Referat

Curs:Fiziopatologia afecțiunilor
ortopedico-traumatice

Tema: Kinetoterapia în traumatismele membrului

superior

A elaborat:Lazarev Iulian
Coordonator: Racu Sergiu

Chişinău 2020
 Cuprins
1. Kinetoterapia în traumele omoplatului............................................3
2. Fracturile extremităţii superioare a humerusului.............................5
3. Clasificarea fracturilor extremităţii superioare a humerusului........6
4. Kinetoterapia în traumele antebraţului............................................9
Bibliografie................................................................................................15

2
 1. Kinetoterapia în traumele omoplatului
Scapula sau omoplatul face parte din centura scapulară, este un os plat, mare, subţire, de
formă triunghiulară, care intră în constituţia scheletului părţii posterioare şi superioare a toracelui şi
al articulaţiei umărului. Osul are 2 feţe: anterioară şi dorsală, 3 margini: laterală, medială şi
superioară şi 3 unghiuri: superior, lateral şi inferior.
Omoplatul joacă rolul de pivot în funcţionarea umărului, formând o bază stabilă pentru
muşchii care controlează mişcările braţului şi ale căror disfuncţii conduc la dischinezii ale
omoplatului.
Ligamentele proprii ale scapulei sunt în număr de două: 
- ligamentul coracoacromial ce protejează epifiza superioară a humerusului;
- ligamentul coracoidian (transvers superior) ce trece peste scobitura coracoidiană
transformând-o într-un orificiu pe unde trece nervul suprascapular.
Anatomie patologică. Traiectele de fractură pot avea sediul la nivelul unghiurilor, corpului şi
apofizelor. Cel mai frecvent interesate sunt corpul (49-89%), urmat de unghiul supero-extern.
Această ultimă categorie este cel mai dificil de tratat. 
Clasificarea fracturilor de omoplat:
1. Fracturi a corpului scapulei:
a) a fosei supraspinoasei; 
b) a fosei subspinoasei;
c) a spinei scapulei.
2. Fracturi a unghiurilor:
a) a unghiului intern;
b) a unghiului inferior;
c) a unghiului extern (glenei):
- ale colului anatomic;
- ale colului chirurgical;
- ale glenei.
3. Fracturi ale proceselor:
a) acromion;
b) corocoid.
3
 Aplicarea mijloacelor kinetoterapeutice  
Tratamentul fracturii omoplatului cuprinde trei timpi:

 reducerea cât mai perfectă şi precoce a fracturii;

 imobilizarea strică şi continuă până la consolidarea ei completă;
 aplicarea  tratamentului  funcţional, cât  mai  precoce, până la consolidarea ei
completă.
Fracturile de scapulă survin în urma căderii pe spinare sau lovirii directe în regiunea
omoplatului. Ea se fixează cu bandajul Desaut, iar mai apoi (peste 6-10 zile) cu eşarfa sau longeta
de gips posterioară, care se pune de la baza falangelor până la coloana vertebrală (mâna este flectată
din cot sub un unghi de 90 grade). Pentru durerea locală, inflamaţia reziduală, tulburările vasculo-
trofice şi hipotonia musculară se recurge la termoterapia locală sau crioterapie, electroterapia
analgică şi excitomotorie (în special curenţii interferenţiali), masajul local-regional, kinetoterapia
activă şi pasivă.
Cultura fizică medicală este prescrisă chiar din primele zile după traumatism, mai exact din
ziua a 2-a. Se îndeplinesc exerciţii de dezvoltare fizica generală, exerciţii respiratorice şi de
asemenea, în dependenţă de modul fixat, se fac exerciţii pentru degete, încheieturi şi exerciţii
izometrice pentru muşchii umărului. După punerea membrului la loc în eşarfă, se introduc exerciţii
pentru articulaţia cotului (flexie/extensie, pronaţie/supinaţie, mişcări circulare după şi împotriva
acelor ceasornicului ) şi a umărului (flexia umărului în sus şi înainte sub un unghi de 90 grade şi
ducerea lui sub acelaşi unghi). Se mai introduc mişcări de aruncare a mingii, care se prescriu după
10-14 zile de la traumă.
În caz de fracturi ale omoplatului şi gâtului, membrele se pun pe o şină. Cultura fizică de
recuperare se prescrie din a 2-a zi după traumă. Cu şina se îndeplinesc exerciţii pentru degete
articulaţiei cotului. Exerciţiile pentru articulaţiile umărului se îndeplinesc începând cu a 15-a-20-a
zi după traumă.
I perioadă - de imobilizare durează din momentul imobilizării până la formarea cicatricelui
osos primar. Aici sunt utilizate mişcări în articulaţia cotului, mişcări din degete, mână, depărtarea
moderată în articulaţia humerală din poziţia trunchiului înclinat sau decubit dorsal. Aceste mişcări
alternează cu exerciţii de fortificare generală. După 7-10 zile de gimnastică medicală se desfăşoară
cu susţinerea braţului din partea leziunii, în continuare sunt introduse exerciţiile în articulaţia
humerală, din poziţia: „mâna la umăr”, „mâna în jos”. Prima perioada durează aproximativ o lună.
A II-a perioadă - funcţională durează din momentul formarii cicatricelui osos primar până la
formarea cicatricelui osos secundar şi corespunde scoaterii şinei. Pentru consolidarea satisfăcătoare
a fracturii sunt prescrise exerciţii pentru articulaţiile umărului, pentru muşchii aflaţi mai proximal
de umăr, se îndeplinesc în paralel cu mâna sănătoasă, mai târziu-mişcări ce mobilizează toată
centura membrelor superioare. În aceasta perioadă se includ exerciţii cu obiecte, la perete.
Obiectivele propuse sunt: 
- refacerea amplitudinii mişcărilor ce se realizează în articulaţia scapulo-humerală;
- restabilirea forţei, volumului şi a rezistenţei musculare care să asigure pe lângă mobilitate şi
o bună stabilitate a omoplatului;

4
 - îmbunătăţirea instabilităţii pasive articulare, care se face prin creşterea stabilităţii active date
de forţa şi coordonarea musculară;
- reducerea durerii;
- coordonarea mişcării membrului superior;
- ameliorarea proceselor de regenerare;
- ameliorarea circulaţiei sanguine şi limfatice în locul fracturat. 
A 2-a perioada durează 3-4 săptămâni.
A III-a perioadă - de antrenare durează din momentul formării cicatricelui osos secundar până
la recuperarea funcţiilor pierdute (dacă este posibil). În această perioadă restabilirea mişcării începe
peste 2-2,5 luni după traumă. Sunt utilizate exerciţii mai complicate cu solicitaţii sporite, exerciţii
de rezistenţă, cu caracter aplicativ, precum şi jocuri; la fel, se prescriu atârnări, exerciţii cu obiecte:
mingi medicinale, hantere. În primele 2 săptămâni nu se vor depăşi amplitudinile care duc braţul
dincolo de orizontală. 
Scopul kinetoterapiei în această perioadă este: 
- restabilirea completă a funcţiei pierdute;
- restabilirea organismului în întregime.
2. Fracturile extremităţii superioare a humerusului
Acestea sunt fracturi situate în zona metafizo-epifizara, delimitate distal de marginea
inferioara a tendonului marelui pectoral. Sunt foarte frecvente şi afectează preponderent persoanele
în vârstă.
Humerusul face parte dintr-un complex musculo-articular care permite mişcări ale braţului
într-un sector de sferă foarte vast. Este evident că fracturile care afectează mobilitatea articulaţiei
umărului reduc şi acest sector.
Extremitatea superioară este formată dintr-un segment articular, capul humeral
reprezentând 1/3 de sferă, separat de metafiză prin colul anatomic pe care se inseră capsula
articulară. Capul humeral priveşte posterior, formând un unghi de retroversie de 30 de grade cu
planul frontal.
Partea extraarticulară cuprinde cele două tuberozităţi (apofize): trohiterul în afară şi
trohinul anterior, despărţite de şanţul bicipital, în care alunecă lunga porţiune a bicepsului. Pe aceste
tuberozităţi se inseră muşchii scurţi ai umărului, pe trohin subscapularul, iar pe trohiter
supraspinosul, subspinosul şi micul rotund.
Colul chirurgical se află sub masivul epifizar format din cap şi tuberozitate şi separă
epifiza de diafiză. Capul humeral are raport medial cu glena omoplatului, iar superior cu faţa
inferioară a acromionului şi ligamentul acromio-coracoidian,
ce formează bolta acromială. 

5
 Mobilitatea umărului nu depinde numai de articulaţia gleno-humerală, ci şi de aceste spaţii
de alunecare subacromio-deltoidiene. O alterare anatomică a acestor spaţii are drept consecinţă o
redoare a umărului.
3.Clasificarea fracturilor extremităţii superioare a humerusului
Pentru uzul curent vom folosi o clasificare mai veche a lui Malgaigne, în fracturi extra
şiintraarticulare, pe care o raportăm la imaginile clasificării AO.
Fracturi parcelare izolate ale tuberozităţilor. Acestea interesează cel mai adesea trohiterul.
Ele se datorează de obicei unei smulgeri prin contracţia muşchilor scurţi, sau unui soc pe bolta
acromială. Când fragmentul este deplasat în sus prin contracţia supra şi subspinosului, umărul are
aspect “pseudo-paralitic”, echivalând cu o ruptură a coafei rotatorilor prin imposibilitatea
abducţiei. Tratamentul fracturilor cu deplasare este chirurgical.
Fracturile extraarticulare sunt cele mai frecvente şi se datorează unui mecanism indirect:
cădere pe cot sau pe podul palmei. Traiectul de fractură se află sub cele două tuberozităţi (fractura
subtuberozitară sau a colului chirurgical). Când fragmentele sunt deplasate, (fractura neangrenată)
ele pot înţepa pediculul vasculo-nervos axilar, muşchiul deltoid sau chiar pielea. Uneori, la traiectul
metafizar se poate asocia fractura marii tuberozităţi. 
Fracturile deplasate ale colului chirurgical sunt foarte instabile, adica odată reduse, dacă nu
sunt fixate chirurgical se redeplasează.
Fracturi articulare asociază o fractură a colului anatomic a humerusului cu o fractură a
tuberozităţilor. Aceste fracturi articulare cefalo-tuberozitare au un prognostic nefavorabil, iar
tratamentul lor este dificil.
Fracturi asociate cu luxaţii. Toate fracturile descrise mai sus pot fi asociate cu o luxatie a
umărului, considerată secundară fracturii. Fractura colului anatomic este foarte frecvent asociată cu
o luxaţie a capului humeral.
Examinarea clinico-radiologică
Umărul este tumefiat prin hematom şi datorită deplasării fragmentelor. Se va căuta
întotdeauna o leziune vasculară sau nervoasă, (cea mai frecventă a nervului axilar sau circumflex).
Examenul radiologic trebuie să cuprindă obligatoriu o incidenţă de fată şi una de profil,
aceasta din urmă obţinându-se prin abducţia braţului sau transtoracic (baza casetei se poziţionează
lateral de umăr, iar spotul radiologic traversează toracele în planul frontal). Profilul evidenţiază cel
mai bine o eventuală luxaţie asociată.
Tomografia computerizată oferă însă cele mai complete informaţii, mai ales în fracturile cu
mare cominuţie oferind un inventar complet al leziunilor, în vederea intervenţiei chirurgicale de
osteosinteză.
Complicaţii
Pot fi cutanate, musculare, nervoase sau vasculare: tendonul lung al bicepsului poate fi
dilacerat sau încarcerat în focar, iar plexul brahial sau nervul circumflex pot fi lezate la nivelul
colului chirurgical.

6
 Leziunile vasculare interesează de obicei artera sau vena axilară prin leziuni directe
datorate deplasării fragmentelor diafizare. Ele se manifestă printr-un sindrom ischemic distal sau un
hematom compresiv în regiunea axilară.
Evoluţie
Vindecarea se produce prin consolidarea focarului in aproximativ 3 săptămâni.
Recuperarea poate fi îndelungată şi dificilă, chiar în fracturile cu mică deplasare, datorită unor
leziuni asociate ale muşchilor coafei rotatorii, capsulei şi ligamentelor articulare. Astfel apare o
capsulită retractilă cu aderenţa fundurilor de sac sinoviale (inferior) şi artrofibroza, ca şi acolarea
spaţiilor de alunecare periarticulare (subacromial) sau osificări periarticulare.
Nu există un paralelism între amploarea leziunilor şi rezultatul funcţional.
Elementele de prognostic nefavorabil sunt reprezentate de sediul articular al fracturii,
deplasarea mare a fragmentelor şi asocierea luxaţiei cu fractura.
În final, prognosticul bun pe care autorii clasici îl acordau acestor fracturi este real în
majoritatea cazurilor.
Tratamentul ortopedico-chirurgical
Scopul tratamentului este obţinerea unui umăr mobil şi nedureros. Autorii sunt de acord că
nu există un paralelism între calitatea reducerii fracturii (mai ales cele extraarticulare) şi calitatea
recuperării.
Această constatare este de natură să modereze elanul operator al unor chirurgi.
a) Tratamentul ortopedic
Reducerea prin manevre ortopedice se adresează mai ales fracturilor extraarticulare, stabile
şi eventual luxaţiilor asociate. Manevra se face sub anestezie generală cu o bună relaxare musculară
si nu trebuie să fie brutală, în caz contrar putând apare leziuni ale vaselor mari (axilare) sau
elongaţia iatrogena (produsă de medic) a plexului brahial.
Imobilizarea se face cu un bandaj toracic – Metoda Dujarier (fig.40). Fracturile stabile nu
sunt urmate în general de o deplasare secundară reducerii. Durata imobilizării nu va depăşi 21 de
zile.
O altă metodă ortopedică foarte folosită este “gipsul de atârnare” (hanging cast), un aparat
gipsat brahio-antebrahio-palmar, la care se adaugă după necesitate greutăţi de 1-1,5 kg în axul
braţului (la nivelul cotului). Acesta acţionează ca o tracţiune continuă, când pacientul stă în
ortostatism, cu rol de reducere şi imobilizare. El permite şi efectuarea unor mişcari reduse din
articulaţia umărului.
b) Tratamentul chirurgical este rezervat fracturilor instabile, cominutive şi celor cu mare
deplasare. Se practică intervenţii chirurgicale cu deschiderea focarului sau cu focar închis prin
osteosinteza percutană, după reducerea fragmentelor.
Reeducarea este un element deosebit de important în tratamentul fracturilor. Ea trebuie să
fie precoce, zilnică şi să intereseze întreg membrul superior. 

7
La nivelul umărului, ea trebuie să fie iniţial pasivă, apoi activă, insistindu-se pe exerciţii în planul
omoplatului, ca şi exerciţii de flexie şi rotaţie a braţului. Ea se prelungeşte pe parcursul mai multor
luni.
Fracturile diafizei humerale
Acestea sunt delimitate superior de marginea inferioară a tendonului marelui pectoral, iar
distal sunt situate la 4 laturi de deget deasupra interliniului articulaţiei cotului. Reprezintă numai
1,29% din fracturile membrelor. Evoluţia lor este de obicei fără complicaţii, cu excepţia paraliziei de
nerv radial.
Diafiza are o forma de cilindru în treimea sa superioară, pentru a lua o formă triunghiulară
pe secţiune în treimea medie şi latita, cu doua margini mai ascuţite în treimea distală.
Particularitatea anatomică este reprezentată de raporturile sale cu nervul radial. Acesta
încrucişează faţa sa posterioară de sus în jos şi dinăuntru în afară, aflându-se în contact intim cu
diafiza în “şanţul radial al humerusului sau şanţul de torsiune”.
Mecanisme de producere
Pot fi: 
- indirect prin cădere pe antebraţ sau cot, când apare o fractură transversală sau oblică
scurtă.
- direct recunoaşte un traumatism printr-un impact violent sau un obiect contondent.
Sediul cel mai frecvent este în treimea medie (50% din cazuri), unde configuraţia diafizei
se schimbă. Deplasarea fragmentelor este constantă şi complexă, asociind o translaţie laterală cu
încălecare sau chiar rotaţie.
Complicaţii
Complicaţiile locale sunt reprezentate de: lezarea nervului radial (10-20% din cazuri),
leziuni vasculare (1-2% din cazuri) şi deschiderea focarului (6,5-10% din cazuri), ultima fiind
datorată unui şoc direct violent. Când braţul este prins de o presă în rotaţie (valţ), mecanismul de
elongaţie poate determina o lezare globală a plexului brahial.
Examenul clinic
Evidenţiază o durere în punct fix cu deformare şi mobilitate anormală la nivelul diafizei.
El se va concentra de la început pe căutarea complicaţiilor cutanate, vasculare şi nervoase
(motorii şi senzitive).
Rezultatele depind mai mult de modul corect în care este aplicată o metodă, decât de
principiile acesteia.
Tratamentul ortopedico-chirurgical
a) Tratamentul ortopedic

8
 Bine condus asigură consolidarea în 6-8 săptămâni, fără riscuri, cu recuperare funcţională
completă a articulaţiilor vecine.
Fracturile fără deplasare prin încalecarea fragmentelor beneficiază de imobilizare cu atela
acromiobrahio- antebrahio-palmară, cu cotul la unghi drept, timp de 3-5 săptămâni. ”Gipsul de
atârnare” descris în capitolul precedent reduce prin greutatea sa încălecarea fragmentelor, jucând
deci rolul unei tracţiuni continue. El se poate aplica unor pacienţi disciplinaţi şi necesită controale
repetate saptămânale. După 3-4 săptămâni, călusul care se formează face posibilă recuperarea pasivă
a umărului. După 6-8 săptămâni, imobilizarea se suprimă şi începe reeducarea activă prelungită.
b) Tratamentul chirurgical realizează o osteosinteză solidă şi este urmat imediat de
recuperare activă, cu reluarea precoce a funcţiei membrului.
Anumite fracturi au indicaţie chirurgicală indiscutabilă: fracturile bifocale şi bilaterale,
fracturile deschise, fracturile asociate cu leziuni vasculare sau nervoase care obligă la explorarea
acestora, fracturile humerale din cadrul politraumatismelor pentru a facilita îngrijirile şi fracturile pe
teren patologic (metastaze), care asigură un confort mai bun pacientului.
Concluzii
Fracturile necomplicate vor beneficia mai ales de tratament ortopedic, deoarece este vorba
de un segment care nu lucrează în sprijin si astfel mici defecţiuni ale axului sau lungimii sunt bine
tolerate. Indicaţiile fracturilor complicate sunt mai nuanţate.
Scopul tratamentului nu este neapărat reprezentat de reducerea anatomică, ci în primul rând
de a asigura o funcţie cât mai aproape de normal a membrului superior.
Examinarea clinico/funcţională a umărului traumatic
În afara bilanţului articular şi a testării musculare manuale, care permit o cuantificare a
funcţionalităţii structurilor centurii scapulare, de o mare utilitate clinică pentru depistarea stării
lezionale a articulaţiilor, este aprecierea aşa-numitei senzaţii finale (,,end -feel"), resimţită de mâna
testatorului, când articulaţia a parcurs întreaga amplitudine posibilă, ajungând la limita ei. Aici se
pot aprecia 3 tipuri de senzaţii:
- o senzaţie de duritate, ca de blocare os pe os - ,,end-feel" dur - care denotă existenţa unor
leziuni osoase, deplasarea unor fragmente osoase în articulaţie etc ;
- o senzaţie de rezistenţă moale care cedează câţiva milimetrii -,, end-feel " moale – denotă
existenţa unor leziuni capsulo-ligamentare;
- o senzaţie intermediară între cele 2 caracteristici ca formă - „end-feel" ferm – mai ales în
existenţa unor contracturi musculare asociate.
O a treia etapă în examinare va fi examinarea globală a centurii scapulare şi folosirea unor
teste de „provocare” a durerii sau altor senzaţii, comunicate de pacient şi resimţite, prin palpare, de
către terapeut.
Aceste aşa-numite blocaje sau conflicte, care apar în mişcări, modifică vizibil ritmul
centurii scapulare, aşa cum am justificat mai departe în cazul rupturii coifului rotatorilor, de
exemplu, respectiv o desincronizare între deplasarea membrului superior prin mişcări în articulaţia
scapulo-humerală şi mişcările scapulei.
9
4.Kinetoterapia în traumele antebraţului.
Antebraţul, a două pârghie importantă a membrului superior, prezintă un schelet alcătuit din
două oase lungi dispuse paralel în axul lung al segmentului: radiusul, situat extern, în prelungirea
policelui, pârghia mobilă, profundă, cu o curbură pronatorie pronunţată şi alta minimă, curbura
supinatorie şi ulna, situată intern în prelungirea degetului V, pîrghie rectilinie, puţin mobilă, cu rol
de susţinere. Ambele oase sunt solidarizate prin articulaţiile radiocubitale proximală şi distală, cât şi
prin membrane interosoasă, realizînd astfel un sistem precis, a cărui integritate asigură condiţia
mişcării de pronaţie-supinaţie, indispensabilă funcţiei mâinii.
Clasificarea fracturilor întâlnite la nivelul antebraţului 
La nivelul antebraţului pot fi întâlnite următoarele 5 tipuri generale de fracturi:
1. Fracturile extremităţii superioare a radiusului, care, la rândul lor, sunt de 2 tipuri:

 fracturi ale capului radial (se manifestă de regulă la adulţi);

 fracturi ale gâtului radial (specifice copilului deoarece cupuşoara este cartilaginoasă şi
fractura apare la nivelul colului).
2. Fracturile epifizei distale ale radiusului. În conformitate cu clasificarea descriptivă-
anatomică, fracturile date se împart în:

 fracturi extraarticulare - fractura Pouteau-Colles prin hiperextensie, fractura Goyrand-

Smith prin hiperflexie, fractura Gerard-Marchant cu deplasare laterală a epifizei şi leziuni
ale articulaţiei radioulnare distale;
 fracturi articulare - fractura stiloidei radiale, fractura marginală anterioară, fractura
marginală posterioară Barton, fractura cuneană externă, fractura cuneană internă, fractura
cominutivă
3. Fracturile olecranului. Clasificarea fracturilor de olecran poate fi realizată după următoarele
criterii: criteriul anatomic şi criteriul deplasării fragmentelor.
După criteriul anatomic, Merle d'Aubigne împarte fracturile olecranului în următoarele
categorii: fracturile vârfului, fracturile corpului şi fracturile metafizo-epifizare ale bazei
olecranului.
După criteriul deplasării fragmentelor fracturate, Colton împarte fracturile olecranului în
fracturi fără deplasare şi fracturi cu deplasare.
4. Fracturile coronoidei. În conformitate cu clasificarea Regan şi Morrey, aceste fracturi se
împart în 3 tipuri: 

 tipul I - fracturi ale vârfului;

 tipul II - fracturi cu fragment mai mic de 50% din înălţimea coronoidei;
 tipul III - fracturi cu fragment mai mare de 50% din înălţimea coronoidei;
5. Fracturile diafizare ale oaselor antebraţului. 
Sunt încadrate sub această denumire soluţiile de continuitate ale radiusului şi cubitusului,
situate între două planuri ce trec unul prin tuberozitatea bicipitală şi altul la patru centimetrii
deasupra interliniului articular radio-carpian. Sunt fracturi frecvente ce apar cu precădere la adulţi.

10
 Mecanismul de producere al fracturilor antebraţului este complex. Se admite ca mecanism de
producere cel indirect (cădere cu sprijin pe mană), situaţie în care oasele antebraţului sunt solicitate
între greutatea corpului şi impactul cu solul. Mai rar, fracturile apar prin mecanism direct, atunci
când oasele sunt lovite cu un corp dur sau când, în cădere antebraţul întâlneşte un obstacol. Prin
aceste mecanisme pot apărea leziuni osoase fie la nivelul ambelor oase (50%), fie la nivelul unui
singur os (44%): radiusul (25%) sau cubitusul (19%).
Fracturile ambelor oase se produc de obicei printr-un mecanism indirect. Traiectul de fractură
poate avea aspecte variate: transversal, oblic, cu al 3-lea fragment „în aripă de fluture”, cominutiv,
bifocal. La adult, fracturile sunt complete, rare fiind cazurile când fragmentele de fractură nu se
deplasează. De obicei ele sunt cu deplasare (ad latum, încălecate, angulate), dar caracteristică este
rotaţia (decalajul).
Fracturile izolate ale oaselor antebraţului se produc frecvent printr-un mecanism direct. Sediul
traiectului de fractură este la nivelul zonei de impact, în cele 2/3 proximale cubitusul  fracturându-
se  mai  uşor datorită  situaţiei  superficiale  (aşa-numita fractură „de apărare”). Cele mai multe
fracturi sunt fără deplasare.
În cazul fracturilor izolate ale unui singur os, fractura deplasată a radiusului este acompaniată
de luxaţia capului cubital (fractura-luxaţie Galeazzi), iar fractura deplasată a cubitusului de luxaţia
capului radial (fractura-luxaţie Monteggia). Cel mai probabil mecanism de producere a fracturii
Galeazzi este căderea pe mana în hiperextensie combinată cu pronaţia marcată a antebraţului.
Fractura Monteggia se poate produce printr-un mecanism direct: în cădere, creasta cubitusului
poate întâlni un obstacol. Fractura Galeazzi este de trei ori mai frecventă decât fractura Monteggia.
Clasificare
În funcţie de sediul traiectului de fractură (1/3 medie, 1/3 superioară, 1/3 inferioară), Dymond
clasifică fracturile izolate ale cubitusului în fracturi fără deplasare care se tratează conservator şi
fracturi cu deplasare (mai mult de 10° angulaţie în orice plan şi mai mult de 50% translaţie) care au
indicaţie chirurgicală.
În 1967 Bado extinde termenul la „leziuni Monteggia” clasificându-le în 4 tipuri (fig. 8):
I. Fractura diafizei cubitale la orice nivel cu luxaţia anterioară a capului radial.
II. Fractura diafizei cubitale cu luxaţia posteroexternă a capului radial.
III. Fractura metafizei cubitale cu luxaţia externă sau posteroexternă a capului radial.
IV. Fractura 1/3 superioară antebraţ cu luxaţia anterioară a capului radial.

11
 Fig. 8.  Clasificarea   Bado   a   fracturilor Monteggia

Kinetoterapia în fracturile antebraţului şi fracturile diafizare ale oaselor antebraţului

Tehnici folosite în recuperarea kinetoterapeutică post-fracturi.
Tehnicile care stau la baza realizării unui program de kinetoterapie se clasifică în două mari
categorii: tehnici akinetice şi tehnici kinetice.
Din categoria tehnicilor akinetice fac parte: imobilizarea (de punere în repaus, de contenţie, de
corecţie şi posturarea (corectivă şi de facilitare).
Din categoria tehnicilor kinetice fac parte:

 tehnici kinetice statice: contracţia izometrică, relaxarea musculară;

 tehnici kinetice dinamice: active (reflexe şi voluntare) şi pasive (prin tracţiuni, prin
asistenţă, sub anestezie, autopasivă, pasivo-activă, prin manipulare)
În afară de aceste tehnici de bază există tehnici speciale sau tehnici combinate, cum ar fi:
tehnici de stretching, tehnici de transfer, tehnici de facilitare neuromusculară.

Kinetoterapia aplică următoarele mijloace de bază în recuperarea post-fracturi:

 masajul;
 termoterapia – crioterapia;
 electroterapia;
 ultrasunetul;
 radiaţiile infraroşii (RIR);
 terapia cu laser.

Aplicarea kinetoterapiei

12
 În perioada de imobilizare a antebraţului programele kinetice de recuperare încep prin
utilizarea unor mijloace fizioterapeutice şi kinetoterapeutice având următoarele obiective şi
mijloace:
1. Menţinerea troficităţii ţesuturilor prin: aplicarea undelor electromagnetice de înaltă
frecvenţă, a fototerapiei, a luminii polarizate (Bioptron), pentru grăbirea consolidării
fracturii, cicatrizării plăgilor, pentru creşterea circulaţiei şi a resorbţiei hematoamelor, la
început în aplicaţii zilnice, apoi de două/trei ori pe săptămână; masajul mâinii şi a
antebraţului; angiomat; posturarea antideclivă şi gimnastica Möberg în scopul îndepărtării
edemului;
2. Menţinerea mobilităţii articulaţiilor neafectate, atât a celor distale, cât şi a umărului prin
exerciţii kinetice active în toate planurile.
Durata imobilizării cotului este variabilă în funcţie de tipul lezional, cu cât aceasta este mai de
durată, cu atât problemele de recuperare sunt mai anevoioase şi greu de realizat.
Principalele obiective şi mijloace după imobilizare sunt: 
3. Combaterea durerii reprezentând un obiectiv primordial, deoarece cotul este o articulaţie ce
dezvoltă foarte uşor redori strânse, mulţi pacienţi pierzându-şi mobilitatea mai ales după degipsare.
În această perioadă, mijloacele de combatere a durerii sunt mai ales medicaţia şi terapia fizică
antialgică.  
4. Combaterea inflamaţiei şi a tulburărilor circulatorii foarte frecvente prin: repaus şi postură
articulară relaxantă, folosirea Terapiei Mastersului, a balansărilor Polchen, a gimnasticii Möberg, a
aplicaţiilor de termoterapie reci (crioterapie), care determină o hiperemie activă, scade viteza de
conducere pe nerv, scade activitatea receptorilor cutanaţi, scade spasmul muscular (compresa cu
apă rece, compresa cu gheaţă, masajul cu gheaţă, de 2 - 3 ori pe zi).
5. Recâştigarea forţei şi mobilităţii articulare simultane se realizează prin: tehnicile FNP (CR,
hold - relax, IR, ILO,RR) mişcări autopasive cu ajutorul scipetelor, Terapiei Mastersului, acestea
fiind de altfel singurele mişcări pasive permise deoarece celelalte tipuri de mobilizări pasive pot
determina mici rupturi ale ţesutului periarticular cu formare de hematoame şi implicit cu depuneri
calcare ducând în final la o reducere drastică a mobilităţii cotului putându-se merge până la
anchiloză. Se recomandă cu prioritate mişcări active, atât în apă (hidrobalneokinetoterapia) cât şi pe
uscat, exerciţii de facilitare neuroproprioceptivă; căldură locală (în momentul în care nu avem
inflamaţie); ultrasunet la nivelul tendonului şi a joncţiunii tendino-musculare; masajul pe inserţia
tendoanelor efectuat profund; terapia ocupaţională la „placa canadiană,, etc.
I. Perioada de imobilizare se împarte în 2 etape:

 de imobilizare absolută;
 de imobilizare relativă.
În prima etapă pe fonul edfg şi a celor respiratorii se prescriu exerciţii speciale pentru
articulaţiile libere de imobilizare (degete, articulaţia umărului); exerciţii de transmitere a
impulsurilor voluntare; exerciţii idiomotrice.
La această etapa se mai prescrie tratament postural (pentru micşorarea durerii mina se ridica pe
o perna deasupra capului).
A II-a etapă de imobilizare relativă mâna se scoate din pansament până la nivelul cotului. La
exerciţiile din prima etapa se mai adaugă flexia şi extensia în articulaţia cotului în limitele
13
admisibile. Prima perioada se finisează în momentul formarii cicatricelui osos primar şi scoaterea
pansamentului gipsat.
II. Perioada funcţională începe din momentul scoaterii imobilizării şi formarii cicatricelui osos
primar şi durează până la formarea cicatricelui osos secundar.
Obiectivele kinetoterapiei:

 îmbunătăţirea circulaţiei sangvine şi limfatice în porţiunea patologică;

 restabilirea mobilităţii în articulaţii;
 reabilitarea prin muncă a pacientului.
Se folosesc următoarele mijloace ale kinetoterapiei:

 exerciţii respiratorice;
 exerciţii speciale.
Exerciţiile speciale se efectuează din 6 poziţii iniţiale:

 Şezând, mâna bolnavă se află pe masa (marginea mesei se află în fosa axilară), antebraţul în
poziţie verticală, se îndeplineşte următoarea mişcare - flexia şi extensia în articulaţia
cotului.
 Şezând, braţul şi antebraţul orizontale pe masă, în mână o jucărie rotundă, cu mâna
sănătoasă deplasăm mâna bolnavă în dreapta, şi apoi în stânga.
 Stând. Exerciţii cu bastonul de gimnastică.
 Exerciţii cu obiecte (mingi medicale): rostogolirea mingii din mâna dreaptă în mâna stângă.
 Exerciţii cu halterele din poziţia şezând. Din poziţia şezând cu o halteră de 1 kg în mâna
bolnavă, se îndeplinesc mişcări de flexie şi extensie, exerciţii în apă caldă timp de 15
minute (temperatura apei mai joasă decât temperatura corpului, dar nu rece 33-35 grade).
Se recomandă de 2 ori în zi, de dorit dimineaţa şi seara.
 Stând cu aplecarea trunchiului spre mâna bolnavă. Din această poziţie îndeplinim toate
mişcările posibile concomitent cu ambele mâini.
Mâinile în lacăt, flexia şi extensia în articulaţia cotului cu atingerea pieptului, apoi, cu
atingerea:
- buzelor;
- bărbiei;
- nasului;
- frunţii;
- capului;
- zonei de după cap.
Apoi, se efectuează ducerea lacătului spre umărul stâng, drept, exerciţii la scripete, exerciţii la
bloc.
În perioada a II-a sunt contraindicate:

 mişcările pasive;

14
  rotirea cheii în lacăt;
 poziţii de sprijin şi atârnările.
III. Perioada de antrenare
Începe din momentul formării cicatricelui osos secundar şi durează până la recuperarea totală a
funcţiilor pierdute.
Obiectivele kinetoterapiei în această perioadă:
- reabilitarea funcţiilor pierdute din punct de vedre social, prin munca sportivă.
Exerciţiile fizice se prescriu după fizioproceduri (parafină, nămol). Lecţia de gimnastică
medicală în această perioadă se prescrie de 3-4 ori în zi, ocupaţiile durează 30-35minute. În
perioada a III-a se prescriu toate exerciţiile din perioada I şi a II-a cu un număr mai mare de repetări
şi cu o amplitudine mai mare.

Bibliografie

1. CHANUSSOT, J-C., DANOWSKI, R-G., (1999), Reeducation en traumatologie

du sport - Membre superiur, Ed. Masson, Paris;
2. DRĂGAN, I. şi colab., (1994), Medicina sportivă aplicată, Ed. Editis, Bucureşti;
3. RADOVICI, I., SANMARINO, E., (1973), Recuperarea spotivilor traumatizaţi,
Ed. Medicală, Bucureşti;
TRANDAFIR, T., POPESCU, M., (1999), Artrologie şi biomecanică, Ed. Scaiul, Bucureşti

15