1 Mișcarea de abducție a articulației scapulo-humerale (cea mai mobilă

articulație din organism; 3 grade de libertate: funcționează în strânsă

corelație cu articulațiile centurii scapulare, mărind amplitudinea de mișcare a
membrului superior față de trunchi; scapula sau omoplatul – os lat,
triunghiular, cu baza în sus, turtit antero-posterior, aplicat pe fața postero-
externă a toracelui, între primul și al optulea spațiu intercostal) – mișcarea de
îndepărtare a brațului de corp în plan frontal.
2 Mișcarea de adducție a articulației scapulo-humerale: de apropiere a brațului
de corp în plan frontal.
3 Mișcarea de circumducție a articulației scapulo-humerale: membrul superior
descrie un con cu vârful în cavitatea glenoidă și baza descrisă de vârfurile
degetelor.
4 Mișcarea de anteducție (de proiecție înainte): de îndepărtare a membrului
superior de corp în plan sagital spre înainte.
5 Mișcarea de retroducție (de proiecție înapoi): de îndepărtare a membrului
superior de corp în plan sagital spre înapoi.
6 Trohleartroză: articulație în care un os se rotește în jurul altuia ( ex:
articulația humero-cubito-radială)
7 Artrodie: capul articular este mai mic decât o jumătate de sferă (ex:
articulația acromio-claviculară)
8 Corpurile vertebrale sunt legate sincondrotic: corpurile vertebrale sunt legate
între ele prin intermediul discului intervertebral și a ligamentelor
longitudinal anterior și longitudinal posterior, rezultând o simfiză
intervertebrală. (coloana arcurilor vertebrale care împreună cu musculatura
paraspinală contribuie la mișcarea coloanei în toate cele trei planuri
anatomice)
9 Oasele: d.p.v. al configurației exterioare: oase scurte (situate la nivelul
carpului sau tarsului), oase lungi (prezintă un crop sau diafiză, de secțiune
triunghiulară și două extremități mai largi numite epifize – humerus, radius
și cubitus) și oase plate (omoplat, stern, oasele bazinului). Structura: o
treime apă și două treimi substanțe minerale – fosfat, carbonat de calciu și o
proteină (colagenul). Mineralele asigură rezistența de compresiune, iar
substanțele proteice asigură rezistența la tracțiune.
10 Articulația=joncțiunea între două oase, sau ansamblul de structuri prin care
oasele se unesc unele de altele. 3 tipuri: articulații imobile sau sinatrozele,
articulațiile semimobile sau amfiartrozele și articulațiile mobile sau
diartrozele, singurele care prezintă o cavitate articulară. Suprafețele
 articulare sunt acoperite de cartilaj hialin fixat pe os prin una din fațetele
sale, în timp ce cealaltă este dispusă către cavitatea articulară.
11 Mușchii – după rolul în mișcare:
Agoniști – efectuează mișcarea (ridicarea unei greutăți, flexia antebrațului pe
braț)
Antagoniștii – efectuează mișcarea inversă celor agoniști (se opun
agoniștilor)
Neutralizatorii – neutralizează un alt mușchi sau o componentă a unui alt
mușchi a cărei acțiune nu este dorită în efectuarea unei mișcări.
Fixatorii – imobilizează anumite segmente.
12. Tipuri de contracții musculare. Mușchiul dezvoltă o forţă de contracţie egală
şi de sens contrar forţei căreia i se opune. În funcţie de mărimea acestei
forţe muşchiul se poate scurta, alungi sau poate păstra aceeaşi lungime.
Contracţie izotonică - muşchiul se contractă contra unei forţe exterioare
constante (ridicarea unei greutăţi). Contracţie neizotonică - forţa variază ca
mărime - întinderea unui resort.
Contracţie izometrică - contracţie în care lungimea muşchiului nu se modifică,
dar tensiunea în el creşte. Forţa dezvoltată este egală cu cea care trebuie
învinsă (contracţia posturală sau pentru susţinerea unui obiect). Muşchiul nu
efectuează lucru mecanic.
Contracţia tetanică - Prin stimulare cu un impuls unic muşchiul se contractă
sub forma unei secuse unice (intervalul între stimuli trebuie să fie mai lung
decât timpul necesar contracţiei şi relaxării); la stimulare repetitivă cu o
anumită frecvenţă, peste o limită dată, contracţiile individuale fuzionează într-o
contracţie
unică - contracţie tetanică (fig.) Frecvenţa depinde de tipul de muşchi (mai mare
la muşchii rapizi)(musculatura oculară 350 stimuli/secundă, muşchi solear 30).
Alungirea muşchiului - dacă forţa exterioară este mai mare decât valoarea
maximă a forţei pe care o poate dezvolta muşchiul, acesta se alungeşte cu toate
că se contractă activ.
13. Echilibrul capului. Craniul este rezemat pe condilii primei vertebre, atlasul.
Verticala CG (centrul de greutate) trece cu puţin anterior de articulaţia
occipito-atlantoidă, a.î. capul necesită efort din partea mușchilor cefei pt a-și
menține echilibrul vertical.
14. Echilibrul trunchiului. - stă în echilibru pe picioare, rezemat pe capetele
celor două femururi; - verticala CG trece prin spatele axei imaginare orizontale
care uneşte articulaţiile coxofemurale, momentul compensator fiind realizat
de ligamentul iliofemural (a lui Bertin), muşchiul psoasiliac şi tensorul fasciei
late, care, sprijinindu-se pe coapsă, trag bazinul înainte.
 15. Echilibrul membrelor inferioare. Echilibrul coapselor pe tibie
- condilii femurului se sprijină pe tibie, iar verticala CG trece la nivelul
genunchiului prin faţa axei transversale articulare;
- gemenii şi ligamentele genunchiului asigură echilibrul;
- genunchii sunt menţinuţi în extensie prin acţiunea gravitaţiei, în limita permisă de
distensia ligamentelor articulare.
Echilibrul gambei pe picior
- verticala CG al întregului corp trece prin faţa articulaţiei tibio-tarsiene
- acesta este menţinut de tricepsul sural, care în ortostatism se află în stare de
contracţie permanentă;
- pentru menţinerea echilibrului corpului în poziţie verticală, intervin mai activ
muşchii gambei.
16. Pentru o elasticitate si o rezistenta crescuta, coloana vertebrala prezinta 4
curburi normale:
 lordoza cervicala, convexa anterior;(C1-T2)
 cifoza toracala, convexa posterior;(T2-T12)
 lordoza lombara, convexa anterior;(T12 la joncțiunea lombosacrală
 cifoza sacro-coccigiana, convexa posterior.(între joncțiune și vârful coccisului)
La acestea se adauga in plan frontal o scolioza toracica, cu convexitatea de partea
mainii dominante (cu care scrii).
Pentru asigurarea mobilitatii si rezistentei coloanei, elementele osoase (vertebrele)
sunt unite de elemente conjunctiv fibroase, discul intervertebral si ligamentele
coloanei.
17. Echilibrul craniului este asigurat de muşchii cefei, care produc un moment
de rotaţie pd, având rolul de a anula efectul greutăţii capului. Diferitele vertebre îşi
menţin poziţia una deasupra celeilalte în acelaşi mod ca şi capul. Pentru regiunea
cervicală şi dorsală, intervin muşchii spatelui, în timp ce în regiunea lombară unde
verticala CG trece prin spatele vertebrelor, momentul compensator pentru
menţinerea echilibrului este format de muşchii abdomenului.
18. Scolioza se manifesta prin aparitia unor curburi ale coloanei vertebrale, mai
ales in regiunea lombara, in plan frontal, coloana luand forma literei "C", urmata
de multe ori de o modificare compensatorie care apare in zona invecinata, coloana
vertebrala fiind in forma literei "S". Aceasta deformare "S" vizibila din spate, poate
fi orientata spre dreapta sau spre stanga, in functie de greselile de pozitie ale
coloanei.
19. Cifoza este deviatia coloanei vertebrale in planul vertical. Cifoza se
manifesta prin curbarea accentuata a coloanei, spre in fata, in regiunea toracica,
provocand cocoasa. Cifoza poate fi compensata printr-o hiperlordoza cervicala si
lombara pentru refacerea echilibrului coloanei.
20.,21. Centura scapulară. Oasele centurii scapulare (clavicula – os lung, turtit,
așezat transversal, deasupra toracelui între manubriul sternal și acromionul
omoplatului; scapula) se articuleaza între ele prin articulatia acromio-claviculara
(artrodie; poate executa mișcări de alunecare, care permit omoplatului basculări de
mare amplitudine), iar cu scheletul trunchiului prin articulatia sterno-claviculara
(diartroză cu două grade de libertate; permite claviculei mișcări de ridicare și
coborâre, mișcări de proiectare înainte și înapoi și mișcări de circumducție).
Articulația scapulo-toracică (omoplatul se sprijină indirect pe torace, prin
intermediul claviculei). Ridicarea omoplatului este realizată de fasciculele
superioare ale mușchilor trapez, romboid și unghiular și contribuie la ridicarea
brațelor înainte, sus. Coborârea omoplatului este realizată de fasciculele inferioare
ale mușchilor trapez, dințat mare și dorsal mare și contribuie la realizarea poziției
de drepți.
22. Articulația scapulo-humerală (cea mai mobilă articulație din organism; 3
grade de libertate: funcționează în strânsă corelație cu articulațiile centurii
scapulare, mărind amplitudinea de mișcare a membrului superior față de trunchi;
scapula sau omoplatul – os lat, triunghiular, cu baza în sus, turtit antero-posterior,
aplicat pe fața postero-externă a toracelui, între primul și al optulea spațiu
intercostal) execută mișcările: abducție/adducție, anteducție/retroducție, mediană
(de rotație înăuntru)/laterală (de rotație în afară), de circumducție.
23. Articulația cotului. Articulația humero-cubito-radială – trohleartroză cu un
singur grad de libertate; mișcare de flexie (apropierea antebrațului de braț,
micșorând unghiul dintre acestea)/extensie (mișcarea de îndepărtare a antebrațului
de braț, mărind unghiul dintre acestea).
24. Articulația gâtului mâinii și mâinii. Nivelul gâtului mâinii: mișcări de
flexie/extensie, de abducție/adducție și de circumducție de mică amplitudine.
Nivelul degetelor II, III, IV, V: mișcări de flexie-extensie, de înclinare laterală
și de circumducție.
Nivelul policelui: mișcări de flexie, extensie, abducție, adducție, opoziție
(policele privește cu fața lui palmară, fața palmară a degetelor 2-5) și circumducție.
25. Articulația șoldului. Bazinul (legătura între coloana vertebrală și membrele
inferioare)=centura pelvină (rigidă, transmite greutatea corpului spre membrele
inferioare și susține viscerele abdominale). Mișcări minime la nivelul articulațiilor
sacro-iliace (mișcări de basculă ale sacrului, în jurul unei axe transversale care
trece prin partea superioară a osului): mișcări de nutație (baza sacrului se îndreaptă
în jos și înainte, iar vârful se îndreaptă în sus și înapoi) și de contranutație (baza
sacrului se îndreaptă în sus și înapoi, iar vârful lui se îndreaptă în jos și înainte).
 Articulația coxo-femurală – 3 grade de libertate; miscări de flexie/extensie,
abducție/adducție, rotație și circumducție.
26. Articulația genunchiului. Genunchiul – segment mobil care leagă coapsa de
gambă. Articulația femuro-tibială – un grad de libertate; mișcări: flexia și extensia
gambei pe coapsă (principală); rotație internă și rotație externă, înclinare laterală
(secundare, foarte reduse ca amplitudine).
Roluri meniscuri: umple spațiul liber dintre suprafața curbă a femurului și
suprafața plană a tibiei; centrează sprijinul femurului pe tibie în cursul mișcărilor;
lubrifiază suprafețele articulare, asigurând repartizarea uniformă a sinovialei pe
suprafața cartilajelor; are rol de amortizor al șocurilor dintre extremitățile osoase,
în special în mișcările de hiperextensie și hiperflexie; minimizează frecările dintre
extremitățile osoase.
27. Inima. Pompă musculară (alcătuită din fibre musculare striate de tip
cardiac) care pompează sânge în tot organismul prin contracţii ritmice (datorită
ciclului cardiac) în vasele de sânge de diametre diferite, având pereţi nerigizi şi
parţial elastici. Inima are aproximativ 60-100 bătăi /minut, şi aproximativ 100.000
bătăi/zi. Bătăile inimii sunt accelerate de mișcare, de temperatura mai ridicată a
corpului sau de starea fiziologică.
Inima este constituită din două pompe (Fig. 8), conectate prin circulaţiile
pulmonară şi sistemică:
- pompa dreaptă care are rolul de a pompa spre plămâni sângele dezoxigenat
colectat din organism (circulaţia pulmonară)
- pompa stângă colectează sângele oxigenat din plămâni şi îl pompează în
corp (circulaţia sistemică)
Fiecare parte a inimii este echipată cu două seturi de valvule care, în mod
normal, impun deplasarea sângelui într-un singur sens, cele două pompe ale inimii
având fiecare câte două camere: atriul este un rezervor care colectează sângele
adus de vene şi ventriculul care pompează sângele în artere. Septul este peretele
care desparte atât atriile cât şi ventriculele şi care împiedică trecerea sângelui dintr-
un atriu/ventricul în celălalt. Etanşeitatea pompelor este determinată de
musculatura cardiacă.
Mişcarea valvulelor este reglată de diferenţa de presiune dintre atrii, ventricule
şi vase sanguine, ele împiedicând sângele să curgă în direcţie greşită. Musculatura
cardiacă asigură atât variaţia volumului inimii şi presiunii sângelui precum şi
energia necesară funcţionării prin procesele biofizice şi chimio-mecanice din
miocard.
 28. Fazele ciclului cardiac. Sistola atrială – contracția celor două atrii, urmată
de pomparea sângelui în ventricule. Această fază se termină cu închiderea
valvulelor biscupidă și triscupidă dintre AS și VS, respectiv AD și VD.
Sistola ventriculară – contracția ventriculelor și ejecția din ventricule a sângelui
în sistemul circulator. La finalul acestei faze se închid valvulele aortei și arterei
pulmonare.
Diastola – relaxarea atriilor și ventriculelor, urmată de reumplerea atriilor. În
această fază toate valvulele inimii sunt închise, inima relaxându-se.
29. Vâscozitatea sângelui. Se referă la modificări ale vâscozităţii sanguine, ale
dimensiunilor inimii, precum şi la modificări apărute în diametrele şi elasticitatea
vaselor de sânge.
Creşterea vâscozităţii sanguine poate fi consecința unui număr anormal de
leucocite (leucemii) sau proteinelor plasmatice în exces - fibrinogenul (inflamaţii),
intoxicaţiilor cu bioxid de carbon din cauza creşterii volumului hematiilor.
Creşterea hematocritului (hematocrit – volumul procentual de hematii dintr-o
probă de sânge) se întâlneşte rar, în cazul deshidratării (prin transpiraţie, prin febră,
prin vărsături) precum şi în poliglobulie (boală care se caracterizează prin creşterea
exagerată a numărului de globule roşii).
Scăderea vâscozităţii sanguine este caracteristică stărilor de anemie, putând fi
cauza apariţiei unor sufluri la un cord normal din cauza curgerii turbulente la
nivelul valvulelor, în pierderile de sânge, la consumul excesiv de lichide înainte de
recoltarea sângelui, în hidremie (creșterea anormală a cantității de apă din sânge) şi
hiperglicemie.
Modificarea dimensiunilor inimii este o consecință a presiunii mărite a sângelui
care necesită din partea inimii efectuarea unui lucru mecanic mai mare. Inima își
mărește dimensiunile (razele de curbură ale pereţilor devenind mai mari).
Îngustarea peretelui vascular prin depozitarea colesterolului la interiorul vaselor de
sânge diminuând diametrul acestora (ateroscleroza).
30. Angiografia – radiografie a vaselor sangvine pentru studiul vaselor de sânge
arterial prin injectare de substanță de contrast, printr-un cateter, debitul de sânge
fiind vizualizat prin fluoroscopie, pe bază de raze X. Se realizează prin cateterism.
Cateterul – tub de teflon sau polietilenă, cu diametrul între 1 și 10 mm, cu capul
rotunjit flexibil pentru a permite alunecarea prin vasele de sânge, care se umple cu
soluție de heparină-salină, el fiind fixat pe o perioadă de timp mai mare într-o
arteră periferică.
31. Angioplastia. Cardiologie intervențională – metodă nechirurgicală pentru
tratamentul stenozelor arterelor coronare. Constă în poziționarea unui cateter balon
în interiorul secțiunii ăngustate a unei artere. Prin umflarea balonului de la capătul
cateterului se lărgește secțiunea îngustată și se deschide artera. Vasul de sânge
îngustat datorită aterosclerozei este deschis prin angioplastie și este menținut
deschis prin utilizarea unui stent.
32. Analizatorul auditiv. Urechea umană – receptor de sunete complex, analizează
sunetul descompunându-l în spectrul oscilațiilor armonice simple; alcătuită din 3
unități structurale: urechea externă – pavilion și canal auditiv extern (rol de a capta
undele sonore și a le conduce spre timpan); urechea medie – ocupă căsuța
timpanului - alcătuită dintr-un sistem format din trei oscioare așezate în lanț:
ciocănel, nicovală, scăriță, fapt care le permite ușoare mișcări de rotație. În căsuța
timpanului se află aer menținut aproximativ la aceeași presiune cu cea exterioară
datorită conexiunii aceste cavități cu faringele, legătură asigurată de trompa lui
Eustachio; urechea internă: canalele semicirculare – organ al echilibrului, melcul
(cohleea) – selector și traductor al vibrației mecanice în impulsuri nervoase
( electrice).
Proprietățile sunetului. Înălțimea – senzația fiziologică de sunete ascuțite (înalte) și
grave (joase) se datorește exclusiv frecvenței. Intensitatea auditivă – senzația
fiziologică de intensitate a sunetului se măsoară prin intensitatea auditivă (tăria
sunetului). Timbrul – proprietatea sunetului prin care putem deosebi sursa care l-a
produs (persoane diferite, instrumente diferite).
33. Pregătirea pentru testele auditive. Înainte de a începe un test auditiv:
- urechea trebuie spălată; - se va verifica dacă există și va îndepărta cerumenul
(ceara) din canalul auditiv; - pacientul va trebui să-și îndepărteze ochelarii, cerceii
sau agrafele din păr; - se va apăsa pe urechi, pentru a determina dacă presiunea
exercitată de căști pe urechea externă determină închiderea canalului auditiv – se
va plasa, înainte de testare, un tub subțire de plastic care va menține canalul auditiv
deschis; - dacă pacientul poartă o proteză auditivă, se va îndepărta înainte de
testare.
34. Tipuri de hipoacuzii: - conductivă (transmiterea sunetelor – conducerea – este
blocată și nu poate trece spre urechea internă); - neurosenzorială (sunetele ajung la
nivelul urechii interne, dar o problemă a nervilor auditivi sau, mai rar, a creierului,
împiedică auzul).
35. Testele auditive. Testul cuvintelor șoptite (pacientul își acoperă una din urechi
cu degetul, se șoptesc cuvinte de la 30, apoi de la 60 cm mărindu-se intensitatea
sunetului treptat); audiograma cu ton pur (audiometru – tonuri prin căști cu variații
de nivel-frecvență și putere-intensitate și apoi un dispozitiv ce vibrează plasat pe
osul din spatele urechii); testul diapazonului (diapazonul – instrument metalic, în
formă de furculiță, ce produce un ton atunci când vibrează; testul stabilește cât de
bine circulă sunetele prin ureche); testul de recepție a vorbirii și de recunoaștere a
cuvintelor (măsoară abilitatea de a auzi și a înțelege o conversație normală);
evaluarea emisiei otoacustice (screening-ul hipoacuziei la nou-născuți);
audiograma cu potențiale evocate (electrozi la nivelul pielii capului și pe fiecare
lob al urechii).
36. Analizatorul vizual. Mediile transparente ale globului ocular: corneea, camera
anterioară cu umoarea apoasă, cristalinul (lentilă transparentă), camera posterioara
cu umoarea vitroasă (corpul vitros). Lentilă divergentă: mai subțire la mijloc decât
la margini, distanță focală negativă, dă imagini virtuale, drepte și mai mici decât
obiectele. Lentilă convergentă: mai groasă la mijloc decât la margini, distanță
focală pozitivă, dă imagine virtuală mai mare decât obiectul situat între focar și
lentilă.
37. Acomodarea la distanță. Într-un ochi normal, imaginea unor obiecte foarte
îndepărtate se formează pe retină. Dacă obiectele sunt situate la o distanță mai
mică de 6 m de ochi, imaginea lor s-ar forma în spatele retinei dacă cristalinul nu s-
ar bomba mărindu-și convergența. Pentru ca imaginea sa fie clară, ea trebuie să se
formeze pe retină. Vederea clară se realizează între două puncte: punctum
proximum – pp (cel mai apropiat, văzut clar cu acomodare maximă) și punctum
remotum – pr (cel mai depărtat, văzut clar fără acomodare). La ochiul normal
(emetrop) pp=25 cm, pr – 6 m.
38. Miopia. Imaginea se formează înaintea retinei. Globul ocular este alungit,
obiectele îndepărtate se văd în ceață (lentile divergente - biconcave).
39. Hipermetropia. Imaginea se formează în spatele retinei. Globul ocular este mai
scurt, vederea neclară de aproape și de la distanță (lentile convergente -
biconvexe).
40. Astigmatismul. Defect de vedere datorat neregularității curburii cristalinului
sau corneei rezultând focare diferite pentru razele orizontale și cele verticale
(lentile cilindrice).
41. Prezbitismul. Scăderea elasticității cristalinului, deci a puterii de acomodare a
acestuia. Imaginea se formează în spatele retinei (lentile biconvexe)
42. Imaginea radiologică se formează având la bază proprietățile razelor X (tubul
radioge) de a se propaga în linie dreaptă, de a pătrunde și a fi absorbite de organe și
țesuturi, de a produce luminescența ecranului fluorescent sau fosforescent, de a
impresiona filmul radiografic. Radiografia – după trecerea prin corpul uman, razele
X sunt proiectate pe filmul radiologic (radiografie analogică) sau detector
(radiografie digitală).
43. Pregătirea pacientului: - nu se recomandă femeilor însărcinate (absolut necesar
– șorț special din plumb); - test sarcină adolescente peste 12 ani; - se efectuează și
se interpretează de către medicul radiolog ( examinare – medic de familie,
internist, chirurg); - îndepărtarea bijuteriilor și a hainelor; - 2 radiologii toracale:
din spate și din lateral, chiar și din alte unghiuri; - radiografia toracică – în
picioare, cu pieptul lipit de placa aparatului, nu se va mișca.
44. Radioscopia. După trecerea prin corpul uman, razele X sunt proiectate pe
ecranul fluorescent și amplificatoare de imagini. (clasică – imaginea se formează
pe un material celulozic ori plastic pe care este depus un strat subțire, cca. 1 mm,
dintr-o substanță fluorescentă).
45. Ultrasunetul – oscilație de presiune transmisă prin solide, lichide și gaze.
Undele sonore utilizate în ultrasonografie sunt în diapazonul 2-12 MHz.
46. Principiu: reflexia ultrasunetelor (US) în structurile corpului uman, diferențiată
de impedanța acustică a acestora: - Cristalul piezoelectric convertește curentul
electric în sunet de înaltă frecvență, ce este direcționat în țesuturi; - Țesuturile
reflectă, refractă și absorb undele sonore în mod diferit; - undele sonore reflectate
(ecou) sunt convertite în semnal electric de către cristalul piezoelectric; -
computerul procesează semnalul și formează imaginea.
47. Pregătirea pacientului pentru ecografie: În funcție de regiunea examinată
pozițiile pacientului vor fi decubit dorsal, lateral sau ventral, poziție șezândă sau
ortostatism. Se va folosi un gel special pe regiunea de examinat (rol: contact intim
între traductor și piele, îndepărtarea interpunerii aerului, care poate parazita
imaginea.
Ecocardiografia – repaus la orizontală 15 min înainte de examinare, fără alte
măsuri deosebite.
Ecografia abdominală: - perioadă a jeun, post absolut 8 ore; - reținerea urinei 4-5
ore înainte; - obezitate/meteorism – cărbune medicinal, fermenți pancreatici,
prokinetice; - constipație – laxative/clisme evacuatorii; la distanță de 3-4 zile de un
examen digestiv baritat; - evitarea regiunilor cu pilozitate crescută (epilare) și
cicatricile cheloide.
48. Substanțele de contrast=substanțe folosite pentru accentuarea contrastării
structurilor sau fluidelor din corpul uman. Substanțe de contrast negative (aer,
dioxid de carbon și alte gaze); substanțe de contrast pozitive: suspensie de sulfat de
bariu (insolubilă), substanțe de contrast iodate (hidrosolubile – gastrografin,
urografin, ultravist, omnipac etc.; liposolubile – lipiodol); mixt (studiile cu dublu
contrast ale tubului digestiv – aer+sulfat de Ba).
49. Preparat radiofarmaceutic: substanță ce conține unul sau mai mulți atomi
radioactivi (radionuclizi), folosită ca și trasor scopuri diagnostice și terapeutice.
50. Tomografia de radiație X: obținerea unor imagini pe secțiuni cu ajutorul razelor
X. Mișcarea sincronă în sensuri opuse a tubului radiogen și casetei cu filmul
radiologic permite ca structurile din regiunea de interes să se proiecteze în acelaşi
loc pe film, în timp ce structurile supra- şi subiacente se proiectează în arii diferite,
astfel că nu determină imagine pe film.
51. Pregătirea pacientului: - alimentația solidă este interzisă în ultimele 4-6 ore; -
peste 60 ani – nivelul creatininei serice; - premedicarea pacienților cu alergii la
substanțele de contrast; - copiii și pacienții necooperanți – sedați; - golirea vezicii
urinare cel mult 30 min înaite.

52. Colonoscopia virtuala – explorare noninvazivă care utilizează tomografia

computerizată (CT- tehnică imagistică care generează imagini secţionale în plan
axial prin baleierea unui fascicul colimat de raze X în jurul corpului de examinat)
cu achiziție spirală (are loc o scanare continuă a unui volum din corpul pacientului
în timpul deplasării mesei), examinarea colonului, pt diagnosticul și stadializarea
formațiunilor tumorale, detectarea polipilor colonici mai mari de 10mm. Nu este o
procedură dureroasă, însă nu se pot vedea polipii mai mici de 5 mm, nu se pot
înlătura și nici nu se pot lua biopsii. Nu necesită sedare.
53. Pacientul informează înainte dacă: a avut episoade alergice la substanța de
contrast; are probleme ale tiroidei; este însărcinată; are eventuale probleme
cardiace (IC); i-a fost administrat bariu pentru o radiografie; prezintă obiecte
metalice în regiunea examinată-îndepărtare. Pregătirea: - dietă 48 ore, combinată
cu medicație laxativă și administrare orală substanță de contrast; - distensia
colonului prin insuflare de aer prin intermediul unei canule rectale flexibile; -
senzație de disconfort sau durere abdominală – 20mg Buscopan i.v. lent înaintea
procedurii (contraindicat în aritmii cardiace).
54. Avantajele colonoscopiei virtuale: reducerea timpului de explorare; nu depinde
de respirația și inconstanța mișcărilor respiratorii; ameliorarea detectabilității
leziunilor în special a celor mici; neinvazivă; reducerea cantității de substanță de
contrast utilizată și în consecință a costului examinării; posibilitatea reformatării
rapide în planuri multiple sau a reconstruirii; reducerea dozei de iradiere a
pacientului; posibilitatea de diagnostic a afecțiunilor extracolonice.
55. Riscuri și complicații: disconfort abdominal sau durere abdominală; reacție
alergică la substanța de contrast; lezare a peretelui rectal. Riscurile de perforare a
colonului sunt minimale, semnificativ reduse față de colonoscopia optică. Metoda
este însă contraindicată pacienților cu forme avansate de rectocolită
ulcerohemoragică și de boală Crohn.; senzație de slăbiciune și/sau amețeală.
56. Imagistica RMN (rezonanță magnetică nucleară): Obţinerea de secţiuni
tomografice în orice plan al spaţiului, prin utilizarea unor impulsuri de
radiofrecvenţă (RF) într-un câmp magnetic intens (0,2-7T) şi omogen. Se bazează
pe comportamentul nucleilor atomilor într-un câmp magnetic intens – în particular
a nucleilor de hidrogen care se găsesc din abundenţă în corpul uman – şi pe
fenomenul de rezonanţă a acestora în câmp magnetic la aplicarea unui puls de RF
cu o frecvenţă specifică.
57. Pregătirea pacientului: a avut episoade alergice la substanța de contrast, are
alergii la medicamente; este/nu este însărcinată; are instalat un pacemaker, un
membru artificial, tije metalice sau orice fel de metal fixat în corp, un dispozitiv
intrauterin (pacienta); dacă devine agitat în locuri închise; disfuncții renale sau
siclemie.
58. PET – tomografia cu emisie de pozitroni (de ultimă generație, permite
medicului să examineze complet și dintr-o dată corpul pacientului, prin
introducerea de substanțe marcate (glucoză) cu izotopi radioactivi ce emit radiații
β+ (pozitronul). Furnizează imagini 3D ale proceselor funcționale ale corpului
uman. Introducere de izotopi radioactivi şi captarea cu o cameră de scintilaţie a
radiaţiei rezultate după fixarea izotopului în ţesuturi; fixarea detectată este
analizată şi redată de computer în imagine analogică pe monitor
59. Interzis în timpul sarcinii; alăptarea – după 20 ore după examinare, după
mulgerea sânilor; glicemie crescută – tratament normalizare; nu se interzice în
insuficiență renală (îngreunează interpretarea); pe stomacul gol- fără alimente
aprox. 6 ore înainte, cu hidratare.
60. Metode de protecție împotriva radiațiilor. A) Protecția fizică: creșterea distanței
față de sursă; micșorarea timpului de staționare în apropierea sursei; plasarea în
fața sursei a unor ecrane de protecție; particulele alfa oprite cu ajutorul mănușilor
de cauciuc, radiațiile beta – materiale cu procent mare de H, X și gama – atenuate
de ecrane de plumb și beton. B) Protecția chimică: cu substanțe care urmăresc
radiorezistența organismului. C) Protecția biochimică: cu preparate biologic active
care diminuează efectul nociv al radiațiilor și favorizează refacerea celulară. D)
Protecția biologică: prin introducerea în organism a unor celule viabile care
favorizează refacerea funcțiilor hematopoetice.