Mecanoterapia şi exerciţiul fizic terapeutic

II. Exerciţii de elongaţie vertebrală

Înainte de a intra problematica exerciţiilor de elongaţie vertebrală vom face o

scurtă prezentare a structurii şi kinematicii coloanei vertebrale.
Coloana vertebrală este alcătuită din 33-34 de piese osoase-vertebrale, grupate în
7 piese cervicale, 12 toracale, 5 lombare, 5 sacrate unite într-un os comun (sacru) şi alte
4-5 coccigiene formand împreuna coccigele.(Fig.1.).
Coloana vertebrală este o structură cu două funcţii
contradictorii: stabilitate, asigurând statica corpului şi dinamică,
asigurând flexibilitatea gatului şi trunchiului. Curbura
Sub raportul stabilităţii coloana determină posturile de cervicala
bază : şezând, decubit, ortostaică. Curbura
Din punctul de vedere dinamic rolul coloanei, depăşeşte cervicala
propria capacitate de mişcare, implicânduse şi în mişcările
controlate ale membrelor superioare şi inferioare.
Stabilitatea pasivă a coloanei este realizată de structurile
pasive ale coloanei (vertebre, curburi, ligamente, articulaţii), dar
este determinată de structurile dinamice prin contracţia
musculaturii trunchiului, abdomenului şi centurilor.
Stabilitatea activă a coloanei reprezentată de contribuţia Curbura
tonusului şi contracţiei musculare, stă de fapt la baza realizărilor toracală
diverselor posturi ale trunchiului ce asigură activitatea liberă a
membrelor. Musculatura coloanei are un rol esenţial nu numai în
dinamica coloanei ci joacă şi rolul de bază în menţinerea staticii
vertebrale.
Referitor la kinetica coloanei vertebrale trebuie menţionat
faptul ca masele musculare ce se inseră de-a lungul coloanei
dezvoltă prin contracţie ,forţe impresionant de mari mai ales în
timpul mobilizării coloanei. Trebuie adaugată deasemenea Curbura
contribuţia mecanică a trunchiului, în toate situaţiile de ridicat şi lombară
cărat greutaţi care măresc considerabil presiunea.
Presiunile pe coloană se modifică permanent în funcţie de
postura luată, de mişcarea facută, de supraincărcarea prin Curbura
ridicarea unei greutaţi. În tabelul 1 (preluat după studiile lui sacro-
Nachemson) se exemplifică acest aspect. Tabelul este modificat coccigiană
prin înlocuirea exprimării valorilor presionale din Newtoni în
kilograme.
Fig.1.Coloana vertebrală

PRESIUNILE PE COLOANA LOMBARĂ ÎN DIFERITE SITUAŢII

În tuse 60-65 kg
Aplecat 20º 60 kg
 Aplecat 40º 120 kg
Aplecat 20º cu 20 kg 122 kg
Aplecat 20º , rotat 20º cu 10 kg 215 kg
În ridicare de pe scaun 120 kg
Ridicând 10 kg, spate drept, genunchi flectaţi 174 kg
Ridicând 10 kg, spate curbat 194 kg
Ţinand in mana întinsa 5 kg 194 kg

Din tabel se poate vedea că mărind unghiul de flexie al coloanei şi în primul rând
al celei lombare sau mărind încărcarea braţelor presiunea pe coloană va creşte
aproximativ linear. Este normal să crească şi mărimea forţelor care contrabalansează
aceste presiuni.
Dar nu este vorba doar de contracararea presiunilor de încărcare vertebrale
deoarece în timpul flexiei se dezvoltă presiuni de forfecare datorită tendinţei vertebrelor
de a aluneca anterior una peste alta. Aceste forţe trebuie anihilate pentru menţinerea unei
kinematici normale.
Contracararea este realizată de contracţia erectorilor coloanei şi a extensorilor
membrului inferior precum şi de rezistenţa ţesuturilor necontractile. Masa musculară prin
contracţie activă este efectivă pană spre 50º-60º flexie moment în care activitatea
musculară diminuă rapid intrând în joc în spacial structurile pasive.
Evident că şi în aceasta situaţie muşchiul şi tendonul participă la contracararea
forţelor gravitaţionale şi de forfecare prin rezistenţa tisulară chiar dacă nu mai înregistrăm
activitate contractilă. Aşadar, dupa 50º-60º flexie (spre 90º) toată rezistenţa este pe
structurile posterioare pasive care ar putea produce aproximativ 127 kg rezistenţă.
Considerând ca musculatura extensoare în activitate ar putea oferi contrarezistenţe
de cca. 235 kg, ajungem la un total de 360-370 kg capacitate de rezistenţa a coloanei la
nivel lombar.
În ceea ce priveşte kinematica coloanei, trebuie menţionat că mobilitatea coloanei
nu este decât o sumare a celor 6 grade de libertate (în medie) pe care o prezintă unităţile
morfofuncţionale vertebrale. Să considerăm mişcarea de flexie în unitatea
morfofuncţională L3-L4, adică în locul unde odată cu flexia, corpul vertebral L3 alunecă
anterior pe L4, determinând o compresie a părţii anterioare a discului dintre cele 2
vertebre. Se realizează forţe nu numai de compresie, ci şi de forfecare. Această mişcare
este însă repede blocată de ligamentele posterioare, de capsula articulaţiei posterioare, de
musculatura posterioară care se contractă, de fascia toraco-lombară de peretele posterior
al inelului fibros. Aceeaşi limitare se realizează şi pentru extensie de către structurile
anterioare. Fără intervenţia structurilor limitatoare, mişcarea de flexie - extensie ar fi
putut fi potenţial nelimitată.
Mişcarea de lateroflexie creează compresie laterală blocându-se în articulaţiile
faţetare căci aceste articulaţii au o foarte limitată libertate în acest plan de mişcare.
Asocierea mişcării de flexie cu cea de lateroflexie se realizează prin curbarea
coloanei în 2 planuri perpendiculare unul pe altul. Acest fapt nu este posibil decât dacă
coloana execută şi o mişcare de rotaţie în ax. Fenomenul reprezintă un „cupling" de
asociere a unui ax de mişcare rotator cu un altul.
Acest cupling se produce la nivelul fiecărui segment funcţional (unitate
morfofuncţională) al coloanei, dar prin orientarea faţetelor articulaţiei posterioare se va
permite o mişcare de rotaţie mai mare sau mai mică. În acest sens, lomba permite cea mai
mică amplitudine de rotaţie. Cea mai mare existând în coloana cervicală şi partea
superioară a coloanei dorsale.
Coloana toracală ar putea avea o mişcare mult mai mare, dar se opune grilajul
costal în toate direcţiile.
În figura 2 sunt prezentate cele 3 tipuri de mişcări la diverse nivele ale coloanei.
Se observă absenţa completă a rotaţiei la nivelul primei articulaţii cervicale (occiput –
C1) şi a lateroflexiei în C1-C2.
Foarte evidente sunt cuplingurile cervicale. Astfel dacă, să presupunem, facem o
lateroflexie dreaptă, rotaţia se produce tot spre dreapta, fenomen pe care îl constatăm cu
uşurinţă, deoarece apofizele spinoase se vor deplasa spre stânga. într-o flexie completă
cervicală, coloana cervicală superioară rămâne dreaptă (în vizualizare laterală) rămânând
aşa până la revenirea aproape completă în extensie, moment în care curbura revine
(lordoza). Partea inferioară a coloanei cervicale se curbează devenind concavă anterior în
flexie şi convexă anterior în extensie maximă.

Fig. 2. Mişcările coloanei vertebrale la diverse nivele.

Numeroasele injurii la care este supusă coloana determină abateri dintre cele mai
variate de la biomecanica normală. Aceste abateri pot apărea şi să persiste din copilărie
până la bătrâneţe. Probabil că există un procent foarte mic din populaţia globului care să
prezinte realmente o kinematică şi kinetică de coloană normale. Aşa se şi explică de ce
algiile coloanei lombare şi/sau cervicale reprezintă cea mai frecventă suferinţă a omului.
De o astfel de realitate nu este străină trecerea fiinţei umane spre bipedism la care
încă nu suntem suficient de bine adaptaţi.

În continuarea celor spuse exerciţiile de elongaţie vertebrală permit tensionarea

progresivă a coloanei sau a unui segment al acesteia având ca scop obţinerea:
 unei anumite distanţări a suprafeţelor articulare;
 unei anumite alungiri a tendoanelor şi a muşchilor periarticulari;
  unei diminuări a tensiunii intradiscale.
Coloana vertebrală este supusă unor forţe cu sensuri contrare (fig. 3):
 prima forţă (FI sau forţa de contratracţiune) are două puncte de aplicaţie
fixe: unul este situat pe masa de tracţiune, celălalt se află în legătură cu o parte a corpului
(cap, membru superior, trunchi, bazin, membru inferior);

Fig.3. Elongaţia vertebrală:

FI - forţă de contratracţiune;
F2 - forţă de tracţiune ;
A - nivel de elongaţie.

 a doua forţă (F2 sau forţa de tracţiune) este aplicată într-o altă parte a
corpului (de exemplu, F1 pe torace, F2 pe bazin); partea corpului care trebuie supusă
elongaţiei se situează între punctele de aplicare ale celor două forţe.
Un sistem mecanic deplasează F2 într-o direcţie opusă lui F1. Există mai multe
sisteme de tracţiune :
 prin cablu: cablul se înfăşoară în jurul unui cilindru cu ajutorul unei
manivele sau al unui motor (acceleraţie unghiulară constantă);
 cu melc (transformarea unei mişcări circulare uniforme într-o mişcare
rectilinie uniformă);
 cu pompa hidraulică.
Sistemul este prevăzut cu un dinamometru (resort etalonat) pentru măsurarea şi
reglarea intensităţii forţei de tracţiune, precum şi cu un indicator al vitezei de elongaţie şi
cu o panglică gradată, care permite evaluarea amplitudinii de deplasare a forţei de
tracţiune.
Cel mai adesea, mesele de tracţiune sînt alcătuite din două părţi: o placă fixă şi
una mobilă pe orizontală, aflată în legătură cu un sistem de tracţiune; unele mese de
tracţiune permit combinarea mişcărilor de rotaţie cu mişcări de înclinare, oferind astfel
posibilitatea realizării de mobilizări prin tracţiune.

Forţele de tracţiune şi contratracţiune sunt aplicate pe corp prin intermediul mai

multor tipuri de sisteme :
 corsete toracale sau lombare;
 pentru cap, căpăstru sau curele care se trec pe sub bărbie ;
 dispozitive de sprijin aplicate în scobitura poplitee sau subaxilară;
  chingi pentru glezne.
Este indicat ca punctele de aplicaţie ale celor două forţe să fie situate cât mai
aproape posibil de zona de tratat, altminteri acţiunea va fi mai globală, riscând să se
disperseze la mai multe etaje vertebrale.
În ultima perioadă de timp sunt utilizate mesele de elongaţie asistate de computer
al carui software îi permite fiziokinetoterapeutului să monitorizeze cu mare acuratete
intregul proces.
 Echipament de tractiune pentru terapie continua sau intermitenta lombara si
cervicala
 Patru ecrane digitale pentru a usura setarea parametrilor de terapie
 Timp de terapie, mentinere si pauza setati de utilizator
 Setari intermitente si progresive
 Urmarirea tratamentului in timp real
 Particularitati pentru siguranta - intrerupator pentru pacient, semnal acustic la
finalul terapiei, semnal acusticpe oprire de catre pacient
 Fig. 4. Masa de elongaţie

Fig. 5 . Digital touch screen

 Fig. 6. Elongaţie la nivel cervical

Fig. 7. Elongaţie la nivelul articulaţiei pumnului