Sunteți pe pagina 1din 18

Inima - structura, functiile inimii, ingrijirea

Inima este, din punct de vedere anatomic, un organ musculos, cavitar care pompeaza ritmic sangele in corp. Inima, sangele si vasele de sange alcatuiesc sistemul circulator, care este responsabil cu distribuirea oxigenului si a substantelor hranitoare si eliminarea dioxidului de carbon si a altor produse reziduale. Inima reprezinta motorul sistemului circulator. Ea trebuie sa functioneze neincetat deoarece tesuturile corpului, in special creierul, depind de o aprovizionare continua cu oxigen si substante hranitoare transportate de sange. Inima umana are forma unei pere de marimea unui pumn inchis si este situata in partea stanga, la circa patru sau cinci centimetri fata de linia mediana. Este alcatuita in principal din tesut muscular care se contracta ritmic impingand sangele catre toate partile corpului. Contractiile incep in embrion la circa trei saptamani de la concepere si continua de-a lungul intregii vieti a individului. Muschiul nu se odihneste decat pentru o fractiune de secunda intre batai. Intr-o viata de 76 de ani inima va bate de aproape 2,8 miliarde de ori si va pompa 169 de milioane de litri de sange. STRUCTURA INIMII Inima umana are patru camere. Cele doua camere superioare, atriul (auriculul) drept si stang, sunt camerele de primire a sangelui. Acestea colecteaza sangele adus de vene. Camerele inferioare ale inimii, ventriculul stang si drept, au rolul unor pompe puternice. Ele imping sangele prin artere, de la inima catre corp. Inima este o pompa cu doua camere, in care sangele circula prin doua sisteme inchise separate. Sangele incarcat cu oxigen paraseste ventriculul stang prin aorta. Circula prin corp si se intoarce dezoxigenat in atriul drept prin venele cave superioara si inferioara. Ventriculul drept pompeaza sangele prin artera pulmonara catre plamani, unde acesta schimba dioxidul de carbon cu oxigen. Sangele oxigenat se intoarce apoi, prin venele pulmonare, in atriul stang, pregatit pentru o noua circulatie arteriala. Partea dreapta si cea stanga a inimii sunt separate una de cealalta printrun perete de tesut (sept interventricular). Fiecare pompeaza sangele printr-un circuit separat de vase: dreapta impinge sangele sarac in oxigen catre plamani (circulatia mica), in timp ce stanga il distribuie pe cel bogat in oxigen in corp

(circulatia mare). Sangele care se intoarce din organism a cedat mare parte din oxigen si s-a incarcat cu dioxid de carbon din tesuturi. Acesta este colectat de doua vene mari, vena cava superioara si vena cava inferioara, care se varsa in atriul drept al inimii. De aici sangele trece in ventriculul drept care il va pompa prin artera pulmonara catre plamani, unde se va reincarca cu oxigen si va elimina dioxidul de carbon. Sangele, bogat acum in oxigen, se intoarce la inima prin arterele pulmonare care se varsa in atriul stang. De aici trece in ventriculul stang, unde va fi pompat prin aorta, cea mai mare artera a corpului. Artere mai mici care se ramifica din aorta distribuie sangele catre diferite parti ale organismului. Patru valve interioare impiedica alunecarea inversa a sangelui. Ele se deschid usor in directia curgerii sangelui si se inchid cand acesta impinge in sens invers. Doua dintre valve se afla intre atrii si ventricule, cunoscute ca valve atrioventriculare. Valva atrioventriculara dreapta (tricuspida) este formata din trei fasii de tesut, in timp ce valva atrioventriculara stanga (bicuspida sau mitrala) are numai doua. Celelalte doua valve sunt situate intre ventricule si artere. Sunt numite valve semilunare, deoarece fiecare este formata din trei fasii de tesut in forma de semiluna. Valva semilunara dreapta, dintre atriul drept si artera pulmonara, se mai numeste si valva pulmonara. Cea stanga, dintre ventriculul stang si aorta, se mai numeste si valva aortica. Tesutul muscular cunoscut ca miocard sau muschi cardiac este sustinut de un esafodaj de tesut conjunctiv si formeaza peretii camerelor inimii. Atriile au pereti relativ subtiri in comparatie cu ventriculele. Ventriculul stang are peretii cei mai grosi - mai mult de un centimetru la o persoana adulta - deoarece el trebuie sa pompeze sangele pana la cele mai departate celule ale corpului. Un sac dur, cu pereti dubli, cunoscut ca pericard, inconjoara inima. Stratul interior al pericardului, epicardul, se afla direct pe miocard. Stratul exterior al pericardului este lipit de osul pieptului si de alte structuri din cavitatea toracica si are rolul de a fixa inima. Intre peretii pericardului se afla un spatiu ingust umplut cu un lichid apos care impiedica frecarea acestora in timpul batailor inimii. Suprafetele interioare ale camerelor inimii sunt captusite cu o fasie subtire de tesut lucios, alb - endocardul. Acelasi tip de tesut - cunoscut si ca endoteliu captuseste si vasele de sange ale corpului, asigurand o curgere usoara a sangelui si prevenind formarea de cheaguri in sistemul circulator. Inima nu este hranita de sangele ce trece prin camerele sale (acesta avand o presiune mult prea mare) ci de o retea specializata de vase, cunoscute ca artere

coronare, care invaluie inima ca o coroana. Circa 5% din sangele pompat in corp patrunde in arterele coronare, care se ramifica din aorta deasupra punctului de iesire de ventriculul stang. Trei artere coronare principale - dreapta, stanga circumflexa si stanga anterioara descendenta - hranesc diferite regiuni ale muschiului cardiac. Din aceste trei artere se ramifica altele mai mici care patrund prin peretii musculari si asigura o alimentare constanta cu oxigen si substante nutritive. Obstructia unei coronare sau a ramurilor sale provoaca necroza teritoriului cardiac deservit (infarctul miocardic). Venele care parasesc muschiul cardiac converg pentru a forma un canal numit sinus coronarian, care aduce sangele in atriul drept. FUNCTIILE INIMII Sarcinile inimii sunt mult mai complexe decat simpla pompare a sangelui de-a lungul vietii. Ea trebuie sa fie de asemenea capabila sa raspunda schimbarilor in necesarul de oxigen al corpului. Inima lucreaza altfel in timpul somnului decat in timpul unei curse de cinci kilometri. Mai mult, impreuna cu sistemul circulator, poate raspunde aproape instantaneu schimbarilor rapide: cand o persoana se ridica sau se culca la pamant, sau cand se afla in fata unui pericol. CICLUL CARDIAC Desi cele doua jumatati ale inimii sunt complet separate, ele se contracta la unison, producand o singura bataie. Evenimentele care au loc de la inceputul unei batai pana la producerea urmatoarei alcatuiesc ciclul cardiac (cu o durata de 0,8 s). Acesta are doua faze: diastola (atriala-0,7 s; ventriculara-0,5 s; generala-0,4 s), cand camerele inimii sunt relaxate, si sistola (atriala-0,1 s; ventriculara-0,3 s), cand camerele se contracta pentru a pune in miscare sangele. In timpul fazei sistolice atriile se contracta primele, urmate de ventricule. Aceasta secventa asigura miscarea eficienta a sangelui din atrii in ventricule si apoi in artere. Daca atriile si ventriculele s-ar contracta simultan, inima nu ar fi capabila sa puna in miscare aceeasi cantitate de sange la fiecare bataie. In timpul diastolei atat atriile cat si ventriculele sunt relaxate, iar valvele atrioventriculare sunt deschise. Sangele curge din vene in atrii si de acolo in ventricule. De fapt, mare parte din sangele care intra in ventricule navaleste pur si simplu in timpul diastolei. Incepe apoi sistola pe masura ce atriile se contracta pentru a termina umplerea ventriculelor. Apoi se contracta ventriculele care imping sangele prin valvele semilunare in artere, in timp ce valvele atrioventriculare se inchid pentru a impiedica intoarcerea acestuia in atrii. Pe masura ce presiunea din artere creste valvele semilunare se inchid brusc spre a impiedica intoarcerea sangelui in ventricule. Apoi incepe din nou diastola.

Un instrument cunoscut ca stetoscop este folosit pentru a detecta sunetele din interiorul corpului, inclusiv cele produse de inima. Sunetele caracteristice ale inimii sunt produse de valve si nu de contractia muschiului cardiac, mai exact de membranele valvelor care se lovesc la inchidere. Inchiderea valvelor atrioventriculare, inaintea contractiei ventriculelor, produce primul sunet, mai lung si mai jos. Al doilea este produs la inchiderea valvelor semilunare, mai scurt si ascutit. Presiunea sangelui, exercitata asupra peretilor vaselor in timpul curgerii acestuia, variaza de asemenea in timpul diferitelor faze ale ciclului cardiac. Presiunea in artere este mai mare in timpul sistolei, cand ventriculele se contracta, si mai mica in timpul diastolei, cand sangele pompat in timpul sistolei ajunge in capilarele corpului. O presiune normala de 120 cu 80 sau 12 cu 8 inseamna ca presiunea sistolica este de 120 de unitati (milimetri de mercur), iar cea diastolica este de 80 de unitati. Presiunea sangelui unei persoane poate creste pentru perioade scurte in momente de stres sau la simtirea unor emotii puternice. Prelungirea acestor perioade sau repetarea lor constanta (hipertensiunea), poate creste expunerea unei persoane la atacuri de cord, infarcturi, afectiuni ale inimii si ale rinichilor sau alte probleme. GENERAREA BATAILOR INIMII Spre deosebire de majoritatea muschilor, a caror contractie este provocata de impulsuri nervoase, muschiul cardiac se poate contracta independent. Anumite celule ale acestuia au abilitatea de a se contracta spontan si de a genera semnale electrice care se raspandesc in restul inimii si ii provoaca contractia. O bataie incepe intr-un grup mic de celule musculare specializate aflate in partea dreapta superioara a atriului drept. Aceasta zona este cunoscuta ca nodulul sinoatrial. Celulele din nodulul sinoatrial genereaza semnale electrice mai frecvente decat celulele din alte parti ale inimii, astfel incat semnalele generate aici sincronizeaza impulsurile din intreaga inima. Impulsurile se raspandesc rapid pe suprafata atriului, astfel incat toate celulele sale musculare se contracta la unison. Impulsurile electrice nu pot trece prin partitionarea dintre atrii si ventricule, care este alcatuita in principal din tesut conjunctiv fibros. Impulsurile venite de la nodulul sinoatrial sunt conduse prin acest tesut de o punte mica de muschi numita sistemul de conducere atrioventricular. Prima parte a acestui sistem este un grup de celule aflat la marginea inferioara a atriului drept - nodulul atrioventricular. Celulele din nodulul atrioventricular conduc impulsurile relativ incet, introducand o intarziere de circa doua zecimi de secunda pana la ajungerea impulsului la ventricule. Aceasta

intarziere permite sangelui din atrii sa se goleasca in ventricule, inainte ca acestea sa inceapa sa se contracte. Dupa ce a trecut de nodulul atrioventricular un impuls parcurge un grup de fibre musculare numite fasciculul Hiss, care se intinde pe peretele de tesut conjunctiv care separa atriile de ventricule, intra in septul interventricular si, dupa un scurt traiect, se imparte in doua ramuri (dreapta si stanga) si se distribuie subendocardic celor doua ventricule. Impulsul se raspandeste in tot ventriculul cu ajutorul unei retele de fibre de conducere rapida numite fibrele Purkinje. Aceste fibre sunt necesare din cauza grosimii si robustetii peretilor ventriculari. Daca impulsul s-ar raspandi direct de la o celula la alta, diferite parti ale ventriculelor nu s-ar contracta laolalta si inima nu ar pompa sangele intr-un mod eficient. Desi acest circuit complicat are multi pasi, un impuls electric se raspandeste de la nodulul sinoatrial prin inima in mai putin de o secunda. CONTROLUL FRECVENTEI CARDIACE La un adult, frecventa cardiaca la repaus este de circa 70 de batai pe minut. Totusi, inima poate sa bata si de trei ori mai repede - peste 200 de batai pe minut - cand persoana depune un efort fizic marit. Persoanele tinere au o frecventa cardiaca mai rapida decat a adultilor: de circa 120 de batai pe minut la sugari si 90 la copiii de 10 ani. Spre deosebire, multi atleti au adesea frecventa cardiaca mai scazuta deoarece antrenamentul fizic face inima mai puternica si permite acesteia sa pompeze aceeasi cantitate de sange cu mai putine contractii. La repaus frecventa cardiaca a unui atlet poate sa scada pana la 40-60 de batai pe minut. Desi nodulul sinoatrial genereaza bataia inimii, nervii si unele substante chimice din sange pot influenta frecventa cardiaca. Impulsurile nervoase pot accelera sau incetini inima aproape instantaneu. Nervii care regleaza frecventa cardiaca fac parte din sistemul nervos vegetativ care controleaza activitatile corpului care nu se afla sub control constient. Sistemul nervos vegetativ este alcatuit din doua tipuri de nervi: simpatici si parasimpatici. Aceste fibre transmit impulsuri nodulului sinoatrial si altor parti ale inimii. Sistemul nervos simpatic mareste frecventa cardiaca. El este activat in perioade de stres si are rol in asa numitul raspuns de fuga sau lupta. Emotiile puternice pot de asemenea sa activeze sistemul nervos simpatic si sa duca la marirea frecventei cardiace. Spre deosebire, sistemul nervos parasimpatic incetineste frecventa cardiaca. Inima primeste impulsuri de la ambele sisteme. De fapt, in absenta impulsurilor nervoase nodulul sinoatrial s-ar declansa de aproximativ 100 de ori pe minut sistemul parasimpatic incetineste inima la aproape 70 de batai pe minut.

Substante chimice cunoscute ca hormoni, purtate de sange, influenteaza de asemenea frecventa cardiaca. Hormonii isi fac efectul in general mai incet decat impulsurile nervoase. Epinefrina (cunoscuta si ca adrenalina) este un hormon care este eliminat in perioade de stres si mareste frecventa cardiaca la fel de mult ca si sistemul nervos simpatic. Hormonul tiroid, care regleaza metabolismul general al corpului, are si el acelasi efect. Frecventa mai poate fi afectata si de substantele chimice care se gasesc in sange - calciu, potasiu si sodiu. DEBITUL CARDIAC Debitul cardiac reprezinta cantitatea de sange pompata de fiecare ventricul intr-un minut. Debitul cardiac este egal cu frecventa cardiaca inmultita cu debitul sistolic (cantitatea de sange expulzat de ventricule la fiecare sistola 70-90 ml). Debitul sistolic depinde de mai multi factori: ritmul cu care sangele se intoarce prin vene la inima, cat de viguros se contracta inima si presiunea sangelui din artere. Debitul cardiac normal la un adult este de aproximativ 3 litri pe minut pe m2 de suprafata corporala, dar poate ajunge in timpul efortului muscular pana la 18 litri. O crestere fie a frecventei cardiace, fie a volumului sistolic va determina marirea debitului cardiac. In timpul efortului fizic sistemul nervos simpatic mareste fecventa cardiaca. In acelasi timp creste volumul sistolic, in primul rand datorita sangelui venos care se intoarce in inima mai repede si provoaca contractii mai puternice. Multi dintre factorii care maresc frecventa cardiaca duc si la cresterea volumului sistolic. De exemplu, impulsurile nervoase simpatice produc contractia mai viguroasa a inimii cat si marirea ritmului de functionare. Cresterea simultana a frecventei cardiace si a volumului sistolic permit o crestere corespunzatoare mai eficienta a debitului cardiac decat daca, sa zicem, s-ar mari numai frecventa cardiaca. INGRIJIREA INIMII Majoritatea partilor corpului folosesc doar o treime din oxigenul adus de sange; dar inima utilizeaza trei sferturi din oxigenul adus de arterele coronare. Acest fapt arata cat de intens lucreaza inima, pompand in fiecare secunda a vietii noastre. De asemenea ne arata ca in ceea ce priveste inima nu exista nici o marja de siguranta. De aceea e necesar sa avem grija de aceasta pompa atat de valoroasa. Sanatatea inimii poate fi pastrata printr-o dieta rationala, prin exercitii fizice, prin renuntarea la fumat si la consumul moderat de alcool.

Circulatia sangelui prin vase


Functional, la nivelul organismului exista doua tipuri de circulatie a sangelui: circulatia mare sau sistemica -are rolul de a transporta substantele nutritive si oxigen la tesuturi, unde se incarca cu produsi de metabolism si dioxid de carbon, care vor fi eliminati la nivel pulmonar, renal, fecal circulatia mica sau pulmonara

Circulatia sistemica sau marea circulatie are rolul de a


transporta substantele nutritive si oxigenul la tesuturi, unde se incarca cu produsi de metabolism si dioxid de carbon care vor fi eliminati la nivel pulmonar, renal sau fecal. marea circulatie are urmatorul traseu: ventriculul stang, aorta, arterele mari, reteaua capilara din intregul organism, venele cave care se varsa in atriul drept. Prin circulatia sistemica circula atat sange oxigenat cat si sange neoxigenat.

Circulatia mica sau pulmonara are rolul de a transporta sangele


neoxigenat de la nivelul inimii la nivel pulmonar, unde are loc schimbul de gaze cu aerul atmosferic: dioxidul de carbon adus de la nivelul tesuturilor este eliminat in exterior sangele se incarca cu oxigen Mica circulatie are urmatorul traseu: porneste din ventriculul drept, urmeaza trunchiul pulmonar si ramificatiile acestuia, care se distribuie la nivelul plamanilor, reteaua alveolo-capilara la nivel pulmonar, venele pulmonare care se intorc in atriul stang.

EXCRETIA
Plantele si animalele elimina substante prin excretie. Aceste substante pot fi : Substante rezultate din dezasimilatie (degradarea substantelor proprii dincelule). Daca se acumuleaza in mediul intern, pot deveni periculoase. Substante care nu sunt toxice, dar care, la un moment dat sunt in exces Substante straine, patrunse in mediul intern Substante cu rol de semnal chimic

Excretia la plante : plantele folosesc pentru fotosinteza numai circa 1% din apa absorbita. Restulse elimina sub forma de vapori, prin transpiratie sau, mai rar, sub forma de picaturi, prin gutatie.

Excretia la plante
TRANSPIRATIA - eliminarea vaporilor de apa se produce mai ales prin frunze - celulele epidermice ale frunzelor au perete exterior ingrosat, cuticula, si impregnat cu osubstanta numita cutina, care limiteaza evaporarea, de aceea numai 1/10 din vapori se elimina princuticula, restul eliminandu-se prin stomate. - stomatele - au un mecanism osmotic automat de reglare a deschiderii - la lumina, celulele stomatice produc prin fotosinteza substante organice solubile- celulele stomatice absorb apa din celulele vecine si se deformeaza deschizandostiola - la intuneric stomatele se inchid - in frunzele ofilite celulele stomatice nu pot absorbi suficienta apa si stomateleraman inchise, de aceea eliminarile de apa sunt reglate si corelate cu fotosinteza - eliminarea apei este necesara deoarece: -asigura ascensiunea sevei brute care aduce ioni minerali la nivelul frunzelorimpiedica supraincalzirea plantelor -mentine ostiolele deschise, asigurand schimbul de gaze necesar fotosintezei sirespiratiei GUTATIA - suplineste transpiratia asigurand ascensiunea sevei cand exista un exces de apa in sol, iar aeruleste cald si umed- o putem observa dimineata in gradini, paduri sau pajisti, dar mai ales in sere : picaturi de apaapar la marginea sau in varful frunzelor- energia necesara eliminarii apei este asigurata de presiunea radiculara INFLUENTA FACTORILOR DE MEDIU ASUPRA TRANSPIRATIEI SI GUTATIEI - eliminarea apei depinde de structura plantelor -factori interni- si de influenta mediului la cares-au adaptat speciile factori externi. a) Factori interni : - suprafata de transpiratie : plantele adaptate la mediul secetos au adesea frunze reduse,la unele dintre ele, frunzele fiind transfosrmate in tepi (cactusi), iarfotosinteza se realizeaza in tulpina. Multe plante lemnoase din zona cuclima temperata se confrunta cu un deficit de absorbtie pe timpul iernii.Ele s-au adaptat la aceasta situatie, pierzandu-si toamna frunzelereducand astfel pierderile de apa. La multe plante pierderea de apa estelimitata prin diferite

adaptari : ingrosarea cuticulei, formarea unor periepidermici care retin vaporii in vecinatatea frunzelor, etc .- densitatea stomatelor : la plantele care traiesc in locuri umede, observam adesea odensitate mai mare a stomatelor. Ele au structuri specializate in gutatienumite hidatode care elimina apa activ sau pasiv. b) Factori externi : - umiditate atmosferica scazuta - curentii de aer intensifica transpiratia deoarece favorizeaza- temperatura evaporarea - lumina : contribuie la deschiderea stomatelor si la incalzirea frunzelor, intensificandtranspiratia- umiditatea solului : influenteaza transpiratia prin efectul ei asupra absorbtiei

Excreia renal
Metabolismul celular produce CO2 i anumite substane finale, provenite n special din catabolismul proteic. Aportul exogen poate i el realiza cantiti excesive de anumii constitueni care trebuie eliminate. Plmnii elimin CO2 i alte substane volatile, iar substanele nevolatile inutilizabile sau n exces, sunt eliminate, mpreun cu o anumit cantitate de ap, n cea mai mare parte prin rinichi i, accesoriu, prin sudoare i fecale. Structura aparatului excretor -rinichi organe de excreie; -ci urinare : -calice mici i mari -pelvis renal -ureter -vezic urinar -uretr

Rinichii
Rinichii sunt organe pereche, situate retroperitoneal, de o parte

i de alta a coloanei vertebrale lombare. Ei au form caracteristic, circa 300 g, dou fee i dou margini -Segmentul intermediar (ansa Henle), subire, este format din dou brae, unite ntre ele printr-o bucl; are epiteliul turti, fr microvii. Nefronii care au glomerulii n zona extern a corticalei au ansa Henle scurt, n timp ce nefronii cu glomerulii n zona intern a corticalei au ansa lung, care coboar profund n medular. -Segmentul distal este format dintr-o porine dreapt, ascendent, care ajunge n cortical n vecintatea glomerulului propriu, n imediat contact cu arteriola aferent.

Vascularizaia renal este extrem de bogat, rinichii primind 20-25% din


debitul cardiac de repaus. Artera renal, ramur a aortei abdominale, ptrunde prin hil i apoi se mparte n ramuri interlobare, din care se desprind arterele arcuate i arterele interlobulare, din care provin arteriolele aferente, care se capilarizeaz formnd glomerulul.Dup ce se regrupeaz n arteriole aferente, se capilarizeaz din nou n jurul tubului i se deschid n venele interlobulare, apoi n venele arcuate.

Inervaia renal provine din plexul situat n hilul organului, format n


majoritate din fibre simpatice toraco-lombare, dar i din cteva fibre parasimpatice venite prin nervul vag.

Formarea urinei
Mecanismul de formare a urinei cuprinde trei procese fundamentale: ultrafiltrarea plasmei la nivel glomerular, reabsoria i secreia anumitor constitueni n tubi. Ultrafiltrarea glomerular este un proces dirijat de fore fizice, n urma cruia aproximativ 1/5 din cantitatea de plasm care irig rinichii treceprin membrana filtrant glomerular, extrem de subire, n cavitatea capsular.

Constituent
Ap Na+ K+

Flitrare 170 26000 900

Reabsorie 168,5 25850 900

Secreie 100

Excreie 1,5 150 100

Uree Creatin Ac. Uric Glucoz

51 12 50 800

31 1 49 800

1 4 -

150 12 5 -

Reabsoria tubular este procesulprin care sunt recuperate anumite substane utile organismului din ultrafiltratul glomerular, mentinndu-se astfel homeostazia plasmatic. Secreia tubular este procesul invers celui de reabsorie, transportnd anumite substane din capilarele peritubulare n lumenul tubului

Ochiul
Ochiul este un organ a crui principal funcie este cea de a detecta lumina. Se compune dintr-un sistem sensibil la schimbrile de lumin, capabil s le transforme n impulsuri nervoase. Ochii cei mai simpli nu fac altceva dect s detecteze dac obiectele din jur sunt luminate sau obscure. Cei mai compleci folosesc la percepia vizual. Ochii compui se gsesc la artropode (insecte i animale similare) i sunt formai din mai muli ochi simpli care permit formarea unei vederi panoramice n mozaic. La majoritatea vertebratelor i cteva molute, ochiul funcioneaz prin proiectarea imaginilor pe o retin sensibil la lumin, de unde se transmite un semnal spre encefal prin intermediul nervului optic. Ochiul are o form sferic, este umplut de o substan transparent, gelationoas numit umoare vitroas, are o lentil de focalizare numit cristalin i, adeseori, un muchi numit iris, care regleaz cantitatea de lumin care intr

Construcia ochiului
Ochiul poate fi numit un aparat optic complicat. Sarcina lui principal este de a

"transmite" imaginea corect nervului optic.

Funciile principale ale ochiului:


sistemul optic, care proiecteaz imaginea; sistemul de primire i "codare" a informaiei primite pentru creier; sistemul de "deservire" a asigurrii necesitii vitale.

Corneea este o membran transparent care acoper partea anterioar a ochiului. Ea nu are vase sangvine, ns posed o putere mare de refracie. Intr n sistemul optic al ochiului. Corneea are hotar comun cu membrana exterioare netransparent a ochiului sclera. Camera anterioare a ochiului reprezint un spaiu ntre cornee i iris. Aceasta este umplut cu lichid intraocular. Irisul reprezint dup form un cerc cu o gaur n mijloc (pupila). Irisul este constituit din muchi, datorit crora mrimea pupilei se schimb. Ea intr n sistemul vascular al membranei ochiului. Irisul este responsabil pentru culoarea ochior (daca este de culoare albastr nseamn c sunt puine celule de pigment, iar dac sunt cprui atunci sunt multe). Efectueaz aceeai funcie ca i diafragma n aparatul de fotografiat, regleaz fluxul de lumin. Pupila reprezint o gaur n iris. Mrimile acesteia depind de obicei de nivelul iluminrii. Cu ct este mai mult lumin cu att pupila este mai mic. Cristalinul este o "lentil natural" a ochiului. Este transparent, elastic poate s-i schimbe forma, aproape instantaneu "reglnd focalizarea", datorit cruia omul vede bine att aproape ct i departe. Este amplasat n capsul i se menine cu ajutorul zonei ciliare. Cristalinul, la fel ca i corneea, intr n sistemul optic al ochiului. Corpul vitros este o substan transparent gelatinoas, amplasat n partea posterioar a ochiului. Corpul vitros menine forma globului ocular, particip la schimbul de substane intraocular. Intr n sistemul optic al ochiului. Retina este constituit din fotoreceptori (acetia sunt sensibili la lumin) i celule nervoase. Celulele-receptori amplasai n retin se mpart n dou tipuri: conuri i baghete. n aceste celule, care produc fermentul de rodopsin, are loc transformarea energiei luminii (fotoni) n energie electric a esutului ner vos, adic reacia fotochimic. Baghetele posed o fotosensibilitate nalt i ne permit s vedem la lumin proast, de asemeni ele sunt responsabile pentru vederea periferic. Conurile

dimpotriv, necesit mult lumin pentru activitatea sa, ns tocmai acestea ne permit s observm detaliile mici (sunt responsabile pentru vederea central), ofer posibilitatea de a diferenia culorile. Aglomerrile cele mai mari ale conurilor se afl n gropia central (macul), rspunztoare pentru cea mai nalt acuitate a vederii. Retina adereaz pe membrana vascular, ns nu uniform pe toat suprafaa. Anume n aceste poriuni are tendina s se secioneze n cazul diferitor afeciuni ale retinei. Sclera este o membran exterioar netransparent a globului ocular, care trece n partea anterioar a globului ocular n cornee transparent. 6 muchi oculomotori se fixeaz de scler. n ea se gsesc o cantitate mic terminaii nervoase i capilare. Membrana vascular acoper seciunea posterioar a sclerei de care ader retina, cu care este strns legat. Membrana vascular este responsabil pentru alimentaia sangvin a structurilor intraoculare. n cazul afeciunilor retinei membrana vascular deseori este implicat n procesul patologic. n membrana vascular nu sunt terminaii nervoase, de aceea n cazul afeciunii acesteia nu apar dureri, care semnaleaz de obicei anumite neregulariti. Nervul optic cu ajutorul acestuia semnalele de la terminaiile nervoase sunt transmise creierului.

Defecte de vedere
Orice deviere de la starea emetrop(vederea normal) reprezint un defect de vedere. Cele mai des ntlnite defecte de vedere ale ochiului uman sunt: Diferenele dintre defectele principale de vedere

Miopia este cel mai des ntlnit defect de vedere, aceasta avnd un caracter patologic(apare la natere) i ia loc atunci cnd globul ocular al ochiului miop este mai mare dect cel al ochiului normal, imaginea formndu-se n faa retinei. Miopia este corectat cu ajutorul lentilelor divergente. Hipermetropia este de asemenea un defect patologic, aceasta ns lund loc mai rar dect miopia. Globul ocular al ochiului hipermetrop este mai mic

dect cel al ochiului normal, n consecin imaginea formndu-se n spatele retinei. Hipermetropia este corecteaz cu ajutorul lentilelor convergente. Prezbitismul este un defect de vedere care apare de obicei la btrnee, acesta comportndu-se n acelai mod precum hipermetropia, acesta fiind cauzat de atrofierea elasticitii cristalinului. Prezbitismul este tratat cu ajutorul unei lentile convergente. Strabismul are drept cauz slbirea unuia dintre muchii externi ai globului ocular, acesta fiind corectat prin exerciii de ntrire a musculaturii ciliare. Cataracta apare cel mai frecvent, la persoanele cu o vrst naintat, aceasta fiind cauzat de pierderea treptat a transparenei(opacifierea) cristalinului. n cazul cataractei congenitale, aceasta este corectat prin secionarea unei poriuni a irisului i a capsulei cristaliniene ori prin extragerea cristalinului i nlocuirea acestuia cu un cristalin artificial reprezentat de ctre o lentil biconvex. Astigmatismul este o boal oftalmologic manifestat printr-o deformare a corneei care atrage dup sine o refracie defectuoas a razei de lumin n globul ocular. n cazul astigmatismului, razele de incidenta de lumin alb ce sosesc la ochi sub form de raze paralele vor suferi un proces intens i inegal de refracie, i prin urmare, cu ct aceast refracie difereniat va fi mai mare, cu att astigmatismul va fi considerat mai grav.

Urechea
O ureche este un organ folosit de un animal sau om pentru a detecta sunete. Termenul se poate referi la ntreg sistemul responsabil pentru colectarea i procesarea primitiv a sunetului (nceputul sistemului auditiv), sau doar la partea vizibil a acestuia. Nu toate animalele au urechi n aceai zon a corpului. Mamiferele, inclusiv omul, au dou urechi, dispuse pe fiecare parte a capului. Anatomia urechii umane. Urechea exterioar este partea extern a urechii. Partea vizibil a urechii, numit pavilion sau conc

auricular, capteaz undele sonore din aer i le transmite prin canalul auditiv spre urechea interioar. Multe mamifere pot s-i mite pavilionul pentru a-i concentra auzul ntr-o anumit direcie, la fel cum fac cu ochii. Oamenii i-au pierdut aceast abilitate. Trecnd prin canalul auditiv, undele sonore pun n micare membrana timpanic aflat pe intrarea urechii medii. Urechea medie este delimitat spre exterior de membrana timpanic. n cavitatea acesteia se afl trei oscioare, fiecare dintre ele cu o form caracteristic (ciocna, nicoval, scri). Mamiferele sunt unicele fiine care au trei oase n ureche. Nicovala (incus) i scria (stapes) provin din oasele maxilarului, i permit o detecie mai delicat a sunetului. Vibraiile membranei timpanice se transmit mai nti la ciocna, apoi la nicoval i scri, iar de acolo la fereastra oval, situat la limita dintre urechea medie i cea intern. Oscioarele transmit virbaiile prin membrana ferestrei ovale n fluidul din urechea interioar. Urechea medie este cavernoas. Dac animalul ajunge ntr-un mediu cu altitudine ridicat, sau sare n ap, se va stabili o diferen de presiune ntre urechea medie i mediul nconjurtor. Aceast presiune expune timpanul la riscul de a se sparge dac nu este depresurizat. Acesta este unul dintre rolurile trompei lui Eustachio, prin intermediul creia urechea medie comunic cu cavitatea nazal (faringe). Urechea intern cuprinde att organul de auz (cochilia sau melcul), ct i aparatul vestibular, un organ de echilibru format din trei canale semicirculare i vestibul. Cochilia este o cavitate umplut cu endolimf, un lichid fluid care primete undele sonore transmise din aer prin urechea extern i medie. Cochilia are o form spiralat i conine membrana bazilar, a crei rezonan este diferit pe lungimea sa, depinznd de frecvena undelor sonore. La suprafaa membranei bazilare se afl un strat celular cunoscut sub numele de organul lui Corti, care este format din celule senzoriale (cili). Vibraiile care trec prin canalul cochiliar pun n micare membrana bazal i cea tectorial, care vor acliona asupra cililor (celule senzoriale). Din aceste celule vor porni semnalele ctre creier, unde acestea din urm vor fi transformate n senzaii auditivee.

Pielea
Pielea (cutis) constituie un nveli nentrerupt care se continu la nivelul marilor orificii (gur, nas, etc.) cu o semimucoas (parial keratinizat) i care, n interiorul cavitilor respective, devine o mucoas propriu-zis. Pielea reprezint o suprafa receptorie extrem de vast, care asigur o sensibilitate divers, protejeaz corpul de leziuni mecanice i microorganisme, particip la secretarea unor produse finale ale metabolismului i ndeplinete de asemenea un important rol de termoregulaie, execut funciile de respiraie, conine rezerve energetice, leag mediul nconjurtor cu tot organismul. Functiile pielii:

funcia de aprare, mpiedic ptrunderea unor ageni patogeni n

organism (bacterii, substane toxice, radiaii) funcia termoregulatoare la meninerea unei temperaturi constante a corpului, pentru evitarea supranclzirii reduce temperatura prin exaporarea evaporarea apei din sudoare, la o temperatur sczut pentru reducerea pierderii temperaturii corporale, firele de pr prin Musculus arrector pili se zbrlesc pielea avnd aspectul de piele de gsc. funcia de aprare fa de razele ultraviolete la animale aceast funcie e realizat de blan sau pene, la om stratul cornos stratum corneum absoarbe i reflect cam 50% din radiaii, absorbirea radiaiilor se realizeaz prin pigmentul din piele melanin producnd bronzarea pielii, la o expunere extrem la aceste radiaii se poate produce cancerul de piele. pielea ca rezervor de celule embrionare aceast funcie este folosit de chirurgie n transplanturi. funcia imunologic a pielii este realizat de celulele Langerhans din piele. funcia de organ de sim este una din funciile de comunicare a pielii cu mediul nconjurtor, aceasta fiind ndeplinit de receptorii: 2 o de durere (fiind pn la 200/cm ), o de presiune (corpusculii Vater-Pacini), o termoreceptorii (corpusculii Krause), o receptorii la ntindere (corpusculii Ruffini), o receptorii tactili sunt mai dei la buze, degete, limb, sfrcul mamelei, organele genitale externe (corpusculii Meissner i celulele Merkel).

Limba
Limba (lat.: Lingua, grec.: Glossa) este un organ musculos, acpoperit de mucoas, foarte mobil, cu sensibilitate tactil mare, aflat n cavitatea bucal a animalelor i omului. Are rol n prehensiunea alimentelor, n masticaie, deglutiie. Prin faptul c este dotat cu un tip special de chemoreceptori (mugurii gustativi), este considerat "organul simului gustativ", dar are un rol imporatant i n olfacie. La om i primate are rol i n fonaie. Limba are rolul de prehensiune (la unele animale) transport, amestec cu saliva i ajutor n masticaia i deglutiia hranei la nivelul faringelui. La om are un rol important n vorbire, formarea sunetelor articulate. De asemenea joac un rol important ca organ gustativ (a gustului dulce, acru, amar, srat, gras) aceste papile gustative fiind uniform repartizate pe suprafaa limbii, cu excepia gustului amar care este mai bine reprezentat la baza limbii. Mucoasa dezvoltat care acoper limba este continuarea mucoasei cavitii bucale pe care se afl papilele linguale (Papillae linguales), prelungiri cu forme diferite Papillae filiformes, Papillae conicae, Papillae lentiformes cu rol mecanic (la rumegtoare aceste papile sunt acoperite cu strat cornos ceea ce determin aspectul aspru al limbii), Papilele gustative (Papillae gustatoriae) ce au forma de ciuperc (Papillae fungiformes) care sunt terminaiile nervilor glosofaringian i facial au rol senzitiv: tactil, termic i gustativ. Pe marginea limbii se afl papilele Papillae vallatae ce sunt nconjurate de un bru de glande salivare, pe cnd Papillae foliatae (papilele lamelare) dezvoltate la cabaline, nu sunt prezente la toate mamiferele. Mucoasa limbii conine mai ales la baza limbii numeroase glande salivare. Mai demult s-a cutat zonarea limbii dup simul gustativ (srat, acru, dulce,amar) teoria lui David Hnig (1901) teorie ce azi este considerat fals.

Mucoasa olfactiva
Nasul (lat.nasus) n anatomie nseamn un organ al vertebratelor care este compus din orificiul nrilor i cavitatea nazal. La om ca i la celelalte mamifere, nasul este situat n centrul feei sau n vrful botului, dup cavitatea nazal urmnd faringele unde se ntlnete calea respiratorie cu calea digestiv.

Functiile nasului:

Funcia respiratorie, prin nas se inspir i expir aerul necesar respiraiei, nasul avnd i un rol de filtrare a impuritilor din curentul de aer inspirat prin periorii i mucoasa nazal umed. La om prin inspiraie sunt folosite nrile alternativ (la un interval de 20 30 de minute), astfel exist posibilitatea de regenerare a mucoasei nazale. Funcia mirosului este ndeplinit de Regio olfactoria din nas.Fosele comunica cu exteriorul prin nari si cu faringele pri coane.Este captusit cu cu mucoasa nazala prevazuta cu perisori si glande ce secreta mucus.

CALEA DE CONDUCERE A ANALIZATORULUI OLFACTIV:

protoneuronul caii olfactive este reprezentat de celulele bipolare din mucoasa olfactiva. Acestea, au o dendrita scurta si groasa prevazuta la capat cu mici vezicule constituind butonul olfactiv care contin cili. Axonii celulelor (neuronilor) bipolare strabat lama ciuruita a osului etmoid si patrund in craniu, cu traseu pana la bulbul olfactiv. Aici face sinapsa cu cel de-al II-lea neuron al caii olfactive si anume neuronii mitrali. Axonii neuronilor mitrali ajung in paleocortex (pe fata mediala a lobului temporalaria olfactiva girul hipocampic si nucleul amigdalian) unde este perceput mirosul.