Analiza biomecanica a aruncarii mingii in handbal

Hategan Andreea Daniela

Implanturi, proteze si evaluare biomecanica

1. Introducere

Handbalul este un joc bine cunoscut în țara noastră cu rezultate particulare de a lungul timpului,
care justifică un studiu aprofundat biomecanic, ce are ca scop dezvoltarea unor principii de reducere a
riscului de accident și creșterea performanței de joc. Atunci cand vorbim de accident in handbal vorbim
despre mișcări executate incorect din punct de vedere biomecanic, care duc solicitarea nedorită a unei
articulații.

Mișcarea cea mai definitorie in handbal este aruncarea la poarta sau tragerea la poarta, pe care
o s-o numim pentru simplificare tir la poarta. Mișcarea de tir la poartă este una foarte complexă din
punct de vedere biomecanic intrucat eficiența ei este dependentă de o mișcare complexă a membrului
superior, în articulația umărului, ajutată de mișcarea trunchiului, cu o amplitudine definită și cu riscul de
a produce trauma, atunci cand, în intervalul de timp alocat mișcării intervine un factor extern blocant,
adversarul care pe langă stoparea mișcării poate produce trauma. Valuarea mișcării de tir la poartă poate
fi evaluată din punct de vedere al unor criterii sportive (non mecanice) sau din punct de vedere al
analizei mișcării cu ajutorul sistemelor optometrice, electromagnetice, platforma de forta,
accelerometre. Există deci posibilitatea decelerării particularităților mișcării în funcție de cauze (forța si
moment) sau în funcție de consecințe (traiectoriile liniare sau articulare ale segmentelor). A doua
posibilitate este de a evalua mișcarea după o simulare biomecanică.

2. Anatomia si biomecanica umarului

Legătura dintre partea superioară a trunchiului şi membrele superioare este realizată de centura
scapulară. Scheletul centurii scapulare este alcătuit din două oase: clavicula şi omoplatul. Clavicula este
un os lung, turtit, aşezat transversal, deasupra toracelui între manubriul sternal şi acromionul
omoplatului. Omoplatul (scapula) este un os lat, triunghiular, cu baza în sus, turtit antero-posterior,
aplicat pe faţa postero-externă a toracelui, între primul şi al optulea spaţiu intercostal.

Articulaţiile centurii scapulare sunt:

– articulaţia sterno-claviculară

– articulaţia acromio-claviculară

– articulaţia scapulo-toracică
 a. Biomecanica articulaţiei sterno-claviculară

Articulaţia sterno-claviculară este o diartroză prin dublă îmbucare, deci o articulaţie şelară, are
două grade de libertate: permite claviculei mişcări de ridicare şi coborâre şi mişcări de proiectare înainte
şi înapoi, iar ca o rezultantă a acestora şi mişcări de circumducţie. Adevăratul pivot al acestor mişcări este
ligamentul costo-clavicular în jurul căruia se realizează aceste mişcări. Extremităţile claviculei, în
diversele mişcări, se deplasează concomitent, dar în sens invers, astfel:

– în mişcarea de proiecţie înainte a claviculei extremitatea ei internă basculează înapoi, iar cea
externă -înainte.

– în mişcarea de proiecţie înapoi a claviculei, extremitatea ei internă basculează înainte, iar cea
externă -înapoi..

– în mişcarea de circumducţie, extremitatea internă are o amplitudine mai mică, iar cea externă o
amplitudine mai mare.

Muşchii motori ai articulaţiei sterno-claviculare sunt:

-muşchii ridicători ai claviculei / muşchii pentru proiecţia înapoi a claviculei: trapezul,

sternocleidomastoidianul(capătul clavicular)

-muşchii coborâtori ai claviculei / muşchii pentru proiecţia înainte a claviculei: marele pectoral,
deltoidul, subclavicularul

b. Biomecanica articulaţiei acromio-claviculare.

Articulaţia acromio-claviculară este o artrodie (capul articular este mai mic decât o jumătate de sferă).
Are mişcări de alunecare, care deşi foarte limitate, permit omoplatului basculări de mare amplitudine.
Această articulaţie conferă centurii scapulare o anumită supleţe. Fără ea mişcările claviculei ar antrena
mişcări bruşte şi necoordonate ale omoplatului pe torace.

c.Biomecanica articulaţiei scapulo-toracice

Omoplatul se sprijină indirect pe torace, prin intermediul claviculei, la nivelul articulaţiei sterno-
claviculare. Ridicarea omoplatului este realizată de fasciculele superioare ale trapezului, de romboid şi
unghiular. Realizată concomitent şi bilateral, contribuie la ridicarea braţelor prin înainte, sus. Coborârea
omoplatului se realizează de fasciculele inferioare ale trapezului, de dinţatul mare şi dorsalul mare.
Realizată concomitent şi bilateral, contribuie la realizarea poziţiei stând (poziţia de drepţi).

d.Biomecanica articulaţiei scapulo-humerale

Articulaţia scapulo-humerală este cea mai mobilă articulaţie. Ea acţionează în strânsă corelaţie
funcţională cu articulaţiile centurii scapulare, mărindu-se astfel amplitudinea de mişcare a membrului
superior faţă de trunchi.
 Mişcarea de abducţie (de îndepărtare a braţului). În această mişcare cele două extremităţi ale
humerusului suferă o deplasare în sens invers. Extremitatea inferioară urcă iar cea superioară coboară.
Mişcarea se face până când marea tuberozitate se loveşte de porţiunea superioară a bureletului
glenoidian.În acest moment, suprafaţa articulară a capului humeral părăseşte aproape cavitatea glenoidă
şi intră în contact cu porţiunea inferioară a capsulei articulare. Muşchii abductori ai umărului sunt:

- deltoidul cu toate fasciculele lui;

- supraspinosul (chiar singur în afara deltoidului)

- lunga porţiune a bicepsului brahial (are un rol secundar)

Mişcarea de abducţie se poate face numai până la un unghi de 90 grade. Peste această valoare, ridicarea
humerusului nu este posibilă datorită prezenţei acromionului. Ridicarea braţului peste 90 grade se face
numai cu ajutorul mişcării de basculă laterală a scapulei.

Mişcarea de adducţie se face în sens invers, un rol important revine greutăţii membrului şi
gravitaţiei, miscarea fiind controlata tot de muschii abductori care, prin contractia lor izometrica,
dirijeaza apropierea membrelor superioare de trunchi. muşchii adductori ai umărului sunt: pectoralul
mare, dorsalul mare, rotundul mare, rotundul mic, subscapular, coracobrahial biceps brahial (cu scurta
porţiune), triceps brahial (cu lunga porţiune).

Mişcările de proiecţie înainte (anteducţie) şi înapoi (retroducţie)

Ele se fac: cu bascularea capului humeral înapoi, în anteducţie şi cu bascularea capului humeral
înainte, în retroducţie, in timp ce extremitatea inferioara a humerusului se deplaseaza in sens invers, pe
un arc de cerc dispus sagital. Amplitudinea proiecţiei înainte este de 95 grade, iar cea a proiecţiei înapoi
de 20 grade. Amplitudinea lor se poate mări prin intervenţia centurii scapulare şi a coloanei vertebrale
până la 180 grade în anteducţie şi 35 grade în retroducţie.

În anteducţie intervin muşchii: marele pectoral,coraco-brahialul, deltoidul (fascicule claviculare)

În retroducţie intervin muşchii: – deltoidul (fascicule spinale), marele dorsal.

Mişcările de rotaţie înăuntru (mediană) şi în afară (laterală). Ele se realizează în jurul unui ax
longitudinal ce trece prin capul humeral in jurul axei anatomice lungi a humerusului. Amplitudinea lor
este de 80 grade pentru rotaţia externă şi 95 grade pentru rotaţia internă. In mişcarea de rotatie
inăuntru, capul humerusului alunecă dinainte – înapoi pe cavitatea glenoidă. Mişcarea este produsă de
muşchii supraspinos, rotundul mare, subscapular.

În mişcarea de rotaţie în afară, capul humerusului alunecă dinapoi – înainte pe cavitatea

glenoidă. Mişcarea este produsă de muşchii subspinos şi micul rotund.
 Mişcarea de circumducţie. Această mişcare însumează mişcările precedente care se execută in
jurul celor trei axe. Capul humeral descrie un mic cerc urmărind conturul cavităţii glenoide, în timp ce
extremitatea inferioară a humerusului descrie un cerc mare, dar în sens invers. Între articulaţiile centurii
scapulare şi articulaţia scapulohumerală este o strânsă legătură în mişcările variate şi ample ale
membrului superior.

3. Analiza dinamica

Prezintă o revizie cu scopul de a descrie mișcarea de aruncare în forma sa generală și pentru

definirea specificului mișcării de tir la poartă deoarece analiza cinematică de aruncare este caracterizată
de o flexie mai mult sau mai puțin pronunțată a antebrațului.
 4.Analiza descriptiva

Această parte face descrierea generală a lansării din perspective punctelor comune cu alte
discipline față de handbal. Descrierea necesită implementarea unor termeni ce permit definirea printre
altele a rotațiilor segmentelor și deplasarea articulațiilor.

5.Evoluția parametrilor cinematici

Deși aruncarea din braț este un concept generalizat, există unele execuții de tragere cu particularități în
funcție de sportul practicat. Aceste particularități se regăsesc în special în analiza cinematică, ce permite
descrierea mișcării. In particular,(valorile extreme) momentul în care aceste valori extreme apare,
precum și valorile obținute la lansare, constituie parametri particulari. Analiza ultimelor valori permite,
într o primă etapă, punerea în evidența a particularității funcție de disciplina sportivă și ajută la corelația
dintre parametrii cinematici și criteriile de performanță pe disciplină. Pentru lucrarea curentă prezintă
interes valorile extreme pe diferite tipuri de lansări din braț pentru a putea decela caracteristicile pe
fiecare disciplină în scopul realizării unui dispozitiv de protecție sau coordonare mișcare.
 6.ARUNCĂRILE
Aruncările sunt probe atletice ce se pot clasifica după modalitățile în care este aplicată
forța aruncătorului, în funcție de obiectul aruncat (greutate, suliță, disc şi ciocan) care se pro-
iectează, prin mişcări specific adaptate, la o distanță cât mai mare în :
1. tip împingere (aruncarea greutății) ;
2. tip azvârlire (aruncarea suliței);
3. tip lansări (aruncarea discului şi ciocanului).
În toate aruncările, centrul de greutate al obiectului descrie în timpul zborului o traiectorie
curbă, asemănătoare unei parabole, a cărei parte finală, descendentă, este mai scurtă şi mai
înclinată din cauza rezistenței aerului şi a forţei gravitației.
Elementele care imprimă forma traiectoriei parabolice sunt înălțimea şi lungimea
aruncării, care, la rândul lor, sunt determinate de viteza inițială şi unghiul de zbor al obiectului.
Forța musculară aplicată obiectului în timpul mișcărilor specifice — elan şi mișcarea
finală este dirijată astfel, încât să formeze cu orizontala un anumit unghi, sub care este eliberat
obiectul.
Lungimea distanței de zbor (traiectoriei aruncării), care este de altfel şi scopul final al
eforturilor aruncătorului, depinde de mai mulți factori, ale căror relații şi importantă (valoare) se
pot desprinde din formula :

(X) = lungimea aruncării (distanţa de zbor) ;

(Vo) = viteza inițială (de eliberare), cu care obiectul părăsește mina aruncătorului ;
( a)=unghiul de lansare teoretic şi optim (fără a lua în considerare înălțimea la care se găsește
obiectul în timpul eliberării, în raport cu locul de cădere — așa-zisul „unghi de teren“) ;
G = accelerația forţei gravitației ;
H = înălțimea la eliberarea obiectului faţă de sol.
 Componenta reprezintă diferenţa de înălțime de la punctul de lansare şi punctul de

aterizare al obiectului, cunoscut în practică sub numele de „unghiul de teren'', care are un rol mai
mare în aruncările scurte (greutate).
Deoarece aruncările atletice nu se desfășoare în vid, este necesar să fie luată în
considerație şi rezistența aerului (inclusiv viteza şi sensul vuitului care au un rol mai însemnat
pentru aruncarea discului şi suliţei).
Viteza inițială este cel mai important factor în determinarea lungimii aruncării, deoarece
în calcul se ia în considerație valoarea ei la pătrat, ea fiind rezultatul aplicării mai multor forțe
care acționează asupra obiectului, în timpul elanului liniar sau circular şi al efortului final.
In aruncările de tipul împingerii, forța se aplică sub forma unei presiuni exercitate asupra
greutății pe o traiectorie orizon- tal-ascensională, segmentul de forță (mâna) fiind plasat înapoia
şi dedesubtul obiectului. La aruncarea suliței, în schimb, forța aplicată obiectului pe parcursul
elanului liniar are forma unei tracțiuni — braţul aflându-se înaintea obiectului, iar mișcarea finală
de „azvârlire" având caracterul unei biciuiri (braț întins — îndoit—întins) foarte rapide.
La aruncarea discului şi a ciocanului -— aruncări de tipul lansării — care folosesc un
elan circular (o piruetă sau mai multe), forța aruncătorului se exercită tot sub forma unei
tracțiuni, dar pe o traiectorie curbilinie, ceea ce produce în mod inerent o însemnată forță
centrifugă, mișcarea de rotație având în acest caz rolul hotărâtor în crearea unei mari viteze
inițiale. Indiferent de specificul aruncării, realizarea unei viteze inițiale maxime este condiționată
de coordonarea tuturor forțelor de acţiune, pe baza unei tehnici raționale, care să concorde cu
legile biomecanicii.
În efortul de aruncare, atletul trebuie să angreneze întreaga masă musculară, nu numai
forța brațelor (cum sunt tentați începătorii), ci şi a trunchiului şi membrelor inferioare.
Performanta depinde de valoarea forţei care acționează şi este proporțională cu numărul grupelor
musculare care participă la asigurarea mișcării.
Este cunoscut faptul că lucrul mecanic efectuat de un mușchi sau o grupă (lanț) musculară se
calculează după formula :
L.m. = F.d
unde (F) este forța, iar (d) — deplasarea (lungimea scurtării mușchiului). Formula aceasta este
valabilă în cazul când forța acționează în direcţia deplasării. Dacă însă forța face cu deplasarea
un unghi oarecare (a ), formula de calcul a lucrului mecanic este :
 L.m = F.d. cos α
În acest caz, forța F are două componente : una normală, care se anulează datorită rezistenței
sprijinului şi una tangențială, care produce deplasarea obiectului sau a segmentului corpului.
Valoarea acestei componente tangențiale este :
F. cos α
(o catetă este egală cu ipotenuza înmulțită cu cosinusul unghiului alăturat).
După legea lui Weber-Fick, scurtarea maximă a mușchiului se face până la o lungime
egală cu 1/2 din lungimea pârții sale cărnoase în repaus. După această lege, scurtarea determină
amplitudinea mișcării la nivelul articulațiilor şi este în funcție de lungimea părții cărnoase
contractile a mușchiului.

7. BIOMECANICA ARUNCARILOR LA POARTA

Aruncarea la poartă de pe loc

Se caracterizează prin forţa necesară imprimării unei viteze iniţiale maxime mingii şi surprinderea
portarului advers (derutarea lui asupra traiectoriei posibile).
Musculatura care efectuează lovitura formează un lanţ muscular întins; acesta începe de la
membrul superior care ţine mingea, trece peste trunchi şi se termină la membrele inferioare. Acest lanţ
muscular, care depune o intensă activitate dinamică de învingere, este format din flexorii mâinii, ai
cotului, retroductorii şi adductorii braţului, muşchii care coboară, deplasează ventral şi basculează
median scapula; el se continuă cu lanţurile musculare ventrale ale trunchiului (în principal rotatorii) şi cu
lanţul triplei extensii de la membrul inferior de sprijin.
Surprinderea portarului advers se realizează prin schimbarea bruscă a traiectoriei mingii. Acest
lucru se realizează prin contribuţia dinamică specifică a lanţurilor musculare rotatorii ale trunchiului şi
prin contribuţia analizatorului vizual, care poate da adversarului indicaţii înşelătoare. Un rol important îl
poate avea şi schiţarea unei mişcări în direcţia opusă. Acest lucru cere, pe lângă o coordonare nervoasă
perfectă, şi o mare viteză de reacţie la grupele musculare şi la cele antagoniste, în special.
 Aruncarea la poarta din plonjon

Majoritatea procedeelor de aruncare la poarta din plonjon au un fond comun de executie.

Diferentele sunt determinate de utilizarea lor tactica, de pozitia atacantului si a aparatorului si de
activitatea portarului.

Aruncarea la poarta din plonjon cu cadere in fata

Acest procedeu de aruncare se foloseste atat pentru aruncarile de la semicerc, cat si pentru
aruncarile de pedeapsa (7 m). Jucatorul sta cu fata spre poarta, cu picioarele putin departate si genunchii
usor indoiti. Mingea se tine cu ambele maini in dreptul pieptului. Atunci cand se hotaraste sa arunce la
poarta, jucatorul se ridica pe varfuri, impinge totodata si genunchii inainte si duce mingea deasupra
umarului drept. Aceasta este faza pregatitoare a aruncarii. Faza de aruncare propriu-zisa incepe prin
impingerea accentuata a bazinului in fata, antrenand caderea corpului inainte. Mingea ramane si mai
mult in urma, deci miscarea pregatitoare a bratului pentru aruncare se accentueaza. Cand corpul
jucatorului ajunge sa faca un unghi de aproximativ 45° cu solul, bratul efectueaza miscarea de aruncare
zvarlita, imprimand astfel mingii o viteza mare de zbor .

Dupa aruncare, corpul cade in fata. Socul produs de contactul cu solul se amortizeaza prin sprijin
elastic pe brate si rulare pe coapsa piciorului din partea bratului de aruncare.

Extrema executa o saritura deasupra semicercului, cu corpul in zbor aproape de orizontala si

razant cu solul. Mana dreapta, in care tine mingea prin apucare, este dusa mult inainte, timp in care
corpul se rasuceste in aer, cu latura dreapta spre sol.

La momentul oportun, jucatorul arunca mingea la poarta, de regula in coltul lung sau printre
picioarele portarului, daca acesta iese in intampinarea atacantului. Viteza de zbor a mingii este
determinata de zvacnirea din articulatiile cotului si pumnului.
 Aruncarile la poarta de la distanta

In handbalul modern, apararile au devenit extrem de vigilente, bine organizate, astfel ca actiunile
de finalizare de la semicerc sunt tot mai dificile si ocaziile mai rare. Echipa care beneficiaza de aportul
catorva buni aruncatori la poarta de la distanta, capabili sa atraga asupra lor aparatorii va putea sa
practice un joc de atac complex, prin care sa se valorifice ambele linii ale atacului.

Aruncarile la poarta de la distanta pot fi executate din saritura sau din sprijin pe sol.

Aruncarea la poartă din alergare şi aruncarea la poartă din săritură

Sunt asigurate de aceleaşi lanţuri musculare. Specific în aceste mişcări complexe este viteza de
execuţie şi forţa imprimată mingii.

Aruncarea la poartă din alergare în handbal

 Aruncarea la poartă din săritură

In cadrul fazei a IV-a a atacului s-au dezvoltat mai multe procedee de aruncare la poarta din
saritura. Aflandu-se in patrundere spre poarta, jucatorul se decide sa arunce. Problema principala care
se pune este sa execute in cel mai scurt timp posibil o aruncare puternica in coltul cel mai vulnerabil al
portii peste aparatorii care sar la blocaj. Pentru aceasta, jucatorul incepe elanul inainte de primirea
mingii. De regula, prinde mingea pe piciorul drept, dupa care mai face un pas cu stangul inainte, batand
pentru saritura. Odata cu bataia, duce mingea deasupra umarului drept, impingand-o cu mana stanga in
palma dreapta, iar piciorul drept, indoit din genunchi, se ridica printr-o pendulare energica dinapoi-
inainte, contribuind la inaltarea si echilibrarea corpului in aer.

Cand mingea a ajuns inapoi, deasupra umarului, incepe miscarea propriu-zisa de aruncare
zvarlita. Piciorul drept penduleaza de data aceasta dinainte-inapoi, in timp ce bratul drept trage cu
putere de minge si in final o impinge in directia dorita. Palma executa ultima miscare, contribuind la
accelerarea vitezei de zbor a mingii prin flexia pe antebrat si pronatia din finalul aruncarii. Apoi, jucatorul
aterizeaza pe piciorul stang .
 Aruncarea la poarta din saritura precedata de pas incrucisat

Mingea este prinsa pe piciorul drept, dupa care urmeaza pasul cu stangul si din nou cu dreptul,
incrucisat, cu varful orientat in afara. In acest timp, jucatorul duce mingea in jos lasand impresia ca
pregateste o aruncare pe langa sold, ceea ce il determina pe aparatorul direct sa ia masuri in vederea
blocarii aruncarii pe care el o banuieste ca s-ar executa pe langa sold sau pe langa genunchi.

Observand reactia aparatorului la miscarea pregatitoare, atacantul se decide sa sara de pe

piciorul stang si, ducand mingea deasupra umarului, arunca la poarta, peste bratele aparatorului
surprins.

Aruncari la poarta din sprijin pe sol

Jucatorii din linia de 9 m reusesc de multe ori sa se demarce si sa ajunga intr-o pozitie favorabila
de aruncare la poarta de la distanta. Pentru o aruncare eficienta la poarta de la distanta de 9-11 m, pe
langa forta de aruncare, este nevoie si de o tehnica corespunzatoare, pentru crearea unei viteze initiale
de zbor a mingii care sa-1 puna in dificultate pe portar. Aruncarile la poarta din sprijin pe sol, cu pas
incrucisat, pas adaugat sau pas saltat, ca elan premergator aruncarii, asigura zborul rapid al mingii, fara
de care nu se poate concepe inscrierea golurilor de la distanta.
 Blocarea aruncărilor.

Apărătorii au sarcina de a acoperi (cu întreg corpul, cu braţele şi picioarele) o parte (un colţ ) al
porţii, interpunându-se între mingea trimisă de atacanţi şi poarta proprie. Desigur, acest procedeu poate
fi folosit numai dacă apărătorul se află între atacant şi poarta proprie (la aruncările de la distanţă).

Blocarea aruncărilor înalte. Dacă traiectoria mingii este mai înaltă, apărătorul poate să facă şi o săritură
cu braţele ridicate şi degetele desfăcute. Săritura se face cât mai sus şi spre înapoi dacă atacantul sare
foarte înalt şi traiectoria mingii este descendentă.