Tema nr.

1
“Kinetoprofilaxia și Gimnastica
medicală. Noțiuni generale”

Disciplina : Gimnastica medicală

și kinetoprofilaxia
1. 1. Gimnastica medical și kinetoprofilaxia – ramură a kinetoterapiei
Terminologia clară și precisă, reprezintă una din condițiile pe care le implică
orice disciplină știinifică. Astefel disciplinile care se ocupă cu studiul
mișcării umane și-au elaborat un limbaj propriu, în cadrul căruia unii
termeni au o folosire mai frecventă față de alții și de aceia sunt considrați
ca reprezentînd aspectele de esență ale domeniului (concept, noțiuni, idei).
Acoperind o arie extrem de vastă de preocupări şi de aplicaţii, în cadrul
kinetoterapiei s-au dezvoltat şi individualizat ramuri cu o relativă
autonomie, care deşi au la bază aceleaşi legi şi folosesc exerciţiile fizice ca
mijloace proprii se deosebesc după: obiectivele specifice şi metodologia
selecţionării, sistematizării, adaptării, combinării şi dozării exerciţiilor
fizice, şi după modul concret prin care se întocmesc planurile şi
programele de tratament. Una din aceste ramuri este kinetoprofilaxia.
Kinetoprofilaxia, considerată ca şi parte integrantă şi ramură de avangardă a
terapiei prin mişcare, constituită pe axioma unanim acceptată în ştiinţele
medicale conform căreia „este mai uşor să previi decât să tratezi”.
 1.Definiţii
2. Clasificarea kinetoprofilaxiei
- kinetoprofilaxia studiază procesul de optimizare a stării de
sănătate şi de prevenire a îmbolnăvirii, organismului uman, cu ajutorul
exerciţiilor fizice. (Crăciun,M., 2002).
Kinetoprofilaxia, după Sbenghe T., (2002), este aplicarea exerciţilor
aerobice pe principiile ştiinţei antrenamentului medical. Ea se aplică:
omului sănătos, pentru a-l feri de boli sau de apariţia sindromului de
decondiţionare fizică (profilaxie primară sau de gradul I);
omului vârstnic, la care decondiţionarea a apărut, pentru a-l feri de
agravarea şi organicizarea ei (profilaxie secundară, sau de gradul II);
omului bolnav (cu boli cronice), pentru a-l feri de apariţia unor
agravări sau complicaţii ale acestor boli (profilaxie terţiară, sau de
gradul III).
Kinetoprofilaxia are ca scop:
întărirea stării de sănătate;
mărirea rezistenţei naturale a organismului faţă de agenţii patogeni din
mediul extern;
stabilirea unui echilibru psiho-fizic normal între organism şi mediu;
pentru copii, obiectivul cel mai important constă în asigurarea
condiţiilor pentru creşterea şi dezvoltarea normală şi armonioasă a
organismului;
prevenirea apariţiei deficienţelor fizice şi a contactării unor boli care
le-ar putea afecta dezvoltarea normală.
 Kinetoprofilaxia prezintă câteva subramuri, şi anume:
 kinetoprofilaxia primară sau de gradul I.
 kinetoprofilaxia secundară sau de gradul II.
 Kinetoprofilaxia primară sau de gradul I., constă în instituirea
demersului profilactic ce trebuie să pornească întotdeauna de la
cunoaşterea:
 particularităţilor bio-psiho-motrice individuale, întrucât este vizată
personalitatea umană în ansamblul şi integritatea sa;
 interdependenţa organismului cu mediul ambiant;
 influenţa exerciţiilor asupra omului sănătos sau în situaţie biologică
specială.
 Prin influenţele pozitive multiple pe care exerciţiul fizic le are în
menţinerea şi întărirea sănătăţii organismului uman în general şi a
funcţiilor sale în particular, kinetoprofilaxia are diverse şi multiple
aplicaţii. Aceste aplicaţii privesc în primul rând oamenii sănătoşi şi
oamenii aflaţi în situaţii biologice speciale - kinetoprofilaxia
primară.
Acestea din urmă, se adresează unor grupe mari de cetăţeni care din cauza unor
particularităţi fiziologice nu pot folosi exerciţiul fizic după metodele comune educaţiei
fizice. În această categorie includem copii de la 0 - 3 ani, femeia în situaţii biologice
speciale legate de sarcină, lăuzie, alăptare, persoanele care lucrează în condiţii grele de
muncă şi sunt predispuse a contracta anumite boli sau deficienţe specifice mediului de
muncă. La aceste categorii de populaţie, folosirea exerciţiului fizic ca factor biologic
natural cu multiple valenţe pozitive se aplică numai după regulile generale ale
terapeuticii. Scopul exerciţiilor fizice în aceste aplicaţii constă din: întărirea stării de
sănătate, mărirea rezistenţei naturale faţă de agenţii patogeni din mediul extern, stabilirea
unui echilibru psiho-fizic normal între organism şi mediu.
Pentru copii, obiectivul cel mai important constă din asigurarea condiţiilor pentru
creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă a organismului, precum şi în prevenirea
deficienţelor fizice.
Kinetoprofilaxia este prezentă însă şi în prevenirea agravării unor boli cu potenţial
evolutiv - kinetoprofilaxie secundară.
Kinetoprofilaxia secundară sau de gradul II., reprezintă aplicarea exerciţiilor fizice în
blocarea unor deficite funcţionale sau structurale determinate de afecţiuni cronice cu
potenţial evolutiv. În acest sens se va urmări fie prevenirea agravării deficitelor apărute,
fie oprirea apariţiei altor deficite cu caracter invalidant.
Kinetoprofilaxia secundară are ca obiective:
educarea bolnavilor cu afecţiuni cronice evolutive;
formarea comportamentului motric adecvat (posturi şi mişcări în timpul exercitării
profesiunii şi înafara acesteia) pentru stoparea sau diminuarea evoluţiei bolii sau
deficienţei.
 1. 3 Kinetoprofilaxia – repere terminologice
Pentru început este necesară clasificare cîtorva asemenea noțiuni care,
repetăm, nu sunt proprii unei disciplini, ci unui domeniu, acel al miscării
umane. Îndrumătorul terminologic pentru studenții Kinetoterapie, a
definițiilor pentru următoatele:
Noțiuni operaționale generale;
Noțiuni operaționale specifice
Ştiinţa antrenamaentului medical (SAM) termen introdus de Huber P.
(Germania, 1993) reprezintă bazele teoretice pentru o indicaţie corectă în
problemele ale performanţei fizice la sănătoşi şi la persoane cu boli cronice.
Obiectivul SAM este în primul rănd obţinerea unei stări de sănatate, adică o
bună anduranţă, şi forţă a organismului, obţinută prin realizarea unor
modificări dirijate cu ajutorul antrenamentului aerob asupra stării
morfologice şi funcţionale ale tuturor aparatelor şi sistemelor organismului.
Alături de acest obiectiv sunt:
obţinerea unei rezistenţe şi forţe musculare;
obţinerea unei mobilităţi şi flexibilităţi;
obţinerea unei coordonări şi velocităţi optime a aparatului
neuromioartrokinetic.
 Sport înseamnă toate formele de activitate fizică menite, printr-o
participare organizata sau nu, să exprime sau să amelioreze
condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale
sau să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice
nivel. Termenul de sport este utulizat pentru a denumi nu numai
activitate fizică care presupune competiţie, dar şi exerciţiul şi
recreerea în sensul „ sportului pentru toţi”, aşa cum este el folosit
de UNESCO şi CE.
 Sănătate este o condiţie umană cu dimensiuni fizice, sociale şi
psihologice, fiecare din ele manifestindu-se printr-un continuum cu
poli pozitivi şi negativi.
 Sănătatea pozitivă sau optimală este asociată capacităţii de a face
faţă, solicitărilor, ea nemanifestănd doar o simpla absenţă abolii.
 Sănatatea negativă este asociată cu morbilitatea şi, în caz extrem,
morbilitatea prematură.
 Morbiditatea este orice abatere, subiectivă sau obiectivă, de la
bunăstarea fizică sau psihică, mai puţin moarte.
Starea de bine este un concept holistic, care descrie o stare de sănatate
pozitivă a indivizilor şi include bună-starea fizică, socială şi psihică. Ea
exprimă pe lângă sănătate optimală, condiţiei ambientale adecvate, şi relaţii
interumane armonioase; nu include fericirea şi bogaţia, ci presupune ca
fiecare să dispună de tot ceea ce i se oferă, sau să-şi măsoare posibilităţile
faţă de tot ceea ce i se oferă, cu condiţia să aibă un stil de viaţă sănătos.
Stilul de viaţă sănătos al omului modern presupune autocontrolul permanent
al curbei ponderale, a tensiunii arteriale, a dietei, a stresului, a consumului de
alcool, de ţigări, de droguri şi practicarea sistematică a activitaţii fizice.
 Obiceiurile simple în viaţa unui individ legate direct de prelungirea vieţii şi
o mai bună sănătate sunt:
luarea a trei mese pe zi la intervale regulate;
luarea micului dejun;
practicarea unei activităţi fizice regulate şi moderate;
7-8 ore de odihnă noaptea;
menţinerea unei greutăţi corporale satisfăcătoare;
lipsa fumatului;
consumului moderat de alcool sau deloc.
Activitatea fizică din timpul liber este o activitate desfăşurată sistematic şi regulat, în
timpul liber de care individul dispune după voie, conducând la orice creştere
substanţială a întregului consum energetic zilnic. Activitatea fizică practicată sistematic
poate influenţa toate aspectele sănătăţii (menţinerea posturii corecte, sistemului
cardiovascular, respirator).
Condiţia fizică este capacitatea de a efectua în mod satisfăcător un lucru muscular. Pate
fi direcţionat spre oricare din cele două scopuri: performanţă sau sănătate.
Condiţia fizică raportată la performanţă – se referă la componentele capacităţii fizice
necesare pentru un efort optim în sportul de performanţă, care depinde de abilităţi
motrice, putere şi capacitate cardio-respiratorie, forţă musculară, rezistenţă.
Condiţia fizică raportată la sănătate – se referă la acele componente ale capacităţii
fizice, asupra cărora nivelul obişnuit de activitate fizică are efecte favorabile sau
nefavorabile şi care se raporteză la statutul de sănătate.
Este caracterizată prin:
abilitatea de a executa cu vigoare activităţi zilnice;
prezenţa trăsăturilor şi capacităţilor asociate cu inactivitatea fizică obişnuită.
Condiţia fizică raportată la sănătate mai poate fi definită ca fiind capacitatea individului
de a desfăşura activităţi zilnice cu vigoare şi promtitudine, fără oboseala excesivă,
având o postură corectă, un corp suplu şi agil.
Rezistenţa sau anduranţa este capacitatea de adesfăşura o activitate fizică pe o
perioadă căt mai lungă de timp fără oboseală acentuată.
Adaptarea apare după o antrenare îndelungată a sistemului cardio-vascular şi a celui
muscular ca rezultat al antrenamentului de condiţie fizică.
Dezantrenarea apare atunci cănd există un repaos prelungit la pat, şi efectul ei
se vede mai frecvent la pacienţii care au o afecţiune asociată.
Motivaţia care duce la practicarea exerciţiilor fizice regulate este variată şi
complexă. Principalii factori motivaţionali în practicarea exerciţiilor fizice sunt:
dorinţa de a se simţi în formă;
îmbunătăţirea sau păstrarea sănătăţii;
sentiment de împlinire;
dorinţa de a ieşi din casă;
dorinţa de distracţie;
căutarea unui mod de relaxre;
dorinţa de a arata bine;
controlul greutăţii.
Factorii care împiedică subiecţii să participe la activităţi fizice:
lipsa timpului;
lipsa unor instalaţii (terenuri de sport lîngă casă );
lipsa interesului familiar;
lipsa posibilităţilor materiale;
accident sau probleme de sănătate.
Mulțumesc pentru atenție!!!