Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
- suport curs -
1
2
Cuprins
3
4
5
bicicletă ergometrică,
•
cântar cu taliometru,
•
saltele individuale,
•
oglindă,
•
extensoare,
•
tensiometru,
•
dinamometru.
•
6
A. Mişcarea
Este posibilă datorită contracţiei muşchilor, care constituie organul motor
al mişcării. În reeducarea funcţională mişcarea se foloseşte sub 2 forme: pasivă
şi activă.
a. Mişcarea pasivă – este realizată manual de către specialist sau cu
aparate mecanice, fără participarea bolnavului.
Pentru o mişcare corectă, se imobilizează cu o mână segmentul superior al
articulaţiei interesate, iar cu cealaltă mână se face mişcarea.
Scopul mişcărilor pasive este acela de a ajuta troficitatea ţesuturilor, în
cazul imobilizărilor articulare şi în leziunile nervilor periferice în primele
săptămâni, până la apariţia mişcărilor active.
Indicaţii în executarea mişcărilor pasive:
Prizele vor fi cât mai apropiate de articulaţiile ce trebuie
•
mobilizate;
Nu vor fi depăşite limitele anatomo-fiziologice ale articulaţiei
•
mobilizate;
Evitarea compensaţiilor prin deplasarea articulaţiei vecine;
•
durerea intensă;
Ritmul de execuţie va fi lent pentru a evita apariţia contracturii
•
reflexe;
Este contraindicată în artrodeze (ankiloze terapeutice).
•
7
8
D. Posturile
Reprezintă fixarea într-o poziţie a uneia sau mai multor articulaţii, pentru
un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, cu ajutorul diverselor proceduri,
pentru a restabili curbura, axul sau forma iniţială a articulaţiei, prin învingerea
retracţiilor musculo-tendinoase.
9
10
1. Metode de examinare
Înaintea începerii tratamentului prin mişcare, se examinează amănunţit
bolnavul. Se folosesc două metode de examinare:
- obiectivă – cu ajutorul diferitelor aparate (goniometru, dinamometru,
tensiometru, roentgen, etc);
- subiectivă – prin apreciere vizuală, palpare şi mobilizare.
Goniometru măsoară amplitudinea mişcării într-o articulaţie.
Valorile normale pentru articulaţiile mari sunt:
Umăr:
- abducţie activă – 900
- abducţie pasivă – 1200, 1500 (cu ajutorul omoplatului), 1800 (cu
participarea coloanei)
- adducţie – 20-300
- antepulsie:1200, 1800 (cu participarea coloanei)
- retropulsie (20-300, 800 – cu antrenarea centurii scapulare)
- rotaţie externă – 80-900
- rotaţie internă – 80-900.
Cot:
- flexie – 1500,
- extensie – 5-100,
- pronaţie – 900,
- supinaţie – 900,
- pronaţie şi supinaţie cu rotaţia humerusului = 2700.
Pumn:
- flexie – 900,
- extensie – 800,
- înclinaţie radială – 150,
11
2. Mersul
Este un procedeu natural de deplasare, în care sunt folosite mişcări ciclice.
În timpul mersului există o succesiune de perioade de sprijin unilateral
(un singur picior de sprijin) şi perioade de sprijin dublu (ambele picioare pe
şold). În perioada de sprijin a fiecărui picior se disting două faze:
- faza de amortizare,
- faza de impusie.
Faza de amortizare – începe odată cu aşezarea piciorului pe sol, în faţa
corpului, şi ţine până în momentul verticalei când corpul se găseşte deasupra
12
13
3. Noţiuni de fizioterapie
Tratamentul cu ultrasunete (US)
In general durata aplicării pe o anumită zonă este de 2 - 5 minute. In cazul
tratării articulaţiilor mari se ajunge la 6 - 10 minute.
Nu se va depăşi timpul total de aplicaţie peste 10 - 15 minute pe mai
multe zone tratate în aceeaşi şedinţă.
In stadiile acute se aplică şedinţe de scurtă durată, în cele cronice au
durate mai lungi.
Durate mai lungi pot fi utilizate în tratamentul cicatricilor cheloide, bolii
Dupuytren, calcificărilor tendinoase, sclerodermiei.
Ritmul – zilnic sau la două zile.
Numărul şedinţelor 6 - 15.
Seria de şedinţe se poate repeta la 4 - 6 săptămâni
Recomandări:
Sedinţa de ultrasunete să nu fie urmată imediat de altă procedură.
Nu este indicată succesiunea masaj – ultrasunete sau ultrasunete – masaj
în aceeaşi jumătate de zi.
Este contraindicată aplicarea concomitentă a roentgenterapiei cu
ultrasunetele pe aceeaşi regiune.
In anumite afecţiuni se recomandă asocierea ultrasunete – curenţi
diadinamici.
Ultrasunetele au efect analgezic, miorelaxant şi hiperemiant.
14
15
16
Ionogalvanizările (iontoforeza)
Se introduc în organism diverse substanţe medicamentoase cu ajutorul
curetului electric.
Ionii pozitivi (+) se duc către polul negativ şi invers.
Aplicaţii şi substanţe folosite:
- hematoame superficiale: KI 3 - 5 % (pentru iod);
- artrite: novocaina 1 - 2 %, salicilat de Na 2 – 4 % (pentru salicilat),
hidrocortizon (10 – 25 mg pe şedinţă);
- artroze: fenilbutazonă 1 - 3 % la polul pozitiv, salicilat de litiu 1 %
(pentru litiu);
- bursite: hidrocortizon 10 – 25 mg pe şedinţă;
- maladie Dupuytren: KI sau NaI 1 – 5 % (pentru iod), în stadiul incipient
şi hialuronidază;
- epicondilite: novocaină 1 – 5 %, hidrocortizon;
- gută: salicilat de litiu 1 % (pentru litiu);
- mialgii: novocaină 1 – 5 %, acetilcolină clorhidrică 0,1 %;
- nevralgii (sciatică, trigeminală): CaCl 3 % (pentru Ca), histamină 0,1 %,
novocaină clorhidrică 1 – 5 %;
- spondilită: iodură de K 3 – 5 % (pentru iod), fenilbutazona,
hidrocortizon;
- tendinite, tenosinovite: novocaină 1 -5 %, hidrocortizon;
- sechele posttraumatice.
17
Contraindicaţiile galvanizării:
- Afecţiuni ce împiedică aplicarea electrozilor pe tegument (leziuni,
supuraţii, alergii, eczeme, TBC cutanat, neoplasm).
Efectele galvanizării:
- Analgetice, sedative, vasomotorii, trofice, de stimulare a excitabilităţii
musculare.
- Se poate aplica în orice stadiu de evoluţie a bolii.
18
19
20
Faza a II-a
Este perioada imediată după suspendarea imobilizării în care umărul încă
nu poate fi solicitat, dar, fără a irita leziunea trebuie reîncepută mişcarea de
întreţinere a umărului imobilizarea nu se suspendă întotdeauna complet.
Metodele de bază din această fază sunt:
- masajul – are o importanţă foarte mare;
- rearmonizarea mecanică a umărului (postura: rotaţie externă a braţului
în jos, exerciţii de decoaptare tip Codman – mobilizarea activă a
braţului);
- exerciţii pasive, pasivo-active şi active;
- exerciţii statice-izometrice – care se încep de la extremitatea distală,
urcând spre umăr, cu un efect circulator şi trofic bun.
Faza a III-a
Leziunea începe să fie treptat solicitată prin mobilizările care nu se puteau
executa în faza anterioară. Durerea constituie semnul major al continuării sau
renunţării la o anumită mişcare. Este o tatonare a începerii activitătii complexe
din faza următoare.
Faza a IV-a
- Este perioada recuperării propriu-zise a funcţionalităţii umărului.
Obiectivele sunt, refacerea amplitudinii de mişcare, recâştigarea supleţii şi a
forţei musculare.
- Căldura, masajul, electroterapia antalgică sunt premergătoare
kinetoterapiei.
- Manevre de întindere capsulo-ligamentară.
- Exerciţii de faciliotare proprioceptivă.
- Exerciţii autopasive la scripete.
- Exerciţii active, pentru creşterea mobilităţii.
21
Faza a V-a
Nu este obligatorie pentru toţi pacienţii. Este faza de recâştigare a
profesionalismului pentru cei care lucrează în efort intens sau au nevoie de o
înaltă abilitate (sportivi, instrumentişti).
2. Cotul posttraumatic
Cotul este o articulaţie de mobilitate şi orice efort recuperator va trebui să
se orienteze asupra recâştigării mişcării maxime. Un obiectiv la fel de important
este şi creşterea forţei şi rezistenţei musculare.
Articulaţia cotului are de fapt trei articulaţii: humero-cubitală, humero-
radială şi radio-cubitală. Ea este o trohleartroză extrem de strânsă, ceea ce are
efecte negative în recâştigarea mobilităţii articulare după orice afectare a cotului.
Traumatismele cotului pot determina leziuni ca:
- contuzii, plăgi, arsuri,
- entorse,
- luxaţii,
- fracturi,
- leziuni de vase şi nervi.
Sechelele ce apar la acest nivel sunt reprezentate de:
- redoare articulară de tip mecanic,
- deviaţii axiale (cubitus varus sau valgus), retracţii ischemice ale
flexorilor, cot balant, etc,
- atrofie musculară, ruptură tendino-musculară,
- paraliziile nervilor periferici,
22
23
3. Mâna posttraumatică
Mâna este cel mai complicat segment de membru din organism. Pe lângă
funcţia de prehensiune, ea este organul cu cea mai importantă sensibilitate
discriminatorie în marea majoritate a cazurilor, suferinţa mâinii este de origine
traumatică.
Mâna suportă greu imobilizarea, chiar de scurtă durată, iar retracţiile şi
redorile sechelare sunt foarte greu reductibile. Tratamentul recuperator cere
aşadar, pe lângă experienţă şi profesionalism, multă perseverenţă.
Există 4 grupe mari clinico-recuperatorii:
- leziunile de tendon (rupturi parţiale sau totale);
- paraliziile nervilor periferici;
24
25
26
Urmată de:
- kinetoterapie fără încărcare
- masaj;
- repaus la pat, mers fără sprijin pe MI afectat;
- posturi proclive;
- mobilizarea gleznei, genunchiului şi mobilizarea pasivă a şoldului;
- DAD;
- Manşete pneumatice pentru gambă şi coapsă.
Stabilitatea şoldului
Este asigurată de:
- factorii osoşi – reprezentaţi de cooptaţia aproape perfectă a suprafeţelor
articulare.
- Factori ligamentari – in special ligamentul iliofemural în poziţia
ortostatică.
- Factorii musculari – asigură mai ales stabilitatea posterioară (căderea
în faţă).
Reducerea eventualului flexum, precum şi a rotaţiei (de obicei a RE) reprezintă
obiectiv important în recuperare. Flexumul determină presiuni mari în articulaţie
şi obligă la lordoză coloana lombară pentru al compensa. Această lordozare duce
la afectarea discurilor intervertebrale şi a articulaţiilor posterioare lombare.
1. Posturile libere:
- pentru flexum: decubit ventral cu o pensă mică sub abdomen una sub
genunchi pentru creşterea extensiei şoldului şi eventual o greutate de până la 5
kg pe bazin. În decubit dorsal se pune o pernă sub bazin, membrul afectat fiind
întins, iar el sănătos flectat şi sprijinit pe talpă.
- Pentru derotarea externă: decubit lateral pe partea sănătoasă, membrul
afectat încrucişând pe cel sănătos, şoldul flectat, piciorul se sprijină pe pat pe
marginea sa internă, iar călcâiul este ridicat. Din decubit dorsal, cu şoldul şi
27
genunchiul în flexie, se lasă să cadă coapsa spre interior. Din decubit ventral,
genunchiul flexat la 900, se lasă gamba să cadă prin greutatea ei in afară.
- Pentru abducţie – din decubit dorsal se ţine o pensă între picioare.
Posturile se menţin 10 – 30 min. şi se repetă de 3 -4 ori pe zi.
2. Posturile flexibile – se obţin prin montaje cu scripeţi şi contragreutăţi
sau prin atele ghipsate schimbate progresiv.
3. Manipulările, mişcările pasive şi active sunt induse programul de
recuperare a mobilităţii.
4. Corectarea poziţiei trunchiului şi bazinului: deviaţia şoldului este
compensată de obicei prin dezaxarea coloanei şi bazinului. Redresarea
tulburărilor statice ale coloanei şi bazinului se face prin kinetoterapie specială.
Tonifierea musculaturii paravertebrale şi abdominale este obligatorie.
Tonifierea musculaturii
Este o condiţie esenţială a stabilităţii şoldului în mers sau ortostatism.
- Tonifierea abductorilor - este un obiectiv principal.
Din decubit lateral pe partea sănătoasă se face abducaţia soldului afectat,
cu membrul inferior în extensie şi cu contragreutate.
- Tonifierea pelvitrohanterienilor (piramidalul, obturatorul intern şi extern,
gemenul superior şi inferior, pătratul crural)
Acesta fixează capul femural în cotil. Tonifierea se face prin exerciţii
izometrice:
- Tonifierea marelui fesier – muşchiul principal al extensiei coapsei pe
bazin.
- Din decubit ventral, cu genunchiul la 90o se execută extensii cu
rezistenţă ale coapsei. Se mai fac contracţii izometrice din decubit dorsal cu
genunchii flectaţi ridicându-se bazinul de planul patului.
- Tonifierea cvadricepsului, ischiogambierilor, tricepsului sural,
adductorilor şi flexorilor şoldului.
28
Mobilitatea şoldului
Recâştigarea a 52o flexie – extensie, 12o abducţie – abducţie şi 14o RI - RE
trebuie să reprezinte programul minimal obligatoriu. Aceste unghiuri sunt
suficiente pentru mersul normal pe teren plat.
Ordinea atenţiei în recuperare este: recâştigarea flexiei – extensiei apoi
abducţiei şi la urmă a rotaţiei.
Mobilizarea şoldului trebuie începută imediat ce devine posibilă, deci din
timpul imobilizării la pat.
Mobilizările pasive sunt contraindicate în fracturi în perioada imobilizării
prin tracţiune – suspensie.
Mişcările active cu cea mai mică rezistenţă sunt contraindicate în
fracturile colului femural.
Mobilizările pasive sunt permise în fracturile de cotil, iar mişcările active
chiar cu rezistenţă se pot începe precoce în protezele de şold.
Reluarea mersului
Are mai multe faze:
1. Mersul fără sprijin pe membrul inferior afectat - este aproape o regulă
în prima etapă de recuperare a şoldului, se face ajutat de cârje axilare sau cadru
metalic mobil. Pacientul va fi învăţat să urce şi să coboare o scară: se urcă cu
M. I. sănătos, apoi cârjele şi M. I. afectat sunt aduse pe aceeaşi treaptă; se
coboară întâi cu cârjele şi membrul afectat şi apoi este adus membrul sănătos pe
aceeaşi treaptă.
2. Mersul cu încărcare pe membrul afectat - se reia treptat, în funcţie de
tipul lezional: în artroplastii se reia precoce în luxaţii după ½- 2 luni, în fracturi
sau osteotomii după 3 luni.
3. Mersul în baston – se începe când s-a ajuns la o încărcare de circa 50%
şi pelvisul nu mai basculează datorită insuficienţei abductorilor.
Bastonul (cârja canadiană) se ţine în mâna opusă membrului afectat şi se
deplasează împreună.
29
30
31
32
33
34
35
36
37
38
39
1. Noţiuni de biomecanică
Coloana vertebrală (rahisul) este o înşiruire de oase scurte numite
vertebre, cu o morfologie asemănătoare.
Ea este divizată în mai multe porţiuni în funcţie de localizare:
- rahisul cervical – constituit din 7 vertebre, corespunde regiunii
gâtului, care, superior se articulează cutiei craniene;
- rahisul dorsal – constituită din 12 vertebre la cere se ataşează cele
12 coaste;
- rahisul lombar - format din 5 vertebre specifice;
- sacrumul este un os unic care corespunde unui conglomerat de 5
vertebre sudate şi face parte din centura pelvină pe care se
articulează membrele inferioare;
- coccis-ul este un mic os apendicular sacrum-ului format din cateva
vertebre atrofice şi corespunde vestigiilor degenerate ale cozii de la
animal.
Coloana lombosacrată oferă condiţii optime realizării unui important
procent din amplitudinea totală de mişcare a coloanei vertebrale: 40o din totalul
de 160o amplitudine de flexie a întregii coloane, 30o din totalul de 145o
amplitudine de extensie şi 35o din totalul de 165o amplitudine de înclinaţie
laterală se realizează din segmentul lombar şi lombo-socrat. Poziţia de tranziţie
între trenul superior şi cel inferior transformă coloana lombo-sacrată într-un
veritabil centru al solicitărilor biomecanice, atât în statică, cât şi în dinamica
corpului omenesc. Aceste solicitări se concretizează prin exercitarea unor
presiuni de valori diferite asupra nucleelor pulpoase ale discurilor
intervertebrale; leziunile care pot apărea la acest nivel sunt reprezentate de
40
contuzii, leziuni tegumentare (plăgi, arsuri) entorse, luxaţii, fracturi sau fracturi–
luxaţii.
Fracturile coloanei vertebrale pot fi însoţite sau nu de leziuni medulare.
Fractura fără interesare medulară se produce prin tasare şi este întâlnită în
regiunea cervicală, nude din cauza poziţiei feţelor articulare avem de-a face mai
des cu entorse sau luxaţii. La coloana toracală şi lombară se produc frecvent
fracturi ale corpului vertebral sau fracturi-luxaţii. Factura de corp vertebral prin
tasarea anterioară, „în pană de despicat lemne”, este întâlnită mai frecvent iar
prin tasare laterală, mai rar. În loviturile mai puternice cedează şi partea
posterioară a corpului vertebral, dând fracturi cominutive.
2. Tratament
Tasarea simpla, fără complicaţii neurologice, se tratează prin repaus la
pat, fără imobilizare în aparat ghipsat. Se începe imediat reeducarea funcţională,
folosind exerciţii de extensie a trunchiului din poziţiile culcat dorsal şi ventral şi
chiar pe genunchi cu sprijin pe palme.
În fracturile cu tasări mari sau cominutive, coloana se imobilizează timp
de 2 – 3 luni în corset ghipsat, apoi 2-3 luni intr-un corset uşor. Corsetul de
ghips are o fereastră abdominală. După uscarea ghipsului şi trecerea şocului,
bolnavul se poate ridica pentru a se obişnui cu mersul în poziţia lordozată în care
îl tine corsetul.
Din săptămâna III se încep exerciţiile pentru refacerea tonusului
musculaturii spatelui, prin mişcări de braţe, picioare şi cap, executând în special
contracţii izometrice.
Pentru musculatura abdominală se execută, din culcat pe spate, mişcări cu
membrelor inferioare şi ridicări de greutate aşezate pe abdomen, prin fereastra
tăiată în ghips. De asemenea se vor executa exerciţii de respiraţie diafragmatică.
O dată cu scoaterea corsetului ghipsat bolnavul va continua programul de
exerciţii din etapa precedentă, în plus se urmăreşte recuperarea mobilităţii
41
42
43
44
1. Ruptura musculară
În ruptura musculară avem 2 situaţii de tratat:
- ruptura simplă (parţială) – cu un număr mic de fibre musculare rupte,
care necesită un repaus de aproximativ o săptămână;
- ruptura completă – se tratează prin reparare chirurgicală şi imobilizare
în aparat ghipsat până la 5 săptămâni.
Reeducarea musculară cere timp îndelungat, câteva luni, pentru refacerea
progresivă a muşchiului care a suferit, iar reluarea antrenamentelor se face
numai după o lună şi jumătate.
În ruptura musculară tratată chirurgical, în unele cazuri mai uşoare se
permite începerea reeducării încă din timpul imobilizării, tăind ghipsul în două
(bivalv), din a 3-a săptămână şi se pot face uşoare contracţii izometrice sub
ghips. Se pot efectua deplasări cu ghipsul, dar cu mare atenţie.
După scoaterea ghipsului se face o reducere progresivă a muşchiului ca şi
cazul rupturii de tendon.
Afectarea muşchiului, indiferent de tipologia acestei afectări determina
una sau pe toate din următoarele perturbări fiziopatologice.
- pierderile de flexibilitate;
- pierderea forţei de contracţie;
- pierderea rezistenţei;
- pierderea coordonării mişcării.
Obiectivele recuperării se axează pe aceste aspecte fiziopatologice.
45
46
47
48
49
1. Anatomie patologică
Cele 2 meniscuri sunt formaţiuni fibrocartilaginoase în formă de semilună
cu inserţia fixă la nivelul extremităţilor şi inserţie mobilă periferică pe capsulă.
Ele îndeplinesc rolul de adaptare a suprafeţelor articulare incongruente ale
valutelor condiliene femurale şi platourilor tibiale, dar contribuie şi la asigurarea
stabilităţii de ansamblu a genunchiului, stabilitate controlată în principal de un
sistem ligamentar şi muscular foarte coordonat.
Meniscurile nu sunt vascularizate prin vase proprii ci prin inbibiţie la
nivelul inserţiei periferice capsulare. Acest lucru explică dificultăţile de
cicatrizare şi necesitatea frecventă a ablaţiei meniscului rupt. Odată produsă
fisura meniscală, tendinţa nu este spre cicatrizare ci spre mărirea sa până la
ruptura completă în funcţie de solicitările meniscale. O ansă meniscală mobilă
este cel mai adesea responsabilă de blocajul meniscal prin interpoziţia în şanţul
intercondilian sau de alte tulburări funcţionale acuzate de pacient.
2. Mecanism de producere
În cursul mişcărilor complexe ale genunchiului, care sunt în principal de
flexie şi extensie şi accesoriu rotatorii, meniscurile sunt comprimate şi se
deformează între inserţiile lor fixe şi mobile. Mişcarea brutală asociată unor
forţe de compresiune sau smulgere este responsabilă de un asincronism între
deformaţia meniscală şi mişcările tibiei în raport cu femurul, conducând în final
50
3. Simptome şi diagnostic
Blocajul meniscal reprezintă un accident acut foarte caracteristic. El apare
cu ocazia unei mişcări forţate, se însoţeşte de un cracment dureros intraarticular,
deficit de extensie completă în articulaţia genunchiului şi poate ceda spontan cu
o senzaţie de resort.
Alteori, durerea în interliniul articular intern sau extern al genunchiului,
descrisă de pacient sau provocată de manevre specifice, sunt evocatoare pentru
suspiciunea de leziune meniscală. În unele cazuri lipsesc chiar şi aceste semne,
diagnosticul clinic fiind mai dificil. Există şi o serie de „semne indirecte”:
hidartroză intermitentă, consecutivă unui efort, cracmente şi instabilitate
articulară.
4. Imagistica
Când examenul clinic nu este caracteristic, diagnosticul paraclinic poate
confirma leziunea meniscală. Principala modalitate de investigare este
imagistica şi constă în artrografie gazoasă sau lichidiană a genunchiului, fie în
artroscopie.
Ca în orice lezare a genunchiului, atrofia de cvadriceps se instalează
imediat. Evoluţia rupturii de menisc netratată chirurgical înseamnă:
- genunchi dureros instabil;
51
- hidartroze repetate;
- gonartroză.
5. Tratament
Teoretic, dacă ruptura meniscului s-a făcut la periferia lui (dezinserţie
capsulară), respectiv în zona vascularizată, se poate sconta pe o vindecare
spontană prin refacerea ţesutului fibros. Partea avasculară ruptă nu se mai
reface.
Tratamentul chirurgical constă în:
- reinserţia meniscului în rupturi periferice mici;
- meniscectomie parţială sau totală. Postoperator, o atelă ghipsată sau o
orteză menţine în extensie genunchiul 7-10 zile. Uneori, un bandaj
elastic compresiv este suficient.
Recuperarea începe din prima zi postoperator şi constă din:
1. contracţii izometrice ale cvadricepsului din oră în oră;
2. mobilizări ale piciorului;
3. ridicări pasive ale membrului inferior cu genunchiul întins;
4. reluarea mersului cu sprijin parţial la 3-4 zile.
Recuperarea continuă în serviciile de medicină fizică şi recuperare cu:
- crioterapie, apoi căldură locală;
- electroterapie şi antinflamatorii;
- masaj coapsă-gambă;
- mobilizare articulară.
Actualmente explorarea intraarticulară a genunchiului precum şi
meniscectomia se fac artroscopia. În acest caz sarcina recuperatorului se reduce
foarte mult. Pentru unele cazuri, nici nu este indispensabilă recuperarea, ea
realizându-se spontan în 3-4 săptămâni.
Recuperarea propriu-zisă este justificată în special la sportivii care trebuie
să reintre cât mai repede în activitatea competiţională.
52
53
1. Simptomatologie
Are 3 stadii clinico-evolutive:
Stadiul I: apare imediat sau uneori la câteva săptămâni de la traumatism.
Se constată: durere severă ce se accentuează la mişcări, hiperemia pielii, care
este mai caldă şi umedă, hipotonie musculară, edem al tegumentului ţesutului
conjunctiv şi musculară, osteoporoză incipientă.
Stadiul II: se dezvoltă în următoarele 3 luni. Durerile se menţin, pielea
este cianotică, rece, umedă. Edemele persistă, se instalează redoarea articulară,
iar radiaţia pune diagnosticul bolii prin osteoporoza pătată caracteristică.
Stadiul III – considerat în general ca ireversibil, este caracterizat prin
procesele atrofice ale pielii, muşchilor, cu retracţie aponevrotică şi tendinoasă,
osteoporoză marcată, impotenţă funcţională articulară. Durerea scade în
intensitate, dar se întinde în suprafaţă spre rădăcina membrului. Fenomenele
circulatorii se reduc, pielea devine uscată şi rece. Sediul AND posttraumatic este
în primul rând la extremităţile (picior, mână), dar poate interesa şi alte regiuni.
Intensitatea sau gravitatea traumatismului nu au legătură cu instalarea sau
gravitatea AND. Patogenia sindromului nu este bine precizată. Se acceptă în
54
2. Tratament
Tratamentul AND este complex. În principiu, cu cât diagnosticul este mai
precoce şi tratamentul început imediat, cu atât mai bun va fi şi prognosticul.
Poziţia proclivă, elevată, a membrului precum şi mişcările active sunt
gesturi obligatorii. Dacă într-un interval scurt de timp u apar semne de
ameliorare, se impune un tratament complex, antiinflamator, antalgic
simpaticolitic (blocaj simpatic cu guanetidină i.v.) şi fizioterapie specifică.
A. Tratamentul medicamentos
- corticoterapia pe cale generală – în special în stadiul I – II – Se utilează
doză de atac prednison 30 mg/zi, scăzând în 2 săptămâni până la 10
mg. Se menţine această doză în 3-4 săptămâni. Efectul antiinflamator
se traduce prin scăderea durerii, a edemului şi ameliorarea circulaţiei.
- AINS – se asociază corticoterapiei; se utilizează indometacin,
fenilbutazonă, ibuprofen, diclofenac etc.
- Beta – blocantele: 80-120 mg Propranolol zilnic, în funcţie de ritmul
cardiac, care nu trebuie să scadă sub 60/mii
- Simpaticoliticele – adrenoliticele: DH – Ergotoxin, tolazolir. Sunt
considerate ca o medicaţie adjuvantă.
55
56
57
58
59
60
61
62
63
64
65
66
67
68