FUNDAŢIA ECOLOGICĂ GREEN

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ FEG

ASISTENT MEDICAL GENERALIST

PROIECT DE ABSOLVIRE

COORDONATOR, ABSOLVENT
Prof. Nursing Cazacu Maria
Udrescu Mioara
SESIUNEA AUGUST 2019
FUNDAŢIA ECOLOGICĂ GREEN
ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ FEG
DOMENIUL: SĂNĂTATE ŞI ASISTENŢĂ PEDAGOGICĂ
SPECIALIZAREA: ASISTENT MEDICAL GENERALIST

CONDUITA DE URGENȚĂ ÎN ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU INFARCT DE MIOCARD

COORDONATOR, ABSOLVENT,
Prof. Nursing Cazacu Maria
URESCU MIOARA

SESIUNEA AUGUST 2019

MOTTO

Viața poate fi traită oriunde. Decorul nu are nicio importanță, esențială este intensitatea.

Cezar Petrescu
CUPRINS
Argument

Am abordat această temă deoarece infarctul de miocard, manifestat sub diverse aspecte de evoluţie,
reprezintă azi una din cele mai frecvente cauze de suferinţă cardiacă fiind considerată urgenţă, fapt ce m-a
determinat sa aleg această temă de studiu cât şi pentru instruirea mea profesională.
Studiind această afecţiune, am putut observa îndeaproape pacienţi cu diferite cazuri de infarct de
miocard. Consider că, este o temă interesantă, atât din punct de vedere teoretic cât şi practic, cu o
bibliografie vastă, studiată în amănunt.
Mi-am structurat lucrarea în două capitole, în care am descris ,,infarctul de miocard’’ din punct de vedere
general, formele clinice, tabloul clinic, diagnosticul diferenţial, tratamentul infarctului de miocard cât şi
rolul asistentei medicale în tratarea acestuia.
Această lucrare are un rol important în dezvoltarea mea ca viitor asistent medical, prin a cărei
prismă am reuşit să descopăr în amănunt în ce constă această meserie.Va reprezenta o îmbunătăţire a
activităţii mele în Cadrul Asistenţilor Medicali şi în acelaşi timp un prim pas către viitoarea mea carieră.
Capitolul I
ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA INIMII

I.1 Introducere

Aparatul cardio-circulator este format dintr-un organ central-inima şi un sistem închis de vase, format
din artere-capilare-vene.
Arborele circulator este format din artere, capilare şi vene.
Arterele sunt vase sangvine prin care circula sângele de la inimă în întreg organismul. Calibrul arterelor
scade de la inima spre periferie.
Venele sunt vase care aduc sângele la inimă. Calibrul lor creşte de la periferie spre inimă.
Capilarele sunt vase cu calibru mic, prin care se face schimbul nutritiv între sânge şi celule. Sângele
circulă într-un singur sens: artere-capilare-vene. Arterele si venele poartă diferite denumiri, după regiunea
şi organul pe care-l irigă.
În structura arborelui circulator exista:

Circulaţia mică;
Circulaţia mare;

Figura 1. Circulaţia sângelui în organism

 Circulaţia mare trasportă oxigen spre ţesuturi şi organe, aduce CO2 de la ţesuturi şi organe spre inimă,
având traseul: inimă-artere-organe-vene-inimă.
Circulaţia mică asigură transportul sângelui neoxigenat de la cord spre plămâni şi a celui încărcat cu
oxigen înapoi la inimă.

Circulaţia sângelui prin artere se face prin împingerea sângelui ca urmare a contracţiei ventriculelor.
Sângele este împins cu intermitenţă prin contracţii, dar el curge în curent continuu, datorită elasticităţii
pereţilor arteriali.
Sângele circulă prin întreg organismul printr-o reţea vastă de vase care se ramifică, astfel încât să irige
şi cea mai îndepărtată celulă, într-un continuu pe tot parcursul vieţii. Sângele care circulă prin vasele
sanguine transportă nu numai oxigen, ci şi alte substanţe nutritive indispensabile funţionării organismului;
în acelaşi timp transportă dioxidul de carbon şi substanţe reziduale de la nivelul ţesuturilor, care
acumulate devin toxice. Această circulaţie în dublu sens nu se opreşte niciodată.
Atriul drept împinge sângele prin artera pulmonară către plămâni( circulaţia mică), unde lasă dioxidul
de carbon şi se încarcă cu oxigen prin hematoza pulmonară.
Sângele oxigenat ajunge în ventriculul stâng, iar de aici, prin circulaţia mare se distribuie în tot corpul.
Arterele mari se divid în ramuri din ce în ce mai mici până formează reţeaua capilară. Arterele au pereţi
musculari, sunt elastice, iar prin contracţie şi prin relaxare reglează fluxul sanguin.
În circulaţia mare, prin artere circulă sânge oxigenat, iar prin vene sânge încărcat cu dioxid de carbon.
Capilarele venoase se reunesc în venule, iar acestea se varsă în vene din ce în ce mai mari, până la cele
două vene cave: inferioară şi superioară.
Sistemul circulator este un sistem închis în care lichidul circulant trebuie să rămână mai mult sau mai
puţin neschimbat atât calitativ, cât şi cantitativ.
 Orice modificare atrage după sine declanşarea unor mecanisme complexe de reglare, astfel încât să fie
menţinută homeostazia. Perturbarea mecanismelor reglatorii sau alterarea organică a sistemului circulator
sau cauzatoare de afecţiuni grave, iar uneori devin incompatibile cu viaţa.
Pulsul este o manifestare periferică a activităţii mecanice a inimii, constând într-o undă expansivă
periodică, sincronă cu ejecţia ventriculară, percepută la palparea unei artere pe ţesutul dur subadiacent.
Reprezintă unda de şoc ce ia naştere prin destinderea pereţilor arteriali de către volumul de sânge expulzat
din ventriculul stâng în timpul sistolei ventriculare care se propagă de lungul acestora odată cu coloana de
sânge arterial. Poate fi perceput prin palparea unei artere superficiale comprimată incomplet pe un plan
dur.
Pulsul reflectă starea funcţională a inimii şi a sistemului arterial.
Pulsul normal la adult este cuprins între 60-100 pulsaţii pe minut.

I.2 Inima

Inima este un organ musculos, cavitar, de aproximativ 300 g cu un volum care a fost comparat cu
volumul pumnului drept al unui adult.
Inima este un organ musculo-cavitar, nepereche, tetracameral, situat in mediastin, orientat cu vârful la
stânga, în jos şi înainte şi cu baza în sus, la dreapta şi înapoi. Din punctele de vedere: anatomic, fiziologic
şi patologic se deosebesc o inimă (cord) stângă şi o inimă dreaptă.

Figura 2. Inima
 Inima are o structură musculo-cavitară unică, al cărei principal rol este acela de a pompa continuu sânge
în corp. În 24 de ore, pot trece prin inimă aproximativ 4000 de litri de sânge.
În 70 de ani de viaţă, inima se contractă şi se relaxează în medie de 2 miliarde şi jumătate de ori şi
pompează circa 5 litri şi jumătate de sânge prin aproximativ 96000 km de vase sangvine.
Inima este formată din 3 straturi:
stratul extern numit epicard; el ţine de la învelişul inimii sau pericard;
stratul mijlociu muscular sau miocardul, cel mai dezvoltat şi mai important;
stratul intern sau endocardul care căptuşeşte cavităţile inimii; este transparent şi foarte subţire.
Structura sa este perfect adaptată funcţiei pe care o îndeplineşte; ţesutul cardiac are anumite caracteristici,
care sunt tipice atât ţesutului muscular neted cât şi celui striat. Aceasta este o particularitate care
garantează o astfel de activitate constantă, dificilă şi de durată. Inima este localizată în mijlocul unui
circuit în formă de 8 şi este compartimentată structural şi funcţional într-un asemenea mod încât creează o
pompă dublă: jumătate stângă pompează sângele oxigenat care vine din venele pulmonare în aortă şi de
aici în ăntregul corp; jumătatea dreaptă pompează sângele slab oxigenat care vine din venele pulmonare
în aortă şi de aici la plămâni. Fiecare jumătate a inimii este împărţită în două camere: cea superioară se
numeşte atriu şi funcţionează ca un punct de colectare a sângelui venit prin vene; cea inferioară se
numeşte ventricul şi se contractă puternic, dând sângelui suficientă presiune pentru a curge prin circulaţia
sistemică sau pulmonară.
Cele două jumătăţi ale inimii(dreaptă şi stângă) sunt separate de un sept intratrial,. iar partea inferioară
se numeşte sept interventricular. Atriile şi ventriculii sunt de asemenea, separaţi prin orificiile
atrioventriculare prevăzute cu valvele atrioventriculare: o formaţiune membranoasă ancorată prin cordaje
tendinoase neelastice, care o menţin în poziţie şi care se ramifică pe muşchii papilari, care prezintă
proeminenţe ale trabelulelor din pereţii ventriculilor. Ventriculii şi muşchii papilari se contractă simultan.
Aceasta determină închiderea valvelor şi previne refluxul sangvin dintr-o cameră în alta.
Inima este aşezată în torace între cele două regiuni pleuropulmonare, deasupra muşchiului diafragma şi
ocupă compartimentul mijlociu al etajului mediastinal inferior. Are forma unui con turtit sau a unei
piramide triunghiulare, culcate oblic. Vârful acesteia este orientat anterior, inferior şi spre stânga , pe când
baza priveşte posterior, superior şi spre dreapta.
Dimensiuni
În medie lungimea inimii este de 10 cm, lăţimea 11-12 cm, grosimea 13-14 cm, înălţimea 8 cm, iar
circumferinţa bazei 25 cm. Aceste valori sunt ceva mai reduse la sexul feminin şi cresc la persoane
trecute de 50 de ani chiar lipsa oricărei afecţiuni cardiace.
Greutatea inimii la naştere atinge în medie 25 g, ajunge la circa 100 g la vârsta de 10 ani, iar la adult
variază între 250 şi 300 g. Aceste valori sunt mai mari la persoanele care efectuează munci fizice grele ca
şi la sportivii antrenaţi.
Consistenţa organului este fermă, mai ales la niveluL ventriculilor şi în particular la nivelul
ventriculului stâng. Ea sporeşte în sistolă.
Culoarea inimii normale este roşiatică, mai închisă la nivelul inimii drepte venoase; în jurul vaselor şi
în şanţurile inimii grăsimea acumulată sub epicard apare de culoare gălbuie.
Inima are forma unui corn turtit, culcat oblic. Ea prezintă astfel:
trei feţe: anterioară, inferioară şi stângă;
trei margini: dreaptă, stângă anterioară şi stângă posterioară;
o bază;
un vârf;
Suprafaţa externă a inimii este străbătută de o serie de şanţuri, care indică limita de separaţie dintre
cavităţile organului. Ea este accidentată în plus de emrgenţa sau terminarea diferitelor vase mari, care
pleacă din inimă sau se deschid în aceasta.
Şanţul atrioventricular sau coronar are dispoziţie aproape circulară, fiind întrerupt anterior de către
emergenţa aortei şi trinchiului arterial pulmonar. El străbate cele două feţe şi marginile inimii pe care le
separă într-o porţiune atrială către bază, mai mică şi alta ventriculară mai mare, spre vârful inimii.
Artificial se descriu acestui şanţ o porţiune anterioară( şanţul atrioventricular sau coronar anterior) şi o
porţiune posterioară( şanţul atrioventricular sau coronar posterior)

Figura 3. Atriile şi ventriculele inimii

 Atriile sunt separate prin şanţul intraarteriar anterior şi posterior, mai evident în partea posterioară.
Între cei doi ventriculi se desfăşoară şanţul interventricular.
El prezintă un segment anterior(sulcus interventricularis anterior) şi un segment posterior(sulcus
interventricularis posterior), care încep la nivelul şanţului atrioventricular şi se unesc în dreapta vârfului la
nivelul marginii drepte a inimii, unde determină incizura apicală.
Cu excepţia şanţului interatrial, celelalte conţin vase ce sunt acoperite de grăsime. Şanţurile interatriale
şi interventriculare constituie împreună şanţul longitudinal care separă inima dreaptă venoasă de inima
stângă arterială.

I.3 Structura inimii

Atriile
Sunt cavităţi neregulate cuboidale aşezate spre baza inimii prezentând fiecare câte 6 pereţi. Peretele lor
medial este comun ( peretele septal); el este reprezentat de septul interatrial.
Peretele anterior corespunde ventriculilor şi prezintă orificiulde comunicare cu ventriculul
corespunzător(orificiul atrioventricular).
Fiecare atriu are câte o prelungire numită auricul sau urechiuşă. Capacitatea atriilor este mai redusă ca
aceea a ventriculilor, iar pereţii lor mai subţiri şi mai netezi.
Atriul drept ( atrium dextrum) recepţionează sângele venos al marii circulaţii(prin cele două vene cave:
superioară şi inferioară)ca şi cea mai mare parte a sângelui venos al inimii(prin sinusul coronar şi venele
cardiace mici).
De formă ovalar-cuboidală, atriului drept i se descriu 6 pereţi: anterior, posterior, superior, inferior,
medial( septal) şi lateral
Figura 4. Compartimentarea inimii

B. Atriul stâng ( atrium sinistrum) cu capacitate ceva mai redusă şi de forma unui sac alungit transversal
primeşte sângele arterial oxigenat prin cele 4 vene pulmonare pe care apoi îl transmite ventriculului stâng,
iar acesta îl pompează în circulaţia mare.
Atriul stâng are şase orificii:
patru vene pulmonare;
orificiul atrio-ventricular stâng prevăzut cu valva bicuspidă(mitrală);
orificiul urechiuşei stângi (o prelungire în fund de sac a atriului stâng);

Ventriculii
Sunt aşezaţi înaintea şi dedesubtul atriilor, către vârful inimii. Au pereţii mai groşi (în special
ventriculul stâng) şi capacitate mai mare. Sunt despărţiţi de atrii prin baza lor şi despărţiţi unul de celălalt
prin septul interventricular. Au formă piramidală sau conică cu baza orientată spre atrii. Baza fiecărui
ventricul prezintă orificiul atrioventricular şi orificiul arterial (pulmonar în dreapa şi aortic în stânga).
Vârfurile ventriculilor sunt orientate către vârful inimii.
Cavitatea fiecărui ventricul prezintă două compartimente cu rol şi morfologie diferite:
un compartiment de recepţie care primeşte în diastolă sângele din atrii; este aşezat în dreptul orificiului
atrioventricular şi are pereţii accidentaţi;
un compartiment de evacuare din care sângele este expulzat în timpul sistolei în arteră. Se găseşte în
dreptul orificiului arterial şi pereţii săi netezi.
Suprafaţa internă a pereţilor ventriculari este accidentată de numeroase proeminenţe musculare numite
trabecule cărnoase sau coloane musculare. Acestea sunt de trei ordine:
Coloane musculare de ordinul I numite muşchi papilari sau pilierii inimii (musculi papillares);au formă
conică cu baza aderentă la perete şi vârful liber (uneori bifid sau multifid) de pe care pleacă corzile
tendinoase ( chordae tendiane) către valvula atrioventriculară.
Coloane musculare de ordinul II (vortex cordis) de aspectul unor arcuri musculare cu ambele extremităţi
fixate pe peretele ventricular şi cu porţiunea mijlocie liberă;
Coloane musculare de ordinul III (trabeculae carneae) ca nişte reliefuri aderente pe toată lungimea de
peretele ventricular;
Spre vârful fiecărui ventricul se întreţes numeroase coloane de ordinul II şi III, dând astfel zona
cavernoasă.
Orificiile de la baza ventriculilor sunt prevăzute cu un aparat valvular cu rol de supapă de reglare a
circulaţiei intracardiace a sângelui. Astfel, valvulele atrioventriculare la orificiile cu acelaşi nume permit
trecerea sângelui doar din atrii spre ventriculi, iar vavulele semilunare ale orificiilor arteriale direcţioneză
sângele doar dinspre ventricul spre artere. Aparatul valvular se fixează de scheletul fibros al inimii şi este
constituit din ţesut fibroelastic tapetat de endocard.

Ventriculul drept (ventriculus dexter) are forma unei piramide triunghiulare şi în consecinţă prezintă trei
pereţi (ventral, caudal, medial), o bază şi un vârf.
Orificul trunchiului arterial pulmonar (ostium trunci pulmonaris) mai mic, ocupă porţiunea superioară a
bazei ventriculului drept.
Prezintă trei valvule semilunare (sigmoide) dintre care una anterioară , una dreaptă şi una stângă
( valvula semilunaris anterior, dextra et sinistra).
B. Ventriculul stâng ( ventriculul sinister) are forma unui con turtit transversal şi în consecinţă
prezintă doi pereţi, două margini, o bază şi un vârf. Cei doi pereţi (unul lateral sau stâng, altul medial sau
drept) se privesc prin concavitatea lor.
Figura 6. Ventriculul stâng
 Orificiul aortic (ostium aortae) este aşezat deasupra şi spre dreapta orificiului atrioventricular stâng şi
are un diametru ( 15 mm) mai redus decât orificiul pulmonar. Prezintă trei valvule semilunare (sigmoide)
orientate astfel: dreaptă, stângă şi posterioară ( valvula semilunaris dextra, sinistra et posterior). Ele sunt
mai groase ca şi cele ale arterei pulmonare. Din partea superioară a sinusurilor valvulare drept şi stâng
iau naştere artere coronare ale inimii.

Figura 7. Arterele coronare

Arterele pericardului sunt:

artera pericardică anterosuperioară- din artera toracică internă;
artera pericardică anteroinferioară- din partea toracică internă;
artere pericardice laterale ( două până la patru)- din artera toracică internă;
ramurile pericardice (anterioară şi posterioară)- din artera frenică superioară.
Venele pericardului drenează sângelevenos astfel:
venele bazei pericardului - spre venele toracice interne;
venele feţei anterioare şi feţelor laterale - spre venele frenice s7uperioare şi trunchiurile venoase
branhiocefalice;
venele feţei posterioare - spre vena azigos şi venele hemiazigos.
Limfaticele pericardului, puţin numeroase , drenează limfa spre nodurile intertraheobronhice şi frenice.
Inervaţia pericardului provine din simpaticul toracal şi din nervii vagi. . În jurul venei cave inferioare
pericardul este inervat de fibre din nervul frenic drept.
Arterele inimii poartă numele de artere coronare. Ele sunt în numar de două: artera coronară stângă şi
artera coronară dreaptă. Iau naştere din porţiunea iniţială a aortei ascendente ( bulbul aortic), fiind
primele ramuri colaterale; au un traiect sinuos subepicardic şi sunt însoţite de vene, vase limfatice, nervi
şi o masă de grăsime. Este asigurată de vasele coronare care descriu în jurul inimii o veritabilă coroană
vasculară, de unde şi numele pe care îl poartă. Ele au un traiect sinuos ce le permite destinderea în
dinamica inimii.
Arterele inimii poartă numele de artere coronare. Ele sunt în număr de două: artera coronară stângă şi
artera coronară dreaptă. Iau naştere din porţiunea iniţială a aortei ascendente ( bulbul aortic ), fiind
primele ramuri colaterale; au un traiect sinuos subepicardic şi sunt însoţite de vene, vase limfatice, nervi
şi o masă de grăsime. Este asigurată de vasele coronare care descriu în jurul inimii o veritabilă coroană
vasculară, de unde şi numele pe care îl poartă. Ele au un traiect sinuos ce le permite destinderea în
dinamica inimii.
Artera coronară stângă ia naştere din bulbul aortei printr-un orificiu situat deasupra valvulei semilunare
stângi.
De la origine se îndreaptă oblic în jos şi spre stânga, trecând posterior de triunchiul aortei pulmonare.
Ajunsă la şanţul coronar anterior se bifurcă dând naştere la artera interventriculară anterioară şi artera
circumflexă.
Artera interventriculară anterioară descinde spre vârful inimii prin şanţul interventricular anterior. Ea
mai poartă şi numele de " artera morţii subite ", fiind frecvent afectată în infarctul miocardic.
Artera circumflexă sau atrioventriculară parcurge porţiunea stângă a şanţului coronar ( atrioventricular
anterior), înconjoară marginea stângă a inimii, trece în şanţul coronar posterior şi se termină la locul unde
acest şanţ întâlneşte şanţul interventricular posterior.
Artera coronară dreaptă porneşte din bulbul aortei printr-un orificiul situat deasupra valvulei
semilunare drepte, descinde între triunchiul arterei pulmonare şi auriculul drept, ajunge la şanţul coronar
unde se inflectează spre dreapta, străbate porţiunea dreaptă a şanţului coronar anterior, înconjoară
marginea dreaptă a inimii, trece în şanţul coronar posterior şi la locul unde acesta întâlneşte şanţul
interventricular posterior, se inflecteză din nou pentru a descinde spre vârful inimii prin şanţul
interventricular posterior sub numele de arteră interventriculară posterioară.
 Ramurile arterei coronare prezintă între ele anastomoze, dar acestea sunt insuficiente astfel încât dacă o
ramură este obstruată, aportul sanguin în teritoriul deservit de această ramură nu se mai poate realiza,
aportul prin anastomoză fiind complet insuficient, astfel încât în teritoriul afectat se va instala necroza
tisulară- infarctul miocardic.
În concluzie, dacă anatomic, anastomozele există din punct de vedere funcţional ele pot fi considerate
ca inexistente şi în consecinţă, circulaţia inimii putând fi socotită a fi circulaţie de tip terminal.

Vena coronară mare colecteză marea majoritate a sângelui venos al inimii.

Ea porneşte de la nivelul vârfului inimii, străbate şanţul interventricular anterior şi la locul unde acest
şanţ întâlneşte şanţul coronar anterior, se inflecteză spre stânga după ce în prealabil a primit ca afluent
vena atrioventriculară dreaptă. Apoi parcurge porţiunea stângă a şanţului coronar anterior, înconjoară
marginea stângă a inimii, trece în şanţul coronar posterior şi apoi se continuă cu o porţiune dilatată ce
poartă numele de sinus coronar care ocupă cele 2/3 stângi ale şanţului coronar posterior şi se deschide pe
peretele inferior al atriului drept printr-un orificiu prevăzut cu valvula lui Thebesius. La nivelul unde vena
coronară mare se continuă cu sinusul coronar se află valvula Vieussens, iar în interiorul sinusului se
găsesc mici valvule descrise de Laul şi Marshall. Înainte de vărsarea sa în atriul drept sinusul coronar
primeşte ca afluenţi vena interventriculară posterioară şi vena coronară mică.
Vena coronară mică îşi are originea la marginea dreaptă a inimii, străbate porţiunea dreaptă a şanţului
coronar posterior şi se varsă în sinusul coronar.
Vena interventriculară posterioară porneşte de la nivelul vârfului inimii, parcurge şanţul
interventricular posterior şi se deschide în sinusul coronar.
Vena atrioventriculară anterioară dreaptă îşi are originea la marginea dreaptă a inimii, trece prin
porţiunea dreaptă a şanţului atrioventricular sau coronar anterior şi se varsă în vena coronară mare.

I.4 Noţiuni de fiziologie a inimii.

Ciclul cardiac şi presiunea sanguină.

Revoluţia cardiacă: Trecerea sângelui din atrii în ventriculi şi apoi în arborele vascular împreună cu
fenomenele care determină şi însoţesc această deplasare de sânge, poartă numele de revoluţie cardiacă.
Revoluţia cardiacă durează 0,8 secunde şi cuprinde contracţia atriilor sau sistola atrială, care durează
0,1 secunde; contracţia ventriculilor sau sistola ventriculară, care dureză 0,3 secunde, relaxarea, repausul
întregii inimi sau diastola generală, care dureză cca 0,4 secunde.
Inima este o pompă aspiratoare-respingătoare, circulaţia sângelui fiind posibilă datorită contracţiilor lor
ritmice. Revoluţia cardiacă începe cu umplerea atriilor în timpul diastolei atriale, sângele vends din
venele cave pătrunzând în atriul drept, iar sângele din venele pulmonare, în cel stâng.
Odată relaxate, atriile se umplu cu sânge;
Presiunea atrială creşte, pe măsură ce atriile se umplu cu sânge; aceasta declanşează deschiderea valvelor
atrioventriculare;
Atriile se contractă, declanşând umplerea rapidă a ventriculilor;
Ventriculii încep să se contracte: aceasta declanşează închiderea valvelor atrioventriculare;
Presiunea din interiorul arterelor;
Aceasta determină deschiderea valvelor semilunare: sângele curge în artere din ventriculii care se golesc
şi se relaxează;
Atriile deja relaxate, se reumplu cu sânge, iar ciclul continuă.
Contraţia celulelor musculare cardiace este spontană: chiar dacă toţi nervii care ajung la inimă ar fi
întrerupţi inima ar continua să se contracte. Nodulul sinoatrial, un grup de celule cardiace plasate în
porţiunea superioară a atriului drept, care ,,iniţiază" ciclul cardiac, reglează contracţia progresivă şi
coodronată a tuturor celulelor. Se produce o ,,undă de excitaţie" care se răspândeşte în ambele atrii,
determinând contracţia lor simultană, odată ce impulsul ajunge la nodulul atrioventricular, un grup de
celule situate în apropierea podelei atriului drept, această undă s-a răspândit suficient pentru a permite
atriilor să se contracte complet înainte ca ventriculii să înceapă să se contracte.
Capitolul II
INFARCTUL DE MIOCARD

II.1 Definiţie

Infarctul miocard acut este definit de prezenţa unei necroze miocardice într-o zona determinată a
miocardului ventricular, consecinţă a suprimării abrupte a fluxului coronarian sau a creşterii abrupte a
consumului de oxigen al miocardului pe fondul unor stenoze coronariene preexistente. Persistenţa
îndelungată a ischemiei se insoţeşte de necroza miocardului ventricular într-o zonă centrală înconjurată de
o arie de ţesut miocardic prezentând ischemie severă reversibilă. Aria de necroză poate să includă întreg
peretele miocardic, de la endocard la epicard sau poate să fie limitată la zona subendocardiacă sau
subepicardică. Zona de necroză miocardică apare de obicei în teritoriul aferent unei artere coronare
trombozate.

Figura 8. Vascularizaţia inimii

II.2 Etiologie

Aspecte etilogice ale infarctului de miocard cuprind factori determinanţi şi factori declanşatori:
Factori predispozanţi: ateroscleroza coronariană, stenoza congenitală coronariană, leziuni valvulare.
Factori determinanţi: în peste 95% din cazuri principalul factor cauzal al infarctului de miocard este
obstrucţia coronariană ca rezultat al evoluţiei aterosclerozei coronariene; factorii care produc
ateroscleroza coronariană acţionează de-a lungul timpului contituind factorii de risc.
 Factori de risc, cei mai importanţi dintre ei sunt:
vârsta şi fluxul ( după menopauză cazurile la femei sunt mai des întâlnite, predomină însă ca afectare
sexul masculin);
factorul genetic ( terenul ereditar reprezintă un factor major cu risc de 4-5 ori mai mare de afectare în
familiile cu antecedente de infarct);
dislipidemiile (creşterea lipidelor serice constituie un factor influţabil pentru apariţia infarctului);
hipertensiunea arterială ( valorile crescute ale tensiunii arteriale determină raportul de deterioare
coronariană);
fumatul, consumul de alcool, consumul de droguri, sedentarismul, stress-ul psihoemoţional, obezitatea,
etc.)â

Factori declanşatori:
Apariţia infarctului de miocard este determinat şi de:
infecţii acute ale tractului respirator;
intervenţii chirurgicale ( disecţii coronariene pentru angioplastie coronariană);
folosirea de contraceptive asociate cu consum de alcool, droguri, fumat;
stări psihice ( stress psihosocial, anxietate, tensiune nervoasă, etc;

II.3 Anatomie patologică

Leziunea specifică este necroza miocardului, care apare fie în urma ocluziei acute şi complete a unei
artere coronare prin tromboză, fie - mai rar - datorită hemoragiei peretelui arterei coronare sau ramolirii
unei plăci de aterom. O asemenea placă de aterom este formată din colesterol, leucocite, calciu şi alte
componente şi este înconjurată de