Hidrokinetoterapie și kinetoterapie

1. Modalități de executie ale hidrokinetoterapiei :

Numită mai corect "hidrokinetologie" - metoda exercițiilor kinetice în apă
Există două modalități distincte de hidrokinetoterapie :
a) Parțială : imersia doar a unui membru sau segment de membru
b) Generală : imersia întregului corp

Hidrokinetoterapia parțială este utilizată aproape exclusiv pentru creșterea mobilității

articulare prin mișcări pasive, pasivo-active sau active. Această utilizare se bazează pe
efectele apei calde : scăderea durerilor, relaxarea musculară, creșterea complianţei
tesuturilor moi, a distensibilității acestora. Se execută în băile parțiale de mâini sau de
picioare.
Hidrokinetoterapia generală se realizează prin imersia întregului corp în bazine individuale
(tancuri Hubbard, bazine "trefla" etc), în bazine mai mari colective sau piscine.

2. Efectele exercițiului fizic aplicat în apă asupra organismului :

Utilizarea kinetoterapiei în apă se bazează pe două fenomene : plutirea corpului și rezistența
opusă de apă pe anumite direcții de mers.
- Fenomenul de plutire este consecința principiului lui Arhimede : descărcarea de greutate a
corpului este determinată de raportul dintre greutatea specifică (sau densitatea) apei și
greutatea specifică (sau densitatea relativă) a corpului. Datorită acestui fenomen,
hidrokinetoterapia permite utilizarea de forțe musculare reduse pentru mobilizarea
articulara, creșterea capacității de relaxare musculară pentru postura ortostatica și mers,
pentru scăderea durerii articulare prin diminuarea presiunii intraarticulare. Orice mișcare
executată în sensul flotarii, adică de jos în sus, vagi facilitată, putându-se executa cu un
minim de forta musculară.
- Fenomenul de rezistența opusă de apă se manifestă la mișcările laterale sau la cele de sus
în jos. Rezistenta creste cu viteza mișcării și cu suprafața frontală de contact prin care
rezultă creșterea forței și rezistenței musculare.
- Temperatura apei este un factor foarte important. Căldura apei scade vascozitatea tisulara,
dar scade și vascozitatea apei, ceea ce va scădea rezistența opusă de apă. În general se
utilizează temperaturi între 33 și 36°. Pentru a crește efortul muscular în apă s-au utilizat
diverse substanțe, care, dizolvate în apă, îi cresc vascozitatea. Cele mai utilizate substanțe
sunt metilceluloza și Methocel.
3. Tehnica aplicării exercițiului kinetic în apă :
Exercițiile fizice executate în cadrul acestei metode au la bază aceleași tehnici că și cele
executate în aer, tinand seama însă de principiile și avantajele oferite în mediul acvatic.

4. Pregătirea pacientului pentru procedură :

- Pacientul trebuie sa fie informat în ce constă procedura
- Înainte de procedură este recomandat masaj
- Pacientul trebuie dezbrăcat și ajutat sa intre în apă
- Controlul tensiunii

5. Tipuri de bazine pentru hidrokinetoterapie :

- Piscine mari destinate în special kinetoprofilaxiei, înotului terapeutic sau
agrementului-relaxare
- Bazine de mers cu fundul ondulat sau cu diverse pante, cu adancimi variabile și cu instalații
și suporturi pe role
- bazine înguste și cu adâncime mare, fiind echipate cu instalații pentru elongatii

6. Obiectivele kinetoterapiei :
-Corectarea posturii și aliniamentul corpului
-Creșterea mobilitatii și stabilității articulare
-Creșterea flexibilitatii
-Reducerea contracturilor și retracturilor musculare
-Recuperarea și creșterea fortei și rezistentei musculare
-Reeducarea coordonarii și echilibrului
-Reeducarea sensibilității

7. Noțiuni generale ale exercițiului terapeutic :

Există câteva principii de bază ale exercițiului fizic, de care trebuie sa se țină seama :
- Exercițiile se execută lent, fără bruscari, ritmic
- Exercițiile trebuie sa se bazeze pe poziții de start stabile, solide, menite să faciliteze
travaliul mușchilor și să permită apoi o recuperare cât mai bună a acestui travaliu
- Progresivitatea exercițiilor va fi lentă, de la stadiile cele mai joase de forță musculară,
redoare sau incoordonare trecandu-se treptat spre exercițiile care cer forța, amplitudine
sau coordonare aproape normale. Nu se vor sări aceste etape!
- Se va urmări că exercițiile de tonifiere musculară sa se execute întotdeauna pe toată
amplitudinea de mișcare articulară posibilă
- Cu cât un exercițiu a cerut o contracție musculară mai intensă, cu atât pauza de relaxare
care urmează va fi mai lungă, pentru refacerea circulației.
- Orice exercițiu trebuie să se execute în limitele maxime posibile ale unghiului de mișcare a
segmentului. Numai în acest fel vor intra în acțiune toate fibrele musculare, iar amplitudinea
mișcării se va menține sau va redeveni normală.

8. Tehnicile akinetice și kinetice :

Tehnici de kinetoterapie :
➢ Tehnici anakinetice :
● Imobilizarea ( Se caracterizează prin menținerea/fixarea artificială ,pentru anumite
perioade de timp, a corpului în întregime sau doar a unui segment într-o poziție
determinată, cu sau fără ajutorul unor instalații sau aparate. Imobilizarea suspendă
mișcarea articulara, și contractia voluntara dar conservă contractia tonostatica)
- De punere în repaus (indicate în : traumatisme craniocerebrale, medulare,
toracice precum și în artrita, tendinite, arsuri. Imobilizarea se face pt
segmentul respectiv și se realizează pe pat, pe suporturi speciale, în eșarfe,
orteze etc, facilitand mișcarea pt restul corpului)
- De contentie (constă în menținerea suprafețelor articulare sau a unor
fragmente osoase printr-un sistem de fixatie extern : aparat gipsat, atela,
orteza, corset etc. Tehnica este utilizată pt consolidarea fracturilor, în
luxatii, artrite, discopatii etc)
- De corecție (consta în menținerea pt anumite perioade de timp a unor
poziții corecte sau corective în vederea corectării unor atitudini deficiente:
deviații ale coloanei vertebrale sau devieri articulare. Se realizează cu
aceleași sisteme ca și cea de contentie)
● Posturarea (reprezintă atitudini impuse corpului întreg sau doar unor segmente, un
scop terapeutic sau preventiv pentru a corecta sau evita instalarea unor devieri de
statică și poziții vicioase sau pentru a facilita un proces fiziologic).
- De corecție :
- •liberă (autocorectiva)
- •liber-ajutată (prin suluri, perne, chingi etc)
- •fixată (cu ajutorul unor aparate sau instalații)
- De facilitare (in vederea facilitarii unui proces fiziologic perturbat de
boală)

➢ Tehnici kinetice (în toate aceste tehnici elementul definitoriu îl constituie mișcarea si/sau
contractia musculară)
● Statice :
- Contractia izometrica (caracterizată prin creșterea tonusului muscular.
Forta pe care o dezvoltă un mușchi care caută să deplaseze un obiect imobil
este denumita forta izometrica. Contractia izometrica apare în cazul în care
mușchiul lucrează contra unei rezistențe care depășește forta s-a actuală )
- Relaxarea musculară (caracterizată prin scăderea tonusului muscular.
Metoda Jacobson prin ex de respirat, metoda Schultz prin autosugestie)
● Dinamice :
- Bazate pe mișcarea activă (se definește prin implicarea contracției
musculare propti a segmentului ce se mobilizează):
- Mișcări reflexe (este realizată prin contracții musculare reflexe,
necontrolate voluntar de pacient, apărând ca răspuns la un stimul
senzorial în cadrul arcurilor reflexe motorii. Reprezintă un mijloc
de stimulare neuro-musculara în cazurile în care efortul voluntar
este imposibil)
- Mișcări voluntare (se realizează prin contractie musculară și
consum energetic):
- Mobilizare activă liberă (mișcarea este executată fără nici o
intervenție facilitatoare sau opoziția exterioară)
- Mobilizare activo-pasiva (când forta musculară are o valoare
intre coeficientul 2-3 mișcarea activa va fi ajutată)
- Mobilizare cu rezistență (se folosește o forță exterioară ce se
opune parțial forței mobilizatoare propri)
- Bazate pe mișcarea pasivă :
- Tracțiuni (reprezintă un grup de tehnici pasive care ar putea fi
încorporate și la tehnici de imobilizare. Tractiunile trebuie să se
facă în axul segmentului sau articulației, putându-se executa
manual sau prin diverse instalații)
- Mobilizare pasivă pură asistată (tehnici executate de mâna
kinetoterapeutului în timp ce pacientul își relaxează voluntar
musculatura. De regulă pacientul este așezat în decubit ventral,
decubit dorsal sau așezat)
- Mobilizare autopasiva (pacientul poate fi instruit să-și mobilizeze un
segment cu ajutorul altei parti a corpului, direct sau prin
intermediul unor instalații)
- Mobilizare pasivo-activa (în cazul unei forte sub 2 când mușchiul se
contractă fără să poată deplasa segmentul se ajută executarea unei
mișcări)
- Mobilizare sub anestezie (prin anestezie generală se realizează o
bună rezoluție musculara, care permite fără opoziție, forțarea
redorilor articulare, cu ruperea aderentelor din părțile moi)
- Mobilizare mecanică (prin utilizarea diverselor aparate și sisteme
mecanice tip zender)
- Manipulare (este o formă pasivă de mobilizare, pe prin
particularitățile de manevrare, de tehnica, este considerată ca
făcând parte din grupul tehnicilor kinetologice speciale)

9. Clasificarea imobilizarii în functie de scopul urmărit :

Imobilizarea totala (are ca scop obținerea repaosului general pentru: politraumatisme, arsuri
întinse, boli cardiovasculare grave, paralizii)
De punere în repaus (indicate în : traumatisme craniocerebrale, medulare, toracice precum și
în artrita, tendinite, arsuri. Imobilizarea se face pt segmentul respectiv și se realizează pe
pat, pe suporturi speciale, în eșarfe, orteze etc, facilitand mișcarea pt restul corpului)
De contentie (constă în menținerea suprafețelor articulare sau a unor fragmente osoase
printr-un sistem de fixatie extern : aparat gipsat, atela, orteza, corset etc. Tehnica este
utilizată pt consolidarea fracturilor, în luxatii, artrite, discopatii etc)
De corectie (consta în menținerea pt anumite perioade de timp a unor poziții corecte sau
corective în vederea corectării unor atitudini deficiente: deviații ale coloanei vertebrale sau
devieri articulare. Se realizează cu aceleași sisteme ca și cea de contentie)

10. Regulile imobilizarii :

- Aparatul sa nu jeneze circulatia și să nu provoace leziuni ale tegumentului sau dureri
- Sa nu permită jocul liber al segmentelor imobilizate(sa fie bine mulat)
- Segmentele sa fie poziționate, în timpul imobilizarii, în pozitii fct
- Sub aparat, sa se mențină tonusul musculaturii prin contracții izometrice

11. Dezavantajele imobilizarii :

-Induce hipotrofie musculară din inactivitate
-Determină redori articulare
-Determină tulburări trofice de tipul escarelor
-Creează disconfort fizic și psihic pacientului
-Tulbură circulația de întoarcere, apărând edeme și tromboze venoase
12. Mobilizarile pasive, autopasive, și active :
Mobilizarea Activa (se definește prin implicarea contracției musculare propti a segmentului
ce se mobilizează)
- reflexa(este realizată prin contracții musculare reflexe, necontrolate voluntar de pacient,
apărând ca răspuns la un stimul senzorial în cadrul arcurilor reflexe motorii. Reprezintă un
mijloc de stimulare neuro-musculara în cazurile în care efortul voluntar este imposibil)
-voluntară (se realizează prin contractie musculară și consum energetic)
•mobilizarea activa liberă : miscarea este executată fără nici o intervenție facilitatoare sau
opoziția
exterioară
•mobilizarea activo-pasivă : când forta musculară are o valoare intre coeficientul 2-3
mișcarea
activa va fi ajutată
•mobilizarea activa cu rezistentă : se folosește o forta exterioară ce se opune parțial forței
mobilizatoare propri
Mobilizarea pasiva (prin tracțiuni, prin asistență, sub anestezie, autopasiva, pasiva
mecanică,
pasivo-activa, manipulare)
-prin tracțiuni
-Prin asistenta (tehnici executate de mâna kinetoterapeutului în timp ce pacientul își
relaxează
voluntar musculatura. De regulă pacientul este așezat în decubit ventral, decubit dorsal sau
așezat)
-Sub anestezie
-autopasiva (pacientul poate fi instruit să-și mobilizeze un segment cu ajutorul altei parti a
corpului, direct sau prin intermediul unor instalații)
-Mobilizarea pasiva mecanică (prin utilizarea diverselor aparate și sisteme mecanice tip
zender)
-pasivo-activa (în cazul unei forte sub 2 când mușchiul se contractă fără să poată deplasa
segmentul se ajută executarea unei mișcări.
-Manipulări

13. Mobilizarile pasive și autopasive la nivelul membrului superior :

Obiective :
- Dobândirea treptată a amplitudinii mișcărilor
- Redobândirea forței și rezistenței musculare
În timpul aplicării programului de recuperare trebuie sa se acționeze în așa fel încât durerea
sa nu apară.
Pentru mobilizarea umărului trebuie sa se facă mișcări de :
- Abductie și adductie în plan frontal
- Flexia și extensia în plan sagital
- Rotația internă în planul transversal al articulațiilor sterno-claviculare și scapulo-toracice
Mobilizarile pasive :
Mobilizarile omoplatului sunt efectuate prin ridicarea și coborârea acestuia din poziția așezat,
cu brațele pe lângă corp, kinetoterapeutul fiind plasat în spatele pacientului, cu o mână pe
vârful scapulei afectate și contrapriza pe umărul sănătos.
- Se împinge vârful scapulei în direcția capului; din poziția așezat, se aplică priza pe treimea
distala a brațului, iar contrapriza pe umăr; se mișca brațul în abducție, timp în care
antebrațul efectuează o rotație internă
- Pacientul aflat în decubit ventral, cu brațele pe lângă corp, iar kinetoterapeutul are o mâna
în supinatie, cu degetele apropiate, situate pe vârful scapulei, aplicând contrapriza cu
pilulele pe latura axiala a scapulei, iar degetele 2-5 sub axila; se presează de jos în sus pe
vârful scapulei, susținând acțiunea și cu policele din contrapriza.
Mobilizarea articulatiei sternocostoclavicularare :
- Pacientul în decubit dorsal, cu brațele pe lângă corp; kinetoterapeutul face priză cu pulpa
degetelor pe clavicula, imprimand o mișcare în jos capatului intern. Kinetoterapeutul
acroseaza cu patru degete clavicula, trăgând în jos, în timp ce cu cealaltă mână, pusă pe
umăr, coboară umărul.
- Pacientul în decubit dorsal, cu cotul la 90° și antebrațul pe abdomen : kinetoterapeutul face
priză pe treimea mediană a claviculei și împinge cranial.
Mobilizarea articulatiei acromioclaviculare :
- Pacientul în decubit contralateral : priză cu palma pe pectoral și clavicula; contrapriza pe
scapula; se comprimă umărul, mai ales cu mâna situată anterior.
- Pac în decubit contralateral : priză pe fața antero-externa a umărului; contrapriza sub
marginea spinala a scapulei; se decolează scapula, în timp ce umărul este împins înapoi.
Mobilizarea articulatiei scapulotoracice :
- (rotația externă a scapulei) - Decubit contralateral : asistentul, în fața pacientului, aplică o
mână pe epolet, iar cu cealaltă, trecută pe sub brațul pacientului, apucă vârful și marginea
spinala a scapulei, trăgând-o în lateral.
- (rotația internă a scapulei) - idem că la ex anterior dar sensul diferă : mâna de pe scapula
împinge cu eminenta hipotenara marginea axilara a scapulei
Mobilitatile articulatiei glenohumerale :
În vederea acestui scop există două tehnici de bază : Alunecarea și tractiunea, care, în
funcție de caz, se și pot combina (alunecare - tracțiune).
- Alunecarea caudala - pacientul în șezând, cu cotul și cele 2/3 distale ale bratului pe o masă
(bratul abdus) : o priză pe capul humerusului, cealaltă dedesubt în axila - se apasă în jos.
- Alunecare Caudala - pac în decubit dorsal, cu bratul în abductie și rotație externă maximă.
Exercițiul se poate executa și în pozitii intermediare de rotație externă
- Alunecare cranială - pac în decubit dorsal : alunecarea se face prin impingerea în sus a
bratului.
● Tehnici de tracțiune : urmăresc decoaptarea suprafețelor articulare și se execută în axul
colului humerusului :
- Pac în decubit dorsal : asistentul face o priză pe treimea superioară a bratului, în axila, și o
priză distala pe humerus : se execută tracțiunea în ax.
- Pacientul șezând pe un taburet : asistentul, în picioare, ia faţa pacientului; acesta
înconjoară cu antebrațul și bratul talia asistentului, apucând cu mâna centura; priză pe umăr
și cot; asistentul pivoteaza lent, ceea ce va determina tractionarea membrului superior.
● Mobilizarile analitice glenohumerale - reprezintă mobilizarile pasive executate în fiecare
plan de mișcare a bratului.
- Flexia - din poziția șezând a pacientului, asistentul face o contrapriza suprascapulara și o
alta pe brat, pe care-l împinge posterior (extensie anatomică), după care asociază o deviere
spre abductie de 30° (extensie funcțională)
- Abductie - pacientul în șezând; contrapriza pe umăr și priză pe brat în treimea distala : se
execută abductiile anatomică și funcțională.
- Adductia - reprezintă mișcarea de revenire de la exercițiul de abductie
- Rotația internă - pac în decubit dorsal pe o masă, cu bratul la 45° : se fixează umărul și se
duce antebrațul pe masă cu mâna pe cap. Dacă este la marginea mesei, se poate forta
coborârea antebratului sub nivelul corpului
- Rotația externă - subiectul în decubit ventral, cu bratul abdus l-a 90°, cu cotul flectat la 90°
și antebrațul atârnând la marginea mesei : fixand umărul bolnavului cu o mână, asistentul
execută rotația externă.
● Mobilizari combinate ale umărului :
- (pentru flexie -adductie-rotatie externă) - pacientul în decubit dorsal la marginea mesei :
dublă priza brahiala, după care se conduce bratul spre urechea opusă - scapula va glisa
puternic în abductie.
- (pentru extensie-adductie-rotatie internă) - pac în decubit ventral : asistentul, cu o mână
făcând priză pe umăr, iar cu cealaltă pe brat - sprijinind antebrațul flectat ușor - execută
mișcarea.
Mobilizari autopasive :
În general, în aceste mobilizari nu mai putem controla în ce articulatie se execută mișcarea.
Uneori, putem trece o chinga peste umăr, cu care blocam mișcarea scapulei.
- Automobilizare cu mâna sănătoasă, care prinde treimea inferioara a antebratului : se
execută autoflexia, autoabductia, autoadductia
- Din patrupedie Klepp, pentru autoflexie; pentru autoabductie, mâinile cat mai lateralizate,
degetele înainte, coatele întinse, coapsele perpendiculare pe sol : se încearcă așezarea pe
taloane, fără a mobiliza mâinile.
- Pac în ortostatism, cu faţa la spalier, la o distanță de o lungime de membru superior : apuca
bara de la nivelul umerilor; flecteaza treptat genunchii - se realizează autoflexia
- Automiscarile umărului se pot face și prin montaje cu scripeți sau cu obiecte ajutătoare
(greutăți).

14. Metode kinetice folosite pentru diverse afecțiuni :

Un grup restrans sau mai larg de exercitii fizice care au un sens si un scop final unic
formeaza o metoda kinetologica. Exista metode kinetologice descrise de diversi autori, de
obicei purtandu-le numele.Pentru exemplificare vom enumera cateva dintre cele mai
practicate metode kinetologice:
➔ Metoda Bobath: bazata pe reactiile de redresare a capului si corpului, urmarestemodificari
ale tonusului muscular .Baza conceptului Bobath sta in facilitarea miscarii de catre
fizioterapeut. El nu trebuie sa-l invete pe pacient cum sa faca o miscare ci sa o faciliteze.
Acest lucru este posibil prin alungirea muschilor scurti, prin mobilizarea articulartiilor rigide,
prin intarirea muschilor slabiti. Sau, mai simplu, prin stabilizarea partilor instabile si prin
mobilizarea celor rigide.Unei personane cu afectiuni neurologice ii este greu sa invete noi
miscari singura sau sa le perfectioneze pe cele deja existente fara ajutorul unui fizioterapeut.
Specialistul ii ofera ocazia dea exersa miscarile intr-un mediu sigur. Prin metoda Bobath,
fizioterapeutul invata pacientul cum sa se miste intr-un mod cat mai efficient pentru a-si
conserva energia, a micșora gradul de “uzură” al corpului si a reduce durerea pe care o
simte. Scopul este ca pacientul sa-si educe mintea si corpul pentru a reusi sa se miste mai
usor,implicand cat mai multe parti ale corpului, folosind toate miscarile pe care poate executa
deja siincercand sa-si imbunatateasca abilitatile locomotorii.
Metoda BOBATH este o metodă preţioasă fiind folosită în recuperarea persoanelor suferinde
deleziuni ale sistemului nervos central:
◆ infirmitate motorie cerebrală;
◆ hemiplegie/hemipareză;
◆ boala Parkinson;
◆ scleroza în plăci;
◆ leziune incompletă a măduvei spinării;
◆ traumatism cranio-cerebral

➔ Metoda Kabat de facilitare a actului motor voluntar prin sumarea de stimuli ai sistemului
Neuromuscular Herman Kabat a pus bazele tehnicilor de facilitare neuromusculara
propioceptiva (FNP), care pot fi definite ca "metode de incurajare sau grabire a răspunsului
mecanismului neuromuscular graţie stimulării propioceptive".
Noțiunea de facilitare poarta de fapt în ea contrariul ei: inhibarea respectiv facilitarea unui
răspuns negativ din partea mecanismelor neuromusculare (facilitarea inhibitiei).
Această metodă introduce schemele de mișcare globale ca element facilitator propioceptiv,
plecând de la la axioma lui Beevor și Jeckson: "Creierul ignoră acțiunea proprie a mușchiului,
el recunoaște numai mișcarea".Observaţia i-a relevat lui Herman Kabat că marea majoritate
a mișcărilor umane (mai ales cele de muncă) se fac în diagonală sau spirală, iar orientarea
mușchilor, a inserţiilor lor, ca și a ligamentelor are aceeași direcție spiralată sau în diagonală.
Pentru fiecare segment important al corpului există 2 diagonale de mișcare, fiecare având
câte 2 scheme antagoniste pe flexie și extensie.
Fiecare schemă în spirală și diagonală reprezintă o mișcare cu 3 componente:
- Flexie sau extensie
- Abducţie sau adducţie
- Rotație externă sau internă
Schemele de facilitare Kabat se pot utiliza:
- Pasiv de către kinetoterapeut
- Activ prin mișcare liberă fără rezistenta sau ghidaj
- Activo-pasiv liber cu ghidaj
- Activ cu rezistentă generând creșterea fortei și putând combina momente de contracții
izometrice
Schemele cap-gât și trunchi superior
Cheia acestor scheme este gâtul. Un exemplu de flexie spre dreapta:
● se pleacă din poziţia cap-gât-trunchi superior rotate spre stânga ca și cum ar privi îndărăt
peste umăr. Se execută o rotație a capului spre dreapta, o flexie cu rotație a gâtului spre
dreapta (bărbia va depăși linia mediană a corpului, venind dinspre stânga spre dreapta,
privirea se îndreaptă spre dreapta și în jos), apoi trunchiul superior (umerii) începe să se
flecteze și să se rotească spre dreapta într-o mișcare cu tendința de a aduce umărul stâng
spre șold.
Schemele trunchiului inferior și membrelor inferioare bilateral asimetrice.
Cheia acestor scheme o constituie membrele inferioare:
● Membrele inferioare încrucișează linia mediană, apoi bazinul se rotește, ridicându-se de pe
planul patului (în schema de flexie), sau coborând (în schema de extensie).
Schemele membrelor superioare și inferioare
Acestea sunt analizate după articulaţia luată în considerare, denumită “pivot de
acțiune”.Pivoţii proximali (SH, CF): prezintă toate cele 3 componente: flexie-extensie,
abducie-adducie, rotaie externă și internă.
Întotdeauna, flexia și extensia se combină cu abducţia și adducţia. La MS flexia este
asociată rotației externe, în timp ce rotația internă se asociază extensiei. La MI flexia și
extensia se asociază fie rotației interne, fie celei externe, dar adducţia coapsei va fi asociată
numai rotației externe, în timp ce abducţia este legată de rotaţia internă.
Principiile metodei Kobat :
● Se poate începe cu efectuarea activă a diagonalelor pe partea sănătoasă
pentrusuprapunerea engramelor (bolnavă-sănătoasă)
● Se întâlnesc în toate activitățile cotidiene: sunt scheme de mișcare globală observate în
activitățile cotidiene (schemele diagonale folosesc grupuri de muchi caracteristice
activităților cotidiene)
● Se realizează mai întâi mobilizări passive pe diagonală
● I se explică pacientului cum să facă micarea pe care o execută singur
● Se realizează stimularea proprioceptivă prin ghidarea mișcării cu rezistenţă
● Rezistenţa trebuie să fie maximum cât poate tolera pacientul

➔ Metoda Frenkel, pentru recastigarea coordonarii in tulburarile cerebeloase

Acestǎ metodǎ este specificǎ tratamentului pacientilor cu afectiuni ale cerebelului,respectiv
ataxicilor. Jacob Frenkel a observat cǎ propriceptia pierdutǎ poate fi în mare mǎsurǎ
înlocuitǎ prin conectare vizualǎ şi feedback vizual.Metoda se bazeazǎ pe o serie de tehnici şi
exercitii cu control vizual, aplicând legea progresiunii performantei şi preciziei. Legea
progresiunii, în cadrul metodei, suferǎ douǎ abateri: pacientul executǎ mai întâi mişcarea
amplu şi rapid, ceea ce este mai uşor de efectuat, trecând treptat la mişcǎri de amplitudine
mai micǎ, mai precise, executate într-un ritm mai lent, coordonat. Pe parcursul recuperǎrii se
trece la creşterea treptatǎ a complexitǎtii şi dificultǎtii, nu şi în intensitate. Exercitiile se
executǎ individual, în mod obligatoriu, de douǎ sau mai multe ori pe zi.

Gruparea exercitiilor aratǎ astfel:

● Exercitii din decubit (cu capul mai ridicat, pe un spǎtar sau pernǎ, astfel încât sǎ poatǎ
urmǎri executia) pentru MI şi MS. Exercitiile sunt asimetrice.
● Exercitiile din pozitia aşezat se desfǎşoarǎ astfel:-la început, membrele superioare,
sprijinitecu mâinile;-dupǎ aceea, fǎrǎ sprijin;-în final, executia se desfǎşoarǎ cu ochii legati;
● Exercitii în ortostatism. În aceastǎ pozitie se executǎ reeducarea mersului care se
realizeazǎ pe diagrame (lǎtime 22 cm, şi este împǎrtitǎ longitudinal, în paşi de câte 68 cm).
Fiecare pas este împǎrtit în mod egal.

➔ Metodele Fay, Phelps, Tardieu, Vojta, Voss, Brunnstrom de facilitare neuromusculara

Tehnicile de facilitare neuromusculara proprioceptiva
Kinetologia este stiinta care studiaza mecanismele neuromusculare si articulare ce asigura
activitatile motrice normale, depistand si corectand mecanismele neuromusculare deficitare.
Facilitarea neuromusculară proprioceptivă reprezintă uşurarea, încurajarea sau accelerarea
răspunsului motor voluntar, prin stimularea proprioceptorilor din muşchi,tendoane, articulatii;
la aceasta se adaugă stimularea extero şi tele-receptorilor. În cazul musculaturii hipotone se
iau în considerare o serie de mecanisme neurofiziologice, care orientează kinetoterapeutul în
alegerea şi aplicarea tehnicii !

15. Metode speciale folosite în kinetoterapie :

Manipularea, în principiu, este o formă pasiva de mobilizare, dar prin particularitățile de
manevrare și de tehnică de executie, este considerată ca făcând parte din grupul tehnicilor
kinetoterapeutice speciale.

16. Obiectivele mobilizarilor pasive :

- Păstrarea troficitatii structurilor articulare
- Creșterea amplitudinii mișcărilor articulare
- Menținerea / creșterea nivelului de excitabilitate musculară
- Diminuarea contracturilor
- Asigurarea unui nivel corespunzător al memoriei kinestezice

17. Gimnastică medicală( în poziții ) :

Pozitia stand - se mai numeste si ortostatism - are o baza de sustinere redusa, limitata la
contactul talpilor cu solul sau podeaua. Este o pozitie putin stabila si angreneaza in
contractia statica o mare parte din muschii planului posterior al corpului, cum sunt: muschii
cefei si spatelui, muschii posteriori ai coapsei si gambei. Pozitia stand este mult utilizata
pentru corectarea deformatiilor toracelui si spatelui, membrelor superioare si inferioare, mai
ales sub forma pozitiilor derivate.
Pozitia pe genunchi - se mentine mai greu cu trunchiul vertical, intrucat proiectia centrului
de greutate pe suprafata de sprijin este dispusa excentric. Totodata, genunchii nu au o
structura potrivita pentru sprijin, iar atunci cand se foloseste mai mult timp este necesara
protejarea genunchilor cu aparatoare, special confectionate.
In gimnastica corectiva, se foloseste in special pozitia derivata cu spijin pe palme (pozitie pe
patru labe), pentru ca, asigurand orizontalizarea coloanei vertebrale, o elibereaza de functia
statica in mentinerea echilibrului si ii mareste amplitudinea miscarilor. De aceea, pozitia pe
genunchi cu spijin pe palme este mult utilizata in corectarea deviatiilor coloanei vertebrale si
a toracelui. Prin stabilitatea pe care o ofera corpului intreg, este indicata in reeducarea
tulburarilor de echilibru si coordonare.
Pozitia sezand - ofera corpului o buna stabilitate, pentru ca efortul muscular necesitat de
mentinerea echilibrului este redus,suprafata de sprijin este mai mare, iar centrul de greutate
se apropie de suprafata de sprijin. In aceasta pozitie, bazinul se apropie ca inclinare de
planul orizontal,iar curbura lordotica a coloanei vertebrale lombare se indreapta sau se poate
chiar inversa.
Pozitia sezand poate fi folosita ca pozitie initiala pentru exercitiile de trunchi si membre
superioare,ca si pentru efectuarea exercitiilor de respiratie diafragmatica.
Pozitia sezand poate fi folosita ca pozitie initiala pentru exercitiile de trunchi si membre
superioare, ca si pentru efectuarea exercitiilor de respiratie diafragmatica.
Pozitia culcat - este pozitia cu suprafata de sprijin mult marita, iar coloana vertebrala nu mai
arerolul de mentinere averticalitatii corpului, de aceea miscarile de trunchi se efectueaza cu
amplitudine marita in toate planurile de miscare, la nivelul fiecarei regiuni. Pozitiile derivate
(culcat inainte, lateral) sunt, de asemeni, folosite pentru corectarea deficientelor coloanei
vertebrale si spatelui, toracelui si abdomenului, membrelor superioare si inferioare.
Pozitia atarnat - este singura pozitie fundamentala in care sprijinul se afla deasupra
centrului de greutate. Aceasta pozitie se mentine prin forta musculara a membrelor
superioare si a centurii scapulare; capul si gatul sunt usor inclinate inapoi, toracele proemina,
abdomenul este supt si membrele inferioare sunt in usoara extensie.
Pozitia atarnat poate fi incompleta cand corpul mai pastreaza partial sprijinul pe sol -pozitia
atarnat combinat. Totodata, ea se mai poate realiza pasiv cu ajutorul unor dispozitive de
fixare a corpului (capastrul Glisson sau Sayre), situatie in care membrele si trunchiul sunt
intinse pasiv pe verticala. Aceasta pozitie poate fi executata la bara fixa inalta, la inele,
trapez sau la scara fixa, corpul fiind vertical in jos, sau poate sa fie realizata pe un plan oblic
(banca de gimnastica sau redresor universal).
Pozitia atarnat se foloseste pentru corectarea deviatiilor coloanei vertebrale si spatelui,
deformatiilor abdomenului, membrelor supe rioare si inferioare.
In afara acestor pozitii, exercitiile statice se mai pot folosi si sub forma exercitiilor izometrice,
adica mentinerea unei pozitii corective sau hipercorective mai mult timp, impotriva gravitatiei
sau a altor rezistente.
Exercitiile dinamice se pot realiza in gimnastica medicala sub forma miscarii active, libere
sau legate, a miscarii active cu rezistenta. Exercitiile dinamice corective se pot sistematiza
astfel:
Exercitii active de cap si gat, trunchi, membre superioare si
inferioare - executate liber sau cu ingreuiere;
Exercitii de respiratie cu caracter corectiv;
Exercitii aplicative cu caracter corectiv;
Exercitii de redresare - pasive, pasivo-active sau active;
Exercitii de relaxare a grupelor musculare contracturate sau scurtate.
Din grupa exercitiilor active fac parte, in primul rand, exercitii active cu segmentul deficient,
precum si exercitii cu segmente invecinate, care amplifica miscarile corective ale deficientei
primare.
Exercitiile active vor fi foarte bine localizate numai la segmentul deficient, pentru a nu crea
altedeficiente compensatorii. Exemplu: pentru corectarea lordozei lombare se vor executa
miscari deflexii ale trunchiului numai la nivelul regiunii lombare, coloana vertebrala toracala
fiind fixata sau mentinuta in pozitii corective.
Aceste miscari pot fi executate cu ingreuiere - mingi medici nale, bastoane, gantere etc. –
sau impotriva unei rezistente manuale sau opuse fortei gravitatiei.
Exercitiile segmentelor invecinate deficientei principale vor intregi sau corecta exercitiul
principal. Astfel, membrele superioare in lordoza lombara vor lucra in plan posterior, pentru a
evita compensarea cifotica a coloanei vertebrale dorsale, in timp ce membrele inferioare vor
fi duse, mentinute sau fixate in plan anterior, pentru corectarea pozitiei bazinului. De
asemenea, aceste exercitii vor fi executate liber sau cu ingreuiere diferita.
In cadrul exercitiilor corective, miscarile pot fi executate ana litic, dar cele mai bune rezultate
se obtin atunci cand se executa exer citii combinate.
Exercitiile de respiratie cu caracter corectiv se executa din pozitii stabile. Se pot executa liber
sau in timpul exercitiilor de trunchi si membre superioare, din pozitii simetrice sau asimetrice
care sa nu stanjeneasca miscarile toracelui.
In general, exercitiile de respiratie se vor introduce la sfarsitul partii introductive si in partea
fundamentala a lectiei, dupa exercitiile corective mai grele.
Exercitiile aplicative cu caracter corectiv. Exercitiile applicative se folosesc pentru educarea
sau reeducarea deprinderilor mortice de baza. Dintre cele mai bune exercitii aplicative cu
continut corectiv sunt exercitiile de mers, exercitii de tarare, echilibru si suspensiuni.
Exercitii de mers corectiv sunt introduse in partea introductiva si finala a lectiei de gimnastica
medicala. Se vor folosi numai acele exercitii de mers cu structura corectiva pentru deficienta
primara. De exemplu: mers pe varfuri pentru corectarea cifozei, mers cu genunchii indoiti,
trunchiul vertical pentru corectarea lordozei (mers ghemuit) etc.
Exercitii de tarare - se efectueaza din pozitii cu baza mare de sustinere si centrul de greutate
foarte aproape de baza de sprijin. Aceste pozitii permit o localizare precisa a exercitiilor la
nivelul segmentului deficitar si angreneaza in lucru grupe mari musculare. Exercitiile de
tarare se executa din pozitiile fundamentale culcat, pe genunchi si sezand; dar si din pozitiile
derivate ale acestora, executate simetric sau asimetric.
Exercitii de echilibru pot fi simple si asociate, cu purtari de obiecte usoare, determinand o
solicitare simetrica a muschilor antagonisti.
Suspensiunile se pot realiza pasiv prin sustinerea greutatii corpului cu ajutorul diferitelor
aparate sau pot fi realizate activ prin forta membrelor superioare. Astfel, pot sa fie complete -
cand se realizeaza pe verticala - sau incomplete - pe plan oblic sau cu sprijinul membrelor
inferioare. Suspensiunile active pot fi executate simplu sau combinate - cu miscari active
(pendulari, rasuciri), cu redresari pasive-active.
Exercitiile de redresare constau din luarea unor pozitii corective sau hipercorective si
mentinerea lor o perioada de timp bine determinata. Ele se pot executa pasiv sau activ.
Trebuie subliniata importanta mare a exercitiilor corective, atat in conditii de repaus, cat si in
mers.
Redresarile pasive se pot insoti de tractiuni si presiuni imprimate asupra segmentului
deficient de catre profesor sau de unele aparate mecanice, cum este aparatul Zander. De
asemenea, se poate asocia cu suspensiunile. Cele mai bune redresari pasive se obtin din
pozitia atarnat si culcat.
Redresarile active constau, de fapt, dintr-o autocorectare pro gresiva a atitudinii corpului,
imprimand si mentinand pozitii corective prin incercari repetate si insistente in fata oglinzii.
Ele contribuie la formarea reflexului de atitudine corecta a corpului. Pozitiile cele mai indicate
pentru executarea acestor exercitii sunt pozitiile stand si sezand.

18. Gimnastică aerobica :

Gimnastica aerobica reprezintă de fapt un program complex de kinetoprofilaxie. Scopul ei
este menținerea și dezvoltarea supleţei corpului, forţei și rezistenței musculare.
Caracteristicile acestei gimnastici sunt :
- Programul se execută în ritmul muzicii, ritmul determinând viteza de execuție și deci și o
parte din cantitatea de efort
- Exercițiile sunt ordonate pe seturi de câte 6-10 tipuri de mișcări, fiecare set având un
obiectiv precizat (încălzire, pt abdomen, pt brațe, pt talie etc.)
- Există programe diferențiate, pentru începători și pentru avansați
- Exercițiile se execută până la senzația de oboseală musculară, de "arsură" în mușchi,
moment în care se mai repetă de două ori exercițiul.
- În timpul programului se acordă o mare atenție respirației
Gimnastica aerobica se pretează la executarea în grup, în general necesitând un monitor
coordonator
Programul complet de gimnastică aerobica constă în :
➔ Încălzirea (5min) - 16 tipuri de mișcare

➔ Exerciții pentru brațe - umeri - torace superior (4 min) - 9 tipuri de mișcare

➔ Exerciții pentru talie și spate (5 min) - 6 tipuri de mișcare

➔ Exerciții pentru tonifierea abdominalilor (4 min) - 10 tipuri de mișcare

➔ Exerciții pentru gambe și coapse (4 min) - 7 tipuri de mișcare

➔ Exerciții pentru musculatura fesiera (2 min) - 3 tipuri de mișcare

➔ Exerciții de destindere și întindere musculară preluate din medicina tradițională indiană (3
min) - doua tipuri de mișcare
În cadrul unui set de exerciții nu se face pauză între tipurile de mișcare. Fiecare exercițiu se
repeat conform indicațiilor de 5-8-10-20 de ori. Doar la terminarea setului se face o pauză,
eventual pentru a schimba banda muzicală pentru alt ritm

19. Sportul terapeutic :

Metoda este utilizată sub mai multe aspecte :
- În primul rând, o serie de elemente de mișcare din sport pot constitui tipuri de exerciții
terapeutice cu caracter analitic (spre exemplu, aruncarea la coșul de baschet, mișcarea de
lovire din box, fondarea de la scrimă etc)
- În al doilea rând, executarea întregii suite de mișcări solicitate de un sport determină un
antrenament complex, global, musculo-articular, utilizat m-ai ales ca terapie ocupațională.
Prin sportul terapeutic se urmărește creșterea coordonării și controlului motor, precum și
antrenamentul la efort dozat. Cele mai indicate sporturi din acest punct de vedere sunt :
tenisul de masă și de câmp, golful, badminton, baschet, patinaj, schiul de fond etc.
- În al treilea rând, prin practicarea sportului în mod regulat în timpul liber și cu caracter
competitional de către persoanele cu handicap. Influența benefică a acestui sport terapeutic
este deosebit de importantă pentru astfel de persoane :
- Efecte fiziologice (controlul mișcărilor, creșterea amplitudinii acestora, a fortei și
rezistentei musculare etc.)
- Efecte psihice (încrederea în sine, încrederea apartinatorilor în posibilitățile
handicapatului etc.)
- Efecte sociale (integrarea într-un colectiv - echipă)