Scolioza tip C

Scolioza este o deviație a coloanei vertebrale în plan frontal (grec. Scolios =

întortocheat).

Vorbim de scolioză atunci când, examinând corpul omenesc în poziție stând

(ortostatism) cu greutatea egal repartizată pe ambele picioare se constată privind din spate,
încurbarea laterală a liniei formată de apofizele spinoase ale vertebrelor.

La examenul clinic, încurbările scoliotice ale coloanei vertebrale prezintă două forme
total deosebite din punct de vedere funcțional: deviații laterale, care se pot corecta prin
anumite mișcări, active sau pasive, sau care dispar spontan în anumite poziții (de exemplu
dispariția unor curburi scoliotice când trunchiul este în extensie, în flexie sau atârnat) și
deviații care persistă, indiferent de încărcările de a le reduce, activ sau pasiv și care au în
componența lor modificări osoase organice ale vertebrelor (deviații structurale).

Scoliozele care se pot corecta sunt numite atitudini scoliotice, curbură scoliotică sau
posturi scoliotice; iar cele care nu se corectează și prezintă modificări morfostructurale sunt
scolioze propiu-zise.

Din marea varietate a formelor clinice și radiologice ale scoliozelor rezultă două mari
categorii, scolioze nestructurale și scolioze structurale, ele indicând și conduita de tratament.

Scoliozele nestructurale sunt în mare parte corectabile, mai ales când sunt descoperite
la timp, când componenta statică poate fi remediată și când există participarea conștientă,
activă a celui de în cauză.

Scoliozele structurale prezintă deformații vertebrale de diferite grade, atrăgând rotații

vertebrale, mai mult sau mai puțin accentuate și diferite deformații ale toracelui. Uneori ele
pot fi însoțite de afecțiuni ale articulațiilor și discurilor intervertebrale, de tulburări ale
tonicității și troficității musculare, de afectarea nervilor prin tensionări sau compresări ale
acestora.

Factorii etiologici ai scoliozelor, deși numeroși trebuie descoperiți pentru a putea

institui un tratament adecvat și eficient. Scoliozele ca și celelalte deviații ale coloanei
vertebrale, pot fi clasificate în scolioze congenitale și dobândite.

Scoliozele congenitale sunt rezultatul malformațiilor prin deturnări ale curburilor

fiziologice sau anomalii morfologice.

Scoliozele dobândite pot fi diferențiate în:

 Scolioze de natură osteogenă, produs al proceselor degenerative ale oaselor sau

consecință a morbului Pott, ale proceselor osteomielitice, ale fracturilor
vertebrale sau ale maladiei lui Paget;
  Scolioze artrogene – produse de spondilartrită deformată sau anchilozantă sau
de alte forme de artropatii;
 Scolioze miogene – determinate de tulburări ale echilibrului muscular în urma
poliomielitei, a paraliziilor spastice;
 Scolioze statice – care se datoresc diferenței de lungime a membrelor
inferioare, asimetriilor bazinului sau marilor diferențe funcționale și de
greutate ale membrelor superioare, cum este cazul în paralizii și mai ales în
amputări;
 Scolioze cicatriceale postoperatorii, posttraumatice sau în urma unor arsuri
grave ale totacelui;
 Scolioze antalgice – provocate de durerile ce pot insoți diferitele leziuni
vertebrale sau afecțiunile viscerale
 Scolioze prin poziții habituale – produse în general prin repetarea frecventă sau
menținerea îndelungată a unor anumite poziții asimetrice. Tot prin menținerea
unor poziții asimetrice se pot produce scoliozele profesionale și scoliozele
sportivilor;
 Scoliozele idiopatice (cu cauză necunoscută) care au ridicat și ridică încă mari
probleme prin caracterul lor evolutiv.

Apariția unor curburi scoliotice este rezultatul modificării orizontalității suprafeței

corpului vertebral în plan frontal la un anumit nivel al coloanei vertebrale. Dacă această
modificare are caracter permanent se produce un proces de fixare a curburii scoliotice primare
și de stabilizare a compensărilor consecutive denivelării.

Deformațiile coloanei vertebrale la vârsta de creștere vor fi cu atât mai accentuate cu

cât la condiții de dezechilibru static (inegalitatea membrelor inferioare) se suprapun afecțiunii
neuro-musculare sau osteo-articulare, iar dacă unei afecțiuni (de exemplu maladia
Scheuermann) îi coincide un dezechilibru static, se pot produce deformări ale vertebrelor.

În cazul unei curburi scoliotice tensiunea mușchilor spinali din convexitate este
diferită de tensiunea celor din concavitate. Tensiunea mușchiilor din concavitatea curburii
este mai scăzută datorită apropierii inserțiilor acestora. În mușchii din convexitate tensiunea
este crescută în urma depărtării inserțiilor. În cazul dezechilibrării trunchiului în plan frontal
datorită unei scolioze, pentru restabilirea echilibrului pot fi contracturați fie mușchii din
concavitate, fie cei din convexitate, în funcție de direcția dezechilibrului.

Contracția tonostatică este starea de contracție musculară necesară menținerii unei

poziții. Ea poate fi numită și tonus postural când se referă la menținerea echilibrului corpului
în ortostatism.

Un mijloc funcțional eficient și accesibil în prevenirea și combaterea deviațiilor

coloanei vertebrale este exercițiul fizic. El contribuie la atenuare tulburărilor morfologice și
estetice care apar, de obicei, odata cu deviațiile și deformațiile coloanei vertebrale. Numai cu
ajutorul exercițiilor fizice este posibilă dezvoltarea calitativă și cantitativă a funcției coloanei
vertebrale.
 Exercițiile fizice din gimnastica medicală sunt înrudite strâns cu cele din gimnastică,
în special cu anumite exerciții din gimnastica de bază.

În gimnastica medicală exercițiile fizice sunt reprezentate prin cele două forme ale lor:
statice și dinamice, corespunzătoare contracției musculare izometrice și respectiv izotonice.
Prin lucrul muscular static se realizează pozițiile (fixarea segmentelor), iar prin lucrul
muscular dinamic mișcările (deplasarea segmentelor).

Tratamentul prin gimnastică medicală ocupă primul loc în combaterea poziției

incorecte a corpului și a coloanei vertebrale, ea crează condiții optime poziției naturale
corecte a corpului prin modificări cantitative si calitative ale aparatului locomotor și prin
schimbarea stereotipului pozițional defectuos.

Corectarea deviațiilor coloanei vertebrale produse în plan frontal se încearcă a fi

corectate prin îndoirea laterală spre convexitatea curburii este considerată ca fiind corectivă.
Aceasta are ca urmare elasticizarea mușchiilor din concavitate considerați hipertonici
(scurtați, contracturați) și în același timp mușchii din convexitate hipotonici (alungiți, întinși)
vor fi scurtați prin creșterea tonusului.

În cazul în care prin scurtarea membrului inferior stâng se produce o curbură scoliotică
stângă, umărul drept apare ușor coborât, printr-un reflex de mentinere a trunchiului în
ortostatism în interiorul poligonului de susținere, capul plasându-se pe verticală, determinând
obligatoriu o curbură cervicală cu convexitatea orientată spre dreapta.

În cazul scoliozei descrisă ca totală stângă, ridicarea membrului superior drept și a

membrului inferior stâng, adică a brațului și piciorului opuse, corectează aparent curbura
scoliotica. Pe această bază au fost construite din pozițiile fundamentale și cele derivate o serie
de exerciții numite corective.

Analizând un exercițiu corectiv asimetric, din stând se constată următoarele:

- Prin ducerea sus a membrului superior drept, mușchii paravertebrali din partea
opusă se contractă pentru a contracara greutatea;
- Prin ducerea membrului superior stâng lateral se produce o contracție mai mare a
mușchiilor paravertebrali din partea opusă;
- Prin ridicarea membrului inferior stâng pe vârf sau in extensie înapoi se contractă
și mușchii paravertebrali din regiunea lombară stângă;
- La coborârea brațului și a membrului inferior, curbura scoliotică revine la forma
inițială.

Kinetoterapia pentru corectarea scoliozelor vizează următoarele obiective principale:

 Mobilizarea coloanei vertebrale

 Redresarea posturală
 Tonificarea selectivă a musculaturii spatelui
 Reechilibrarea bazinului acolo unde este cazul
 Antrenarea generală a organismului.