BIOMECANIC

A COLOANEI
VERTEBRAL
E
 Coloana vertebrală
 organ axial al corpului uman
 structura heterogenă complexă rezultată
din succesiunea alternantă a 33-35 de
unităţi rigide -vertebrele- cu 23 unităţi
deformabile -discurile intervertebrale
 combină rezistenţa cu flexibilitatea,
permiţând o protecţie maximă a măduvei
spinării în condiţiile unei restricţii minime
a mobilităţii
 ca o adaptare la poziţia de ostostatism, coloana
vertebrală prezintă curburi care îi cresc de17 ori
rezistenţa în comparaţie cu o coloană rectilinie,
permit absorbţia şocurilor în timpul locomoţiei şi îi
facilitează mobilitatea în direcţii preferenţiale
 se poate considera că în structura coloanei
vertebrale functionează două subansamble :
 A. « coloana » corpurilor vertebrale şi a
discurilor intervertebrale, situată anterior, cu rol
de suport pasiv
 B. „coloana” arcurilor vertebrale, situată
posterior, cu rol de suport pentru musculatura
activă paraspinală.
2. CARACTERISTICI BIOMECANICE
 Protejeaza caracteristicile structurii cilindrice
din interiorul sau
 Permite miscarea libera a trunchiului în toate
direcţiile posibile
 Suporta greutatea a trei structuri: cap, trunchi,
membrele superioare
 Asigura prin sistemul ligamentar sustinerea
pasiva si stabilizarea coloanei
 Amortizeaza actiunea greutatilor, absorbirea
lor si reducerea riscului de ranire
COLOANA VERTEBRALA –ELEMENT DE
SUSTINERE CORPORALA SI CURBELE
SALE
 FUNCTIA CURBELOR COLOANEI
VERTEBRALE
 Curbele exercita o functie dubla:
 Creşterea rezistenţei coloanei: aceasta este de 10
ori mai puternică decât dacă ar fi dreapta şi de
asemenea este cunoscut ca:
R= N2+ 1
 Favorizeaza statica organismului descompunand
fortele transmise asupra coloanei vertebrale
STRUCTURA COLOANEI VERTEBRALE.
CARACTERISTICI BIOMECANICE.
 Discurile intervertebrale, vertebrele şi
ligamentele sunt materiale anizotrope,
proprietăţile lor mecanice variaza în funcţie de
orientarea forţelor aplicate.
 VERTEBRELE
Particularităţi ale „coloanei” corpurilor vertebrale
a. Geometrie individualizataa fiecarei vertebre dictata
de pozitia pe care o ocupa
b. Masa osoasa este reprezentata prin 35% corticala si
65% os spongios, ceea ce ii asigura rezistenta
mecanica la:
- compresiunea statica data de greutatea
segmentelor corporale suprajacente
- compresie dinamica a musculaturii de echilibrare
c. Corpurile vertebrale sunt legate syncodrotic intre ele
prin intermediul discului intervertebral si a
ligamentelor longitudinal anterior si longitudinal
posterior
- conform Legii lui
Wolf, trabeculele
tesutului spongios din
structura corpului se
orienteaza pe
traiectoriile liniilor de
effort principale, in
patru sisteme:
vertical, orizontal si
doua oblice, ultimele
realizand intersectia
din 1/3 posterioara a
corpului vertebrei.
Coloana arcurilor vertebrale are forma unei bolte agivale, realizata prin suprapunerea
metamerica a pediculilor si lamelor vertebrale cu cele sapte procese vertebrale. Perechile de
procese articulare superioare si inferioare realizeaza articulatiile zygapofizare (diartroze
planiforme, prevazute cu capsula articulara si ligamente situate la distanta), solidarizand
prin contiguitate elementele acestei “coloane”. Geometria suprafetelor si structura
aparatului fibroelastic al acestor articulatii (ligamente galbene, supraspinos, interspinos,
intertravers) creeaza axe si determina directia, sensul si amplitudinea miscarilor impuse de
contractia muschilor paravertebrali sau de solicitarile mecanice externe. Ele sunt transmise
prin intermediul pediculilor la coloana anterioara, realizand echilibrul intrinsec si extrinsec
al coloanei vertebrale , necesar in postura si locomotia corpului uman.
5.CINEMATICA COLOANEI
VERTEBRALE
Mobilitatea depinde de:
1.Elementele pasive: - structurile osoase
- procese osoase
- discuri intervertebrale
- ligamente
2.Elementele active: -muschii
Gradul de mobilitate difera de la un segment la
altul
Mobilitatea este produsul actiunii diferitelor
segmente
Regiunea dorsala este limitata de cutia toracica
Coloana toraco-lombara este capabila sa
transmita o parte din greutate centurii
pelvine

MISCARILE COLOANEI VERTEBRALE

Flexie si extensie
Rotatie
Inclinare laterala sau flexie laterala
FLEXIA SI EXTENSIA
- Miscarile de flexie – extensie sunt posibile datorita capacitatii discului
intervertebral de a fi destins sau comprimat cu 20% din inaltimea sa
- Aceste miscari sunt ghidate de procesele apofizare si limitate de
capsula si ligamente
 FLEXIA EXTENSIA
REGIUNEA LOMBARA 60 35
REGIUNEA TORACO-LOMBARA 105 60
REGIUNEA CERVICALA 40 75
TOTAL 110 140
Primele 50-60 grade de flexie au loc in coloana vertebrala, o flexie
suplimentara realizandu-se cu inclinarea bazinului spre anterior.
INCLINAREA LATERALA
- Are o amplitudine totala mai mica decat in cazul miscarii de flexie-
extensie, datorata, in primul rand, articulatiilor apofizare
- Aceste miscari sunt ghidate de procesele apofizare si limitate de
capsula si ligamente
STABILITATEA COLOANEI VERTEBRALE:
a.Stabiliatea intrinseca :
- presiunea intradiscala
- articulatii, ligamente si capsula
b. Stabilitatea extrinseca :
- musculatura
- presiunea intraabdominala
- fascia toracolombara
Stabilitatea intrinseca :

-Presiunea intradiscala este mai mica in ortostatism decat in pozitie sezanda deoarece
in pozitie curbura curbura lordotica lombara se aplatizeaza indepartandu-se de centrul de
greutate
-Articulatiile, ligamentele si capsula, orientararea articulatiilor ghideaza si limiteaza
gradul de miscare

Stabilitatea extrinseca :
-Muschii sunt foarte importanti deoarece actioneaza in toate directiile
-Presiunea intraabdominala prin cresterea sa ofera sprijinul extern pentru stabilitate
prin scaderea incarcarii lobosacrate. Acest mecanism poate actiona doar cateva secunde,
astfel se descarca fortele de forfecare ale discului cu 5-30%
 Muşchii coloanei vertebrale
Mişcările coloanei vertebrale sunt produse de un număr mare de
muşchi, care se inseră fie pe coloană, fie la distanţă egală de ea,
cum sunt unii muşchi ai gâtului şi muşchii abdominali.
 Muşchii gâtului:
 Sternocleidomastoidian

 Muşchii scaleni

 Muşchii prevertebrali:
 Dreptul anterior al capului

 Micul drept anterior al capului

 Lungul gâtului

 Muşchii abdominali antero-laterali:

 Marele drept al abdomenului

 Marele oblic al abdomenului

 Micul oblic al abdomenului

 Muşchii coloanei vertebrale
 Muşchii lombo-iliaci:
 Pătratul lombelor

 Psoasul iliac

 Muşchii posteriori ai coloanei vertebrale:

 Trapezul

 Marele dorsal

 Romboidul

 Unghiularul

 Micul dinţat postero-superior

 Muşchii cefei

 Micul dinţat postero-inferior

 Muşchii spinali

 Muşchii intertransersali
Muschii erectori ai trunchiului sunt anexati la canalul vertebral prin
fascia toracolombo-sacrata .
La contractarea acestor muschi, fascia tractioneaza vertebrele
descrarcand presiunea discului cu 10-20%
 Conexiunea cu cutia craniană transformă
regiunea cervicală într-o coloană încărcată excentric,
mobilă la extremitatea proximală, unde masa craniului
adaugă o încărcătură de forţe inerţiale suplimentară.
Particularităţile de mişcare ale coloanei cervicale
sunt legate de mai mulţi parametri discovertebrali
(contur, dimensiuni, raporturi), aceştia fiind integraţi în
structura anatomică a segmentului de mişcare.
Geometria segmentului este considerată elementul
determinant al direcţiei şi amplitudinii de mişcare pentru
coloană.
Coloana cervicală este organizată în două regiuni:
A.● Regiunea cervicală superioară C1 - C2
B.● Regiunea cervicală inferioară C3 – C7
A. Primele vertebre cervicale (C1,C2)
sunt considerate vertebre de tranziţie.
Ele sunt mult modificate faţă de
vertebra tip datorită funcţiei specifice
realizate: asigurarea unei legături
puternice şi stabile între cutia craniană şi
coloana cervicală, permiţând în acelaşi
timp o mobilitate remarcabilă a
craniului faţă de platforma de susţinere.
Atlas este prima vertebră cervicală
pe care se sprijină craniul, o vertebră
inelară formată din două mase
laterale conectate printr-un arc osos
anterior şi unul posterior. Ligamentul
transvers al atlasului uneşte feţele
mediale ale maselor laterale
delimitând un compartiment al
articulaţiei atlantoaxoidiene mediale
anterior şi un compartiment
meningomedular posterior.
Între condilii occipitali şi faţa
articulară superioară a maselor
laterale se formează o articulaţie
atlanto-occipitală bicondiliană
stabilizată prin capsule articulare
distincte, întărite de la distanţă de
membranele atlanto-occipitala
anterioară şi posterioară.
 În această articulaţie se realizează mişcări sagitale de flexie
(10˚) şi extensie (25˚) prin combinarea unor mişcări de alunecare şi
rotaţie faţă de un ax compromis sagital, care obligă articulaţia să
lucreze ca o pârgjie de gradul I cu braţul extensiei mai scurt,
dezavantajând musculatura antigravitaţională.
Axis, a doua vertebră cervicală, prezintă
pe faţa superioară a corpului un dinte ca
un pivot osos cranial echivalent cu corpul
atlasului anexat. Realizează cu atlasul o
legătură triplă, iar cu baza craniului o
legătură fibroasă puternică.
Între dinte şi arcul anterior al atlasului şi
ligamentul transvers posterior se
formează articulaţia atlantoaxoidiană
mediană, o trohoidă ce ghidează
mişcările de rotaţie ale unităţii atlanto
craniene faţă de pivotul vertical.
Între suprafaţa inferioară a maselor
laterale şi suprafaţa superioară articulară
a axisului se formează o pereche de
articulaţii atlantoaxoidiene laterale care
preiau greutatea craniului şi o transmit
spre coloana cervicală inferioară
 Mişcarea majoritară este de rotaţie axială de 45˚ spre dreapta sau spre stânga
realizată în articulaţia centrală, în timp ce articulaţiile laterale permit un grad de
flexie de 15˚ şi de extensie 15˚. În plus, se pot realiza mişcări de înclinaţie laterală
30˚ şi de aproximaţie verticală (ridicare şi coborâre a atlasului faţă de dinte).
Toate mişcările se realizează concomitent, existând un cuplaj obligatoriu între
rotaţie, flexie laterală şi aproximaţia verticală.
Per total, coloana cervicală superioară realizează 30% din mişcările de flexie –
extensie şi 50% din mişcările de rotaţie ale coloanei cervicale globale.
B. În structura coloanei cervicale
inferioare, cele cinci vertebre componente
asigură transmiterea greutăţii capului şi
mobilitatea necasară, formând împreună cu
discurile aferente cinci segmente de
mişcare aşezate în serie.
Structura tipică cuboidală a corpului
vertebral are dimensiunea transversală mai
accentuată. Prezenţa proceselor uncinate
face ca suprafaţa superioară a corpilor
vertebrali să fie concavă în plan frontal şi
convexă în plan sagital, ceea ce favorizează
mişcarea de flexie-extensie şi
restricţionează încovoierea laterală.
Articulaţiile zygapofizare plane, situate
perpendicular pe planul sagital şi înclinate
la 45˚ faţă de orizontală favorizează rotaţia
şi încovoierea laterală. Controlul flexiei –
extensiei se face prin oblicitatea
suprafeţelor zygapofizare în plan frontal, iar
paralelismul lor reciproc exclude apariţia

unui efect de blocaj al mişcărilor.

 Aceste caracteristici geometrice permit realizarea a trei tipuri de mişcări, cu
centre instantanee de mişcare la nivelul corpurilor vertebrale:
a. Mişcarea de alunecare este mişcarea de deplasare în plan sagital, după un
model liniar, al corpului unei vertebre care alunecă pe nucleul pulpos subiacent
spre anterior sau posterior. În seria de segmente de mişcare ia naştere un aspect
de scară cu trepte, fiecare vertebră deplasându-se faţă de cea inferioară.
Mişcarea de alunecare este tipică pentru segmentele prevăzute cu discuri
dreptunghiulare, cum sunt cele din partea superioară a coloanei cervicale.
 b. Mişcarea de înclinare este mişcarea de deplasare obţinută prin deformarea
discului, în care corpul vertebral alunecă pe suprafaţa nucleului care se
conicizează şi se deplasează în partea opusă. Această mişcare contribuie atât la
realizarea flexiei – extensiei cât şi a încovoierii laterale fiind caracteristică pentru
segmentele cu discurile în formă de trapez.
 c. Mişcarea de rotaţie se realizează în jurul unui ax vertical ce trece prin
corpul vertebral, deformând prin torsiune discul vertebral.
 Realizarea mişcărilor în coloana cervicală implică compunerea celor
trei tipuri fundamentale de mişcări.
Pentru efectuarea flexiei în regiunea mijlocie unde discurile sunt
trapezoidale, iniţierea mişcării se face prin alunecare, dar se continuă
prin înclinare, rezultând în final o rostogolire. În timpul flexiei participă
toate segmentele de mişcare, funcţionând în serie. Înălţimea anterioară
a discurilor scade, iar cea posterioară creşte, iar nucleul pulpos se
deplasează posterior. Suprafeţele articulare zygapofizare alunecă
anterior, creşte distanţa dintre procesele spinoase, iar lordoza cervicală
se reduce. Flexia este limitată în special de tensionarea complexului
ligamentar posterior. În extensie se inversează succesiunea
modificărilor.
Încovoierea laterală rezultă din sumaţia mişcărilor de înclinare din
fiecare segment , şi este limitată de prezenţa proceselor uncinate.
Rotaţia axială este cuplată cu încovoierea, având centrele
instantanee de rotaţie la nivelul corpului vertebral.
Coloana cervicală inferioară asigură:
► o flexie–extensie de 75˚ cu maximum de mişcare la nivelul segmentului C4 – C5,
► o încovoiere laterală de 50˚
► o rotaţie axială de 40˚ diminuînd în segmentele inferioare
BIOMECANICA
TORACELUI
 BIOMECANICA TORACELUI
Cavitatea toracicǎ trebuie sǎ prezinte un oarecare grad de mobilitate pentru a

permite efectuarea ritmicǎ a celor doi timpi respiratori (inspir si expir).

Mişcǎrile pe care le realizeazǎ diferitele segmente osoase ale cuştii toracice

la nivelul articulaţiilor dintre ele sunt strans legate de mecanica

respiratorie, şi sunt de o deosebitǎ importanţǎ pentru satisfacerea funcţiilor

respiratorii.

Toracele prezintǎ trei componente:

a) Pereţii cutiei toracice; (organe pasive)

b) Elasticitatea cartilajelor costale

c) Muşchii respiratori(organe active).

 Toracele osos
Este delimitat de vertebrele dorsale posterior, iar
anterior de coaste şi stern .
Coastele – în numǎr de 12 de fiecare parte,:
 Sunt oase plate alungite şi curbate latero-anterior
 Au forma unor arcuri de cerc şi sunt formate dintr-
o porţiune posterioarǎ osoasǎ (costovertebralǎ) şi
una anterioarǎ cartilaginoasǎ (cartilaj costal)
 Primele 7 coaste se articuleazǎ cu sternul se
numesc coaste sternale
 Coastele 8,9,10 se articuleazǎ cu sternul prin
intermediul cartilajului costal al coastei a 7 a
 Coastele 11,12 nu se articuleazǎ cu sternul şi se
numesc coaste flotante
ARTICULATIILE TORACELUI
 Articulaţiile costo-vertebrale sunt între
faţetele articulare ale capetelor costale şi
faţatele articulare ale corpilor vertebrali
dorsali.
 Articulaţiile costo-transversale între
faţetele articulare ale tuberozităţilor
costale si faţetele articulare ale apofizelor
transverse.
 Articulaţiile costo-condrale sunt
articulaţii fixe. În cadrul lor, periostul
coastelor se continuă cu pericondrul
cartilajului costal.
 Articulaţiile condro-sternale realizate
între faţetele articulare ale extremităţile
anterioare ale cartilajelor costale si
faţetele articulare de pe marginile laterale
ale sternului
 MIȘCĂRILE COASTELOR

Modificǎ cele trei diametre ale toracelui.

 Posterior coasta pivoteazǎ în jurul unui ax ce
trece prin cele douǎ articulaţii: costovertebralǎ şi
costotransversalǎ. Dar aceste articulaţii nu sunt
orientate în acelaşi fel de-a lungul etajelor
toracice şi acestea influenteazǎ mişcǎrile
coastelor.
 Pentru vertebrele dorsale superioare axa este
transversalǎ; miscǎrile coastei se fac dinspre
anterior spre posterior. Când coasta se ridica
creşte diametrul sagital al toracelui.
 Pentru vertebrele dorsale inferioare axa este
aproape sagitalǎ: mişcǎrile coastei se fac lateral.
Când coasta se ridica creşte diametrul transversal
al toracelui.
 Deci în inspiraţie cand coastele se ridicǎ exista o
creştere a diametrului sagital al toracelui superior
şi o creştere a diametrului transversal în toracele
inferior. 
 Prin ridicarea coastelor unghiul costovertebral se mǎreste,
 Iar prin coborarea coastelor scade.

 Odata cu ridicarea se executǎ şi o mişcare de proiectare anterioarǎ, de

îndepartare lateralǎ şi de rotaţie a fiecǎrei coaste.
In expir mişcarea de de coborare a coastelor este însoţitǎ de fenomene inverse.
Sintetizând, mişcarile toracelui pot fi
împǎrţite în douǎ categorii:
 a) Considerand vertebrele şi sternul
fixate, coastele se deplaseazǎ lateral
mǎrind diametrul transversal al
toracelui.
 b) Considerând sternul mobil, acesta
în inspiraţie se deplaseazǎ în sus şi
anterior, îndepǎrtându-se de
vertebrele dorsale, deci ridicarea
coastelor produce şi o creştere a
diametrului anteroposterior al
toracelui.
 Marirea diametrului vertical
datorandu-se exclusiv contracţiei
muşchiului diafragm care-şi
micşoreazǎ concavitatea dinspre
abdomen, inpingând viscerele
Mecanica coastelor vertebrosternale

Coasta întâi este o coastă scurtă, relativ fixă, puternic ancorată de

manubriu sub articulaţia sternoclaviculară. Axul mişcării trece prin col, iar
corpul coastei se ridică devenind mai orizontal.
Coastele III-VI reprezintă un grup omogen care realizează în inspiraţie o
mişcare de ridicare şi împingere înainte a extremităţii lor anterioare, aceasta
fiind efectul mişcării de rotaţie a gâtului coastei spre posterior

Mişcarea coastelor vertebrosternale, favorizată de forma concav-convexă a

articulaţiilor costotransversale superioare, sugerează mişcarea mânerului de
pompă pentru extragerea apei, fiind dealtfel cunoscută ca mişcarea "mânerului
de pompă"
Mecanica coastelor vertebrocondrale
 Coastele vertebrocondrale, legate anterior între ele prin intermediul unui
cartilaj comun, includ şi coasta a VII-a, al cărei mod de mişcare este mai
aproape de coastele 8,9,10 decât de coastele vertebrosternale.
 Se realizează o mişcare de ridicare a corpului coastei, care produce
lateralizarea acestuia cu lărgirea unghiului infrasternal.
 Pentru că mişcarea în lateral şi în sus a unei coaste inferioare a fost
comparată cu efectul ridicării unui coş elastic de mânerul sau, mişcarea
coastelor vertebrocondrale este cunoscută ca şi mişcarea "mânerului de
coş". Din acest punct de vedere, coastele intermediare VI şi VII prezintă
mişcări combinate de "mâner de pompă" şi "toartă de coş"
Coastele vertebrale
Ultimele două perechi de coaste nu sunt ataşate anterior, şi prin aceasta
influenţează prea puţin modificarea diametrelor cutiei toracice.
În înspiraţie, în timp ce restul coastelor sunt ridicate, ele sunt trase în jos şi
fixate de muşchiul pătrat lombar, realizând un cadru fix de inserţie pentru
diafragm.
În timpul mişcǎrilor coastele se comportǎ ca nişte parghii
de gradul trei (S.F.R.):
 articulaţia costovertebralǎ reprezintǎ punctul de sprijin
(S),
 zonele de inserţie ale muşchilor pe capul coastei
reprezintǎ punctul de plecare al forţei (F),
 partea anterioarǎ a coastelor reprezintǎ rezistenţa (R).
Mişcǎrile coastelor se însoţesc de mobilizarea pasivǎ a
sternului care este puternic ataşat de coaste. Când acestea se
ridicǎ şi sunt proectate anterior, sternul va suferi o deplasare
asemanatoare.
Mişcǎrile coastelor sunt legate de mişcǎrile coloanei dorsale şi invers .
În afara mişcărilor active respiratorii, produse de muşchii cu funcţie specifică, coastele se pot
deplasa pasiv, odată cu mişcările coloanei toracale
 Flexia dorsalǎ antreneazǎ o închidere a coastelor spre anterior.

 Extensia antreneazǎ o deschidere a coastelor spre anterior;

 În înclinǎrile laterale spaţiile intercostale din partea convexǎ se lǎrgesc, ansamblul toracic se
dilatǎ. De partea concavǎ efectele sunt inverse.
 În timpul rotaţiilor coastele reculeazǎ de partea rotaţiei şi avanseazǎ de partea opusǎ.
 Mecanica respiratorie
În mecanica respiratorie se întâlnesc două faze:
 Introducerea aerului în plămâni (inspirul)

 Eliminarea aerului din plămâni (expirul)

Inspirul este un act motor activ determinat de contracţia muşchilor inspiratori ,care
modificǎ volumul cutiei toracice în toate cele trei diametre .
• Modificarea diametrului vertical este condiţionatǎ de acţiunea muşchiului
diafragm ,care prin contracţie se orizontalizeazǎ, ceea ce conduce la creşterea
volumului cutiei toracice .
• Modificarea diametrului transversal şi anteroposterior este condiţionatǎ de
ridicarea coastelor şi sternului prin acţiunea muşchilor intercostali externi .

În inspirul forţat, acţiunea este realizatǎ de cǎtre: muşchiul sternocleidomastoidian,

muşchiul trapez, muşchii spatelui, muşchii scaleni, muşchii pectorali , care
măresc şi mai mult volumul cutiei toracice.
 Expirul;
 În condiţii de repaus, expirul este un act pasiv ce nu necesită contracţia
musculaturii respiratorii.
 Revenirea la volumul iniţial al cutiei toracice şi plămânului este consecinţa
elasticităţii cartilajelor costale şi a ligamentelor toracice, în prima fază şi a
elasticităţii parenchimului pulmonar, în ultima fază.
 În expirului forţat, participă o serie de muşchi accesori: muşchii abdominali,
muşchii intercostali interni