TEMA NR.

1 ELEMENTE
ANATOMICE ȘI
FIZIOLOGICE ALE
SISTEMULUI
CARDIOVASCULAR ȘI
RESPIRATOR

Godorozea Mihail, conf. Univ.

Corman Mariana, lector asistent
 PLANUL LECȚIEI
. Anatomia și fiziologia sistemului cardiovascular
 1. Structura inimii şi a vaselor sangvine.
 2. Proprietăţile funcţionale ale miocardului.
3. Parametrii ce caracterizează aparatul circulator.
 2.2. Etiologia și simptomele afecțiunilor cardiovasculare
 2.1. Cauzele apariţiei bolilor sistemului cardiovascular.
 2.2. Simptomele afecţiunilor sistemului cardiovascular.
 2.3. Obiectivele kinetoterapiei în afecţiunile sistemului
cardiovascular și contraindicațiile aplicării ei.
 3.1. Anatomia și fiziologia sistemului cardiovascular şi
respirator
 3.1. Structura sistemului respirator
 3.2. Simptome în afecţiunile sistemului respirator

Sistemul
cardiovascular
este alcătuit din
inimă și rețeaua
de vase
sanguine.
INIMA ESTE ÎNVELITĂ LA EXTERIOR
DE DOI SACI PERICARDIALI
INIMA ARE FORMA UNUI CON TURTIT, CULCAT
PE DIAFRAGMĂ, CU AXUL LONGITUDINAL
DISPUS OBLIC ÎN TORACE ŞI ARE O GREUTATE
DE 250 – 300 G.
STRUCTURA INIMII
STRUCTURA HISTOLOGICA
(STRATURILE INIMII)
 VASCULARIZAŢIA INIMII
INIMA ESTE UN ORGAN BOGAT VASCULARIZAT, ASPECT
CONDIŢIONAT DE ACTIVITATEA RITMICĂ, NEÎNTRERUPTĂ,
A MIOCARDULUI, CARE ÎNTR-O ORĂ POMPEAZĂ ÎN
CIRCULAŢIE 400 LITRI DE SÂNGE, IAR ÎN DECURS DE O ZI
10.000 LITRI DE SÂNGE

 Activitatea metabolică
crescută a miocardului
necesită un aport ridicat
de sânge, care se
realizează prin arterele
coronare dreapta şi stânga
SISTEMUL VASCULAR
Este format din:
 artere – vase care
transportă sângele de la
inimă spre ţesuturi;
 vene - vase care
transportă sângele de la
ţesuturi spre inimă;
 capilare – la nivelul
cărora se realizează
schimburile dintre sânge
şi ţesuturi.
STRUCTURA VASELOR SANGVINE
ARTERELE
PERETELE LOR MAI CONŢINE DOUĂ MEMBRANE
ELASTICE BOGATE ÎN MUCOPOLIZAHARIDE
CLASIFICARE
 DISTRIBUŢIA FLUXULUI SANGUIN
(% DEBIT CARDIAC) ÎN REPAUS ŞI EFORT
FIZIC
 FUNCŢIILE SISTEMULUI
CARDIOVASCULAR

Semnificaţii funcţionale ale Proprietăţi funcţionale ale

circulaţiei sangvine miocardului

 Substanţe nutritive  Excitabilitate

 Metaboliţi  Ritmicitate

 Substanţe cu rol de  Conductibilitate

semnalizare
 Contractilitate
 Transport termic -
termoreglare  Relaxare
SISTEMUL DE CONDUCERE AL INIMII
Sistemul de conducere a inimii
Lucrul inimii
 PARAMETRII CE
CARACTERIZEAZĂ APARATUL
CIRCULATOR
 Trei parametri caracterizează aparatul circulator: debitul sanguin, presiunea
sanguină şi rezistenţa periferică.

1. Debitul sanguin este definit de volumul de sânge care se scurge în sistemul

vascular într-un interval determinat de timp. El este constant atunci când corpul
este în repaus, dar poate varia în orice moment, după starea sau nevoile
organismului.

2. Presiunea sanguină desemnează, în ceea ce o priveşte, forţa pe care sângele o

exercită asupra pereţilor vaselor, cum ar fi arterele sau venele. Sângele circulă
datorită diferenţelor de presiune care îl propulsează în sistemul vascular. Acest
lichid se scurge astfel cu fluiditatea dintr-o regiune de înaltă presiune, cum este
aorta, spre o regiune de joasă presiune, cum sunt marile vene.

3. Circulaţia sângelui este frânată de frecarea lichidului de pereţii vaselor. Acest

fenomen se numeşte rezistenţă periferică
ETIOLOGIA ȘI SIMPTOMELE
AFECȚIUNILOR
CARDIOVASCULARE
 Principalele cauze ale apariției afecțiunilor sistemului
cardiovascular sunt:
 1. perturbările organice cu caracter congenitale sau dobândite
 2. perturbări regulamentului de funcţionare a inimii şi vaselor
sangvine.
 3. factorii de risc:
 - hipodinamia (micşorarea regimului locomotor);
 - mediul social nefavorab
 il (stresul la serviciu, probleme de familie);
 - mediul înconjurător nefavorabil;
 - obiceiuri dăunătoare (fumatul, alcoolismul);
 - nerespectarea regimului alimentar ş.a.;
. SIMPTOMELE AFECŢIUNILOR
SCV
Durerea Edememul
Tahicardia Cianoza
Aritmia Tusea
Dispneea  Palpitaţii
 OBIECTIVELE KINETOTERAPIEI
ÎN AFECŢIUNILE S.C.V.

1. profilaxia(adică până la trecerea bolii într-o

formă cronică);
2. obiective terapeutice (pentru
preîntâmpinarea complicaţiilor);
3. reabilitarea (normalizarea funcţionării
organelor şi sistemelor);
4. tratamentul de întreţinere (a nu permite
dezvoltarea ulterioară a afecţiunii cronice,
cauzând înrăutăţirea stării pacientului);
 CONTRAINDICAŢIILE APLICĂRII
MIJLOACELOR KINETOTERAPIEI:
Toate contraindicaţiile poartă un caracter vremelnic. Din ele de bază fiind:
 1. perioada acută a bolii (miocardita, angina pectorală, infarctul ş.a.);
 2. complicaţiile severe a altor organe şi sisteme din cauza insuficienţei cardiace.
La antrenamentele fizice cu scop de asanare este nevoie să ţinem cont de contraindicaţiile
categorice a aplicării acestora şi anume:
 3. viciile cardiace congenitale şi stenoza (îngustarea) orificiului atrioventricular;
 4. insuficienţa cardiacă şi pulmonară, ce se manifestă prin dispnee și edeme;
 5. insuficienţa coronară severă, ce se manifestă în pauze sau la efort fizic minimal cu dureri
în regiunea inimii, dispnee, aritmie ş.a.;
 6. afecţiuni cronice renale, cu manifestări clinice severe cronice (glomerolonefrita).
 7. tensiune arterială ridicată (200/ 120), care nu poate fi scăzută cu ajutorul substanţelor
farmacologice hipotensive.
 8. dereglarea pronunţată a ritmului cardiac (aritmia atrială );
 9. tromboflebita (inflamaţia venelor de la picioare);
 10. hiperfuncţia glandei tiroide (tirotoxicoza).
 ELEMENTELE ANATOMICE
ALE SISTEMULUI RESPIRATOR
 CĂILE RESPIRATORII
Căile superioare
 Nas – formațiune mediocefalică cu caracteristici specifice fiecărui individ, cu dublu rol –
respirator și olfactiv.
 Cavitatea nazală – este împărțita în 2 cavități numite fose nazale de un perete median
(septul nazal).
 Faringe - organ musculos căptuşit cu o mucoasă, care reprezintă locul de încrucișare a caii
respiratorii (laringele) cu cea digestiva (esofag). Faringele este delimitat în partea superioară
de cavitatea bucală prin baza limbii, amigdale, arcul palatin, iar de cavitatea nazală de
coanele nazale.
Căile respiratorii inferioare
 Laringe – este un organ cartilaginos, căptuşit cu o mucoasă în interior, situat între laringe și
trahee. Laringele, pe lângă rolul de protejare a caii respiratorii, este și un organ al fonaţiei.
 Trahee - conduct fibrocartilaginos care continuă laringele, situat înainte de esofag
 Bronhii - 2 canale ce transporta aerul între trahee și plămâni
 Bronhiole – ramificații ale bronhiilor în lobul pulmonar, care se termină cu alveolele
pulmonare
 Alveole pulmonare - saci care se umplu cu aer și la nivelul cărora se face schimbul de
oxigen cu dioxid de carbon. Fiecare plămân conține aproximativ 300 milioane de alveole.
 PLĂMÂNII
 Plămânul este un organ pereche, localizat în cavitatea toracică, de
o parte şi de alta a inimii. Plămânii permit intrarea aerului în
interiorul corpului în vederea asigurării schimburilor de gaze cu
sistemul circulator.
 Plămânii sunt principalele organe implicate în respiraţie. Aceştia
au forma unei jumătăţi de con şi sunt acoperiţi cu pleură viscerală.
Culoarea plămânilor este variabilă cu vârsta şi în funcţie de
anumiţi factori (fumat, poluare etc.): la făt culoarea lor este roşie-
brună, la copil gri-roz, la adult cenuşiu, care cântăresc aproximativ
700 g fiecare, cel drept fiind puţin mai greu decât cel stâng.
 Capacitatea totală a plămânilor este de aproximativ 5.000 cmc de

aer.
 MUȘCHII RESPIRATORI:
 Inspiratori:
- principali (participa la respirația neforțata): diafragm;
intercostali externi.
 - accesori (participă la realizarea inspirului forțat):
sternocleidomastoidieni (2); scaleni (6); fibrele
ascendente ale trapezului; serratus sup.; pectorali.
 Expiratori:
 în expirul neforțat: expirul neforțat este pasiv;
 - în expirul forțat: intercostali interni; abdominali;
serratus postero-inferior.
 Mușchiul diafragm:
 - aria suprafeței diafragmului este de 250 cm2
 TIPURILE DE RESPIRAŢII
 Respirația abdominală (diafragmatică) este respirația caracteristică
bărbaților și se realizează prin intermediul mușchiului diafragm, mușchi cu
cea mai mare pondere în actul respirator. Respirația abdominală, este
incompletă pentru că aerarea se realizează numai în zonele inferioare ale
plămânului. Are și avantaje : stimulează activitatea inimii, scade tensiunea
arterială, stimulează digestia și reglează activitatea intestinală etc.

 Respirația costal inferioară ( mijlocie), se întâlnește frecvent la bărbații în

jurul vârstei de 40 ani. Această respirație include și o parte din respirația
abdominală. Realizează o aerare a zonei mijlocii a plămânilor. Respirația
mijlocie, efectuată sistematic, are influențe pozitive asupra unor organe
interne : inimă, ficat, stomac etc.

 Respirația costal superioară ( claviculară) este caracteristică femeilor. În

acest tip de respirație cutia toracică este ridicată de coastele superioare,
umeri și clavicule. Astfel, aerul pătrunde spre vârfurile plămânilor.
 VOLUMELE PULMONARE
 a) Volumul curent: aproximativ 500 ml, reprezintă
volumul de aer inspirat si expirat pe parcursul unei
respiraţii normale;
 b) Volumul inspirator de rezerva: aproximativ 3.000 ml,
reprezintă volumul suplimentar de aer care poate fi inspirat
peste volumul curent;
 c) Volumul expirator de rezervă: aproximativ 1.100 ml,
reprezintă volumul de aer care poate fi expirat în urma
unei expiraţii forţate după expirarea unui volum curent;
 d) Volum rezidual: aproximativ 1.200 ml, reprezintă
volumul de aer rămas în plămâni după o expiraţie forţată.
 SE DEREGLEAZĂ FUNCŢIA
RESPIRATORIE ÎN URMĂTOARELE
CAZURI:
1. Micşorarea suprafeţei respiratorii – în caz de
procese inflamatorii î plămâni (pneumonia, tuberculoza
etc.);
2. Micşorarea elasticităţii ţesutului pulmonar – în
pneumonia cronică, bronşita cronică, astmă bronşic;
3. Dereglarea funcţiei de drenaj – cauza fiind cel mai
des spasmul musculaturii bronhiilor în astm bronşic;
4. Dereglarea difuziei gazelor – apare în pneumonii,
pneumoscleroză, tuberculoză (înlocuirea ţesutului
pulmonar cu ţesut conjunctiv)
SEMNE ŞI SIMPTOME ASOCIATE
 dispnee
 alterarea stării nerale
 astenie fizică
 febră/frisoane
 transpiraţii
 inapetenţa
 durere toracică: junghi toracic
 tuse
 hemoptizie
OBIECTIVELE KINETOTERAPIEI:

1. Scăderea costului ventilaţiei şi tonifierea musculaturii

respiratorii;
2. Ameliorarea distribuţiei intrapulmonare a aerului;
3. Corectarea schimburilor gazoase şi a gazelor din sânge;
4. Readaptarea la efort;
5. Măsuri de recuperare a sindromului obstructiv
6.Readaptarea la efort prin antrenament progresiv şi
ergoterapie
7. Reînserţia socio-profesională
CONTRAINDICAŢIILE APLICĂRII
KINETOTERAPIEI:

 insuficienţă respiratorie gradul III,

 abcese pulmonare cu pătrundă în bronhii,
 tuse cu sânge sau de ameninţare,
 starea de rău astmatic,
 atelectazia pulmonară,
 acumularea cantităţii mari de lichid în cavitatea
pleurala
 BIBLIOGRAFIA

 1. Marcu Vasile Bazele teoretice ale exerciţiilor fizice

în kinetoterapie, Editura Universităţii Oradea, Oradea,
1995
 2. Obraşcu C., Exerciţii fizice pentru bolnavii cardio-
vasculari. Bucureşti, Editura Medicală, 1989
 3. Oghiană G., Rolul kinetoterapiei în recuperarea
bolnavilor cardiaci, Editura PIM, 2006