Biomecanica coloanei vertebrale

1. Coloana vertebrală
-organ axial al corpului uman
-structura heterogenă complexă rezultată din succesiunea alternantă a 33-35 de unităţi rigide
vertebrele- cu 23 unităţi deformabile -discurile intervertebrale
-combină rezistenţa cu flexibilitatea, permiţând o protecţie maximă a măduvei spinării în
condiţiile unei restricţii minime a mobilităţii
-ca o adaptare la poziţia de ostostatism, coloana vertebrală prezintă curburi care îi cresc de17
ori rezistenţa în comparaţie cu o coloană rectilinie, permit absorbţia şocurilor în timpul
locomoţiei şi îi facilitează mobilitatea în direcţii preferenţiale
-se poate considera că în structura coloanei vertebrale functionează două subansamble :
A. „coloana”corpurilor vertebrale şi a discurilor intervertebrale, situată anterior, cu rol de
suport pasiv
B. „coloana” arcurilor vertebrale, situată posterior, cu rol de suport pentru musculatura activă
paraspinală.

2. Caracteristici biomecanice

-Protejeaza caracteristicile structurii cilindrice din interiorul sau.

-Permite miscarea libera a trunchiului în toate direcţiile posibile.
-Suporta greutatea a trei structuri: cap, trunchi, membrele superioare.
-Asigura prin sistemul ligamentar sustinerea pasiva si stabilizarea coloanei.
-Amortizeaza actiunea greutatilor, absorbirea lor si reducerea riscului de ranire.
 3.COLOANA VERTEBRALA –ELEMENT DE SUSTINERE CORPORALA SI CURBELE SALE

Functia curbelor coloanei vertebrale

Curbele exercita o functie dubla:
1. Creşterea rezistenţei coloanei:
aceasta este de 10 ori mai puternică decât
dacă ar fi dreapta şi de asemenea este
cunoscut ca:
R= N2+ 1
2. Favorizeaza statica organismului
descompunand fortele transmise asupra
coloanei vertebrale

4.STRUCTURA COLOANEI VERTEBRALE. CARACTERISTICI BIOMECANICE.

Discurile intervertebrale, vertebrele şi ligamentele sunt materiale anizotrope, proprietăţile
lor mecanice variaza în funcţie de orientarea forţelor aplicate.

4.1. VERTEBRELE

Particularităţi ale „coloanei” corpurilor vertebrale

a. Geometrie individualizata a fiecarei vertebre dictata de pozitia pe care o ocupa
b. Masa osoasa este reprezentata prin 35% corticala si 65% os spongios, ceea ce ii
asigura rezistenta mecanica la:
- compresiunea statica data de greutatea segmentelor corporale suprajacente
- compresie dinamica a musculaturii de echilibrare
c. Corpurile vertebrale sunt legate syncodrotic intre ele prin intermediul discului intervertebral si
a ligamentelor longitudinal anterior si longitudinal posterior
 - conform Legii lui Wolf, trabeculele tesutului spongios din structura corpului se
orienteaza pe traiectoriile liniilor de effort principale, in patru sisteme: vertical, orizontal
si doua oblice, ultimele realizand intersectia din 1/3 posterioara a corpului vertebrei.

Coloana arcurilor vertebrale are forma unei bolte agivale, realizata prin suprapunerea
metamerica a pediculilor si lamelor vertebrale cu cele sapte procese vertebrale. Perechile de
procese articulare superioare si inferioare realizeaza articulatiile zygapofizare (diartroze
planiforme, prevazute cu capsula articulara si ligamente situate la distanta), solidarizand prin
contiguitate elementele acestei “coloane”. Geometria suprafetelor si structura aparatului
fibroelastic al acestor articulatii (ligamente
galbene, supraspinos, interspinos,
intertravers) creeaza axe si determina
directia, sensul si amplitudinea miscarilor
impuse de contractia muschilor
paravertebrali sau de solicitarile mecanice
externe. Ele sunt transmise prin intermediul
pediculilor la coloana anterioara, realizand
echilibrul intrinsec si extrinsec al coloanei
vertebrale , necesar in postura si locomotia
corpului uman.
 5.CINEMATICA COLOANEI VERTEBRALE
Mobilitatea depinde de:
1. Elementele pasive: - structurile osoase
- procese osoase
- discuri intervertebrale
- ligamente
2. Elementele active: -muschii
 Gradul de mobilitate difera de la un segment la altul
 Mobilitatea este produsul actiunii diferitelor segmente
 Regiunea dorsala este limitata de cutia toracica
 Coloana toraco-lombara este capabila sa transmita o parte din greutate centurii
Pelvine.

MISCARILE COLOANEI VERTEBRALE

 Flexie si extensie
 Rotatie
 Inclinare laterala sau flexie laterala

FLEXIA SI EXTENSIA
- Miscarile de flexie – extensie sunt posibile datorita
capacitatii discului intervertebral de a fi destins sau
comprimat cu 20% din inaltimea sa
- Aceste miscari sunt ghidate de procesele apofizare si
limitate de capsula si ligamente
Primele 50-60 grade de flexie au loc in coloana vertebrala, o flexie suplimentara realizandu-se cu
inclinarea bazinului spre anterior.

INCLINAREA LATERALA
Are o amplitudine totala mai mica decat in cazul miscarii de
flexie-extensie, datorata, in primul rand, articulatiilor apofizare
Aceste miscari sunt ghidate de procesele apofizare si limitate
de capsula si ligament
STABILITATEA COLOANEI VERTEBRALE:
a. Stabiliatea intrinseca :
- presiunea intradiscala
- articulatii, ligamente si capsula
b. Stabilitatea extrinseca :
- musculatura
 - presiunea intraabdominala
- fascia toracolombara
Stabilitatea intrinseca :
- Presiunea intradiscala este mai mica in ortostatism decat in pozitie sezanda
deoarece
in pozitie curbura curbura lordotica lombara se aplatizeaza indepartandu-se de centrul de
greutate
- Articulatiile, ligamentele si capsula, orientararea articulatiilor ghideaza si
limiteaza
gradul de miscare

Stabilitatea extrinseca :
- Muschii sunt foarte importanti deoarece actioneaza in toate directiile
- Presiunea intraabdominala prin cresterea sa ofera sprijinul extern pentru
stabilitate
prin scaderea incarcarii lobosacrate. Acest mecanism poate actiona doar cateva secunde,
astfel se descarca fortele de forfecare ale discului cu 5-30%

Muşchii coloanei vertebrale

Mişcările coloanei vertebrale sunt produse de un număr mare de muşchi, care se inseră
fie pe coloană, fie la distanţă egală de ea, cum sunt unii muşchi ai gâtului şi muşchii abdominali.
 Muşchii gâtului:
 Sternocleidomastoidian
 Muşchii scaleni
 Muşchii prevertebrali:
 Dreptul anterior al capului
 Micul drept anterior al capului
 Lungul gâtului
 Muşchii abdominali antero-laterali:
 Marele drept al abdomenului
 Marele oblic al abdomenului
 Micul oblic al abdomenului
 Muşchii lombo-iliaci:
 Pătratul lombelor
 Psoasul iliac
 Muşchii posteriori ai coloanei vertebrale:
 Trapezul
 Marele dorsal
 Romboidul
 Unghiularul
 Micul dinţat postero-superior
  Muşchii cefei
 Micul dinţat postero-inferior
 Muşchii spinali
 Muşchii intertransersali
Muschii erectori ai trunchiului sunt anexati la canalul vertebral prin fascia toracolombo-
sacrata .
La contractarea acestor muschi, fascia tractioneaza vertebrele descrarcand presiunea
discului cu 10-20%

Biomecanica coloanei cervicale

Conexiunea cu cutia craniană transformă regiunea cervicală într-o coloană încărcată

excentric, mobilă la extremitatea proximală, unde masa craniului adaugă o încărcătură de forţe
inerţiale suplimentară.
Particularităţile de mişcare ale coloanei cervicale sunt legate de mai mulţi parametri
discovertebrali (contur, dimensiuni, raporturi), aceştia fiind integraţi în structura anatomică a
segmentului de mişcare. Geometria segmentului este considerată elementul determinant al
direcţiei şi amplitudinii de mişcare pentru coloană.

Coloana cervicală este organizată în două regiuni:

A.● Regiunea cervicală superioară C1 - C2
B.● Regiunea cervicală inferioară C3 – C7

A. Primele vertebre cervicale (C1,C2)

sunt considerate vertebre de tranziţie.
Ele sunt mult modificate faţă de
vertebra tip datorită funcţiei specifice
realizate: asigurarea unei legături
puternice şi stabile între cutia craniană şi
coloana cervicală, permiţând în acelaşi
timp o mobilitate remarcabilă a
craniului faţă de platforma de susţinere.
Atlas este prima vertebră cervicală pe care se sprijină craniul, o vertebră inelară formată
din două mase laterale conectate printr-un arc osos anterior şi unul posterior. Ligamentul
transvers al atlasului uneşte feţele mediale ale maselor laterale delimitând un compartiment al
articulaţiei atlantoaxoidiene mediale anterior şi un compartiment meningomedular posterior.
Între condilii occipitali şi faţa articulară superioară a maselor laterale se formează o
articulaţie atlanto-occipitală bicondiliană stabilizată prin capsule articulare distincte, întărite de
la distanţă de membranele atlanto-occipitala anterioară şi posterioară.

În această articulaţie se realizează mişcări sagitale de flexie (10˚) şi extensie (25˚) prin
combinarea unor mişcări de alunecare şi rotaţie faţă de un ax compromis sagital, care obligă
articulaţia să lucreze ca o pârgjie de gradul I cu braţul extensiei mai scurt, dezavantajând
musculatura antigravitaţională.

Axis, a doua vertebră cervicală, prezintă pe faţa superioară a corpului un dinte ca un

pivot osos cranial echivalent cu corpul atlasului anexat. Realizează cu atlasul o legătură triplă, iar
cu baza craniului o legătură fibroasă puternică.
Între dinte şi arcul anterior al atlasului şi ligamentul transvers posterior se formează articulaţia
atlantoaxoidiană mediană, o trohoidă ce ghidează mişcările de rotaţie ale unităţii atlanto
craniene faţă de pivotul vertical.
Între suprafaţa inferioară a maselor laterale şi suprafaţa superioară articulară a axisului
se formează o pereche de articulaţii atlantoaxoidiene laterale care preiau greutatea craniului şi
o transmit spre coloana cervicală inferioară
 Mişcarea majoritară este de rotaţie axială de 45˚ spre dreapta sau spre stânga realizată
în articulaţia centrală, în timp ce articulaţiile laterale permit un grad de flexie de 15˚ şi de
extensie 15˚. În plus, se pot realiza mişcări de înclinaţie laterală 30˚ şi de aproximaţie verticală
(ridicare şi coborâre a atlasului faţă de dinte).
Toate mişcările se realizează concomitent, existând un cuplaj obligatoriu între rotaţie, flexie
laterală şi aproximaţia verticală.
Per total, coloana cervicală superioară realizează 30% din mişcările de flexie – extensie şi
50% din mişcările de rotaţie ale coloanei cervicale globale.

B. În structura coloanei cervicale inferioare, cele cinci

vertebre componente asigură transmiterea greutăţii capului şi
mobilitatea necasară, formând împreună cu discurile aferente
cinci segmente de mişcare aşezate în serie.
Structura tipică cuboidală a corpului vertebral are
dimensiunea transversală mai accentuată. Prezenţa
proceselor uncinate face ca suprafaţa superioară a corpilor
vertebrali să fie concavă în plan frontal şi convexă în plan
sagital, ceea ce favorizează mişcarea de flexie-extensie şi
restricţionează încovoierea laterală.
Articulaţiile zygapofizare plane, situate perpendicular pe
planul sagital şi înclinate la 45˚ faţă de orizontală favorizează
rotaţia şi încovoierea laterală. Controlul flexiei – extensiei se
face prin oblicitatea suprafeţelor zygapofizare în plan frontal,
iar paralelismul lor reciproc exclude apariţia unui efect de
blocaj al mişcărilor.

Aceste caracteristici geometrice permit realizarea a trei tipuri de mişcări, cu

centre instantanee de mişcare la nivelul corpurilor vertebrale:
a. Mişcarea de alunecare este mişcarea de deplasare în plan sagital, după un model liniar, al
corpului unei vertebre care alunecă pe nucleul pulpos subiacent spre anterior sau posterior. În
seria de segmente de mişcare ia naştere un aspect de scară cu trepte, fiecare vertebră
deplasându-se faţă de cea inferioară. Mişcarea de alunecare este tipică pentru segmentele
prevăzute cu discuri dreptunghiulare, cum sunt cele din partea superioară a coloanei cervicale.
b. Mişcarea de înclinare este mişcarea de deplasare obţinută prin deformarea discului, în care
corpul vertebral alunecă pe suprafaţa nucleului care se conicizează şi se deplasează în partea
opusă. Această mişcare contribuie atât la realizarea flexiei – extensiei cât şi a încovoierii laterale
fiind caracteristică pentru segmentele cu discurile în formă de trapez.
c. Mişcarea de rotaţie se realizează în jurul unui ax vertical ce trece prin corpul vertebral,
deformând prin torsiune discul vertebral.

Realizarea mişcărilor în coloana cervicală implică compunerea celor trei tipuri

fundamentale de mişcări.
Pentru efectuarea flexiei în regiunea mijlocie unde discurile sunt trapezoidale, iniţierea
mişcării se face prin alunecare, dar se continuă prin înclinare, rezultând în final o rostogolire.
În timpul flexiei participă toate segmentele de mişcare, funcţionând în serie. Înălţimea
anterioară a discurilor scade, iar cea posterioară creşte, iar nucleul pulpos se deplasează
posterior. Suprafeţele articulare zygapofizare alunecă anterior, creşte distanţa dintre procesele
spinoase, iar lordoza cervicală se reduce. Flexia este limitată în special de tensionarea
complexului ligamentar posterior. În extensie se inversează succesiunea modificărilor.
Încovoierea laterală rezultă din sumaţia mişcărilor de înclinare din fiecare segment , şi este
limitată de prezenţa proceselor uncinate.
Rotaţia axială este cuplată cu încovoierea, având centrele instantanee de rotaţie la nivelul
corpului vertebral.
Coloana cervicală inferioară asigură:
► o flexie–extensie de 75˚ cu maximum de mişcare la nivelul segmentului C4 – C5,
► o încovoiere laterală de 50˚
► o rotaţie axială de 40˚ diminuînd în segmentele inferioare

BIOMECANICA TORACELUI

Cavitatea toracicǎ trebuie sǎ prezinte un oarecare grad de mobilitate pentru a permite

efectuarea ritmicǎ a celor doi timpi respiratori (inspir si expir). Mişcǎrile pe care le realizeazǎ
diferitele segmente osoase ale cuştii toracice la nivelul articulaţiilor dintre ele sunt strans legate
de mecanica respiratorie, şi sunt de o deosebitǎ importanţǎ pentru satisfacerea funcţiilor
respiratorii.

Toracele prezintǎ trei componente:

a) Pereţii cutiei toracice; (organe pasive)
b) Elasticitatea cartilajelor costale
c) Muşchii respiratori(organe active).

Toracele osos
Este delimitat de vertebrele dorsale posterior, iar anterior de coaste şi stern .
Coastele – în numǎr de 12 de fiecare parte,:
 Sunt oase plate alungite şi curbate latero-anterior
  Au forma unor arcuri de cerc şi sunt formate dintr-o porţiune posterioarǎ osoasǎ
(costovertebralǎ) şi una anterioarǎ cartilaginoasǎ (cartilaj costal)
 Primele 7 coaste se articuleazǎ cu sternul se numesc coaste sternale
 Coastele 8,9,10 se articuleazǎ cu sternul prin intermediul cartilajului costal al coastei a 7
a
 Coastele 11,12 nu se articuleazǎ cu sternul şi se numesc coaste flotante

Articulatiile toracelui
 Articulaţiile costo-vertebrale sunt între faţetele articulare ale capetelor costale şi
faţatele articulare ale corpilor vertebrali dorsali.
 Articulaţiile costo-transversale între faţetele articulare ale tuberozităţilor costale si
faţetele articulare ale apofizelor transverse.
 Articulaţiile costo-condrale sunt articulaţii fixe. În cadrul lor, periostul coastelor se
continuă cu pericondrul cartilajului costal.
 Articulaţiile condro-sternale realizate între faţetele articulare ale extremităţile
anterioare ale cartilajelor costale si faţetele articulare de pe marginile laterale ale sternului

Miscarile coastelor
Modificǎ cele trei diametre ale toracelui.
 Posterior coasta pivoteazǎ în jurul unui ax ce trece
prin cele douǎ articulaţii: costovertebralǎ şi
costotransversalǎ. Dar aceste articulaţii nu sunt orientate
în acelaşi fel de-a lungul etajelor toracice şi acestea
influenteazǎ mişcǎrile coastelor.
 Pentru vertebrele dorsale superioare axa este
transversalǎ; miscǎrile coastei se fac dinspre anterior
spre posterior. Când coasta se ridica creşte diametrul
sagital al toracelui.
 Pentru vertebrele dorsale inferioare axa este aproape sagitalǎ: mişcǎrile coastei se fac
lateral. Când coasta se ridica creşte diametrul transversal al toracelui.
 Deci în inspiraţie cand coastele se ridicǎ exista o creştere a diametrului sagital al
toracelui superior şi o creştere a diametrului transversal în toracele inferior.
 Prin ridicarea coastelor unghiul costovertebral se mǎreste, Iar prin coborarea coastelor
scade.
 Odata cu ridicarea se executǎ şi o mişcare de proiectare anterioarǎ, de îndepartare
lateralǎ şi de rotaţie a fiecǎrei coaste.
 In expir mişcarea de de coborare a coastelor este însoţitǎ de
fenomene inverse.

Sintetizând, mişcarile toracelui pot fi împǎrţite în douǎ categorii:

  a) Considerand vertebrele şi sternul fixate, coastele se deplaseazǎ lateral mǎrind
diametrul transversal al toracelui.
 b) Considerând sternul mobil, acesta în inspiraţie se deplaseazǎ în sus şi anterior,
îndepǎrtându-se de vertebrele dorsale, deci ridicarea coastelor produce şi o creştere a
diametrului anteroposterior al toracelui.
 Marirea diametrului vertical datorandu-se exclusiv contracţiei muşchiului
diafragm care-şi micşoreazǎ concavitatea dinspre abdomen, inpingând viscerele

Mecanica coastelor vertebrosternale

Coasta întâi este o coastă scurtă, relativ fixă, puternic ancorată de manubriu sub articulaţia
sternoclaviculară. Axul mişcării trece prin col, iar corpul coastei se ridică devenind mai orizontal.
Coastele III-VI reprezintă un grup omogen care realizează în inspiraţie o mişcare de ridicare şi
împingere înainte a extremităţii lor anterioare, aceasta fiind efectul mişcării de rotaţie a gâtului
coastei spre posterior
Mişcarea coastelor vertebrosternale, favorizată de forma concav-convexă a articulaţiilor
costotransversale superioare, sugerează mişcarea mânerului de pompă pentru extragerea apei,
fiind dealtfel cunoscută ca mişcarea "mânerului de pompă"
Mecanica coastelor vertebrocondrale
Coastele vertebrocondrale, legate anterior între ele prin intermediul unui cartilaj comun,
includ şi coasta a VII-a, al cărei mod de mişcare este mai aproape de coastele 8,9,10 decât de
coastele vertebrosternale.
Se realizează o mişcare de ridicare a corpului coastei, care produce lateralizarea acestuia cu
lărgirea unghiului infrasternal.
Pentru că mişcarea în lateral şi în sus a unei coaste inferioare a fost comparată cu efectul
ridicării unui coş elastic de mânerul sau, mişcarea coastelor vertebrocondrale este cunoscută ca
şi mişcarea "mânerului de coş". Din acest punct de vedere, coastele intermediare VI şi VII
prezintă mişcări combinate de "mâner de pompă" şi "toartă de coş"

Coastele vertebrale
Ultimele două perechi de coaste nu sunt ataşate anterior, şi prin aceasta influenţează prea puţin
modificarea diametrelor cutiei toracice.
În înspiraţie, în timp ce restul coastelor sunt ridicate, ele sunt trase în jos şi fixate de muşchiul
pătrat lombar, realizând un cadru fix de inserţie pentru diafragm.

În timpul mişcǎrilor coastele se comportǎ ca nişte parghii de gradul trei (S.F.R.):

 articulaţia costovertebralǎ reprezintǎ punctul de sprijin (S),
 zonele de inserţie ale muşchilor pe capul coastei reprezintǎ punctul de plecare al forţei
(F),
 partea anterioarǎ a coastelor reprezintǎ rezistenţa (R).
Mişcǎrile coastelor se însoţesc de mobilizarea pasivǎ a sternului care este puternic ataşat de
coaste. Când acestea se ridicǎ şi sunt proectate anterior, sternul va suferi o deplasare
asemanatoare.

Mişcǎrile coastelor sunt legate de mişcǎrile coloanei dorsale şi invers.

În afara mişcărilor active respiratorii, produse de muşchii cu funcţie specifică, coastele se pot
deplasa pasiv, odată cu mişcările coloanei toracale
 Flexia dorsalǎ antreneazǎ o închidere a coastelor spre anterior.
 Extensia antreneazǎ o deschidere a coastelor spre anterior;
 În înclinǎrile laterale spaţiile intercostale din partea convexǎ se lǎrgesc, ansamblul toracic
se dilatǎ. De partea concavǎ efectele sunt inverse.
 În timpul rotaţiilor coastele reculeazǎ de partea rotaţiei şi avanseazǎ de partea opusǎ.

Mecanica respiratorie
În mecanica respiratorie se întâlnesc două faze:
 Introducerea aerului în plămâni (inspirul)
 Eliminarea aerului din plămâni (expirul)
Inspirul este un act motor activ determinat de contracţia muşchilor inspiratori ,care modificǎ
volumul cutiei toracice în toate cele trei diametre .
• Modificarea diametrului vertical este condiţionatǎ de acţiunea muşchiului
diafragm ,care prin contracţie se orizontalizeazǎ, ceea ce conduce la creşterea volumului
cutiei toracice .
• Modificarea diametrului transversal şi anteroposterior este condiţionatǎ de
ridicarea coastelor şi sternului prin acţiunea muşchilor intercostali externi .
În inspirul forţat, acţiunea este realizatǎ de cǎtre: muşchiul sternocleidomastoidian, muşchiul
trapez, muşchii spatelui, muşchii scaleni, muşchii pectorali , care măresc şi mai mult volumul
cutiei toracice.

Expirul
În condiţii de repaus, expirul este un act pasiv ce nu necesită contracţia musculaturii
respiratorii.
Revenirea la volumul iniţial al cutiei toracice şi plămânului este consecinţa elasticităţii
cartilajelor costale şi a ligamentelor toracice, în prima fază şi a elasticităţii parenchimului
pulmonar, în ultima fază.
În expirului forţat, participă o serie de muşchi accesori: muşchii abdominali, muşchii
intercostali interni