USMF ”N.

Testemiţanu”

Artrologie - biomecanica
articulațiilor

Catedra Anatomia omului

Zinovia Zorina
 Planul prelegerii

1. Biomecanica articulațiilor - noțiune, rol

funcțional.
2. Tipuri de mișcări în articulații.
3. Axul articular.
4. Factorii implicați în conducerea
mișcărilor în articulații.
5. Conducerea articulară.
6. Clasificarea funcțională a articulațiilor.
 Biomecanica (kineziologie)
este știinta care studiază legile obiective
ale mișcarii omului. (fr. biomécanique).
Biomecanica articulară

• Este unul dintre capitolele

importante ale
Biomecanicii generale;
• Are ca obiect de studiu:
- descriere articulațiilor;
- factorii mecanici care
pot limita sau favoriza
mișcarea articulară;
- grupele musculare care
participă la realizarea
mișcării articulare.
În biomecanică,
articulațiile îndeplinesc
două funcții principale:
- asigură transferul mișcării
de la un segment al corpului
la altul, realizând miscarea
scheletului;
- asigură transmiterea sarcinilor
mecanice între segmentele
corpului uman.
 Tipuri de mișcări în articulații

• Între oasele care intră în alcatuirea

unei articulații se pot efectua trei
feluri de mișcări elementare:
- alunecarea;
- învârtirea (rostogolirea);
- rotația.
• Aceste mișcări se combină între ele,
• În timpul mișcărilor articulare oasele
(segmentele membrelor) iau anumite
poziții între ele.
 Alunecarea
• Are loc deplasarea suprafețelor articulare
puse in contact dar fără îndepărtarea lor;
• Mișcarea se poate compara cu deplasarea
unei sănii pe zăpadă;
• Este caracteristică articulațiilor plane.
Învârtirea sau rostogolirea
• Are loc deplasarea circulară a suprafețelor articulare,
astfel ca la fiecare nouă fază a mișcării, alte portiuni
ale acestora vin in contact;
• O asemenea mișcare este abilă cu aceea a unei roți
care se rostogolește pe pamânt;
• Exemple de învârtire avem la articulația:
- temporomandibulară;
- genunchiului; - cotului.
 Rotația
• Este o mișcare circulară, caracterizată prin
rasucirea, deplasarea osului mobil împrejurul
axului său longitudinal;
• Axul poate fi situat:
o în afara osului
- în acest caz, rotația este însoțită de deplasare,
ca în supinația și pronația mâinii.
o alteori
- axul trece chiar prin punctele de contact ale
suprafetelor articulare, în acest caz rotația
este pură, fară deplasare, ca în mișcarea
cupei radiale pe capitulul humerusului.
 Axul articular
• Linie teoretică împrejurul căreia
se execută mișcările unei articulații;
• O articulație poate avea unul sau
mai multe axe;
• Întotdeauna intr-o articulație cu mai
multe axe vor fi posibile mișcări mai
ample și mai variate decât în una cu
un singur ax;
 Planul sagital

• Este cel care divide corpul într-o

parte dreaptă și stângă;
• Este planul în care se fac mișcări
în jurul axului transversal (frontal);

Flexie - mișcare prin care două

segmente ale unui membru sau ale
corpului se apropie unul de altul;

Extensie - mișcare prin care două

segmente ale unui membru sau ale
corpului se îndepărtează unul de altul.
 Planul frontal
• Este cel care divide corpul într-o
parte anterioară și una posterioară;
• Este planul în care se fac mișcările
vizibile din față în jurul unui ax sagital
(antero-posterior).

Adducția - mișcarea prin care două

segmente sau un membru se apropie
de planul sagital median;

Abducția - mișcarea prin care două

segmente sau un membru se
îndepărtează de planul sagital median;
Circumducția - rezultă din
executarea succesivă a celor patru
mișcări precedente:
- abductia;
- extensia;
- adductia;
- flexia, cu revenire în punctul de
plecare.
Segmentul de membru sau
membrul întreg execută o mișcare
rotativă, care ar descrie în spațiu
un con, cu vârful în articulație
(circumducția brațului, mâinii,
coapsei etc.)
 Planul transversal
• Este cel care împarte corpul într-o
parte superioară și una inferioară;
• Este planul în care se realizează
mișcările vizibile de sus sau de jos
în jurul unui ax vertical (longitudinal).

Rotație externă - o mișcare în plan

transversal care duce o parte a corpului
în exterior;

Rotație internă - o mișcare în plan

transversal care duce o parte a corpului
în interior.
 Pentru trunchi și cap
rotațiile se pot realiza la
stânga sau la dreapta.

 Pentru segmentele membrelor

rotația internă se numește pronație,
iar rotația externă supinație.

Pronația - este mișcarea de răsucire a

antebrațului cu ducerea palmei în jos;

Supinatia - este mișcarea de răsucire a

antebrațului cu ducerea palmei in sus.
 La nivelul piciorului
se pot descrie mișcări
de tip special:
- inversiune;
- eversiune.

Inversiunea - reprezintă mișcarea prin care

se ridică marginea medială a piciorului, flexia
plantară, adducția și supinația piciorului.

Eversiunea - este mișcarea inversă: flexie

dorsală, abducție și pronația piciorului.
 Factorii implicați în conducerea
mișcărilor în articulații
 Factori pasivi:
- forma suprafețelor articulare;
- diferența dimensiunilor suprafețelor
articulare;
- discurile sau meniscurile;
- sistemul capsular ligamentar și
tensiunile din el;
- forța gravitațională;
- presiunea atmosferică;
- adeziunea dintre suprafețele articulare;
- contactul părților moi adiacente.
 Factorii implicați în conducerea
mișcărilor în articulații

 Factori activi:
- contracția tonică a grupelor
musculare;
- contracția fazică a grupelor
musculare periarticulare
agoniste si antagoniste
Forța realizată de contracția musculară influențează conducerea
articulară prin acțiunea celor trei vectori în care se descompune:

1. Vectorul balans - determină accelerația

unghiulară a mișcării de rotație din
articulație;
2. Vectorul transarticular - se manifestă ca
o forță centripetă, cu efect de comprimare
asupra suprafețelor articulare, producând
stabilizarea articulațiilor în timpul mișcări -
lor rapide;
3. Vectorul de rotație - produce rotația unei
suprafețe articulare in jurul axului lung al
osului respectiv, determinând o anumită
postură a elementelor care realizează mișcarea.
 Conducerea articulară
În funcție de factorii care predomină
în determinarea mișcării, articulațiile
se pot reuni în următoarele grupe:
 Cu conducere osoasă;
 Cu conducere ligamentară;
 Cu conducere musculară.
Conducerea osoasă
presupune sensul, direcția, și
amplitudinea mișcării determinată
de forma suprafețelor articulare.

Grupa articulațiilor cu conducere

osoasă cuprinde articulațiile uniaxiale.
 Conducerea ligamentară
presupune frânarea mișcării în articulație
cu ajutorul aparatului ligamentar.
Grupa articulațiilor cu conducere liga-
mentară cuprinde articulațiile multiaxiale.
Exemplu: articulația șoldului
- mișcările de abducție și extensie
sunt limitate de punerea în tensiune
a ligamentelor ilio - și pubofemural;
- mișcarea de flexie este limitată prin
contactul musculaturii anterioare a
coapsei cu peretele abdominal anterior,
când genunchiul este flectat sau de
tensiunea grupei posterioare de mușchi
ai coapsei, când genunchiul este în extensie.
 Conducerea musculară
presupune limitarea mișcării într-o articulație
cu ajutorul mușchilor periarticulari.
Grupa articulațiilor cu conducere
musculară cuprinde articulațiile multiaxiale.
Exemplu: articulația umărului
- mușchii scapulo-humerali determină
direcția și controlează amplitudinea
mișcărilor.
Deși controlul muscular este prepon-
derent, restricția mișcării de abducție
se face prin conflictul dintre tuberculul
mare humeral și acromion, ceea ce ar
însemna, de fapt, un mecanism de tip
conducere osoasa.
 Clasificarea funcțională a articulațiilor
Tipul de mișcări în articulație și forma suprafețelor
articulare sunt în strânsă interdependență
 După forma suprafețelor articulare:
Articulaţii plane
- au suprafeţe articulare plane;
- permit doar mişcări de alunecare;
- ligamentele sunt localizate de jur
împrejur.
Exemplu:
- articulaţiile dintre oasele
carpului sau ale tarsului;
- articulația acromioclaviculară.
 Ginglimul (articulaţia trohleeană), în balama

- suprafeţele articulare sunt formate

de o trohlee și la osul opus de o creastă
ce corespunde şanţului trohleei;
- au amplitudine mare și permit
mişcări de flexie, extensie,
dar şi mişcări foarte reduse de
lateralitate;

Exemplu: - articulaţia humeroulnară,

- articulațiile interfalangiene;
 Articulaţiile trohoide sau în pivot

- au suprafeţele formate dintr-un

cilindru osos conţinut într-un inel
osteofibros;
- posedă doar mișcări de rotație:
cilindrul se răsucește în jurul
axului său, în interiorul inelului.

Exemplu:
- art. radio-ulnare proxiamală şi distală;
- articulația atlantoaxoidiană mediană.
 Articulaţiile trohoide sau în pivot
Mișcările de rotație în aceste articulații
se pot executa în două variante:
1. Pivotul se rotește în interiorul
inelului care rămâne fix
- art. radioulnară proximală
(capul radiusului este pivotul);
2. Pivotul rămâne fix, iar inelul se
rotește în jurul lui ca o roată
față de ax - art.atlantoaxoidiană
mediană, unde dintele joacă rolul
pivotului fix, iar arcul anterior al
atlasului, împreună cu ligamentul
transversal formează inelul osteo-
ligamentar care execută rotația.
 Articulaţiile bicondiliene (condilartroze)
- se observă pe un os două suprafeţe
articulare rotungite, care sunt primate
în două depresiuni corespunzătoare
ale celuilalt os;
- axele celor două perechi de suprafețe
articulare sunt paralele între ele, din
această cauză mișcările permise se vor
petrece într-un singur plan.
- în mod secundar sunt posibile și mișcări
limitate in alte planuri.
Exemplu:
- articulaţia genunchiului;
- articulația temporomandibulară.
  Articulaţia în şa

- are suprafeţele articulare

concave într-un sens şi
convexe în celălalt;
- permite mișcări variate:
flexie, extensie;
abducție,adducție;
circumducție.
- are amplitudine redusă.
Exemplu:
- articulaţia carpometacarpiană;
- articulația sternoclaviculară.
 Articulaţii elipsoidale (articulaţii condiliene)
- o suprafaţă este de forma unui
elipsoid mai mult sau mai puţin
alungit, iar cealaltă de forma unei
depresiuni corespunzătoare, puţin
adâncită;
- prezintă mobilitate mare;
- realizează mișcări de:
- flexie, extensie;
- abducție, adducție;
- circumducție;
- nu realizează mișcări de rotație
Exemplu:
- articulaţia radiocarpiană;
 Articulaţii sferoidale sau cotilice (enartroze)

- au suprafeţele opuse formate

dintr-un cap (segment de sferă)
ce pătrunde într-o cavitate în
formă de cupă;
- dispun de o mobilitate mare;
- permit mișcări de;
- flexie-extensie;
- abducţie-adducţie;
- circumducţia;
- rotaţia;
Exemplu:
- articulațiile umărului şi şoldului.
Clasificarea funcțională a articulațiilor
 După numărul axelor în jurul
cărora se execută mișcările:
- articulații uniaxiale;
- articulații biaxiale;
- articulații multiaxiale.
  Articulațiile uniaxiale

- permit mișcări opuse intr-un

singur plan:
- flexia-extensia
Exemplu: - articulația trohleeană
- rotația
Exemplu: - articulația trohoidă.

 Înrudite cu ele sunt articulațiile

condiliene ale căror mișcări
principale se efectuează în jurul
unui singur ax.
  Articulațiile biaxiale

- axele sunt perpendiculare

unul pe altul.
Exemplu:
- articulația elipsoidală;
- articulația în șa.

 Articulațiile cu trei axe

- permit mișcări in toate

planurile spațiului.
Exemplu:
- articulația sferoidală.
 Clasificarea funcțională a articulațiilor

 După modalitatea de funcționare

Articulațiile pot lucra:

- independent;
- în combinații.
 Prima formă de activitate este
caracteristică funcționării în
lanțuri cinematice deschise;
 A doua formă - pentru lanțurile
cinematice închise.
 Clasificarea funcțională a articulațiilor

 Articulațiile combinate

 Articulații combinate prin cuplaj osos

- leagă două piese osoase la nivele
diferite.
Exemplu:
- art. radioulnare proximală si distală.

Cele două articulații cuplează radiusul

si ulna, atât proximal cât si distal,
transformând scheletul antebrațului
într-un paralelogram osos.
  Articulațiile combinate

 Articulatii combinate prin cuplaj muscular

- același agent motor mobilizează prin
contracție două sau mai multe articulații
concomitent.

Exemplu: - la nivelul piciorului,

mușchii flexori lungi realizează
flexia plantară în articulațiile:
- tibiotarsiană;
- mediotarsiană;
- metatarsofalangiană.