ANATOMIA APARATULUI CARDIOVASCULAR

Aparatul cardiovascular este format dintr-un organ contractil, inima, vase sanguine
(acestea reprezentând sistemul sanguin) și vase limfatice, care împreună cu ganglionii
limfatici, alcătuiesc sistemul limfatic.

Inima este un organ muscular, cavitar, de forma unui con turtit, care are rol de pompă
aspiro-respingătoare, ea având o putere mare de adaptabilitate la nevoile metabolice ale
organismului.

Așezare: Inima se găsește situată în etajul inferior al mediastinului anterior (etajul

cardiac), între cei doi plămâni și deasupra diafragmului. Ea este acoperită într-un sac fibro-
seros, numit pericard.

Dimensiuni și capacitate: Dimensiunile și capacitatea variază după individ, sex și

vârstă. De obicei, la bărbați, inima cantărește între 250 și 300 de grame și are o capacitate de
500-600 cm3.

Inima este împărțită în 4 camere: 2 atrii (stâng și drept) și 2 ventriculi (stâng și drept).
Fiecare atriu comunică cu ventriculul respectiv prin orificiile atrio-ventriculare, prevăzute cu
valve, care se deschid doar într-un anumit sens, spre ventriculele stâng- bicuspidă și drept –
tricuspidă.

Inima este constituită din trei straturi:

- endocardul care constituie tunica internă, căptușește toate cavitățile inimii. Este o membrană
lucioasă, transparentă și constituită din două straturi: un strat superficial, format dintr-un
endoteliu cu celule poligonate turtite și un strat profund, conjunctivo-elastic.

- miocardul care este constituit dintr-o rețea de fibre musculare cu o structură special,
alcătuind un sincițiu.

- epicardul, stratul de la exterior, reprezintă foița pericardului seros.

FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIOVASCULAR

Inima fiind un organ musculos, activitatea sa se caracterizează prin contracții și

relaxări, care se succed cu regularitate. Contracţia inimii se numeşte sistolă iar relaxarea di
astolă. O sistolă, împreună cu diastola care îi urmează reprezintă o revoluţie cardiacă sau un
ciclu cardiac.

Revoluția cardiacă sau ciclul cardiac (CC) este reprezentat de succesiunea

modificărilor de volum şi presiune din cavităţile inimii şi repetarea lor în timpul activităţii
cardiace.

Principii generale:

- activitatea electrică a inimii precede activitatea mecanică a acesteia;

- contracţia inimii drepte o precede cu 0,02 sec. pe cea a inimii stângi;

- circulaţia sângelui prin cavităţile inimii se face într-un singur sens: de la atrii la
ventriculi și de la ventriculi la vasele mari, fiind influențată de variația presiunii sângelui şi de
valve;

- deschiderea valvelor inimii se face în sensul circulaţiei sanguine prin cavităţile

inimii, iar închiderea valvelor se face în sens invers circulaţiei;

- valvele din dreapta inimii (tricuspidă şi pulmonară) se deschid înainte şi se închid

după cele din stânga inimii (mitrală şi aortică);

Fazele ciclului cardiac. CC cuprinde două faze mari:

- sistola care este reprezentată de contracţia inimii, având o durată de aproximativ 0,3
sec. În acest moment, ventriculii pompează sângele în marea şi mica circulaţie;

- diastola sau relaxarea inimii cu o durată de aproximativ 0,5 sec., în acest timp,
sângele venit de la atrii, umple ventriculii.

Studierea revoluției cardiace urmărește 5 aspecte:

- ciclul de pompare a sângelui în inimă

- perioada de deschidere și închidere a valvelor
- schimbările de presiune din atrii și ventriculi
- modificările volumelor ventriculare
 - zgomotele cardiace.

Marea și mica circulație alcătuiesc împreună un circuit închis, prin care sângele
circulă în organismul uman, astfel asigurând țesuturilor oxigen și substanțe nutritive necesare
supraviețuirii.

Circulația mare, care mai este numită și sistemică, pornește din ventriculul stâng, cu
artera aortă care se distribuie într-o rețea impresionantă până la periferia organismului. Aici,
sângele oxigenat merge în vasele capilare, care sunt cele mai mici vase sanguine din sistemul
circulator, unde au loc schimburile de substanțe pentru ca mai apoi să fie transportat de vene
înapoi la inimă, prin venele cave care se varsă în atriul drept, astfel se închide circuitul marii
circulații.

Mica circulație, sau circulația pulmonară, are un mare rol de a media schimbul gazos
de la nivel pulmonar. Din ventriculul drept pornește trunchiul arterelor pulmonare, care mai
apoi se distribuie la nivel pulmonar, aici se va oxigena sângele. Sângele revine din plămâni,
la inimă, prin venele pulmonare, iar apoi este pompat de către inimă în artera aortă și de aici
în întreg organismul.

Presiunea sub care circulă sângele în artere și care se transmite pereților vasculari
reprezintă tensiunea arterială. Ea este corelată cu sistola și diastola, astfel, în timpul sistolei
ventricolului stâng presiunea în aorta și ramificațiile ei mari crește brusc până la 120-149
mmHg, valoare care reprezintă presiunea (tensiunea) arterială maximă (sistolică). În timpul
diastolei are loc scăderea presiunii arteriale până la 70-80 mm Hg valoare denumită presiune
(tensiune) arterială minimă (diastolică).
HIPERTENSIUNEA ARTERIALA

Hipertensiunea arterială (HTA) reprezintă una dintre cele mai importante probleme de
sănătate publică, fiind cea mai frecventă boală cardiovasculară pe plan mondial.

Hipertensiunea arterială reprezintă un mare factor de risc pentru cazurile de atac de

cord (infarct miocardic), insuficiență cardiacă, anevrisme ale arterelor (de exemplu anevrism
aortic), boală arterială periferică și este cauza bolilor renale cronice. Chiar și o creștere
moderată a valorilor tensiunii arteriale este asociată cu o speranță de viață mai redusă.
Modificarea stilului de viață și a obiceiurilor alimentare pot aduce îmbunătățiri, ținând sub
control presiunea arterială, și pot reduce riscurile asociate cu complicații ale stării de sănătate.
Cu toate acestea, sunt persoane cărora li se implementează tratamentul medicamentos
deoarece schimbarea stilului de viață nu are efectul dorit sau este insuficient.

La noi în țară, HTA esențială apare, în general, după vârsta de 30 de ani, dar o dată cu
înaintarea în vârstă, frecvența ei crește, iar după vârsta de 60 de ani, femeile sunt mai
predispuse decât bărbații, la această boală.

Se estimează că presiunea arterială crescută a fost responsabilă pentru 9.4 milioane

decese şi 162 milioane ani de viaţă pierduţi în 2010 în întreaga lume. Conform studiilor,
numărul celor cu HTA a crescut de la 600 milioane în 1980 la aproape 1 miliard în 2008 ca
urmare a procesului de creştere a populaţiei şi a fenomenului de îmbătrânire şi se estimează o
creştere de până la 1,56 miliarde în 2025.

DEFINITIE

Hipertensiunea arterială reprezintă un sindrom clinic caracterizat prin creşterea de

durată a valorilor presiunii arteriale sistolice şi/sau diastolice. După Organizația Mondială a
Sănătății se consideră valori normale pentru presiunea maximă 110-140 mmHg, raportate la
vârstă, sex și greutate, iar pentru presiunea minimă 65-90 mmHg.

Hipertensiunea arterială este clasificată fie ca hipertensiune arterială primară

(esențială) sau hipertensiune arterială secundară. Majoritatea cazurilor fac parte din categoria
„hipertensiunii arteriale primare” și anume cam 90–95%, ceea ce înseamnă că presiune
arterială crescută nu are la bază o cauză medicală evidentă. Celelalte cazuri de 5-10% sunt
reprezentate de hipertensiunea arterială secundară și au la bază  afecțiuni la nivelul rinichilor,
arterelor, inimii sau sistemului endocrine.
 Dacă un individ are o anumită presiune arterială, dar din când în când se produc
creşteri moderate, iar apoi presiunea revine la valoarea iniţială, hipertensiunea se numeşte
oscilantă. Dacă creşterea presiunii arteriale este bruscă şi mare, producându-se şi manifestări
clinice caracteristice, hipertensiunea se numeşte paroxistică. În general, hipertensiunea
arterială (HTA) se instalează după vârsta de 30 de ani, dar cu înaintarea în vârstă, frecvența ei
crește.

Hipertensiunea arterială prezintă rareori simptome, astfel, de cele mai multe ori este
depistată în cursul unor examene medicale sau când sunt solicitate îngrijiri medicale pentru o
problemă de sănătate neînrudită. Unele persoane cu tensiune arterială crescută prezintă
dureri de cap (în special în zona cefei și în cursul dimineții), amețeli, vertij, tulburări de
vedere  acufene (zgomot sau vâjâit în urechi), sau episoade de leșin.

Sângele este transportat de inima la țesuturile organismului prin vase numite

artere, presiunea sângelui reprezentând forța cu care împinge sângele în pereții arterelor. La
fiecare bataie a inimii (60-70 batai pe minut în repaus), se pompeaza sânge în artere.
Presiunea arterială este maxima în momentul contracției inimii și pomparii sângelui. Aceasta
se numeste presiune arterială sistolică. Când inima se relaxeaza, între bătai, presiunea
arterială scade. Aceasta reprezintă presiunea arterială diastolică. Așadar, presiunea arterială
este caracterizată de aceste două valori, presiunea sistolică şi diastolică.

De regulă, ele sunt scrise una după alta, adică 140/70 mmHg, prima valoare
reprezentând presiunea sistolică, iar cea de-a doua reprezintă presiunea diastolică.

De cele mai multe ori, anumite activităţi fac ca presiunea arterială să crească sau să
scadă. De exemplu, dacă facem o activitate fizică (alergat, mers alert etc.), presiunea arterială
va creşte, iar când dormim sau doar stăm întinși, presiunea arterială va scădea, la fel și pulsul.
Aceste variaţii ale presiunii arteriale sunt normale.

MASURAREA TENSIUNII ARTERIALE

Scopul măsurării tensiunii arteriale este descoperirea modificărilor morfofuncţionale

ale inimii şi a vaselor de sânge. Măsurarea tensiunii arteriale se poate face prin metoda
clasică, de preferat cu sfigmomanometrul cu mercur, în cabinet sau la domiciliul bolnavului,
dar se poate măsura acasă și cu tensiometru electronic de către persoana care dorește să își
monitorizeze tensiunea.

Măsurarea TA prin metoda clasică.

Se efectuază la domiciliul bolnavului cu sfigmomanometru sau aparate electronice,

măsurătorile pot fi făcute de mai multe ori pe zi, de către bolnav sau de către un membru al
familiei. De cele mai multe ori, valorile TA înregistrate acasă, sunt mai mici decât cele
înregistrate în cabinetul medicului, deoarece bolnavul este în mediul lui și este mai relaxat.
Această metodă este importantă pentru stabilirea diagnosticului de HTA.

Monitorizarea ambulatorie automată a TA

Această monitorizare se face pe un interval de 24-48 de ore la tot câte 15-20 minute,
în timpul zilei şi la 30 de min în timpul nopţii, această metodă ajută la stabilirea
diagnosticului de HTA. Dacă valorile medii pentru cele 24 de ore obţinute prin monitorizarea
ambulatorie sunt > 135/85 mmHg, se consideră că există HTA. Această monitorizare a TA
este recomandată în special la următoarele grupe de pacienţi:

● Hipertensivii cu rezistenţă la tratament corect

● Hipertensivii care prezintă discordanţă între nivelele presionale şi gradul afectării

organelor ţintă.