BIOMECANICA IN HANDBAL

Ce articulatii intra intr-o

aruncare la poarta ?

Studenti: Pacurar Paul

Selagea Ciprian
Backsi Alexandru
Sintoma Alexandru
Popescu
INTRODUCERE
 Pe scurt, întregul joc poate fi înghesuit în doar câteva
vorbe: 14 sportivi împărțiți în două echipe (șase
jucători de câmp și un portar) aleargă de-a lungul și
latul terenului cu un scop precis: să arunce mingea în
poarta adversă. Ți-am spus că-i simplu!
 Dar apoi vin toate celelalte lucruri care - odată înțelese

- se transformă în fan implicat. Și gălăgios.

ANALIZA BIOMECANICA A ARUNCARII
MINGEI IN HANDBAL
 Handbalul este un joc bine cunoscut în țara noastră cu rezultate particulare de a lungul
timpului, care justifică un studiu aprofundat biomecanic, ce are ca scop dezvoltarea unor
principii de reducere a riscului de accident și creșterea performanței de joc. Atunci cand
vorbim de accident in handbal vorbim despre mișcări executate incorect din punct de vedere
biomecanic, care duc solicitarea nedorită a unei articulații. Mișcarea cea mai definitorie in
handbal este aruncarea la poarta sau tragerea la poarta, pe care o s-o numim pentru
simplificare tir la poarta. Mișcarea de tir la poartă este una foarte complexă din punct de
vedere biomecanic intrucat eficiența ei este dependentă de o mișcare complexă a membrului
superior, în articulația umărului, ajutată de mișcarea trunchiului, cu o amplitudine definită și
cu riscul de a produce trauma, atunci cand, în intervalul de timp alocat mișcării intervine un
factor extern blocant, adversarul care pe langă stoparea mișcării poate produce trauma.
Valuarea mișcării de tir la poartă poate fi evaluată din punct de vedere al unor criterii
sportive (non mecanice) sau din punct de vedere al analizei mișcării cu ajutorul sistemelor
optometrice, electromagnetice, platforma de forta, accelerometre. Există deci posibilitatea
decelerării particularităților mișcării în funcție de cauze (forța si moment) sau în funcție de
consecințe (traiectoriile liniare sau articulare ale segmentelor). A doua posibilitate este de a
evalua mișcarea după o simulare biomecanică..
ANATOMIA SI BIOMECANIA
UMARULUI
 Cunoașterea funcționării complexului articular și muscular al umărului a
beneficiat foarte mult de pe urma progreselor în dezvoltarea de tehnici
de reabilitare și chirurgie în ceea ce priveste umărul degenerativ. Astfel,
cunoaștem funcționarea corespunzătoare a fiecărui mușchi de la
Duchenne și pană la Boulogne. Cu toate cestea, există și paradoxuri cum
ar fi cazurile în care un pacient ce prezintă o denervare completă a
deltoidului și care realizează în mod normal o mișcare de abducție cu o
articulatie glenohumerala liberă. Inman determină pozi ția mecanică
neutră de reducere a fracturilor umerale. Saha s-a inspirat din lucrările
anterioare ce definesc trei faze în mișcarea de abductie: faza I (ridicare
la 60° altitudine în îndoire sau 30° la abductie), faza II (ridicare de 60°
la 90°), faza III (ridicare verticală la 180°). Concep ției mecanice
primitive analitice a acțiunilor musculare i s-a alaturat un concept global
de stabilizare rotativă dinamică, articulară, tridimensională.
OBIECTIVE FUNCTIONALE ALE
UMARULUI
 Programul funcțional al umărului folosește un compromis mecanic între stabilitate și
mobilitate. Mobilitatea trebuie să fie completă pentru a permite prinderea din toate direc
țiile. Precizia prinderii unui obiect se confruntă de multe ori cu problema excesului de
greutate distal, care necesită structuri de stabilizare proximală foarte dezvoltate. Toate
mișcările umărului sunt corelate continuu cu câmpul vizual, permițand să înțeleagă faptul că
limitarea rotației capului afectează amplitudinea posibilităților de prindere. Umărul este, cu
cele trei axe ale sale și cu cele 3 grade de libertate în comun, cel mai mobil complex al
corpului. Centura scapulara este formată din trei articulații adevărate: sterno costo
claviculare, acromio claviculara, gleno humerale și dintr un spațiu de alunecare
scapulotoracica. Aceste structuri articulare sunt concepute să funcționeze in prindere,
necesitand o mobilitate extremă împreună cu soliditatea funcțională a fiecărui element.
Implicarea diferitelor elemente ale ansamblului nu este secvențială, ci simultană. Complexul
articular al umărului are nevoie, pentru funcționarea sa, de 19 mușchi dintr un total de 54 de
muschi pentru întregul membru superior. Acești 19 mușchi acționează sub forma a 25 de
momente de rotație care asigură mișcarea și stabilitatea în toate cele 3 planuri de spațiu.
Pentru Fick, participarea diferitelor articulații este de 50% glenohumerale, 40% în
acromioclavicular și 10% la sterno costo clavicula. Mușchii periarticulari ocupă un spațiu
proeminent. Umărul poate fi considerat un adevărat "mușchi" și nu o articulație propriu zisă.
CONEXIUNEA MUSCULARA SPINO-SCAPULO-
HUMERALE; PIRAMIDELE TUNCHIATE
 Membrul superior este aplicat pe scheletul axial de către centura
scapulară împreună cu suprafețele de contact articulare
discordante și reduse. Pentru a asigura o stabilitate mai bună,
este esențial să existe niște mijloace de conexiune
complementare. Aceste elemente de conexiune extra articular
sunt de ordin muscular și se dispun sub forma unei piramide
trunchiate la baza axială medială spinală și în capătul de mai de
sus lateral axilar. Zidurile acestei piramide se află în mușchii
deltoid anteriori, după mușchii trapezoidali și romboidali, în fata
pectoralului mare, de partea de sus a muschiului supraspinos și
ridicator al scapulei și pe mușchiul mare dorsal. Acești mușchi
oferă fixarea omoplatului permitand acționarea articulatiei
scapulohumerale care se mișcă pe o bază relativ stabile.
CLASIFICARE 
 Structurile osoase și ligamentele sunt insuficiente pentru a asigura stabilitatea umărului.
Mișcările umărului sunt dependente de mușchii repartizați pentru realizarea unei mișcări.
Aceste acțiuni musculare iau în considerare, pe de o parte, nivelul articulației umărului, iar de
cealaltă parte, nivelul centurii scapulare.Pentru a realiza 10 Contribuții experimentale privind
recuperarea posttraumatică a articulației umărului atât o stabilitate bună și mobilitate mare,
există 25 de cupluri musculare care vor acționa succesiv la nivelul articulațiilor scapulo
humerale, acromioclaviculare,sternoclaviculare și la spațiul de alunecare scapulotoracic. Vom
distinge cinci grupuri de mușchi suspensori, mușchi coboratori, aductori, rotativi interne și
rotativi externi, de retropulsie și de antepulsie. Mușchii suspensori (ridicatori) se disting în
suspensori ai humerusului, împreună cu coracobrahialul, cu capul lung al bicepsului, capul
lung al tricepsului, deltoidul și în suspensori ai scapulei și claviculei cu ridicatorul scapulei,
trapezul superior, romboidalul și omohioidianul. Mușchii coboratori îi includ pe cei ai
scapulei împreună cu trapezul inferior, mușchiul pectoral mic, clavicula cu sub clavicula și
cele ale humerusului, cu coboratorii scurți: supraspinos, infraspinos, sub scapular, mușchiul
rotund mare și coboratorii lungi: mușchiul pectoral mare, mușchiul dorsal mare, capul lung al
bicepsului.
CLASIFICARE
 Mușchii aductori ai humerusului sunt: pectoral mare, dorsal mare, rotund
mare, iar ai omoplatului: mușchiul trapez mijlociu, romboidal. Mușchii
rotatori interne mușchii ai humerusului sunt: pectoral mare, dorsal mare,
rotund mare, iar ai omoplatului: deltoid anterior și pectoralul mic.
Mușchii rotatori externi ai humeruslui sunt: mușchiul rotund mic,
infraspinos, iar ai scapulei: romboidal și trapez. Mușchii antepulsori ai
humerusului sunt: coracobrahial, deltoid anterior, pectoral, iar ai
omoplatului: deltoid anterior. Cei retropulsori ai humeruslui sunt: rotund
mic, rotund mare, deltoid posterior dorsal mare, iar ai omoplatului:
romboidal și trapez, Funcționarea umărului se bazează pe o acțiune
globală de trei complexuri osoase, articulare și musculare. Mișcarea de
circumductie este rezultatul mai multor deplasări la cele trei planuri din
spațiu: cu planul frontal: abducțiunea aducțiune, în plan sagital:
flexiunea extensia și în plan orizontal: rotație internă și externă.
ANALIZA DINAMICA
 Prezintă o revizie cu scopul de a descrie mișcarea de aruncare în
forma sa generală și pentru definirea specificului mișcării de tir
la poartă deoarece analiza cinematică de aruncare este
caracterizată de o flexie mai mult sau mai puțin pronunțată a
antebrațului. Scopul acestei revizii este descrierea mișcării de
aruncare în forma sa generală și pentru a defini specificul
mișcării de tir la poartă. Analiza cinematică de aruncare este
caracterizată de o flexie mai mult sau mai puțin pronunțată a
antebrațului conform Atwater. Un mare număr de sporturi
utilizează aceasta mișcare. Aici putem include baschetul, polo,
fotbalul American și chiar aruncarea cu sulița. Vom defini
mișcarea generală cu descrierea spre final a specifica ții de
mișcare în handbal.
ANALIZA DESCRIPTIVA
 Această parte face descrierea generală a lansării din
perspective punctelor comune cu alte discipline față de
handbal. Descrierea necesită implementarea unor
termeni ce permit definirea printre altele a rotațiilor
segmentelor și deplasarea articulațiilor.
EVOLUTIA PARAMETRILOR
CINEMATICI
 Deși aruncarea din braț este un concept generalizat, există unele
execuții de tragere cu particularități în funcție de sportul practicat.
Aceste particularități se regăsesc în special în analiza cinematică,
ce permite descrierea mișcării. In particular,(valorile extreme)
momentul în care aceste valori extreme apare, precum și valorile
obținute la lansare, constituie parametri particulari. Analiza
ultimelor valori permite, într o primă etapă, punerea în eviden ța a
particularității funcție de disciplina sportivă și ajută la corelația
dintre parametrii cinematici și criteriile de performanță pe
disciplină. Pentru lucrarea curentă prezintă interes valorile extreme
pe diferite tipuri de lansări din braț pentru a putea decela
caracteristicile pe fiecare disciplină în scopul realizării unui
dispozitiv de protecție sau coordonare mișcare.
VA MULTUMIM PENTRU ATENTIE !