiune, trasat între orizontala biclavicularǎ şi
linia biocuiarǎ este normal de 40-45° (dintre care 20° în articulaţiile suboccipitale) .
La nivelul coloanei dorso-lombare, unghiul de flexiune trasat între verticala medianǎ a
corpului şi linia S2-C7 este de 30-40°.
Mişcarea este produsǎ de extensorii gâtului, musculatura abdominalǎ (marele drept,
marele şi micul oblic, transversul) , pǎtratul lombar, extensorii rahisului (iliocostalul şi marele
dorsal) .

Rotaţia
Se executǎ spre dreapta sau spre stânga în jurul unui ax vertical care trece prin centrul
discurilor. Mobilitatea coloanei vertebrale diferǎ în raport cu regiunea consideratǎ; ea este
maximǎ în regiunea cervicalǎ, mai micǎ în regiunea lombarǎ şi mult mai redusǎ în cea toracalǎ.
Se admite cǎ în aceastǎ ultimǎ regiune, mişcǎrile sunt puţin întinse; pe de o parte, din cauza
dimensiunilor reduse ale discurilor intervertebrale, iar pe de altǎ parte, suprapunerii atât de
accentuate a lamelor vertebrale şi proceselor articulare. Felul mişcǎrilor este, de asemenea, în
raport cu regiunea consideratǎ.
La nivelul coloanei cervicale menţinând bazinul fix şi privirea lateral spre stânga şi spre
dreapta, mǎsoarǎ 60-80° (30° în articulaţiile suboccipitale) .
La nivelul coloanei dorso-lombare, unghiul de rotaţie este delimitat între planul frontal şi
linia umerilor este de 30-45° care scade cǎtre coloana lombarǎ la 20-10°.
Mişcarea este produsǎ de sternocleidomastoidian şi de muşchii abdominali: marele drept,
marele şi micul oblic şi transversul.

8
9
10
CAPITOLUL II
SPONDILITA ANCHILOZANTĂ

Definiţie, frecvenţǎ, predispoziţie


Este o boalǎ sistemicǎ cronicǎ şi progresivǎ Spondilita anchilozantǎ (S. A.) este, care
intereseazǎ în mod esenţial articulaţiile sacroiliace, articulaţiile sinoviale ale coloanei vertebrale
şi pǎrţilor moi adiacente, realizând clinic aspectul anchilozei vertebrale.
Prevalenţa masculinǎ este evidentǎ, raportul bǎrbaţi-femei de la 4/1 la 10/1. Vârsta de
debut, în mod obişnuit între 16 şi 40 de ani, dar mai ales între 16 şi 25 de ani.
Predispoziţia pentru boalǎ pare sǎ fie influenţatǎ genetic, fapt sugerat de frecvenţa
crescutǎ cu care boala se întâlneşte la rudele bolnavilor cu S. A. Boala pare legatǎ de o genǎ
dominantǎ cu penetranţǎ diferitǎ pentru sexul masculin şi feminin. Desigur, pentru intrarea în joc
a factorilor ereditari, un rol deosebit îl au factorii diverşi ai mediului extern.

Etiopatogenie
Cauza S. A. este încǎ necunoscutǎ. Incriminate au fost rând pe rând infecţiile
streptococice, tuberculoase, gonococice, enterice etc. , fǎrǎ a fi dovedit rolul lor exact.
Tuberculoza sau infecţiile streptococice sunt apreciate astǎzi ca manifestǎri coincidente sau
complicaţii. Infecţia gonococicǎ a fost infirmatǎ de discordanţa semnalatǎ în era antibioticelor în
evoluţia curbelor de îmbolnǎvire (descreşte în gonococie: constantǎ sau în creştere în S. A.) .
Ipotezele etiologice mai vechi, dupǎ care boala s-ar datora unor factori metabolici,
alergici sau endocrini sunt lipsite de argumente convingǎtoare. Se mai discutǎ şi astǎzi pe
marginea ipotezei genetice şi infecţioase.

Anatomie patologicǎ
Studiile anatomopatologice asupra stadiilor incipiente ale S. A. sunt foarte limitate, datǎ
fiind accesibilitatea redusǎ a mijloacelor de investigaţie. Observaţiile necroptice complete
privesc în general stadiile avansate ale bolii.
Cele mai importante alterǎri apar la nivelul articulaţiilor sacroiliace, articulaţiilor
posterioare intervertebrale (interapofizare) şi costovertebrale. Modificǎrile iniţiale sunt de tip
inflamator.

11
Membrana sinovialǎ în stadiile iniţiale ale S. A. apare infiltratǎ cu limfocite şi
plasmocite dispuse în “cuiburi” în jurul micilor vase ale ţesutului subsinovial. Într-un studiu
relativ precoce se produce o proliferare a membranei (sinovitǎ viloasǎ) şi un grad oarecare de
revǎrsat articular. Treptat apare proliferarea granulomatoasǎ, care invadeazǎ cartilajul articular,
producând o erodare şi apoi distrugerea lui. Spaţiul articular este umplut de ţesut de granulaţie,
care suferǎ în timp o organizare fibroasǎ, apoi osoasǎ, cu anchilozǎ şi dispariţia oricǎrei urme de
articulaţie. Concomitent, ca şi rezultat al infiltraţiei celulare şi al hiperemiei, apar focare sau zone
extinse de osteoporozǎ subcondralǎ.
În sincondroze, ca de exemplu articulaţiile sacroiliace, porţiuni din cartilajul articular şi
ţesutul osos adiacent, sunt înlocuite cu un ţesut de granulaţie în care apar rǎspândite focare
formate din celule inflamatoare de tip cronic. Joncţiunea condroosoasǎ şi stratul subcondral sunt
sediul unui proces agresiv de metaplazie condroidǎ proliferativǎ.
Stadiile tardive ale S. A. sunt caracterizate printr-un proces de calcifiere şi osificare
ligamentarǎ. Sunt interesate toate ligamentele spinale (anterior, interspinos, supraspinos capsular
şi ligamentul galben) realizând în timp aspectul clasic de “bǎţ de bambus” al coloanei vertebrale.
Natura exactǎ a acestei osificǎri neobişnuite nu este cunoscutǎ. Dupǎ unii ar fi vorba despre un
proces reparativ menit sǎ corecteze pierderea suportului articular normal al coloanei, dar mai
probabil cǎ este vorba despre modificǎri inflamatoare, analoage celor care se produc în
articulaţii. Ca şi eventualitǎţi mai rare se citeazǎ osificarea perifericǎ a discului intervertebral şi
chiar extinderea spongioasei corpilor vertebrali în partea centralǎ a discurilor. Foarte probabil cǎ
multe din cazurile mai vechi descrise ca şi S. A. cu acest aspect anatomo-radiologic insolit,
aparţin în realitate hiperostozei vertebrale anchilozante, conceputǎ astǎzi ca şi o diatezǎ osifiantǎ
care apare la persoane mai în vârstǎ, dar şi la tineri.
Leziunile inflamatorii cardiace (insuficienţa aorticǎ) produse în S. A. au tendinţa sǎ se
localizeze la baza valvulelor, realizând îngroşarea şi scurtarea lor, ca şi o lǎrgire concomitentǎ a
inelului fibros cu relaxarea inserţiei la nivelul peretelui aortei şi tendinţa valvulei de a se lǎsa
antrenatǎ înapoi. Aorta este caracterizatǎ histologic prin semne de necrozǎ în focare localizate în
tunica medie şi dezvoltarea unui ţesut de granulaţie şi a fibrozei subintimale.

Tablou clinic
În 80% din cazurile S. A. debutul este insidios. Aproape invariabil, primele simptome
ale bolii sunt reprezentate de episoade pasagere de dureri la nivelul coloanei lombare, uneori cu
iradiere pe traiectul nervului sciatic, mai accentuate dimineaţa. Bolnavii se trezesc în jurul orei 3
sau 4 cu dureri lombare nu cedeazǎ decât la ridicarea din pat, o scurtǎ plimbare sau o baie caldǎ.
Inactivitatea şi schimbǎrile meteorologice accentueazǎ simptomatologia dureroasǎ. Ca şi

12
eventualitǎţi mai rare de debut se citeazǎ prezenţa simptomelor la niveluri superioare ale
coloanei vertebrale, debutul brusc prin lombago acut şi talalgiile.
În 10% din cazuri, S. A. începe cu dureri la nivelul articulaţiilor periferice,
manifestându-se ca şi o poliartritǎ febrilǎ interesând predominant membrele inferioare.
Simptomele generale ca astenia, febra, anorexia, slǎbirea în greutate, pot fi prezente încǎ din
stadiul iniţial al bolii.
Cu toate cǎ S. A. începe de obicei ca şi o sacroileitǎ şi spondilitǎ inferioarǎ cu tendinţǎ
de expansiune spre regiunile superioare ale coloanei vertebrale, apariţia simptomelor şi semnelor
bolii nu urmeazǎ întotdeauna aceastǎ succesiune. Clinicianul poate fi confruntat la un moment
dat al evoluţiei cu sacroileite izolate sau interesǎri segmentare ale coloanei vertebrale, care pot
face dificilǎ recunoaşterea bolii. Pentru o descriere comprehensivǎ a simptomelor şi semnelor S.
A. în perioada de stare, am adoptat prezentarea pe regiuni dupǎ BOLAND:

Articulaţiile sacroiliace
Sacroileita, care poate rezuma pentru o bunǎ perioadǎ de timp simptomatologia S. A. ,
este responsabilǎ de apariţia precoce a durerilor lombare, cu sau fǎrǎ iradiere sciaticǎ. Palparea
profundǎ sau percuţia la acest nivel este dureroasǎ la 50% din bolnavi. De regulǎ este prezent un
grad moderat de contracturǎ muscularǎ, fǎrǎ limitarea mişcǎrilor coloanei lombare.
În prezenţa unei dureri sacrolombare, participarea articulaţiilor sacroiliace poate fi
evidenţiatǎ cu ajutorul “manevrei centurii”. Bolnavul este invitat sǎ flecteze capul încercând sǎ
atingǎ solul cu mâinile. Examinatorul, plasat în spatele sǎu, susţine bazinul cu ajutorul unei
centuri trecute prin dreptul spinelor iliace anterosuperioare. Suprimarea durerii în cursul acestei
manevre exclude originea ei sacroiliacǎ.
Manevrele de mobilizare a articulaţiilor sacroiliace produc durere localǎ. În practicǎ sunt
utile urmǎtoarele procedee:
 Pacientul în decubit dorsal, examinatorul exercitǎ simultan o presiune asupra
spinelor iliace anterosuperioare încercând apoi sǎ apropie coxalele între ele.
 Pacientul în decubit ventral, examinatorul aplicǎ o presiune puternicǎ asupra
sacrului.
 Pacientul în decubit lateral, coapsa aflatǎ în contact cu patul este puternic flectatǎ
(bolnavul ajutǎ flexia trǎgând cu mâinile genunchiul) , examinatorul, în spatele bolnavului
executǎ extensia forţatǎ a coapsei dispre zenit (manevra lui Menell) .

13
 Pacientul în decubit dorsal, cu fesele la marginea patului de consultative,
examinatorul executǎ concomitent flexia coapsei de o parte pe bazin şi extensia coapsei opuse
sub planul patului (manevra lui Gaenslen) .
Trebuie sǎ se ştie cǎ în formele avansate de sacroileitǎ izolatǎ, când articulaţiile sunt
anchilozate, simptomele şi semnele locale lipsesc cu desǎvârşire, iar manevrele de mobilizare nu
evidenţiazǎ durerea.

Coloana lombarǎ
Afectarea coloanei lombare în cursul S. A. nu apare aproape niciodatǎ izolatǎ, ea
însoţeşte simptomele şi semnele de sacroileitǎ sau mai degrabǎ urmeazǎ acestora. Bolnavul se
plânge de dureri lombare, de intensitate moderatǎ sau mare, însoţite de o senzaţie particularǎ de
înţepenire care însǎ de regulǎ nu-l determinǎ sǎ-şi limiteze activitatea motoare. Radiculalgiile
sciatice sunt frecvente şi se manifestǎ, în cursul evoluţiei, când de o parte, când de alta (sciatica
“în basculǎ”) .
La examenul obiectiv se constatǎ semne revelatoare alea acestei localizǎri: ştergerea sau
dispariţia lordozei fiziologice, durere la flexie şi extensia trunchiului, sensibilitate la percuţie sau
palpare profundǎ, contractura musculaturii paravertebrale şi rigiditatea segmentului lombar.
Rigiditatea coloanei lombare poate fi evidenţiatǎ prin câteva manevre speciale:
 Solicitarea de aplecare a trunchiului se soldeazǎ cu o mişcare limitatǎ în care
segmentul lombar nu se curbeazǎ, bolnavul efectuând flexia din articulaţiile coxofemurale, cu
genunchii îndoiţi.
 Dacǎ se marcheazǎ cu creionul dermatograf pe apofizele spinoase, douǎ puncte, la
o distanţǎ de 10 cm între ele, şi bolnavul este invitat sǎ execute o flexie a trunchiului, distanţa
rǎmâne nemodificatǎ, spre deosebire de omul sǎnǎtos la care se înregistreazǎ o creştere pânǎ la
15 cm (testul Schober) .
 Înclinarea lateralǎ a coloanei lombare este limitatǎ şi concomitent cu mişcarea
apare o contracturǎ muscularǎ neobişnuitǎ homolateralǎ (semnul “coardei de arc”, descrisǎ de
Forestier) .

Coloana dorsalǎ şi toracele


Afectarea segmentului dorsal al coloanei vertebrale, la care se asociazǎ, încǎ din stadiile
relativ precoce ale evoluţiei, manifestǎri din partea micilor articulaţii costovertebrale,
costocondrale, condrosternale şi sternoclaviculare, realizeazǎ un tablou clinic de suferinţǎ în care
nota dominantǎ este datǎ de împiedicarea dinamicii respiratorii a cutiei toracice.

14
Bolnavii acuzǎ senzaţia de o presiune toracicǎ, dureri bazale “în centurǎ”, dureri la
inspiraţie profundǎ accentuate pânǎ la limita tolerabilitǎţii în caz de tuse sau strǎnut. Toracele
apare turtit în sens antero-posterior (torace “în expiraţie”) lipsit de elasticitate, cu expansiunea
inspiratoare uneori sever limitatǎ. Cifoza toracolombarǎ, respiraţia de tip abdominal şi durerile la
apǎsarea sternului completeazǎ manifestǎrile S. A. la acest nivel.
Stadiile precoce ale afectǎrii toracelui în S. A. beneficiazǎ de aportul metodei mǎsurǎrii
perimetrului la nivelul mameloanelor, înainte şi dupǎ inspiraţie forţatǎ.

15
Coloana cervicalǎ
Suferinţa coloanei cervicale în cadrul S. A. se caracterizeazǎ prin dureri locale iradiate
spre umǎr sau regiunea occipitalǎ, contracturǎ muscularǎ, limitarea dureroasǎ a mişcǎrilor
capului, îndeosebi cele de înclinare lateralǎ. În formele mai avansate, capul este de obicei fixat în
flexie şi protracţie anterioarǎ, uneori cu uşoarǎ înclinaţie lateralǎ. Bolnavul are dificultǎţi în
încercarea de a privi obiectele aflate în faţǎ, iar pentru urmǎrirea obiectelor laterale este obligat
sǎ se întoarcǎ cu tot corpul.
De mare utilitate în aprecierea mobilitǎţii coloanei cervicale se dovedesc mǎsurǎtorile
simple: distanţa menton-stern, distanţa occiput-perete.
Procesul patologic la nivelul coloanei vertebrale în cadrul S. A. are un caracter
progresiv. În stadiile iniţiale, rigiditatea se datoreazǎ contracturii musculare reflexe legatǎ de
suferinţa articulaţiilor vertebrale posterioare. De altfel, bolnavii au tendinţa de a adopta o poziţie
de flexie permanentǎ a trunchiului care sǎ degajeze articulaţiile interapofizare.
Evoluţia spre anchilozǎ, care se face resimţitǎ în stadiile tartive, se grefeazǎ pe
atitudinile vicioase altalgice fixând coloana vertebralǎ în cele mai variate poziţii, în care
activitatea motoare a bolnavilor este serios compromisǎ. De cele mai multe ori, dupǎ mai mulţi
ani de suferinţǎ, bolnavii prezintǎ o atitudine posturalǎ caracteristicǎ prin cifozǎ toracolombarǎ,
protracţia capului şi semiflexia compensatoare a articulaţiilor coxofemurale şi a genunchilor
(“poziţie de schior”) .

16
17
Articulaţiile periferice
S. A. intereseazǎ în aproximativ 20-30% din cazuri şi alte articulaţii decât cele ale
scheletului axial, cu tendinţa de a realiza artrite permanente şi invalidante mai ales pe articulaţiile
centurilor (coxofemurale, scapuloumerale) . Restul articulaţiilor mobile ale membrelor sunt
afectate de obicei în procese inflamatoare tranzitorii şi complet reversibile.
Artrita coxofemuralǎ (38% din cazuri) , aproape întotdeauna bilateralǎ (91%) şi adesea
simetricǎ, greveazǎ capacitatea funcţionalǎ a spondiliticilor, care sunt astfel practic lipsiţi de
ultimul mijloc de compensare relativǎ a infirmitǎţii datǎ de anchiloza în poziţie vicioasǎ a
coloanei vertebrale.
Debutul pe articulaţiile coxofemurale, urmat de o rapidǎ rǎspândire a procesului
anchilopoietic, a fost semnalat în formele juvenile generalizate.
Sunt descrise şi forme izolate, monoarticulare ale determinǎrilor periferice din cadrul S.
A.

Manifestǎri viscerale
Insuficienţa aorticǎ izolatǎ apare în 1-4% din cazurile de S. A. Dezvoltarea defectului
valvular poate fi precedatǎ de crize de anginǎ pectoralǎ şi tulburǎri de conducere pe ECG.
Zgomotul II în zona aorticǎ devine accentuat, apoi este înlocuit cu suflul caracteristic de
regurgitare sigmoidianǎ. În stadiul de insuficienţǎ cardiacǎ congestivǎ poate apǎrea un suflu de
tip Augustin-Flint. Leziunile miocardice concomitente pot fi responsabile de tulburǎrile de ritm.
Au fost citate cazuri de S. A. cu valvulopatie mitralǎ sau pericarditǎ.
Aproximativ 13% din bolnavi cu S. A. prezintǎ semne oculare de iridociclitǎ actualǎ sau
sechelarǎ, la primul examen clinic. Acest procent creşte la 20% în cazul bolnavilor supraveghiaţi
activ timp de 10-20 de ani. Întrucât manifestarea ocularǎ poate preceda simptomatologia
articularǎ, constatarea unei iridociclite, mai ales la un bǎrbat tânǎr, poate fi consideratǎ ca şi un
criteriu de suspiciune în direcţia unei S. A. , evident dacǎ existǎ şi un alt motiv (VSH acceleratǎ
şi/sau minime manifestǎri lombare) .
Cazurile severe şi vechi de boalǎ pot evolua cu fibrozǎ pulmonarǎ cavitarǎ şi amiloidozǎ.

Date de laborator
Singura examinare de laborator cu adevǎrat valoroasǎ în S. A. este VSH, care este
acceleratǎ la aproximativ 80% din bolnavi, atingând valori între 20 şi 60 mm la o orǎ.
Accelerarea VSH este consideratǎ ca şi un indicator de activitate al S. A. , cu toate cǎ fluctuaţiile
sale în cursul evoluţiei nu sunt atât de fidele.

18
Pe o serie de 100 bolnavi cu S. A. , KASS semnaleazǎ teste pozitive pentru depistarea
factorilor reumatoizi la 3 bolnavi, anemie moderatǎ şi modificǎri electroforetice în proporţie
variabilǎ (hipoalbuminemie, hiper-alfa-2 şi hipergamaglobulinemie) . De remarcat cǎ dupǎ unii
autori proporţia testelor pozitive pentru factorii reumatoizi creşte în formele de S. A. cu
interesarea articulaţiilor periferice pânǎ la 19%.

Semne radiologice
Manifestǎrile radiologice ale S. A. sunt caracteristice. Ele produc modificǎri care apar la
nivelul articulaţiilor sacroiliace, ligamentelor paraspinale şi articulaţiilor interapofizate în stadiile
avansate. Sinovita purǎ fǎrǎ alterarea cartilajului, nu poate fi evidenţiatǎ radiologic. Din acest
motiv, boala poate evolua luni şi chiar ani de zile, fǎrǎ semne radiologice revelatoare.
Semnele sacroileitei sunt de regulǎ primele care apar în evoluţia S. A. Primul stadiu este
caracterizat printr-o falsǎ lǎrgire a spaţiului articular, îndeosebi în treimea lui inferioarǎ şi medie.
Zona subcondralǎ a sacrului şi ilionului îşi perde netitatea, devenind neregulǎ printr-un proces de
osteoporozǎ marginalǎ. Uneori ariile izolate de rarefiere osoasǎ suprapuse conferǎ aspectul
caracteristic de “şirag de mǎrgele”. În al doilea stadiu predominǎ procesele de remaniere, care
iniţial se manifestǎ prin neregularitatea spaţiului articular (aspect de “timbru poştal”) , îngustarea
lui şi formarea unor mici punţi osoase transversale. În acelaşi timp, scleroza osoasǎ tinde sǎ
regreseze devenind neomogenǎ, ceea ce realizeazǎ aspectul “tigrat” al treimii superioare a
articulaţiei. În stadiul final linia articularǎ este complet dispǎrutǎ din cauza anchilozei osoase, în
care se pot observa, în stadiile mai avansate, trasee care continuǎ liniile de forţǎ ale scheletului
axial.
Cu toate cǎ sunt întotdeauna de acelaşi grad de intensitate, semnele radiologice ale
sacroileitei din S. A. apar aproape invariabil bilateral. Se pare cǎ existǎ o relaţie între severitatea
alterǎrilor radiologice ale articulaţiilor sacroiliace şi intensitatea manifestǎrilor clinice vertebrale
ale bolii.
Modificǎri similare şi uneori precoce, pot fi evidenţiate şi la nivelul altor articulaţii
semimobile: simfiza pubianǎ şi articulaţia manubriosternalǎ (semnul lui Androic) .
Sindesmofitoza (sindesmos=unire, fitos=vegetaţie) este alǎturi de sacroileitǎ, semnul
radiologic cel mai caracteristic al S. A. cu condiţia sǎ fie suficient de extinsǎ. Sindesmofitele
apar ca nişte calicifieri fine, liniare, adiacente marginii corpilor vertebrali şi discurilor
intervertebrale, cu tendinţǎ la extensiune verticalǎ şi confluentǎ. Uneori umbra radiopacǎ
semilunarǎ apare “suspendatǎ” în spaţiul intersomatic, într-o zonǎ care corespunde pǎrţi
periferice a inelului fibros al discului. Discurile şi corpii vertebrali nu suferǎ modificǎri atât de
importante ca cele din cadrul spondilozei.

19
Calcifierea ligamentelor spinale, în special a ligamentelor laterale şi a celui longitudinal
anterior este întâlnitǎ în stadiile mai avansate ale S. A.
Un semn radiologic relativ precoce este osteoporoza difuzǎ şi hipertransparenţa corpilor
vertebrali (aspect “sticlos”) , cu periferia evidentǎ, parcǎ trasatǎ cu creionul. Pe clişeele din profil
se observǎ o aliniere caracteristicǎ a corpilor vertebrali şi aplatizarea marginii lor anterioare
(corp rectangular sau “vertebrǎ pǎtratǎ”a lui Louyot) .
În ansamblu complexitatea modificǎrilor radiologice ale scheletului axial în S. A.
realizeazǎ aspecte foarte caracteristice în stadiile avansate ale bolii. Astfel, anchiloza osoasǎ a
articulaţiilor interapofizate suprapuse realizeazǎ douǎ benzi opace paralele, vizibile pe
radiografia din faţǎ (semnul “şinelor de tranvai”) la care se poate adǎuga banda opacǎ datǎ de
calcifierea ligamentelor mediene (longitudinal, anterior şi/sau interspinoase) (semnul “firului
electric”) . Sindesmofitele şi calcifierea ligamentelor laterale, în alternanţǎ cu osteoporoza
corpilor vertebrali, realizeazǎ aspectul clasic în “bǎţ de bambus” al coloanei vertebrale. Evident
fixarea coloanei în poziţie vicioasǎ prin anchilozǎ este uşor de observat pe filmele radiologice.

20
Tratamentul medicamentos
A. I. N. S. ameliorezǎ durerea şi reduc inflamaţia articularǎ şi contractura muscularǎ,
crescând astfel mobilitatea şi permiţând efectuarea exerciţiilor care previn instalarea
contracturilor. Majoritatea A. I. N. S. sunt eficiente în S. A. , alegerea unui anumit preparat
fǎcându-se în funcţie de toleranţǎ şi toxicitate. Doza zilnicǎ de A. I. N. S. trebuie sǎ fie cât mai
micǎ posibil, dar în timpul bolii active poate fi necesarǎ administrarea unor doze maxime.
Introducerea administrǎrii antiinflamatorului trebuie fǎcutǎ gradat, dupǎ o remisie de câteva luni
a simptomelor sistemice şi articulare care indicǎ activitatea bolii.

21
Sulfasalazina poate fi utilǎ pentru ameliorarea simptomelor articulare, periferice şi a
markerilor de inflamaţie. Se începe cu o dozǎ de 500 mg/zi şi se creşte cu 500 mg/zi la intervale
de o sǎptǎmânǎ, pânǎ la o dozǎ de întreţinere de 1 pânǎ la 1, 5 g bid. Simptomele articulare
periferice se pot ameliora şi cu ajutorul methotrexatului. Corticosteroizii sistemici,
imunosupresoarele ca şi majoritatea antireumaticelor care modificǎ evoluţia bolii nu s-au dovedit
utile şi nu ar trebui folosite. Apar din ce în ce mai multe dovezi cu privire la eficienţa agenţilor
biologici (cum sunt etanerceptul, infliximabul, adalimumabul) în lombalgia inflamatorie.
Corticosteroizii depot administraţi intraarticular pot fi utili, mai ales în cazurile în care
sunt inflamate mai puternic una sau douǎ articulaţii periferice, ceea ce poate compromite
efectuarea exerciţiilor şi reabilitatea. Corticoizii administraţi intraarticular pot fi utili şi în situaţia
în care medicaţia sistemicǎ nu este eficace. Corticosteroizii înjectaţi la nivelul articulaţiei
sacroiliace pot uneori ameliora sacroileita severǎ.
Pentru uveitǎ acutǎ sunt de obicei eficiente mediatricele şi corticosteroizii cu
administrare topicǎ.

Tratamentul ortopedico-chirurgical
Mǎsurile ortopedice se referǎ mai ales la posturile preventive şi corectoare: în marile
cifoze, osteotomia posterioarǎ poate aduce beneficiu; artoplastiile în anchilozele coxofemurale
nu au dat rezultatele aşteptate, care se pot spera însǎ prin proteza totalǎ de şold; capsulotomii,
tenotomii, rezecţii artroplastice se pot folosi pentru corectarea unor deformaţii la nivelul
articulaţiilor periferice.

22
CAPITOLUL III

TRATAMENT BFT
TRATAMENT BALNEAR
HIDROTERMOTERAPIA

Prin hidrotermoterapie se înţelege aplicarea metodicǎ a apei sub diferite forme în scop terapeutic
şi profilactic.
1. DUSUL SUBACVAL: constǎ în aplicarea unui duş cu presiune mare 1-8 atm. de 35-
38 ° şi este compus din: motor electric cuplat cu o pompǎ aspirorespingǎtoare. Tabloul este
prevǎzut cu un comutator, un manometru circular ce ne indicǎ presiunea jetului şi un termometru
care indicǎ temperatura apei în vanǎ.
Verificǎm comutatoarele sǎ fie la “0”, apoi conectǎm aparatul la reţea. Se umple vana
sau bazinul cu apǎ şi se aplicǎ duşul pe regiunea de tratat cu o înclinaţie de 35 °, iar la nivelul
articulaţiilor perpendicular şi la distanţa de 15-20 cm de tegument.
2. BAIA DE NĂMOL: poate fi generalǎ sau parţialǎ şi constǎ în introducerea în apǎ a
unei cantitǎţi mari de nǎmol. Se introduce în apǎ întregul corp sau o parte din corp. Temperatura
apei este de 38 ° C. Nǎmolurile sunt substanţe naturale formate din particule fine insolubile în
apǎ, care formeazǎ cu apa o masǎ cu caracter glastic. Timpul de executare a procedurii este în
funcţie de prescripţia medicului 15-20 minute de obicei.
3. BAIA DE PLANTE GENERALĂ: constǎ în introducerea în apǎ a corpului; baia de
plante poate fi de: malţ, tǎrâţe, amidon, muşeţel, tei. Baia de plante are un efect relaxant pentru
organismul uman. Temperatura apei poate fi de 37 ° C. Durata unei proceduri este de 20 minute.
Pentru ca procedura sǎ decurgǎ normal trebuie sǎ fie respectate toate regulile şi prescrierile date
de medic.

23
TERMOTERAPIA USCATĂ
1. ÎMPACHETAREA USCATĂ cu parafinǎ care se poate aplica prin pensulare, baie
de parafinǎ pentru mâini şi picioare, feşe parafinate sau plǎci de parafinǎ. Parafina se topeşte la
65-70 °C, timpul de aplicare este de 20-60 minute, temperatura de aplicare este de 50-55 °C în
strat de 0, 5-1, 5 cm.
Parafina are proprietǎţi termopexice, adicǎ înmagazineazǎ cantitate mare de cǎldurǎ pe
care o cedeazǎ lent organismului prin solidificare.
2. ÎMPACHETAREA CU NĂMOL: nǎmolul la temperatura de 38-44 ° C se aplicǎ pe
o anumitǎ zonǎ sau general, se aplicǎ o compresǎ rece pe frunte, durata 20-40 min. , la sfârşit se
face duş cald.

24
3. HELIOTERAPIE: este o procedurǎ alternantǎ solicitantǎ astfel: expunere la Soare
10-15 min. -aplicaţie nǎmol rece pe zone limitate sau pe toatǎ suprafaţa şi menţinerea acestuia
pânǎ la uscare, expunere la Soare 20-30 min. baie în lac 10-15 min. -duş cu apǎ dulce-expunere
la Soare.
Este indicatǎ pentru profilaxia primarǎ, creşterea rezistenţei organismului, prevenirea
îmbolnǎvirilor şi pentru tratamentul curativ al unor afecţiuni incipiente sau compensate, în
vederea prevenirii recidivelor şi complicaţilor.

ELECTROTERAPIA
1. GALVANIZARE SIMPLĂ: frecvent se utilizeazǎ un singur circuit cuprinzând doi
electroizi prin aplicare localǎ (pe tegument) a polilor, aplicare de tip transversal (latero-lateral)
sau longitudinal (aplicaţie proximo-distalǎ) . Ea se poate realiza folosind electrozi de suprafaţǎ
egalǎ sau inegalǎ. În primul caz se numeşte aplicaţie bipolarǎ (densitatea de sarcini electronice
este egalǎ sub ambii electrozi) , iar în al doilea caz se foloseşte un electrod de suprafaţǎ mai mare
(densitatea de sarcini electrice scade) denumit pol “indiferent”, iar celǎlalt pol având suprafaţa
mai micǎ (densitatea mai mare la sarcini electrice pe unitatea de suprafaţǎ) este polul activ, în
acest caz aplicaţia este denumitǎ unipolarǎ.
Din punct de vedere metodologic, curentul galvanic fiind un curent electric continuu,
elementele de variabilitate sunt intensitatea curentului şi durata aplicaţiei. Referitor la
intensitatea curentului galvanic, el se dozeazǎ obiectiv, dar şi subiectiv (intensitatea la “senzaţia
de furnicǎturǎ plǎcutǎ”) . Intensitatea curentului este aplicatǎ în funcţie de pragul de sensibilitate,
de efectul urmǎrit şi de tipul de suferinţǎ.
Durata şedinţei este de 20-30 minute, iar numǎrul aplicaţiilor zilnice, 10-20 de şedinţe, în
funcţie de tipul de evoluţie.
2. BAIA GALVANICĂ 4 CELULARE: a fost introdusǎ în terapie la sfârşitul sec. al
XIX-lea. Bolnavul stǎ pe un scaun de lemn sau metalic, izolat electric de postamentul pe care se
afla instalatǎ baia galvanicǎ 4 celulare. Apa introdusǎ în cele 4 vase trebuie sǎ fie la temperatura
corpului 34 ° C sau mai ridicatǎ pânǎ la 38 °C. Apa rece accentueazǎ senzaţia neplǎcutǎ datǎ de
trecerea curentului, iar în apa caldǎ 37-38 °C, putem sǎ aplicǎm intensitǎţi mai mari, mai bine
tolerate. Mǎrimea suprafeţelor de contact a tegumentului cu apa poate fi variatǎ, prin cantitatea
de apǎ din vase. Dacǎ dorim sǎ avem un pol mai activ, reducem la maximum cantitatea de apǎ
din vana membrului asupra cǎruia vrem sǎ acţionǎm. Putem aplica combinaţii diferite variante,
în funcţie de efectele urmǎrite şi recordurile stabilite:
- membrele superioare la acelaşi semn de polaritate şi membrele inferioare la semnul
contrar;
- membrele de parte dreaptǎ la acelaşi semn, membrele stângi la semnul contrar;

25
- 3 membre la acelaşi semn şi al 4-lea la semnul contrar;
- 2 membre la acelaşi semn şi un membru la semnul contrar;
- un membru la polul pozitiv, alt membru la cel negativ.

Direcţia curentului poate fi ascendentǎ (polul pozitiv-caudal, cel negativ-cranian) sau


descendent, în funcţie de scopul terapeutic urmǎrit.
Înainte ca bolnavul sǎ introducǎ membrele în vane, personalul are obligaţia sǎ introducǎ
mâinile în toate vanele pentru a controla senzaţia la fiecare pol în parte cu aparatul pus în
funcţiune. Apoi oprim curentul de la aparat şi solicitǎm bolnavul sǎ intre în baie.
Dupǎ aşezarea pe scaun, va introduce mai întâi membrele inferioare, apa fiind sub
genunchi, apoi membrele superioare, apa ajungând la jumǎtatea braţului. Se indicǎ ca pacientul
sǎ stea liniştit.
Punem aparatul în funcţiune prin manevrarea comutatorului general, manevrǎm lent
comutatorul pentru intensitate, ajungând la doza prescrisǎ de medic. La cazurile cu tulburǎri de
sensibilitate cutanatǎ şi la cele cu angiospasm, nu ne vom ghida dupǎ senzaţia perceputǎ de
bolnavi şi nu vom introduce o intensitate prea mare, pentru a evita arsurile cutanate.
Durata şedinţelor se stabileşte între 10-30 minute. Ritmul şedinţelor zilnic sau la 2 zile.

3. IONOGALVANIZĂRILE: sunt procedeuri prin care se introduc în organism


substanţe medicamentoase cu ajutorul curentului electric, care le transportǎ prin tegument şi
mucoasǎ.
Introducerea electricǎ în organism prin tegument cu ajutorul curentului galvanic a
substanţelor chimice, farmaceutice se bazeazǎ pe fenomenele electrolitice.
Cu soluţia conţinând ionul medicamentos pe care dorim sǎ-l aplicǎm se îmbibǎ stratul
hidrofil, sub electrodul activ, de aici migreazǎ, prin pielea activǎ, intactǎ spre polul opus şi
ajunge în interiorul organismului. Prin reţeaua celulelor Malpighi, medicamentele sunt preluate
de reţeaua limfaticǎ şi sanguinǎ şi sunt astfel transportate în circulaţia generalǎ.

26
4. CURENTUL DIADINAMIC: efectele curentului diadinamic sunt: analgetice,
hiperemiante şi dinamogenice. Acestea sunt determinate de nivelul intensitǎţii, forma curentului
diadinamic şi modalitatea de aplicare a electrozilor.
Intensitatea curenţilor se regleazǎ progresiv, ajungându-se la senzaţia de vibraţii bine
tolerate, nedureroase. Deoarece acomodarea se instaleazǎ repede, mai mǎrim puţin intensitatea
sub pragul dureros.
Formele întâlnite la curentul diadinamic sunt:
- monofazat fix (MF)
- difazat fix (DF)
- perioadǎ scurtǎ (PS)
- perioadǎ lungǎ (PL)
- monofazat modulat (MM)
- difazat modulat (DM)
- ritm sincopat (RS)

MF – are efect excitator, crescând tonusul muscular; subiectiv, produs variat ce


acţioneazǎ ca un masaj electric profund; totodatǎ evidenţiind zonele dureroase din cadrul neuro-
mialgiilor reflexe; tonicizeazǎ pereţii arteriali prin acţiunea vasoconstrictoare.
DF – este considerat ca cel mai analgetic, ridicând pragul sensibilitǎţii la durere. I se
atribuie un efect de îmbunǎtǎţire a circulaţiei arteriale prin inhibarea simpaticului.

PS – are efect excitator, tonicizant, acţionând ca un masaj profund, mai intens;


componenta vasoconstrictoare; MF îi conferǎ un efect resorbtiv, cu acţiune rapidǎ în sufuziunile
şi hematoamele periferice.
PL – reprezintǎ un efect analgetic şi miorelaxant evident şi persistent, de asemenea
anticongestiv. Este preferat în stǎrile dureroase, pronunţate şi persistente.
RS – are cel mai pronunţat efect excitomotor, realizând o adevǎratǎ gimnasticǎ
muscularǎ, fiind cel mai indicat în atoniile musculare.

27
TEHNICA DE APLICARE: pacienţii se aşeazǎ în funcţie de regiunea tratatǎ, pe paturi
sau scaune confecţionate din lemn. Electrozii se aplicǎ în straturi hidrofile, confecţionate din
diferite structuri textile sau material spongios elastic, bine umezite şi fixate cu ajutorul benzilor
elastice sau a sǎculeţilor de nisip.
Aparatele la început au fixate toate comutatoarele la zero.
Intensitatea curentului se regleazǎ prin creşterea progresivǎ la o dozǎ corespunzǎtoare
efectului urmǎrit, fǎrǎ a atinge pragul sensibilitǎţii dureroase.
În cursul şedinţelor mǎrim intensitatea progresiv pentru menţinerea senzaţiilor de vibraţie
nedureroasǎ. Durata şedinţelor este diferitǎ, în raport cu scopul terapeutic urmǎrit. Poate fi de 4-8
minute sau în aplicaţiile cu scop hiperemiant, vasculotrop, se pot aplica şedinţe cu o duratǎ de
20-30 minute.
În tratamentul cu scop analgetic este inutil a se depǎşi 6-10 şedinţe, în aplicaţiile cu scop
dinamogen sau hiperemiant pot fi efectuate peste 10 şedinţe în funcţie de caz.

5. CURENŢII DE MEDIE FRECVENŢĂ (MF): sunt curenţi alternativi sinusoidali,


cu frecvenţa de 1. 000 şi 100. 000 Hz.
Curentul de medie frecvenţǎ este apolar şi pentru menţinerea acestei propietǎţi este
necesar ca impulsurile sǎ fie simetrice şi curentul de medie frecvenţǎ trebuie sǎ fie modulat în
amplitudine, adicǎ sǎ creascǎ şi sǎ scadǎ.
MODALITĂŢI PRINCIPALE DE APLICAŢIE:
Manual – adicǎ cu frecvenţe constante, se cautǎ alegerea unei frecvenţe între 0-100 Hz.
şi care acţioneazǎ pe muşchii striaţi astfel:
- frecvenţa sub 10 HZ. , efect excitomotor, pe toate fibrele musculare striate (peretele
abdominal, planşeul pelvin) ;
- între 10-35 Hz. este frecvenţa optimǎ pentru electrostimularea structurilor vegetative şi
a muşchilor, detrusorul (vezica neurogena) , singura contraindicaţie este litiaza vezicalǎ;
- între 10-50 Hz. , efect, vasculotrofic, decontracturant, inhibǎ hipertonia simpaticului;
- între 80-100 HZ. , efect analgetic.

Spectru o altǎ modalitate de aplicaţie, atunci când se folosesc frecvenţe variabile ritmic.
- spectru 0-10 Hz: aici frecvenţa curentului interferenţial, variazǎ liniar, crescǎtor şi
apoi descrescǎtor, în timp de 15 secunde, de la 0 la 10 Hz. , acţiunea este excitomotorie, cu
indicaţie pe hipotoniile de inactivitate, redoare articularǎ, constipaţii atone, efect excitomotor pe
fibrele musculare striate;

28
- în spectru 90-100 Hz: aici frecvenţa variazǎ liniar, crescǎtor şi apoi descrescǎtor, aici
predominǎ efecte analgetice, efect decontracturant muscular, efect asupra circulaţiei (pe fibrele
musculare netede din pereţii vasculari) ;
- spectru 0-100 Hz: frecvenţe crescǎtoare şi descrescǎtoare liniar în 15 secunde, de la 0-
100 Hz, aici alterneazǎ efectele excitomotorii cu inhibitorii, micromasaj activ de profunzime,
efect analgetic predominent.
O formulǎ recomandatǎ este prescrierea a 3 moduri succesive: introducere, timp de 2-4
minute frecvenţa constantǎ 100 Hz, pentru efect analgezic şi simpatologic, apoi spectru 0-100 Hz
(spectru larg de frecvenţe) , 7-10 minute, în final manual (frecvenţa constantǎ) 50 Hz, timp de 5
minute.
6. MAGNETODIAFLUX: acţioneazǎ asupra componentelor SNV şi pe diferite organe
şi ţesuturi în funcţie de intensitate şi frecvenţǎ.
Formele de aplicare sunt: continuǎ, întrerupt aritmic, întrerupt ritmic. Acestea pot fi
modulate în variantele: 50 Hz, 50-100 Hz, 100 Hz.
REGULI PENTRU TRATAMENTUL CU MAGNETOFLUX (MDF):
- aparatele se amplaseazǎ şi se utilizeazǎ în cabinete separate de alte proceduri de
electroterapie;
- patul pe care se efectueazǎ tratamentul trebuie sǎ fie din lemn şi la distanţǎ de cel puţin
3 m între ele;
- nu se aplicǎ MDF la bolnavii cu piese ortopedice, metalice şi cu pace-maker;
- pacienţii se aşeazǎ în DD cu extremitatea cefalicǎ spre polul nord;
- bobinele (BL şi BC) se poziţioneazǎ în zona lombarǎ şi cervicalǎ cu sǎgeata îndreptatǎ
spre extremitatea cefalicǎ a pacientului;
- dupǎ terminarea tratamentului bobinele se aşeazǎ pe pat.

29
7. UNDE SCURTE: fac parte din terapia cu înaltǎ frecvenţǎ, iar prin aceastǎ terapie se
înţelege aplicarea terapeuticǎ a câmpului electric şi magnetic de înaltǎ frecvenţǎ şi a undelor
electromagnetice cu frecvenţe peste 300 KHz.
MODUL DE APLICARE A UNDELOR SCURTE: este cea mai veche procedurǎ, din
domeniul terapiei cu curenţi de înaltǎ frecvenţǎ şi totodatǎ şi cea mai rǎspânditǎ. La aceastǎ
formǎ de terapie se produce o endotermie (cǎldura se formeazǎ în interiorul ţesuturilor
organismului) spre deosebire de alte metode şi proceduri la care cǎldura este adusǎ corpului din
mediul extern. Diferenţa este urmǎtoarea: în timp ce curenţii de IF produc o încǎlzire tisularǎ
profundǎ nemijlocitǎ, raportul caloric al celorlalte procedee este adus prin intermediul învelişului
corporal constituit de tegument.
Aplicaţiile terapeutice cu înaltǎ frecvenţǎ au un efect permanent spre deosebire de
celelalte metode fizioterapeutice, în sensul cǎ temperatura corpului rǎmâne ridicatǎ timp de 48-
72 de ore dupǎ procedurǎ.
Electroizii pot fi rigici sau flexibili, distanţa electroizilor faţǎ de suprafaţa regiunii de
tratat este la cei rigizi reglabilǎ cam 2-3 cm.
Fixarea electrozilor trebuie fǎcutǎ paralel cu suprafaţa totalǎ pentru a se realiza un câmp
uniform de transmisie şi încǎlzire.

8. TERAPIA CU ULTRASUNETE (UUS): Limita superioarǎ de percepere a sunetelor


de cǎtre ureche este de 20. 000 oscilaţii/Sl vibraţiile mecanice pendulare reprezentând sunetul ce
depǎşeşte aceastǎ limitǎ reprezentând ultrasunetul. Frecvenţa undelor ultrasonore este foarte
mare cuprinsǎ între 800-1000 Hz. Aplicarea UUS pe un corp produce un transfer de energie
considerabil care se mǎsoarǎ în “W/cm” care defineşte intensitatea ultrasonorǎ constituind un
parametru important în cadrul terapiei cu ultrasunete.
Propagarea UUS se face în linie dreaptǎ şi depinde de forma sursei de producere de
cuplare în mediul în care se propagǎ şi de frecvenţǎ.
TEHNICA DE APLICARE: încǎperea trebuie sǎ prezinte un confort termic adecvat,
patul sau scaunul pe care stǎ pacientul sǎ fie confecţionat din lemn, aparatul trebuie sǎ aibǎ
legǎturǎ cu pǎmântul pentru a putea lucra cu el, pacientul trebuie sǎ fie relaxat. Se verificǎ ca
toate cumutatoarele sǎ fie la 0.

30
Se apasǎ comutatorul de pornire al aparatului, potrivim ceasul de semnalizare la timpul
prescris de medic, se unge zona de tratat cu soluţie de ulei de parafinǎ, se aplicǎ traducǎtorul pe
zonǎ şi apoi se fixeazǎ intensitatea prescrisǎ de medic, se lucreazǎ cu mişcǎri liniare, circulare,
lente. Dupǎ terminarea tratamentului se aduc la 0 comutoarele şi se şterge tegumentul cu vatǎ şi
alcool.
Durata unei şedinţe este de 2-5 minute. Pe mai multe tegumente nu poate depǎşi 15
minute. Ritmul şedinţelor: ritmic sau la 2 zile. Numǎrul şedinţelor 6-15 dupǎ caz. Seria
şedinţelor se poate repeta la 4 sau 6 sǎptǎmâni.

9. LASER-TERAPIA: este o metodǎ terapeuticǎ neinvazivǎ, ce utilizeazǎ radiaţia


electromagneticǎ –înseamnǎ AMPLIFICAREA LUMINII PRIN EMISIE STIMULATĂ DE
ROTAŢIE.
Aparatele au programe alcǎtuite pe afecţiuni, laserul se aplicǎ pe punct, iar când iradierea
se face pe suprafeţe mari se folosesc sonde speciale plasate la distanţǎ de cca 5-20 cm, numǎrul
şedinţelor nu trebuie sǎ depǎşeascǎ 20, efectul este comulativ.
Ochelarii protectori sunt obligatorii pentru asistent şi pacient.

MASOTERAPIA
Prin masaj se înţelege o succesiune de manipulǎri efectuate manual sau mecanic aplicate
simptomatic pe suprafaţa corpului în scop terapeutic sau igienic.
Masajul manual: se compune dintr-o succesiune de manipulǎri mecanice, manuale la
suprafaţa corpului în anumite regiuni ale corpului în funcţie de scopul urmǎrit şi starea
organismului bolnavului.

31
Masajul poate fi aplicat de medic, maseor sau cadru pregǎtit pentru aceasta. Maseorul
trebuie sǎ aibǎ o forţǎ muscularǎ puternicǎ, mâini curate, unghii tǎiate scurt; înainte şi dupǎ
masaj mâinile spǎlate, sǎ nu poarte în timpul efectuǎrii masajului ceas la mânǎ, inele în degete,
brǎţǎri. Masajul se executǎ într-o cabinǎ special amenajatǎ, bine încǎlzitǎ.

Manevrele masajului:
1. Netezirea sau efleurajul: este manevra cu care se începe şi se terminǎ întotdeauna un
masaj şi este practic o atingere apǎsatǎ pe piele. Se exercitǎ cu toatǎ palma sau cu pulpa
degetelor sau cu trei degete. Se executǎ în sensul de întoarcere a sângelui.
2. Frǎmântarea diferǎ în funcţie de regiunea unde este aplicatǎ. Poate fi fǎcutǎ sub
forma unei compresiuni ca o stoarcere, mâna luând diferite forme în funcţie de regiunea care
trebuie masatǎ. Petrisajul se face cu ajutorul pulpei degetelor, pe suprafeţele mai mari se aplicǎ
palma în întregime. Tot în cadrul petrisajului intrǎ şi ciupirea efectuatǎ cu indexul şi policele.
3. Baterea sau percuţia: constǎ în ciocǎnirea ţesuturilor cu ajutorul mâinilor a cǎror
poziţie variazǎ de la caz la caz. Aceastǎ procedurǎ se aplicǎ bolnavului în mai multe feluri: cu
palma întinsǎ puţin în serii de lovituri mici, cu partea cubitalǎ a mâini, cu dosul mâinii, cu vârful
degetelor, cu pumnul întredeschis fǎrǎ ca loviturile sǎ fie prea puternice.
4. Fricţiunea: este o manevrǎ care se deosebeşte de netezire, deoarece mâna se
deplaseazǎ relativ odatǎ cu tegumentul în limitele permise de elasticitatea tegumentarǎ. Manevra
este asemǎnǎtoare cu efleurajul, însǎ mai puternicǎ, executând o compresiune în acelaşi timp.
Fricţiunea se face în general cu vârful degetelor executând concomitent cu presiunea respectivǎ
mişcǎri longitudinale în cazul tegumentelor mai mici, circulare sau spirale pentru suprafeţe mai
mari.
5. Vibraţia: poate fi executatǎ fie ca manevrǎ, fie în cadrul celorlalte manevre de masaj
şi constǎ într-o serie de tremurǎturi rapide transmise tegumentului bolnavului printr-o succesiune
de presiuni şi relaxǎri fǎrǎ ca mâna maseorului sǎ se desprindǎ de pe tegument.
Mişcǎrile vibraţiei ale maseorului se fac din articulaţiile pumnului sau cotului mai rar din
umǎr şi se executǎ cu policele, cu 2-3 degete sau chiar cu toatǎ palma.
Vibraţia presupune efort mare din partea maseorului, au fost imaginate diferite
dispozitive automate pentru a executa: dispozitive de masaj vibrator, masa vibratoare şi chiar
acele vibratoare care se gǎsesc în comerţ.
Orice masaj trebuie sǎ fie urmat în mod obligatoriu de mobilizarea articulaţiei sau
regiunii din vecinǎtatea zonelor masate. Aceastǎ mobilizare nu trebuie sǎ fie niciodatǎ dureroasǎ,
iar în cazul redorilor articulare trebuie aplicatǎ cu extremǎ prudenţǎ.
Pentru efectuarea masajului avem nevoie de pat sau banchetǎ de cca 2 m lungime, 70 cm
lǎţime, acoperitǎ cu o muşama, de preferat este ca aceastǎ banchetǎ sǎ fie rabatabilǎ, un scaun cu

32
speteazǎ scurtǎ pe care se efectueazǎ masajele cervicale şi ale coloanei dorsal superioare,
tamburel pentru maseor, pudrǎ de talc, iar în situaţii speciale anumite creme sau loţiuni.
Talcul se foloseşte pentru a aluneca mâna maseorului mai uşor.
Poziţia în timpul şedinţei a pacientului sǎ fie cât mai corectǎ, relaxatǎ, durata la masajul
local poate fi 15-30 min. , iar cel general 50-60 min. , nu trebuie sǎ depǎşeascǎ 60 min. pentru a
nu deveni obositor atât pentru maseor cât şi pentru pacient.

33
KINETOTERAPIA
Fiind o boală cu caracter evolutiv şi cu un înalt grad de invaliditate, momentul începerii
kinetoterapiei trebuie să fie cât mai precoce.
Principiul de bază este să se încerce prevenirea sau limitarea anchilozelor şi devierilor
coloanei şi/sau articulaţiilor rădăcinilor. Odată acestea apărute, kinetoterapia este paliativă. Este
deci evident că la spondilitic va predomina programul de kinetoprofilaxie primară şi secundară şi
în mai mică măsură cel kinetoterapeutic sau de recuperare.
Un al doilea principiu este continuitatea absolută pe parcursul anilor a programului
kinetic, bolnavul neîntrerupându-l, indiferent de evoluţia bolii.
Obiectivele programului kinetic în spondilită sunt următoarele:
1. Menţinerea unei posturi şi a unui aliniament corect al corpului.
2. Menţinerea supleţei articulare.
3. Menţinerea unui bun tonus muscular al erectorilor paravertebrali ai trunchiului.
4. Menţinerea volumelor respiratorii mobilizabile în limite cât mai normale.
În cazul în care deja s-au instalat deficitele morfofuncţionale caracteristice bolii la
conceptul “menţinere” din cadrul obiectivelor menţionate mai sus se va adăuga şi acela de
“corectare” a respectivelor deficite, îmbinându-se astfel kinetoprofilaxia cu kinetologia de
recuperare.
Deci, programul kinetologic al spondiliticului se alcătuieşte pornind de la aceste
obiective şi considerente. De obicei, din momentul în care boala a depăşit stadiul de
pelvisspondilită, cele două concepte –“ menţinere” şi “corectare” – se asociază în diferite grade
la acelaşi bolnav.
1. Menţinerea şi corectarea posturilor şi aliniamentului corpului.
Tendinţa bolii este de a determina flexie cervicală, cu sau fără înclinare laterală, cifoză
dorsală, delordozare lombară, cu bascularea înainte a bazinului şi flexia şoldurilor.
Se vor urmări prevenirea şi combaterea acestor deposturi prin:
A. Adoptarea anumitor posturi în activităţile cotidiene:
- Decubit dorsal pe pat tare, fără pernă, cu şoldurile şi genunchii, perfect întinşi.
- Şedere pe scaun cu spătar înalt, realizând un contact permanent al spatelui cu spătarul
până la spinele scapulare.
- Masa de lucru trebuie să fie la nivelul pieptului, antebraţele pe masă –atitudine ce
forţează menţinerea corectă a trunchiului.
- Evitarea unei şederi îndelungate pe fotoliu sau pe scaun.
- În ortostatism se menţine o distanţă maximă între pube şi xifoid.
B. Posturi corectoare:

34
- Decubit dorsal fără pernă sub cap, cu o perniţă sub coloana dorsală cu mâinile sub
ceafă – coatele să atingă patul.
- Decubit dorsal cu o perniţă sub coloana toracală, doi saci de nisip de 2 kg pe faţa
anterioară a umerilor şi pe genunchi.
- Decubit ventral în sprijin pe antebraţe (poziţia “sfinxului”) .
- Decubit ventral cu pernă sub piept, perniţă sub frunte, saci de nisip pe coloana dorsală
şi pe bazin.
Posturile se execută de 2-4 ori pe zi, pe o durată de 15-20 minute, fiind întrerupte dacă
durerea devine prea intensă.
C. Exerciţii corectoare şi de conştientizare poziţională:
Exerciţiul 1 – în ortostatism, cu călcâiele la 15 cm de zid: se ia contact cu sacrul pe zid,
apoi cu omoplaţii, apoi cu occiputul; se “rupe” poziţia, după care se reface.
Exerciţiul 2 – în şezând, cu spatele la zid, se caută realizarea contactului prin trei puncte,
ca mai sus, ”derulând” coloana de-a lungul zidului.
Exerciţiul 3 – din poziţia “patrupedă”, cu braţele flectrate, nasul la sol, se lordozează,
apoi se cifozează coloana, pentru conştientizarea poziţiei coloanei.

2. Menţinerea şi corectarea supleţei articulare


Se urmăreşte creşterea amplitudinii mişcărilor cervico-dorso-lombare şi ale articulaţiilor
rădăcinilor prin executarea acestor exerciţii:
- În decubit dorsal, cu genunchii flectaţi la 90°, bazinul fixat la masă printr-o chingă: se
ridică braţele pe lângă cap cu inspir, şi revine cu expiraţie.
- Şezând călare pe o banchetă, se fac rotaţii de trunchi stâng-drept cu braţele la
orizontală.
- Din genunchi, mâinile la ceafă, se execută aplicări laterale ale trunchiului.
- Într-un genunchi, celălalt întins în lateral, mâna în axilă, braţul ridicat pe lângă cap: se
fac aplecări laterale ale trunchiului.
- Şezând călare pe banca de gimnastică, cu mâinile la ceafă trase înapoi: se inspiră, în
acest fel se întind pectoralii şi se mobilizează şi articulaţiile sternocostale.
- Din poziţia “patrupedă” se ridică întins câte un membru inferior executând o extensie
în şold şi lombă.
- Din aceeaşi poziţie “patrupedă” se duce un braţ spre zenit, rotind trunchiul şi după
mână.

35
- Din poziţia şezând, ca şi din cea “patrupedă”, se execută o serie de mişcări din coloana
cervicală: flexie-extensie, lateralitate stângă-dreaptă, rotaţii stângă-dreaptă, circumducţii, flexii-
extensii pe diagonalele de 45°.
Pentru asuplizarea coloanei se indică de asemenea exerciţiile în apă-hidrokinetoterapia.
Hidrokinetoterapia este deosebit de utilă în spondilită, putând fi aplicată chiar în puseul
acut inflamator şi, bineînţeles, continuată tot mai intensiv odată cu diminuarea acestuia. Durata
programului este de 20-40 minute.
Pentru executarea exerciţiilor, în apă sunt necesare: o brancardă imersată şi înclinată, o
bară la perete –puţin peste nivelul apei –flutoare pentru mâini şi picioare.
Exerciţiile sunt selectate dintre cele aplicate şi în sala de gimnastică, dar adaptate
mediului acvatic. Posturile de start vor fi: plutirea ventrală, decubitul dorsal sau ventral pe
brancardă înclinată, ortostatismul lângă peretele bazinului, în final, înotul în plutire ventrală va
încheia programul.
Sporturile sunt permise şi indicate în spondilită, în afară de înot (bras, craul, ”fluture”,
”delfin”) , se indică polo, volei, badminton, tenis de câmp, baschet (trasul la coş) , handbal.

3. Menţinerea şi corectarea tonusului muscular


Obiectivul principal al acestor exerciţii este tonifierea în primul rând a musculaturii
erectoare a trunchiului şi a musculaturii abdominale.
- În decubit ventral, cu bazinul pe marginea mesei, membrele inferioare atârnând: se fac
extensii de şold cu genunchii întinşi.
- În decubit ventral, se ridică un braţ la orizontală, concomitent cu membrul inferior opus.
- În decubit ventral, se balansează stânga-dreapta; braţele “în cruce”.
- Idem; forfecarea membrelor inferioare şi/sau ridicări ale membrelor inferioare cu
genunchii întinşi.
- În decubit ventral, membrele superioare, cu coatele extinse, se duc înspre duşumea şi
oblic în sus pe lângă cap; apoi mâinile cu gantere se aduc la piept.

4. Menţinerea şi creşterea volumelor respiratorii mobilizabile


În stadiile preanchilozice, când prinderea coloanei dorsale şi a articulaţiilor
costovertebrale nu este un fapt împlinit, se va pune accentul pe gimnastica respiratorie corectivă
şi pe reeducarea respiraţiei toracice. Pe măsură ce funcţia toracelui şi mecanica ventilatorie
scade, se începe reeducarea respiraţiei abdominale, fără să se abandoneze, însă exerciţiile
destinate respiraţiei toracice. Numai în cazurile în care procesele anchilozice toracice sunt
terminate, gimnastica respiratorie toracică nu- şi mai are rostul.

36
În programele de kinetoterapie se urmăreşte ritmul şi cadenţa, în inspir şi expir, în diverse
situaţii respiratorii, naso-bucal lent, rapid, brusc; programele se pot desfăşura în sală sau folosind
o asociere de lucru la sală şi de hidrokinetoterapie pentru reechilibrarea musculaturii respiratorii.
Se realizează programe care asociază ventilaţia mecanică asistată cu sisteme dirijate şi de
aspiraţie, şi în unele cazuri aerosoloterapia, oxigenoterapia şi respiraţia în presiune pozitivă,
intermitentă, exerciţii de antrenare a tusei, exerciţii de vorbire.
Pacienţii pot beneficia şi de cura balneară în staţiuni cu profil.

PROGRAMUL WILLIAMS
Cuprinde următoarele exerciţii:
Exerciţiul 1-Decubit dorsal: se flectează şi se extind genunchii.
Exerciţiul 2-Decubit dorsal: se trage cu mâinile un genunchi la piept, încercând atingerea
lui cu fruntea; se procedează apoi la fel cu celălalt genunchi.
Exerciţiul 3-Ca la exerciţiul 2, dar concomitent cu ambii genunchi.
Exerciţiul 4-Decubit dorsal, cu mâinile sub cap: se trage un genunchi la piept cât mai
mult, apoi celălalt, apoi ambii genunchi concomitent.
Exerciţiul 5-Decubit dorsal, cu braţele ridicate pe lângă cap în sus, genunchii flectaţi la
90°, tălpile pe pat: se împinge lomba spre pat, se contractă abdominalii, se saltă uşor sacrul de pe
pat; se revine, apoi se repetă.
Exerciţiul 6-În şezând pe un scaun, cu genunchii mult îndepărtaţi: se apleacă cu mâinile
înainte, astfel încât să atingă solul de sub scaun; se menţine această aplecare 4-5 secunde, se
revine, apoi se repetă.

37
Exerciţiul 7-Decubit dorsal, cu genunchii flectaţi, tălpile pe pat: se apleacă ambii
genunchi spre dreapta, apoi spre stânga, până ating patul.
Exerciţiul 8-Decubit dorsal: călcâiul drept se aşează pe genunchiul stâng: se execută o
abducţie cât mai internă a şoldului drept, până se atinge cu genunchiul drept patul, apoi se
inversează.
Exerciţiul 9-Decubit dorsal: se ridică alternativ câte un membru inferior cât mai sus, cu
genunchiul perfect întins.
Primele 6 exerciţii se execută în faza I de 3-5 ori, programul repetându-se de 2-3 ori /zi.
După circa 2 săptămâni, în partea a II-a a stadiului subacut, exerciţiile devin mai
complexe, adăugânduli-se cele din faza I.

38
39
CAPITOLUL IV
MATERIAL SI METODĂ
Am luat în studiu 30 de pacienti internati în perioada ..........., în Spitalul Judetean de
Urgentă Constanta toti având diagnosticul de Spondilită ankilozantă

PREZENTARE DE CAZ

NUME ŞI PRENUME: M.N.


VARSTA: 52 ani
SEX: M
PROFESIE: brutar
LOCALITATE: CRAIOVA
DIAGNOSTIC LA INTERNARE:
1. S. A. FORMĂ MIXTĂ, STD. FUNCŢIONAL IV
2. COXITĂ BILATERALĂ OPERATĂ (2009, 2010)
3. P. T. C. ŞOLD BILATERAL
MOTIVUL INTERNĂRII:
- rahialgii la nivelul coloanei CDL iradiate pe fese, însoţite de redoare matinalǎ (>1h)
- gonalgii stg
- coxalgii bilaterale
ANAMNEZĂ:
 Antecedente heredocolaterale:
- nesemnificative
 Antecedente personale patologice:
- S. A. diagnostic la 25 de ani (urmeazǎ tratament de fond cu SSZ) şi PTC şold stg.
(2009) şi şold dr. (2010)
 Condiţii de viaţǎ şi muncǎ:
- corespunzǎtoare
- fumǎtor ~18 ani-10 ţig. /zi
- consumǎ cafea 2/zi
- brutar (stat mult în picioare)
 Tratament anterior internǎri:
- SSZ 2 cp. /zi+AINS
ISTORICUL BOLII:

40
Pacient cu S. A. , diagnosticat la 25 ani (urmeazǎ tratament de fond cu SSZ) şi PTC şold
stg. (2009) şi şold dr. (2010) , se interneazǎ pentru rahialgii la nivelul coloanei CDL iradiate pe
fese însoţite de redoare matinalǎ (>1h) , gonalgii stg şi coxalgii bilaterale.
EXAMEN CLINIC GENERAL:
- pacient conştient, colaborant
- examen clinic pe aparate şi sisteme în limite normale
EXAMEN DE SPECIALITATE:
- cifozǎ D accentuatǎ, cu tendinţǎ la cifozǎ L
- IDS=rotulian
- I Schober= 10/11 cm, OTT=30/30 cm, I cirtometric=1 cm, respiraţie de tip abdominal
- mobilitatea coloanei C = gât fixat în anteflexie, ext. =5°, menton stern=8 cm, IL= 5°,
rot. =40°
- MI=flexum de şold bilateral în ortostatism artic. CF bilat. =F dr. =80°, RE=5-10° A°;
RI=5-10°, F stg=70°; RE=5-10°, RI=0°
- articulaţia genunchiului stg F=100°, genunchi mǎrit de volum, semne inflamatorii locale
prezente, şoc rutulian prezent, sensibilitate la palpare faţa internǎ şi externǎ genunchi
- ROT=simetrice
MIJLOACELE TRATAMENTULUI:
1. Helioterapie marinǎ
2. Masaj decontracturant+tonifierea coapsei coloanei CDL, 15`
3. Curent interferenţial paravertebral D-L transversal, aplicaţie tetrapolarǎ program
0853, 20`
4. Laser paravertebral C-D bilateral program 0729/0730+genunchi stg, program
0703/0704
5. UUS-paravertebral CD bilateral
- paravertebral L bilateral
6. MGT cu program 0055 aplicǎ S 60 zona lombarǎ şi S 30 genunchi bilateral, 20`
REZULTATE:
În urma tratamentului fizical (HOI, masaj, CI, laser, UUS, MGT) simptomatologia se
amelioreazǎ uşor
EVOLUTIA PARAMETRILOR LA NIVELUL COLOANEI CERVICALE SI LA
NIVELUL SOLDULUI
Segment investigat Flexia Extensia Rotatia
Coloana cervicala la Menton stern 8 cm 5° 40°
internare
Cooana cervicală la Menton stern 7 cm 7° 40°
externare

41
Articulatia Dreapta 80° Rotatia externă
coxofemurală la Stânga 70° dreapta 5°
internare Rotatia externă stânga

Articulatia Dreapta 85° Rotatia externă
coxofemurală la Stânga 75° dreapta 10 °
externare Rotatia externă stânga
10°

RECOMANDĂRI LA EXTERNARE:
-Regim igieno-dietetic, bogat în fibre vegetale, aport hidric corespunzǎtor (minim 2 l de
lichide/zi) scǎdere în greutate, chiar sub greutatea idealǎ.
- Va evita curenţi de aer reci, expuneri la frig, umezealǎ, efortul fizic, stresul psihic,
ortostatismul prelungit, mersul pe teren accidentat, urcatul şi coborâtul scǎrilor, poziţiile
vertebrale monotone prelungite, în special în flexie, ridicarea şi purtarea de greutǎţi.
- Va continua la domiciliu programul de kinetoterapie şi va respecta regulile de igienǎ ale
coloanei vertebrale iniţiate şi învǎţate pe parcursul internǎrii.
- Control periodic prin medicul de familie, reumatolog, internist.
- Va repeta peste 6 luni sau cel puţin anual tratament recuperator, cu control periodic al
probelor inflamatorii.

42
Din cei 30 de pacienti luati în studiu 18 au fost din mediu urban si 12 din mediul rural

Distributiain functie de mediul de


provenienta

12

rural
18
urban

Din datele de specialitate reiese că cei mai afectati sunt bărbatii.Am luat astfel în calcul
distributia pe sexe a suferintei

Stiind că durerea este cel mai frecvent simptom al acestei suferinte am evaluat durerea prin
intermediul indicelui VAS.

43
Evolutia VAS înainte si după tratament

Din cele 30 de cazuri luate în studiu 20 au prezentat afectare la nivelul coloanei cervicale

Evolutia mobilitătii la nivelul coloanei cervicale înainte si după tratament la cele 19 de cazuri
care au prezentat afectare cervicală

44
Situatia mobilitătii articulare înainte de tratament

Situatia mobilitătii articulare după tratament

Din cele 30 de cazuri luate în studiu 14 au prezentat afectare la nivelul coloanei lombare astfel că
am luat în studiu indicele schober înainte si după tratament.

45
Din cele 30 de cazuri care au prezentat suferinta 9 au avut afectare si la nivelul soldurilor

90
80 80 80 80
80 75 75 75 75

70 65 65 65
60 60 60 60 60
60 extensia sold la
50 50 internare
50
extensia sold la
40 35 externare
30 30 30 30 30 30 abductia sold la
30 25 25
internare
20 15 15 15 15 15 abductia sold la
10 10 10 10 10 10 10 10 10 externare
10 5 5 5 5

0
FH CF AE ST FT GU LP CT VU

46
CONCLUZII

Pentru a monitoriza eficienţa tratamentului de recuperare fizical-kinetic la pacienţii cu


S.A. este necesarǎ o evaluare iniţialǎ complexǎ sub aspect clinico-funcţional şi biologic,realizatǎ
cu ajutorul unor parametrii cu impact asupra calitǎţii vieţii.Eficienţa terapiei recuperǎrii a fost
evoluatǎ prin prisma ameliorǎrii mobilitǎţii articulare la nivelul coloanei vertebrale cervico-
dorso-lombare şi al articulaţiilor,prin scǎderea activitǎţii bolii,ameliorarea statusului funcţional şi
reducerea durerii.
În urma tratamentului de recuperare am concluzionat:
1. Ameliorarea durerilor –
2. Scăderea procesului inflamator –
3. Limitarea redorii-
4. Menţinerea unei bune ventilaţii toracice

47
BIBLIOGRAFIE

1. ADRIANA SARAH NICA-“Recuperare medicalǎ”, Editura Universitarǎ Carol Davila,


Bucureşti 2004
2. PAPILIAN V. - “Anatomia omului. Aparatul locomotor”, Editura Didacticǎ şi
Pedagogicǎ, Bucureşti 1982
3. AL. DUŢU, BOLOŞIU H. D. - “Reumatologie clinicǎ”, Editura Dacia Cluj- Napoca
1978
4. STOIA I. , STOICESCU M. - “Ghid practic de reumatologie”, Editura Medicalǎ,
Bucureşti 1975
5. MIOARA BANCIU- “Concepţii etiopatogenice în durerile reumasismale”, Rev.
Balneo şi Recuperare Medicalǎ nr. 1, 2-1996
6. T. SBENGHE- “Kinetologia profilacticǎ, terapeuticǎ şi de recuperare”, Editura
Medicalǎ, 1987
7. ŞT. ŞUŢEANU, VICTORIA IONESCU-BLAJA, MARIAN MOANGĂ-“Clinica şi
tratamentul boliilor reumatice”, Editura Medicalǎ, Bucureşti 1977
8. MARIN VOICULESCU- “Medicina pentru familie”, Editura Medicalǎ, Bucureşti
1986
9. T. SBENGHE – “Recuperare medicală a scheletelor post traumatice ale membrelor”,
Editura Medicală, Bucureşti, 1981
10. BERLESCU E. – “Dicţionar enciclopedic, medical de balneo-climatologie”, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1982

48