Ion Cantacuzino (1863 – 1934)

Ion Cantacuzino (cunoscut și ca Ioan Cantacuzino, n. 25 noiembrie 1863, București –

d. 14 ianuarie 1934, București), a fost un medic și microbiolog român, fondator al școlii românești
de imunologie și patologie experimentală, precum și profesor universitar și membru al Academiei
Române.
 
Ion Cantacuzino urmează atât studiile liceale (Liceul Louis-le-Grand), cât și cele superioare
(filosofie, 1882 – 1886, științe naturale, 1886 – 1891 și medicină, 1887 – 1894) la Paris. În 1895
obține titlul de Doctor în Medicină cu teza: “Recherches sur le mode de destruction du vibrion
cholérique dans l’organisme” (în limba română, “Cercetări asupra modului de distrugere a
vibrionului holeric în organism“). După terminarea studiilor, lucrează în Institutul Pasteur din Paris
ca asistent al lui Ilia Mecinikov în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.
Întors în țară, este numit profesor de Medicină experimentală la Facultatea de Medicină din
București (1901) și Director general al Serviciului Sanitar din România (1907). Vocația sa de
fondator și organizator a fost demonstrată prin înființarea unor instituții ca “Institutul de Seruri și
Vaccinuri” (1921), care astăzi îi poartă numele, a Laboratorului de “Medicină Experimentală”
(1901) din cadrul Facultății de Medicină, precum și a unor reviste de specialitate, “Revista
Științelor Medicale” (1905), “Annales de Biologie” (1911) și “Archives roumaines de pathologie
expérimentale et de microbiologie“.
 
Activitatea științifică
Ion Cantacuzino a desfășurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric și
vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei tifoide, etiologia și
patologia scarlatinei. Începând cu anul 1896 publică lucrări despre sistemele și funcțiile fagocitare
în regnul animal și despre rolul fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. Pe baza
cercetărilor sale privind vibrionul holeric, Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare
antiholerică, numită “Metoda Cantacuzino“, metodă folosită și astăzi în țările unde se mai
semnalează cazuri de holeră.
Datorită lui Ion Cantacuzino, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a
introdus în 1926 vaccinul BCG (“Bacilul Calmette-Guérin”), având germeni cu virulență atenuată,
pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. Ion Cantacuzino a fost un
remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a demonstrat-o în combaterea
epidemiei de tifos exantematic și holerei în timpul primului război mondial și în campania
antimalarică.
Ion Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în
Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al societăților de Biologie, de Patologie Exotică și al
Academiei de Științe din Paris. Numeroase universități i-au acordat titlul de Doctor honoris causa,
Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) și Bordeaux (1934).

VIATA SI OPERA PROFESORULUI ION CANTACUZINO

1
 Ion Cantacuzino, medic și bacteriolog român
Profesorul Ion Cantacuzino a fost una dintre cele mai ilustre personalități științifico-culturale
pe care le-a scos la iveală poporul român; era “însăși întruparea integrală a puterii, voinței și
inteligenței omenești”. Prin activitatea bogată de cercetare, de învățământ și de aplicări practice
creatoare, precum și de organizare a acestor activități în folosul ocrotirii sănătății publice în țara
noastrã, a fost socotit pe drept cuvânt printre creatorii medicinei științifice românești, fondator al
şcolii româneşti de imunologie şi patologie experimentală.
S-a născut la 13/25 noiembrie 1863, în București. Tatăl său, Ion Cantacuzino, jurist, a fost
ministru sub domnia lui Alexandru Ion Cuza, iar mama sa, Maria Cantacuzino a fost fiica
generalului Mavros, secretarul și ajutorul guvernatorului Kiseleff.
De la vârsta de 8 ani a început să învețe latinește, la 9 ani urmează greaca veche și, apoi,
limbile moderne, franceză și germană. La 16 ani a fost trimis la Paris, la liceul Louis-le-Grand,
unde a fost inscris într-o clasă superioară, a treia (classe de troisieme), pe care o absolvă cu un
premiu și trei mențiuni. A avut acolo colegi care au devenit personalități importante în viața
intelectuală a Franței, precum Romain Rolland, Joséph Bédier, Victor Bérard, André Suarès,
Maurice Potttecher, Theodore de Wyzéwa, Augustin Savared sau matematicianul Hadamard. Nu a
făcut parte dintre elevii așa-ziși “silitori”. Aptitudinile si temperamentul, curiozitatea vie a firii sale,
îl îndreptau spre o cunoaștere largă a diverselor manifestări ale geniului activității omenești: artele
în toate formele lor, literatura, muzica si științele.
După susținerea examenului de bacalaureat în 1882, s-a înscris la Facultatea de litere și a
devint licențiat în filozofie în 1885, când s-a întors în țară spre a-și face serviciul militar timp de un
an.
S-a înscris în toamna anului 1886 la Facultatea de științe din Paris, unde marii naturaliști de
la Sorbona, printre care Dastre, Yves Delage, Lacaze-Duthiers, Duval, Pruvot, Vaillant, l-au
entuziasmat și l-au determinat în hotărârea de a se dedica studiilor biologice.
După ce sfârșește primul an de studii de științe naturale, s-a dus să-și petreacă vacanța, la
Roscoff, laboratorul marin de pe coasta nordică bretona a Franței, de curând înființat de Lacaze-
Duthiers, cu scopul de a-și continua cercetările științifice. Vacanța următoare (1888) și-a dedicat-o
de asemenea studiilor de zoologie. Din această perioadă a rămas cu numeroase notițe, de care s-a
servit în cercetările de mai tâziu. Fauna si flora marină de la Roscoff și de la Banyuls-sur-Mer l-au
atras cu deosebire, astfel încât s-a reîntors în aceaste stațiuni aproape în fiecare vacanță.
În 1887 s-a înscris și la Facultatea de medicină din Paris unde a urmat cursurile, lucrările
practice și stagiile spitalicești, iar impresionantele descoperiri ale lui Pasteur l-au determinat să facă
studii medicale, urmărind să îşi lărgească continuu sfera studiilor de biologie.

2
 În al doilea an de studii medicale și-a dat externatul și a fost numit mai întâi extern la
Spitalului Charité ( la Luys ), apoi, în 1890, la Spitalul Cochim (la Théophile Anger). În anul 1891
se află în serviciul lui Dujardin-Beaumetz, unde, cercetând un sindrom isteric ce simula scleroza în
plăci, a publicat și prima lui lucrare medicală, cu acest subiect. Prietenii povesteau că se distingea
prin zelul depus în îngrijirea bolnavilor și prin entuziasmul cu care lucra. Se oferea cu plăcere să-i
înlocuiască pe interni la gardă. Cu toate că de foarte multe ori se culca târziu din pricina studiilor
dar și a interesului pentru reprezentațiile teatrale, își începea activitatea dimineața devreme. Pentru
fizicul lui robust îi erau suficiente numai câteva ore de somn. Această remarcabilă rezistență fizică,
păstrată pe tot parcursul vieții sale, i-a înlesnit parcurgerea cu succes între anii 1887-1891 a studiilor
paralele de științe naturale și medicină ca și posibilitatea unor vaste lecturi în multe alte domenii.
Și-a luat licența în științe naturale în 1891, o dată cu compatriotul lui, Emil Racoviță, de care
a fost legat printr-o strânsă și afectuoasă prietenie tot restul vieții. În vara anului 1891, în timpul
vacanței de vară, a făcut o călătorie la Bayreuth împreună cu dr. A. Marie de la Institutul Pasteur, pe
care-l cunoscuse cu un an înainte și care i-a rămas de atunci unul dintre cei mai buni prieteni și cu
care avea să colaboreze mai târziu la cercetări asupra patogeniei holerei. Împreună cu alți prieteni,
începuse să asiste La Bayreuth, la reprezentațiile wagneriene, încă din anul 1888, devenind un
admirator înfocat al marii opere muzicale, create de genialul compozitor, inovator al operei prin
drama muzicală.
În cursul anului 1892 își sfârșește externatul și începe să se pregătească pentru concursul de
internat. În vara acestui an a făcut o nouă călătorie la Bayreuth, împreună cu A. Marie, o excursie în
Alpi, vizitează Belgia, apoi își face obișnuitul stagiu la stațiunea biologică marină de la Roscoff,
unde, se pare că, prin intermediul fiziologului rus Kovalevski ajunge să cunoască lecțiile pasionante
despre patologiei comparată a inflamației pe care le ținea savantul Ilia Mecinikov - Institutul
Pasteur. S-a entuziasmat într-atât de aceste idei noi, încât, la reîntoarcerea la Paris, în toamnă, s-a
decis să-și consacre activitatea cercetării științifice. A fost primit în laboratorul lui Mecinikov de la
Institutul Pasteur, unde a urmat cursul din timpul iernii 1892-1893, renunțând să mai facă internatul.
În martie 1893, împreună cu Maurice Nicolle, care-l inițiase în tehnica de laborator
bacteriologic, a prezentat la Societatea de biologie o comunicare despre proprietățile colorante ale
oxiclorurii de ruteniu publicată apoi în Analele Institutului Pasteur. A fost prima lui publicație în
noua orientare științifică pe care și-o alesese. Și-a început apoi studiile pentru susținerea tezei de
doctor în medicină cu un subiect dat de însuși Mecinikov, privind modul de distrugere a vibrionului
holeric în organism, ca o contribuție la studiul imunității. De altfel, studiul imunității a rămas
principala sa linie de cercetare pentru întreaga viață. În ziua de 12 iulie 1894 își susține teza în fața
unei comisii prezidată de Cornil și din care faceau parte Tarnier, Quénu și Letulle.
În toamna lui 1894 a fost numit profesor suplinitor de morfologie animală la Facultatea de
științe din Iaşi. A făcut lecții strălucite, în care a expus, cu talentul didactic excepțional, solide
noțiuni de biologie generală și a explicat teoriile transformiste care câștigau teren în domeniu. A
avut, ca prim asistent pe D. Călugăreanu, viitor profesor de fiziologie animală la Cluj și apoi la
București. Cât timp a stat în Iași, profesorul Cantacuzino, a fost înconjurat datorită caracterului,
culturii și activității sale, de stima și admiratia nu numai a elevilor săi, dar și a marelui public, care-i
asculta conferințele de popularizare a științei cu un interes deosebit. Pe studenții săi naturaliști i-a
condus adesea în excursii, în pădurile și bălțile din jurul Iașului, pentru a le insufla și lor interesul și
dragostea adâncă de natură, pentru că profesorul era și un pasionat botanist, demonstrându-le
bogăția faunei și florei, învățându-i sistematica și erborizarea. A reușit să-și amenajeze un laborator
mic unde, cu mijloace tehnice modeste a întreprins cercetări de hematologie. A ținut cursuri de
popularizare a științei, chiar și un curs liber de geologie, reușind prin discursul său să capteze
întreaga atenție a auditoriului.
Cu toată activitatea intensă pe care o desfășura, a găsit timp, să dea consultații și îngrijiri
medicale gratuite studenților și funcționarilor nevoiași, tuturor celor în suferință și care nu
dispuneau de mijloace spre a se trata, laboratorul lui din Iași fiind și un dispensar.
În 1896, se căsătorește cu Elena Balş și revine la Institutul Pasteur, în laboratorul lui
Mecinikov, ca asistent, în care calitate rămâne până la 1901. Este o perioadă de 5 ani care poate fi
socotită ca încă un stadiu de desăvârșire a pregătirii sale științifice și, în general, intelectuale. Are
3
prietenii și legături strânse în lumea literaților și artiștilor, ca și în cea a cercetătorilor și savanților.
Locuia în Cartierul latin şi avea legături în lumea literară cu Pierre Lasserre și Marcel Schwob, cu
muzicieni precum compozitorul Lekeu Savard, cu pictori ca Eugène Carrière, cu sculptori ca Voulot
și Magrou (fratele biologului, care i-a devenit apoi, dupa 1912, unul dintre cei mai credincioși
prieteni), în sfârșit cu universitari, filozofi, moraliști ori istorici, precum P. Desjardins, H.
Delacroix, Latellier, Séailles, Seignobos, Tisserand. Era văzut deseori vizitând galeriile Odeonului,
unde se informa de toate noile cărți apărute, făcând achiziții ample.
Din această epocă din viață datează și începuturile colecției de stampe, desene și cărți vechi,
așa încât devine repede posesorul uneia dintre cele mai frumoase și mai bine alese colecții de
amator particular din Europa. Îl interesau în special operele lui Dürer și Rembrandt, precum și cele
ale lui Daumier. O bună parte dintre colecțiile sale se află astăzi în muzeul național de artă. Îi plăcea
să călătorească ori de câte ori avea posibilitatea și vizita oraşele și monumentele de artă, colecțiile,
muzeele, locurile unde peisajul natural oferea desfătare deosebită pentru ochi, iar vara, după ce
asista cu fervoare la reprezentațiile de la Bayreuth, revenea în laboratoarele stațiunii biologice
marine de la Roscoff, pentru a lucra în mijlocul savanților francezi și străini.
Între 1896 și 1901, activitatea principală a lui Ion Cantacuzino s-a desfășurat în laboratorul
maestrului Ilia Mecinikov de la Institutul Pasteur, care i-a devenit şi un bun prieten.
Puternic influențat de personalitatea științifică a lui Mecinikov, I. Cantacuzino, și-a început
cercetările științifice în direcția căilor noi din medicină, inițiate de maestrul său. În cei 5 ani în care
a fost asistentul său la Institul Pasteur a întreprins studii noi în legătură cu modul de distrugere a
vibrionilor holerici în organism, cercetări asupra spirilozei gâștelor, precum și o serie de lucrări
asupra organelor fagocitare la animale. A descris și fenomenele ce survin la iepurii injectați cu ser
hemolitic, care în doze slabe poate constitui un stimulent specific al funcţiei hematopoietice. A
publicat și o lucrare cu caracter sintetic privind funcțiile fagocitare în regnul animal, apărută în
„Année biologique”, cu o prefață scrisă de Mecinikov, care subliniază importanța problemei și
modul de tratare, considerând lucrarea ca fiind fundamentală.
În anul 1901, la 38 de ani, Ion Cantacuzino este numit profesor la București, unde se crease
o catedră de medicină experimentală la Facultatea de medicină, pentru care este recomandat cu
căldură de Mecinikov.
Începe în viața profesorului Cantacuzino o perioadă de activitate intensă cu rezultate
remarcabile pentru știința medicală, pentru ocrotirea sănătății, pentru cultură în general. Grație
îndelungatei și serioasei sale perioade de pregătire, învățământul pe care l-a făcut a fost de o calitate
cu totul excepțională. Personalitatea sa i-a atras în special pe cei tineri, care au venit să lucreze în
jurul lui, în modestul laborator de medicină experimentală de atunci.
Toți elevii lui, unul după altul, i-au fost recunoscători celui care sădise în ei pasiunea pentru
cercetare, dragostea pentru lucrul bine făcut și dăruirea pentru nobila cauză a medicinei: prof. AI.
Slătineanu, dr. St. Irimescu, profesorii Mihai și Alexandru Ciuca, D. Danielopolu, N. Lupu, Ion
Nicolau, D. Combiescu, Ion Bălteanu, Gh. Zotta.
Era extraordinar prin remarcabila lui personalitate, prin erudiția sa vastă, prin aplicația și
perseverența pe care le punea în urmărirea țelurilor propuse, prin superioara putere de analiză și
generalizare în judecățile saIe, grație căreia putea ajunge la concluziile cele mai juste. Fără îndoială,
a fost unul dintre cei mai mari profesori pe care i-a avut universitatea românească. Aceste mari
calități explică și succesele dobândite în cariera sa.
Cursurile ținute de profesor erau remarcabile. Le prepara cu o minuțiozitate exemplară. Își
făcea planificarea lecțiilor pe un întreg an școlar, încă din vara premergătoare. În preajma orei de
curs nu-l mai preocupa nimic altceva decât pregătirea lui. Își ordona și-și alegea vasta documentare
strânsă pentru fiecare parte a lecției cu o grijă impresionantă. Notele de curs și le însemna pe fâșii
lungi și înguste de hârtie, pe care le ținea într-un teanc aşezat în buzunarul dinăuntru al surtucului.
Imediat ce începea să vorbească, tare tot auditoriul era cuprins ca de o vrajă. Claritatea expunerii
atingea cea mai mare măiestrie atunci când cita la curs experiențele fundamentale ale patologiei
experimentale. Erau alese cu cel mai adânc simț pedagogic, numai cele perfect exemplificatoare și
expuse într-o formă căreia nu i se mai putea aduce vreo modificare. Avea o putere de convingere
neobișnuită, impresionantă, tocmai pentru că era el însuși adânc convins de cele spuse.
4
 Pentru lucrările practice cu studenții și cu medicii ce se specializau avea o deosebită grijă:
cerea colaboratorilor ca ele să fie perfect pregătite, la curent cu ultimele tehnici, adecvate
necesităților sanitare ale rețelei medicale. Toți cei care i-au fost colaboratori își aduc aminte câtă
grijă și ce perseverență punea ca mânuirea practică a autoclavului să fie perfect cunoscută de toți
viitorii medici.
Printre documentele ramase de la el este și un carnet, din 1903, în care sunt consemnate
anumite probleme de medicină experimentală de rezolvat, în vederea elaborării lucrărilor viitoare.
Printre ele se afla infecția streptococică. Au fost expuse 31 de puncte care trebuiau luate în
considerare în această problemă. Aceste observații erau premergătoare preparării serului
antistreptococic sarcină pe care o primește Laboratorul de medicină experimentală în anul următor,
în 1904 și pe care o îndeplinește. Se stabilea astfel aplicarea în practică a învățământului universitar
și a cercetărilor științifice, funcția de producție a laboratorului, modest pe atunci ca proporții, dar
având la dispoziție toate aparatele și materialele necesare.
Acest mic carnet de însemnări se poate considera, pe bună dreptate, ca actul de naștere al
viitorului institut de seruri și vaccinuri. Laboratorul care, în anul următor punerii acestor probleme
își începea funcția lui de producție, avea să continue apoi să producă pe rând multe alte preparate
necesare profilaxiei, diagnosticului și tratamentului bolilor infecțioase.
Producția, începută cu prepararea serului antistreptococic în 1904, a continuat cu prepararea
serului dizenteric anti-Shiga în 1906, iar apoi cu prepararea vaccinurilor antitifo-paratifice și
antiholerice, precum și a altor produse.
Laboratorul de medicină experimentală în care și-a început profesorul Cantacuzino
activitatea în București a fost instalat într-o parte a unei aripi a clădirii Institutului de patologie și
bacteriologie, a cărui construcție fusese de curând terminată. Autoritatea științifică și farmecul
personalități profesorului Cantacuzino, seriozitatea și noutatea lucrărilor ce se realizau au fost cauza
faimei câștigate în lumea medicală și științifică de Laboratorul de Medicină Experimentală și care a
făcut ca atât de mulți tineri doritori să-și întregească cunoștințele lor științifice să vină să lucreze în
noul institut format și să se grupeze, alcătuind ceea ce s-a numit Școala Cantacuzino.
În 1905, profesorul Cantacuzino înființează „Revista științelor medicale”, revistă medicală
lunară, în care apăreau și se făceau cunoscute în țară nu numai lucrările originale ce se efectuau în
spitale și laboratoare, dar și puneri la punct, referate generale asupra celor mai actuale probleme
medicale, întocmite de cei mai competenți oameni de știință din acea vreme.
În 1906 Cantacuzino întemeiază la București, împreună cu prof. I. Atanasiu de la Facultatea
de științe, prima filială românească a Societății de biologie din Paris, care va constitui un important
stimul pentru cercetarea științifică biologică, făcând posibilă cunoașterea lucrărilor românești de
către forurile competente internaționale prin organul societății : „Comptes rendus des Séances de la
Société de Biologie”. Trebuie menționat că această filială din București a Societății de biologie,
urmată de înființări de filiale la Iași și apoi la Cluj, a constituit un stimulent puternic al cercetărilor
și preocupărilor științifice în biologie, iar ședințele societății, un prilej de cunoaștere și de legătură a
cercetătorilor.
În perioada 1907-1916 a condus secţia ştiinţifică a revistei „Viața românească”, în care au
apărut diverse articole cu subiecte biologico-medicale, ca cel al lui C.I. Parhon despre hormoni, al
lui Al. Slătineanu despre Mecinikov, al lui St. Irimescu despre spitalele de tuberculoși, precum
multe altele, personal publicând un singur articol.
Pentru adâncirea cunoștințelor generale în masele largi, profesorul Cantacuzino avea să
inițieze mai târziu, prin 1911, înființarea unei universități populare în București. În acest scop s-a
format o asociație care-l avea pe el ca președinte, iar pe Spiru Haret și C. I. Istrati ca vicepreședinți.
Universitatea Populară din București a urmărit dezvoltarea culturală a publicului prin împrăștierea
în masele populare a științei, artelor și literelor. Prin cultivarea spiritului critic, va lupta contra
prejudecăților de tot felul, îndrumând conștiințele individuae spre orizonturi mai largi și concepții
mai reale.
În 1908 a fost numit director general al Serviciului sanitar, post pe care-l acceptă pentru a
încerca să îndrepte starea deplorabilă a sănătății populației, izvorâtă din condiții economice
mizerabile, ca și din lipsa unei solicitudini reale a conducătorilor față de problemele de asistență
5
socială și sanitară. Activitatea lui, în cursul căreia s-a dovedit a fi nu numai un gânditor și un om de
laborator, ci și un excelent organizator și militant pentru apărarea sănătății populației, a culminat cu
Legea sanitară din 1910 care-i poartă numele și care oglindea opinia corpului medical.
Prin această lege lupta devenea mai efectivă contra cauzelor generale ale bolilor și se asigura
stabilitatea în funcțiuni a medicilor care erau scoși de sub tirania administrațiilor locale, deseori
invadate de politicianism. Medicul dobândea dreptul, în raza circumscripției lui, să ia măsurile
impuse de nevoile sanitare și să ceară executarea lor, spitalele erau trecute, pentru a le da o
conducere unitară, autorității centrale. Pentru combaterea efectivă a epidemiilor, se înființau spitale
și pavilioane de izolare, ca și infirmerii rurale și se creau laboratoare de bacteriologie în diferite
regiuni ale țării..
Profesorul Cantacuzino a initiat o ancheta asupra conditiilor de igiena din industria noastra,
pe care a încredintat-o dr. Popescu-Azuga. Pe temeiul rezultatelor acestei anchete ( care au aparut în
doua volume prefatate de profesorul Cantacuzino ), legea sanitara elaborata în 1910 prevedea
masuri în legatura cu introducerea igienei în industrie, vadind aceeasi preocupare a profesorului
Cantacuzino pentru starea de sanatate a lucrătorilor, mai ales a acelora cu conditii nefavorabile in
mediu de lucru.
Activitatea sa în perioada în care a condus Directia sanitara ( 1908 – 1910 ) s-a caracterizat
printr-o neobosita munca de teren în scopul îmbunatatirii conditiilor sanitare si igienice, printr-o
profunda întelegere a laturii sociale a problemelor medico-sanitare si printr-o mare apropiere de
problemele oamenilor. A facut personal numeroasele anchete sociale, în locuintele bolnavilor
mizeri sau în colectivitati, anchete pe care le consemneaza colaboratorul sau dr. St. Irimescu.
În 1911, profesorul Cantacuzino publica prima lucrare asupra scarlatinei, rezultat al
cercetarilor întreprinse pentru a transmite maimuțelor o maladie experimentală.
În cei 10 ani de la numirea lui ca profesor pîna la începerea cercetarilor în scarlatina s-a
ocupat de bacilii paratuberculosi si a studiat actiunea bacililor tuberculosi degresati; a publicat
rezultatele cercetarilor asupra bacilului morvei si asupra infectiei cu streptococi; a cercetat
modalitatea resorbtiei celulelor hepatice injectate în organism; a facut studii serologice în legatura
cu pepsina; s-a ocupat de originea precipitinelor. Nori negri au început sa se arate la orizont, pentru
pacea popoarelor. Au izbucnit razboaie balcanice, iar o data cu ele s-au declansat si epidemiile.
Holera a ajuns în Balcani.
In 1912, profesorul Cantacuzino a trimis o echipa de medici în frunte cu C. Ionescu-
Mihaiesti sa studieze epidemia din Bulgaria. Urmarile acestei masuri de prevedere s-au soldat cu
culegerea unor date importante din punct de vedere epidemiologic si microbiologic. S-au adus
tulpini de vibrioni holerici si s-au facut preparative pentru productia rapida de vaccin antiholeric în
cantitati mari, prin punerea la punct a metodelor de cultura în masa, în baloane mari.
In 1913, în timpul campaniei din Bulgaria, trupele romane s-au contaminat cu holera.
Profesorul Cantacuzino, desemnat sa ia masurile de stavilire a epidemiei, a dispus vaccinarea în plin
mediu epidemic a trupelor cu vaccinul preparat din tulpinile izolate chiar în Bulgaria. Aplicarea
acestei vaccinari antiholerice, efectuata pentru prima oara în analele epidemiologice pe un numar
foarte mare de indivizi, în conditiile unei perfecte experiente de laborator, a avut rezultate
remarcabile si a fost cunoscuta sub numele de ” marea experienta romana “. A fost descrisa într-un
articol scris de însusi prof. I. Cantacuzino, aparut în ” Annales de l’Institut Pasteur ” din 1920.
Inca un vaccin a carui preparare pusa la punct sub conducerea profesorului Cantacuzino a
fost cel antitifoparatific. Aplicarea lui în armata activa a avut ca efect diminuarea impresionanta a
numarului de îmbolnaviti, de unde înainte de vaccinare se notau multe sute de cazuri anual.
In 1914, o alta sarcina de productie a revenit laboratorului : prepararea serului antidifteric. In
1916, aceasta productie depasea 15 000 de doze anual.
In 1915, o misiune compusa din medici militari si din unii colaboratori ai laboratorului, a
fost trimisa în Serbia, unde izbucnise o mare epidemie de tifos exantematic, pentru a studia flagelul
si mijloacele de a-l combate.
Primul razboi mondial a gasit laboratorul înfiintat de profesorul I. Cantacuzino într-o stare
de progres evident: avea un personal experimentat si poseda instalatia si materialele
corespunzatoare ultimelor progrese realizate la acea data în tehnica microbiologica. In timpul acelui
6
razboi, dupa retragerea din Moldova, i s-a încredintat profesorului Cantacuzino conducerea
Directoratului sanatatii publice civile si militare, în cadrul caruia a organizat, cu ajutorul echipei de
colaboratori ce si-o formase, în conditii deosebit de grele, combaterea epidemiilor de holera, febra
tifoida, tifos exantematic si febra recurenta, care amenintau armata si populatia, vadind aceeasi
neobosita preocupare pentru alinarea suferintei oamenilor, gata totdeauna de a pune stiinta în
serviciul lor. Laboratorul de medicina experimentala a fost evacuat la Iasi, unde continua sa produca
preparatele pentru profilaxia si tratamentul bolilor transmisibile. La Iasi, în 1917, el a fondat, alaturi
de medicii militari rusi si francezi, ” Societatea medico-chirurgicala a frontului rus-roman “. Intre
august si octombrie 1917, în timpul luptelor de la Marasesti si Oituz, laboratorul a fost evacut la
Harkov.
Sfîrsitul primului razboi mondial, în noiembrie 1918, l-a gasit pe profesorul Cantacuzino în
Franta, împreuna cu cîtiva colaboaratori. Fusese trimis ca sef al misiunii romane a Crucii rosii, dupa
pacea de la Bucuresti, din mai 1918. In aceasta perioada, Cantacuzino a participat la combaterea
epidemiilor din regiunea a XV-a, Marsilia. A tinut conferinte despre holera si tifos exantematic la
Facultatea de medicina din Paris si la Academia din Marsilia. In 1920 a fost delegatul tarii pentru
semnarea tratatului de pace.
In acest timp, colaboratorii sai au continuat activitatea Laboratorului de medicina
experimentala, reinstalat la Bucuresti, în local propriu : s-a început prepararea atît a serului
antigangrenos, cît si a celui antimeningococic, care, prin modificarile ce i s-au adus în tehnica
procesului de productie ( utilizarea pentru imunizarea cailor numai a tulpinilor proaspat izolate de la
bolnavi ) si prin adaptarea unei tehnici speciale de aplicare, avea sa dea rezultate cu mult superioare
serurilor similare din alte tari în tratamentul meningitei cerebrospinale.
Munca de cercetare în Laboratorul de medicina experimentala devenise tot mai intensa,
ramînînd permanent legata de preocuparile aplicarilor practice. Modestul laborator, care reusise sa
prepare un numar tot mai mare de seruri, vaccinuri si alte produse de diagnostic de laborator,
devenise un centru important al luptei antiepidemice în întreaga tara.
La întoarcerea în tara a reusit sa convinga oficialitatile asupra necesitatii unei institutii care
sa fie la dispozitie în lupta contra epidemiilor prin boli transmisibile. Cel mai înalt procentaj de
mortalitate si, de asemenea, cea mai ridicata morbiditate, erau date pe atunci în tara noastra de
aceste maladii. Experienta recentului razboi a aratat importanta existentei unei atari organizatii
imperios neceasara în combaterea bolilor infectioase.
In 1921 se înfiinteaza ” Institutul de seruri si vaccinuri “, astazi ” Institutul de microbiologie,
parazitologie si epidemiologie ” Dr. I. Cantacuzino “, caruia I. Cantacuzino îi va consacra toata
energia lui si care a devenit centrul în care s-a dezvoltat scoala romaneasca de microbiologie.
Aceasta institutie, de fapt, exista înca cu mult înainte de înfaptuirea ei oficiala – scrie acad.
C. Ionescu Mihaiesti – ” Scoala lui Cantacuzino”, grupul de elevi si colaboratori însufletiti de un
gînd si o iubire comuna pentru opera întreprinsa de maestru; familia spirituala a profesorului se
formase încetul cu încetul, în mod natural, pe masura ce activitatea lui se desfasura si îmbratisa o
mai mare zona de realizari. Cladirea localului si instalarea laboratoarelor n-au facut decît sa usureze
o munca colectiva care trebuia ordonata riguros si prevazuta cu mijloacele tehnice pe care
progresele stiintifice le impuneau.
Institutul ” Dr. I. Cantacuzino ” a fost întemeiat printr-o lege speciala semnata la 1 aprilie
1921 de insusi Regele Ferdinand. De la început a fost un institut de stat si a avut sarcinile urmatoare
:
1) prepararea serurilor, vaccinurilor si a produselor biologice necesare diagnosticului,
profilaxiei si tratamentului bolilor infectioase;
2) cercetari stiintifice privitoare la produsele preparate si continua lor ameliorare, introducerea de
noi produse, precum si cercetarea problemelor de patologie experimentala, de microbiologie si de
epidemiologie izvorîte din realitatile sanitare ale tarii si din progresele aparute in domeniile acestor
stiinte si ale celor în legatura cu ele;
3) formarea de cadre de specialitate.

7
 Felul în care prof. Cantacuzino a condus îndeplinirea obligatiilor care reveneau institutului a
demonstrat nu numai necesitatea existentei, dar si necesitatea permanentei lui dezvoltari, contiuata
apoi si dupa moartea întemeietorului.
La înfiintare existau 4 sectii si cîteva servicii. Pe masura descoperirilor survenite, s-au
introdus in productie : vaccinul B.C.G. , anatoxina difterica, tetanica, stafilococica si streptococica,
diverse seruri terapeutice sau de diagnostic bacteriologic, vaccinul antiexantematic, pentru a nu se
enumera decît cele mai importante produse.
In 1928, I. Cantacuzino a înfiintat revista de specialitate ” Archives Roumaines de
Pathologie Expérimentale et de Microbiologie “, în al carei prim numar marele bacteriolog francez
Emile Roux aprecia în termeni elogiosi opera lui I. Cantacuzino si a scolii romanesti de
microbiologie, polarizata în jurul Institutului de seruri si vaccinuri.
Cercetari stiintifice, cursuri si conferinte, publicatii urmarite cu interes în tara si în
strainatate, prepararea unor cantitati foarte mari de seruri si vaccinuri, expertize si analize medicale;
vasta campanie de vaccinari împotriva tuberculozei – caracterizeaza activitatea prof. I. Cantacuzino
si a colaboratorilor sai . Mare animator si sef de scoala, profesorul Cantacuzino, a sustinut
intotdeauna ca ” egoismul nu poate fi creator; unde lipseste dragostea, de acolo fuge tineretul “.
Cu 8 ani înainte de sfîrsitul vietii sale, în 1926, I. Cantacuzino a suferit un grav accident de
cale ferata la Brigue ( frontiera italo-elevetiana ), ale carui urmari le-a suportat cu stoicism.
Infirmitatea lasata nu a influentat cu nimic activitatea lui neobosita si pasionata de cercetator,
profesor, animator si îndrumator neîntrecut.
In timpul scurtului sau ministeriat in guvrnul Iorga din 1931-1932 a gasit totusi posibilitatea
de a face sa se voteze, la numai 2 luni de la numirea sa ca ministru al sanatatii, în iulie 1931, Legea
de reglementare a muncii lucratorilor din porturi.
In 1934 cînd institutul organizat îsi dadea din plin roadele, întemeietorul lui venerat avea sa
fie rapus de o scurta dar, pe atunci, neiertatoare infectie. Era în plina creatie stiintifica si facea
planuri pentru viitor.
Multi colaboratori isi amintesc cum, pe la sfîrsitul lui decembrie 1933, profesorul expunea
cîtorva tineri asistenti care lucrau în preajma lui, satisfactia sa pentru volumul si importanta
cercetarilor stiintifice efectuate în institut în acel an, peste 70 de comunicari si memorii. Sublinia
importanta lor si schita posibilitatile de a continua unele studii în viitor. De asemenea împartasea
planurile sale de lucru, care se întindeau pe o perioada de 10 ani. Vroia, printre altele, sa initieze un
studiu al parazitilor rozatoarelor de stepa, vectori de boli ale omului si animalelor, studiu caruia îi
fixase o durata de minimum 5 ani.
Tinerii sai colaboratori priveau fermecati si în admiratie la energia cu adevarat tinereasca ce
se desprindea din planurile ” dascalului ” lor, pe care se pregateau sa-l sarbatoreasca pentru cei 70
de ani pe care urma sa-i împlineasca .
Soarta a voit altfel. A contractat o bronhopneumonie la 2 ianuarie 1934, a mai lucrat în
laborator cateva zile, pana în ziua de 5 ianuarie, data la care si-a scris ultimele observatii stiintifice,
si a executat cel din urma admirabil desen microscopic asupra infectiei crustaceului Eupagurus
prideauxii cu bacilul tumefaciens.
A murit la 14 ianuarie 1934, la orele 14 si 35 de minute si a fost înmormîntat provizoriu la
cimitirul Belu, pentru a fi îngropat definitiv în luna iunie a aceluiasi an în cripta amenajata în
institutul pe care-l întemeiase, înconjurat fiind de toti cei ce l-au iubit si venerat. A ramas astfel în
mijlocul institutiei pe care o crease, ca simbol al trainiciei operei lui uriase.
Cei ce l-au cunoscut si mai ales cei ce au lucrat cu el în institut nu vor putea uita niciodata,
pîna la sfîrsitul vietii lor, imaginea fapturii marete si impunatoare a profesorului, unanim admirat si
iubit, una dintre cele mai remarcabile personalitati întîlnite în viata lor. Ei ne-au transmis imaginea
fondatorului, ca cel mai pretios exemplu de urmat.
Soliditatea operei profesorului Cantacuzino si a Institutul ce-i poarta numele, aveau sa fie
dovedite nu numai prin trainicia lor, dar mai ales prin neîntrerupta lor continuitate chiar si atunci
cînd marele fondator n-a mai fost printre cei vii.
 

8
 OPERA STIINTIFICA A PROFESORULUI I. CANTACUZINO

Opera stiintifica a profesorului I. Cantacuzino a fost elaborata în 42 de ani de activitate,

începînd din 1892, anul primei sale cercetari de laborator asupra proprietatilor colorante ale
oxiclorurii de ruteniu amoniacal, lucrare întreprinsa în colaborare cu Maurice Nicolle si pe care o
publica în ” Annales de l’Institut Pasteur ” in 1893. Evidentiaza faptul ca solutia apoasa 1/1 000 a
acestei substante are reactie similara cu colorantii bazici de anilina; ea coloreaza cu electivitate
cromatina nucleilor, microbii si granulatiile bazofile ale leucocitelor si lasa neatinse granulatiile
acidofile. Efectul ei colorant este intens mai ales, dupa fixarea cu acid osmic.
Prima publicatie medicala a fost rezultatul stagiilor clinice si a fost tiparita în ” Médecine
moderne ” in 1891. In lucrare, I Cantacuzino prezinta cazul unui bolnav cu multiple simptome de
isterie, care în urma unui accident profesional însotit de o emotie intensa, a manifestat în mod subit
simptome caracteristice de scleroza în placi.
Opera stiintifica a profesorului I. Cantacuzino a fost, fara îndoiala, rezultatul a ceea ce el
însusi denumea, într-o scurta cuvîntare de raspuns la omagiul adresat de medicii romani la
congresul lor din 1931, ca pasiune dominanta a vietii lui, anume, studiul fenomenelor biologice.
Complexitatea naturii vii a exercitat întotdeauna asupra lui cea mai puternica atractie. Intrebarea
careia cauta sa-i gaseasca un raspuns era : cum se apara organismele împotriva infectiilor?
Fara îndoiala ca alegera directiei cercetarilor sale stiintifice a fost influentata de evolutia
rapida a microbiologiei si imunologiei din ultima decada a secolului trecut, perioada in care
profesorul si-a inceput activitatea.
Deja din a doua jumatate a secolului al XIX-lea in microbiologie, Rayer si Davaine
descrisesera bastonasele bacteriei carbunoase în sîngele animalelor moarte de antrax (1850),
Obermeyer constatase prezenta unui spiril în sîngele bolnavilor de febra recurenta (1868), Hansen
pusese în evidenta bacilul leprei în leproame (1874), iar Koch facuse prima cultura a unui
microorganism (bacilul carbunos), cu care reusea sa transmita animalelor maladia experimentala
(1876). Din acest moment, gratie lucrarilor lui Pasteur si Koch, nu este an în care sa nu fie pus în
evidenta un microorganism ca agent patogen al unei maladii infectioase.
Pasteur si colaboratorii lui au descoperit principalii microbi ai supuratiei, stafilococul si
streptococul, apoi ai holerei gainilor, ai rujetului porcului si vibrionul septic (1880). Gonococul,
pneumococul, tificul, bacilul morvei, bacilul tetanic, bacilul difteric, bacilul tuberculozei, vibrionul
holerei erau deja pusi în evidenta în momentul cînd Cantacuzino îsi începea lucrul în Institutul
Pasteur. Multi alti microbi patogeni aveau sa fie descoperiti ulterior. Bacteriologia revolutiona
medicina si chirurgia.
Ne putem închipui, numai dupa aceasta scurta enumerare, febra si pasiunea de lucru a
cercetatorilor din laboratorele de bacteriologie in acea vreme.
In acea atmosfera de entuziasm stiintific, Cantacuzino, cu educatia lui de naturalist, a fost
atras în spre acea parte a bacteriologiei care tindea sa explice mecanismul infectiei si pe acela al
apararii organismului fata de aceasta infectie, adica spre domeniul imunologiei. In acest domeniu se
realizase putin pîna atunci.
Mecinikov evidentiase deja rolul anumitor celule în apararea organismelor fata de infectie.
Fusesera puse bazele teoriei fagocitare (celulare) a imunitatii.
Pe de alta parte, ulterior se vor elabora teorii despre rolul exclusiv al umorilor în apararea
organismului. Cercetarile lui Nuttal si Buchner asupra puterii bactericide a sîngelui sau numai a
serului sanguin au aparut in 1888, iar în 1890 Behring si Kitasato au descoperit actiunea antitoxica a
serurilor difteric si tetanc. Se edifica astfel teoria umorala a imunitatii.
Intre cercetatorii acelui timp a avut loc o controversa ramasa celebra. Unii erau partizanii
teoriei celulare, altii ai teoriei umorale a imunitatii. Natural, în laboratorul lui Mecinikov se faceau
cercetari care sustineau teoria celulara. Profesorul Cantacuzino a fost atras, in consecinta si el, în
spre lucrarile de acest gen. Mecanismul imunitatii privit cu diversele sale aspecte a ramas de altfel
subiectul principal al preocuparilor si cercetarilor lui stiintifice pentru tot restul vietii. Prima lui
lucrare în acest domeniu a fost teza de doctorat în medicina, trecuta în 1894, cu subiectul Modul de
distrugere a vibrionilor holerici în organism. Contributie la studiul imunitatii.
9
  
LUCRARILE ASUPRA INFECTIEI HOLERICE

Prima problemă de cercetare căreia i se consacră Cantacuzino este aceea a holerei și a

apărării organismului împotriva vibrionilor holerici, studiată pe parcursul a nouă ani.
Primele cercetari prin care Cantacuzino ia contact cu studiul aceastei infectii privesc de
modul de distrugere al vibrionilor holerici în organism. Sunt lucrari efectuate între 1892 si 1894, în
primii ani deci ai uceniciei sale, în laboratorul lui Mecinikov, lucrari care vor fi reunite în teza sa de
doctorat în medicina.
A realizat 99 de experimente pe cobai şi 19 observatii de infectii umane, care prelucrate pot
constitui oricînd un model de cercetare experimentala.
Pe baza cercetarilor sale si a interpretarii datelor din literatura, Cantacuzino ajunge la
convingerea ca modul de aparare a organismului împotriva holerei – maladie esentialmente toxica
-consta în distrugerea cît mai rapida a vibrionilor, pentru a-i pune în imposibilitatea de a-si elabora
toxina, distrugerea acestora fiind atribuita fara rezerve fagocitelor.
Ulterior, încercarile de a vaccina cobaii pe cale bucala, plecand de la ideea existentei unei
imunitati locale intestinale, au fost încununate de succes
Aceste cercetari, care au fost reluate mai tîrziu il fac pe Magrou sa-l considere pe
Cantacuzino ” daca nu primul, cel putin printre primii care demonstreaza posibilitatea obtinerii unei
imunitati generale prin administrarea antigenului pe cale gastrointestinala”.
În 1898, concluzionează în memoriul sau Nouvelles recherches sur le mode de destruction
des vibrions dans l’organisme, ca fagocitoza este conditia esenţială a vindecarii, dar ulterior va
întreprinde o serie de studii asupra mecanismelor imunitatii umorale.
Ramanand fidel ideii de preponderenta a mecanismului de aparare celulara, Cantacuzino
intervine in combaterea epidemiilor de holera din anii 1913 si 1916, insistand asupra vaccinarii. A
invins scepticismul general manifestat fata de vaccinare si a pornit la aplicarea ei, cu rezultate
extraordinare consemnate în La pathogenie du cholera et la vaccination anti-cholerique în 1920.
Ceea ce merita a fi subliniat în legatura cu campaniile de vaccinare din 1913 si 1916 este
faptul ca ele au fost concepute dupa criteriile celui mai exigent experiment stiintific, cu o evidenta
perfecta a datelor epidemiologice si de laborator, in asa fel incat, rezultatele au putut intra cu
ponderea cuvenita în analele epidemiologiei.
Primul caz de holera a aparut la 13 iulie 1913 într-un regiment de infanterie. Prin inocularea
vaccinului în trei serii întregului corp de armată s-a ajuns de la o mortalitate medie de 300 cazuri pe
zi la stingerea focarului într-un timp foarte scurt.
Concluziile au fost următoarele:
1. Eficacitatea vaccinarii preventive contra holerei cu ajutorul corpilor microbieni încalziti
este certă.
2. Se impune întrebuintarea de doze masive - trei pîna la patru miliarde de corpi microbieni,
pentru a realiza o vaccinare prevenitiva solida, iar pentru stingerea rapida a unui focar patru pîna la
cinci miliarde de corpi bacterieni încalziti şi reducerea la patru sau cinci zile intervalul dintre doua
vaccinari succesive.
3. pentru a stinge rapid o epidemie vaccinarea trebuie făcută în mediul epidemic.
4. Imunitatea locala a intestinului joaca în apararea organismului un rol considerabil.
În lucrarea Choléra gastro-intestinal expérimental chez le Cobaye, întreprinsa împreuna cu
A. Marie, Cantacuzino notează rolul hotărâtor al unor factori auxiliari - surmenajul si enteritele
banale - în declanşarea bolii, fiind primii care reusesc sa obtina o infectie holerica experimentala pe
animale mici de laborator în conditii si cu un tablou anatomo-clinic net asemanatoare celor din
infectia umana.
O alta observatie care si-a avut punctul de plecare în constatarile facute în timpul
campaniilor antiholerice, ca si în lucrarea experimentala amintita, se refera la faptul ca vibrionii
izolati din fecale sînt deosebit de virulenti. Aceasta observatie i-a sugerat lui Cantacuzino o noua
lucrare experimentala, efectuata tot împreuna cu A. Marie si aparuta în 1919 sub titlul

10
 În lucrarea experimentală Action activante de la muquese intestinale sur les propriétés
pathogènes du vibrion cholérique, efectuată tot de cei doi savanţi, apărută în 1919 este consemnată
virulenţa deosebită a vibrionilor izolaţi din fecale.
O a treia cercetare experimentala, întreprinsa împreuna prietenul sau Marie si inspirata din
cunoasterea anterioara a evolutiei infectiei holerice umane si experimentale, se refera la aparitia
precoce a unei sensibilizari specifice în intestinul subtire al holericilor.
Şase ani mai târziu, Cantacuzino semnaleaza variabilitatea bacilului în contact cu tesuturile
provenite de la un organism imunizat în lucrarea „Formation d’une race agglutino-résistante de
vibrions au contact des tisssus d’un organisme immunisé contre ces vibrions”.
In ultima lucrare – Diagnostic microbiologique du vibrion cholérique et choix d’un antigène
pour la préparation d’un sérum agglutinant – prezentata în fata Oficiului international de igiena
publica în 1933 sunt prezentate cercetările efectuate în urma propunerii Oficiului international de
igiena publica de a se încredinta Institutului ” Dr. I. Cantacuzino ” ( în paralel cu Institutul din
Copenhaga ) problema stabilirii celor mai potrivite mijloace pentru identificarea vibrionilor holerici
si pentru prepararea unui ser aglutinant standard.
Lucrarea are caracterul unui raport care rezuma rezultatele studiului complex – prin metode
morfologice, biochimice, serologice etc. – a unui numar de peste 100 de tulpini de vibrioni,
provenite din diferite colturi ale lumii. Ea stabileste, totodata, criteriile de diferentiere a tulpinilor
autentice si de selectionare a celor ce pot fi utilizate la prepararea de seruri aglutinante. In fine,
lucrarea face recomandari corespunzatoare pentru conduita care trebuie adoptata în diagnosticul
bacteriologic al infectiilor holerice.
Rezumînd, principalele contributii stiintifice pe plan mondial aduse de prof. I. Cantacuzino
prin studiul infectiei holerice si al imunitatii antiholerice constau în :
1) Sublinierea rolului important al mecanismelor celulare în apararea organismului
împotriva holerei.
2) Demonstrarea definitiva a faptului ca vaccinarea antiholerica, aplicata în plin mediu
epidemic, prin utilizarea de cantitati mari de corpi microbieni omorîti si asocierea acestei actiuni cu
masuri corespunzatoare de carantina, duce la stavilirea prompta a epidemiei.
Recunoasterea pe teren si verificarea experimentala a rolului extrem de important ce revine unor
factori auxiliari precum oboseala, subnutritia, diverse iritatii si infectii banale intestinale, în
declansarea holerei.
4) Dovedirea instalarii, la foarte scurt timp dupa infectia orala sau dupa vaccinarea
parenterala, a unei imunitati locale intestinale, precedînd aparitia anticorpilor în circulatia generala.
5) Demonstrarea pentru prima data a actiunii activante a unor extracte tisulare asupra
patogenitatii unui germen.
6) Obtinera unor variante aglutinorezistente de vibrioni, dezvoltate prin selectie din indivizi
care au rezistat actiunii aglutinante si litice a unor tesuturi imune.
7) Elaborarea unora dintre primele criterii moderne pentru identificarea vibrionilor holerici
autentici si pentru prepararea unor seruri aglutinante standard.
 
CERCETARILE PRIVIND INFECTIA SCARLATINOASA
Scarlatina constituie o alta problema careia Ion Cantacuzino i-a consacrat o consecventa
activitate, timp de peste doua decenii.
In perioada întoarcerii sale în tara, ca profesor la Catedra de medicina experimentala,
scarlatina constituia un flagel care lovea fara crutare în populatia infantila a tarii. Etiologia ei era
obscura si lucrarile lui Gabricevski, care incriminau streptococul ca agent etiologic, erau viu
discutate.Gabricevski aratase posibilitatea vaccinarii în scarlatina cu ajutorul culturilor de
streptococi izolati din gîtul bolnavilor de scarlatina, dar rezultatele sale nu erau destul de clare
pentru a înlatura definitiv numeroasele obiectii care i se aduceau. Principala dificultate pentru acel
moment o constituia faptul ca reproducerea experimentala a bolii la animal nu se putea obtine decît
cu greutate, iar patogenia infectiei streptoocice experimentale prezenta multe lacune.

11
 De altfel, din momentul în care Laboratorul de medicina experimentala si-a luat asupra sa
sarcina prepararii unor produse biologice, primul ser pe care l-a preparat Ion Cantacuzino este cel
antistreptococic. Impreuna cu unul dintre primii sai colaboratori, C. Gorascu, a comunicat un numar
de 14 cazuri de infectii streptococice tratate cu serul terapeutic preparat în laboratorul sau.
Prima lucrare experimentala consacrata infectiei streptococice apare în acelasi an si este
efectuata împreuna cu Mihai Ciuca. In aceasta nota se arata ca inocularea de streptococi prin sonda
esofagiana, în stomacul cobailor, este urmata de traversarea intestinului si de localizarea lor mai
întîi în ganglionii mezenterici si apoi în plamîni.
Din experientele efectuate rezulta ca streptococii, chiar cei putin virulenti, inoculati în
cantitate suficienta, trec prin peretele intestinal si se localizeaza în plamîni, unde provoaca o
bronhopneumonie cu streptococ, putin grava, deoarece streptococii umani au o slaba virulenta
pentru cobai.
Studiul raspîndirii germenilor arata ca, în primele etape, se produce invazia placilor lui
Peyer, iar ulterior a ganglionilor mezenterici, de unde sînt raspînditi în circulatie si apoi în plamîni.
Dupa o ora de la inoculare, streptococii pot fi gasiti în plamîn.
Problema scarlatinei experimentale este reluata de Cantacuzino în 1911, cînd reuseste sa
reproduca boala la maimuta. Intr-adevar, inocularea de produse scarlatinoase la maimutele
inferioare produce un sindrom scarlatinos clasic în 4 din 9 cazuri. Speciile de maimute au fost M.
rhesus, M. sinensis si Cercopithecus cephus, iar produsele scarlatinoase erau sînge, lichid pericardic
si ganglioni traheobronhici. Desi produsele inoculate la maimuta reproduceau boala, în sînge si în
lichidul pericardic nu s-a putut pune în evidenta streptococ.
Astfel, Cantacuzino ajunge la concluzia ca maimutele inferioare sînt sensibile la un presupus
virusul scarlatinos, care poate fi gasit în sînglele bolnavilor, în lichidul pericardic si în ganglionii
traheobronhici. Pentru a se reproduce boala la maimute, inocularea subcutanata este preferabila
celei intravenoase.
Intr-o lucrare anterioara, Cantacuzino descrisese în amanunt scarlatina experimentala a
maimutelor, asa cum rezulta din fragmentul de mai jos, citat din protocoalele de lucru ale
profesorului Cantacuzino: Macaccus rhesus ( 4 000 g ). Primeste subcutanat, pe flancuri, 2 ml de
sînge scarlatinos, recoltat la începutul eruptiei; i se injecteaza de asemenea, de cealalta parte, 10 ml
de solutie 10% NaCl.
Timp de o luna animalul nu a prezentat nici un simptom suspect; în a 37-a zi dupa inoculare
face o ascensiune termica brusca, la 40°C; în acelasi timp, pe fata, frunte si antebrate apare o
roseata intensa, purpurie. Eruptia si febra dureaza 48 de ore. In acest moment apare la baza cozii, în
regiunea fesiera si pe cele doua coapse un edem important. Ganglionii inghinali, cervicali, precum
si cei adiacenti acestor regiuni sînt mariti si duri. In ziua urmatoare caderii apare o descuamare
generalizata, care începe întîi la nivelul fetei si al urechilor si se întinde ulterior pe tot spatele, fiind
formata din mici scuame. Descuamarea exista, dar mult mai discreta, si la nivelul palmelor, precum
si în regiunea plantara.
Edemul persista 12 zile si adenita mai multe saptamani.
Sindromul scarlatiniform care se obtine la iepure dupa inocularea de produse scarlatinoase
este descris de Cantacuzino într-o comunicare facuta în acelasi an ca si precedentele. Metoda cea
mai sigura pentru reproducerea bolii la iepure consta în inocularea intratesticulara a sîngelui ori a
produselor ganglionare sau în badijonarea cu acestea a pielii rase. Capata astfel 13 rezultate pozitive
în 83 de experiente. Tot în aceasta nota descrie amanuntit leziunile caracteristicce din ganglioni si în
special din cei traheobronhici.
Examenul histologic al ganglionilor ( submaxilari, traheobronhici si mezenterici ) proveniti
de la copii morti de scarlatina pune în evidenta existenta unor corpusculi rotunzi, de marime
variabila si care nu se coloreaza Gram.
Acesti corpusculi au fost gasiti în 37 de cazuri de scarlatina hipertoxica. Corpusculii
suntprezenti îndeosebi în ganglionii limfatici, traheobronhici si submaxilari, dar pot fi întîlniti si în
ficat, splina si, rareori, în lichid pericardic.
Un sac de colodiu în care s-a introdus sînge de scarlatinos plasat în peritoneul unui iepure a
permis obtinerea, dupa 10 zile, a unei culturi abundente de asemenea corpusculi. Continutul sacului
12
inoculat la alt iepure a provocat aparitia unui sindrom scarlatinos tipic. Pasajul la un al doilea iepure
a provocat o boala mult mai atenuata, iar la al treilea boala nu a mai putut fi reprodusa.
Concluziile acestui articol sînt caracteristice spiritului riguros stiintific al lui Ion
Cantacuzino
Fiind rezervat în ceea ce priveste interpretarea, trebuie subliniata constanta cu care acesti
corpusculi se gasesc în scarlatina, precum si capacitatea lor de a se multiplica “, spunea el în
încheierea articolului.
Cercetarile asupra etiologiei scarlatinei îl preocupa îndeosebi în preajma anului 1914.
Reuseste sa izoleze de pe mucoasa linguala a bolnavilor de scarlatina, precum si din faringe, un
microorganism extrem de polimorf, care uneori se gaseste în cultura pura. Descrie extrem de
amanuntit formele variate ale acestui germen si arata ca el a fost gasit frecvent în sectiunile si
frotiurile efectuate din organe scarlatinoase. Cantacuzino descrie prezenta acestui microb si în
complicatiile supurate ale scarlatinei precum si în interiorul celulelor mari endoteliale din sinusul
ganglionilor limfatici. Ceea ce îi atrage atentia în mod deosebit este faptul ca eruptiile miliare ale
pielii, care prezinta de obicei un continut compus în exclusivitate din leucocite, pot sa contina
uneori si microorganismul descris de el, ca singur tip de microb întîlnit.
Iepurii inoculati intratesticular cu exsudatul faringian sau sublingual de la scarlatinosi, si
care foarte frecvent mor datorita unei septicemii secundare, prezinta uneori microorganismul gasit
de Cantacuzino în numeroase viscere. Studiul acestui microorganism îl preocupa în continuare, desi
el însusi spune : “Fara a avea dreptul de a-l considera ca agentul etiologic al scarlatinei, studiul
microorganismului este foarte interesant”. Caracterele culturale ale microorganismului gasit de
Cantacuzino sînt redate de acesta într-o scurta nota, prezentata la Reuniunea de biologie din
Bucuresti. Microbul se poate obtine cu usurinta în cultura pura, dezvoltîndu-se rapid si abundent pe
agar-sînge. In schimb, pe medii simple ( bulion, apa peptonata ) cresterea sa este mult stînjenita.
Morfologia microbilor din cultura este identica cu cea gasita în frotiurile de pe mucoasa linguala,
aspectul polimorf fiind reproductibil pe mediile de cultura.
Datele de care dispunea, privitoare la acest microorganism îl decid sa încerce patogenitatea
lui pentru maimuta. Inocularea subcutanata sau badijonarea mucoasei nazale dupa cocainizare
provoaca la M. rhesus o boala destul de caracteristica. Debutul se face cu prinderea ganglionilor
submaxilari, axilari si inghinali. Intre a 2-a si a 10-a zi se obseva o ascensiune termica brusca, care
poate ajunge pîna la 41°C. Uneori, se observa si o a doua ascensiune termica, întocmai ca în
scarlatina umana. Dupa ascensiunea termica el noteaza aparitia unei eruptii papuloase, uneori
hemoragice, diseminata pe piept, abdomen, fata interna a bratelor si a coapselor . Examenul
histopatologic al organelor pune în evidenta prezenta germenului. Cu toate acestea, din sînge si
organe nu se pot obtine culturi, parînd ca se gasesc numai corpi microbieni morti.
Cantacuzino conchide ca, desi boala este foarte asemanatoare cu scarlatina umana, eruptia
cutanata are un caracter diferit.
Problema etiologiei scarlatinei îl determina pe Cantacuzino sa reia cercetarile sale si,
împreuna cu Olga Bonciu comunica noi contributii în aceasta problema.
Astfel, el arata ca urina, sîngele defibrinat si exsudatul faringian, filtrat prin filtre
Chamberland L3, inoculate la iepure, sînt capabile sa provoace la acest animal un sindrom
scarlatinos.
De la iepurii inoculati cu filtrate nu s-a putut izola streptococ. Autorii lucrarii cerceteaza în
continuare daca serul iepurilor inoculati cu filtrate dobîndesc însusirea de a aglutina streptococul,
proprietate care se întîlneste la serul de convalescent. Serul a 12 iepuri este pus în contact cu : a)
streptococi hemolitici proveniti de la cazuri de scarlatina, b) streptococi nehemolitici proveniti tot
de la bolnavi de scarlatina si c) streptococi proveniti din afectiuni nescarlatinoase. Toate serurile au
aratat o înalta putere aglutinanta numai fata de streptococii hemolitici proveniti de la bolnavi de
scarlatina, celelalte tipuri de streptococi nefiind aglutinabile. In concluziile acestei cercetari, autorii
ajung la ideea ca agentul scarlatinos este un virus filtrabil, care poate strabate filtrele L3. Faptul ca
iepurii elaboreaza aglutinine fata de streptococul hemolitic scarlatinos arata ca acest microorganism
are relatii cu patogenia scarlatinei si nu obligatoriu si cu etiologia ei.

13
 In lumina acestor constatari, era greu de admis fara rezerve ca streptococul hemolitic este
cauza bolii, caci aceasta se obtine si cu produse filtrate. In ceea ce priveste aglutininele
antistreptococice care apar în sînge, ar fi mai curînd vorba de ” un mecanism înca obscur, dar care
te face sa te gîndesti la puterea aglutinanta pe care o dobîndesc serurile de convalescent de tifos
exantematic fata de Proteus X19 al lui Weil si Felix”, conchid autorii.
Etiologia scarlatinei devine si mai actuala din momentul în care sotii Dick, bizuindu-se si pe
observatii mai vechi, reiau cu argumente noi în discutie rolul streptococului hemolitic.
Plecînd de la constatarea ca streptococii hemolitici îsi pastreaza aglutinabilitatea chiar dupa
o cultivare prelungita pe medii de laborator, Cantacuzino si Bonciu îsi pun problema daca aceasta
proprietate nu poate fi transmisa si la streptococii nescarlatinosi care nu sînt aglutinabili. In acest
scop, ei folosesc doua tulpini de streptococ, una izolata de la un caz de febra puerperala si cealalta
de streptococ viridans de colectie, ambele inaglutinabile de serurile convalescentilor de scarlatina.
Pe de alta parte, au preparat exsudate faringiene scarlatinoase, emulsionate în bulion si
filtrate. Daca pe aceste filtrate se cultiva apoi streptococii nescarlatinosi, acestia dobîndesc
proprietatea de a fi aglutinabili de catre serurile scarlatinoase, chiar numai dupa un singur pasaj.
Aceasta aglutinabilitate creste cu numarul de pasaje si este strict specifica, fenomenul nefiind
reproductibil cu filtrate din alte afectiuni sau de la indivizi normali. Filtratele pierd aceasta putere
modificatoare daca exsudatele sînt lasate 24 de ore la gheata. In concluziile acestui articol, autorii
spun : ” Totul se petrece ca si cum streptococul banal, introdus într-un filtrat de urina sau de exsudat
faringian prelevat de la un scarlatinos, întîlneste un element specific si adsorbabil, capabil sa
confere, dupa adsorbtie, o aglutinabilitate specifica si ereditara. Acest factor necunoscut pare a fi
sensibil la actiunea prelungita a temperaturii ( 2-3° ), care l-ar face inactiv “.
In acest mod, Cantacuzino si Bonciu descopera un fenomen deosebit de important, cel al ”
aglutinabilitatii transmisibile “. Nu trebuie pierdut din vedere faptul ca aceasta aglutinabilitate
transmisibila constitutia în acelasi timp un argument în plus pentru ideea etiologiei virale
( nestreptococice )a scarlatinei, pe care Cantacuzino o adoptase.
Descoperirea facuta a stîrnit atunci un viu interes. Martin si Lafaille confirma observatiile
cercetarilor romani si arata ca ” transmiterea aglutinabilitatii poate fi conferita si unor germeni
diferiti, cum ar fi bacilul tific, stafilococul si pseudodiftericii “. Iar Zoller si Meersseman confirma
la streptococ aceste observatii. Cantacuzino si Bonciu lucrînd în continuare, studiaza si ei
fenomenul aglutinabilitatii transmisibile prin filtrate scarlatinoase la alte bacterii decît streptococul.
Rezultatele obtinute sînt diferite, în functie de specia microbiana. Astfel, meningococul tip B,
bacilul pseudodifteric si Proteus X19 nu sînt influentati decît foarte putin de filtratele scarlatinoase,
în timp ce bacilul Eberth, paratificul A, bacilul coli dobîndesc o aglutinabilitate marcata.
Stafilococul si bacilul lui Morgan devin intens aglutinabili dupa cultivarea în filtratele de produse
scarlatinoase. Autorii au considerat ca adsorbtia pe bacterii a elementului specific, necunoscut, pe
care îl contin filtratele scarlatinoase depinde de structura fizico-chimica a celulei microbiene.
Cantacuzino si Bonciu au subliniat în aceasta lucrare faptul ca aglutinabilitatea transmisibila
este un caracter stabil din punct de vedere ereditar, mentinîndu-se la streptococ în decursul a 30 de
pasaje.
Rezultatele acestor cercetari, care pledau pentru teza dupa care în scarlatina agentul etiologic
nu poate fi streptococul singur, au impus continuarea a experientelor începute. O noua comunicare
aduce date noi asupra aglutinarii specifice a streptococului scarlatinos în paralel cu fixarea de
complement. Cantacuzino si Bonciu demonstreaza ca nu exista concordanta între aglutinabilitate si
fixarea de complement decît între streptococii scarlatinosi si cei nescarlatinosi deveniti aglutinabili
si serul de convalescent. Serul preparat pe animale cu diverse tipuri de streptococ are o slaba putere
de fixare a complementului. Autorii conchid ca la bolnavii de scarlatina, alaturi de antigenele
streptococului exista si un antigen diferit, care nu este prezent în culturile cu care se imunizeaza
animale de laborator.Astfel se explica faptul ca aceste seruri pot aglutina streptococii deveniti
aglutinabili, dar nu pot fixa complementul. Aparea deci ca, în serurile de convalescent, fixarea
complementului nu se datoreste streptococului, ci unui alt antigen, streptococul nefiind deci decît un
suport material al acestuia. Capacitatea anumitor germeni, si îndeosebi a streptococului, de a
adsorbi acest antigen nu este modificata de caldura, caci streptococii ucisi la 60° pastreaza
14
capacitatea de a cîstiga a dupa cultivarea pe filtrate scarlatinoase. Dupa Cantacuzino si Bonciu,
aparitia factorului transmitator de aglutinabilitate coincide cu primele ore de boala si dispare cînd se
instaleaza imunitatea; exista chiar un antagonism între prezenta factorului care transmite
aglutinabilitatea si anticorpii serici. Pe de alta parte, acelasi factor este termolabil, caci încalzirea sa
la 40 si la 60°C duce la totala lui inactivare.
Seria de lucrari ale lui Cantacuzino si Bonciu consacrate ” aglutinabilitatii transmisibile ” se
încheie cu o nota asupra infectiei experimentale care se obtine cu streptococi scarlatinosi, cu
streptococi nescarlatinosi si cu streptococi nescarlatinosi modificati de filtrate. Experientele s-au
efectuat pe iepuri carora li s-au inoculat produsele studiate. In rezumat, concluziile autorilor sînt
urmatoarele : a) aglutinele apar numai în serul animaleleor care au reactionat febril la infectia
streptococica; b) iepurii care au primit streptococi piogeni ca atare ( deci nemodificati de filtrate )
nu au dezvoltat aglutinine, spre deosebire de streptococii scarlatinosi si de cei cultivati în prezenta
filtratelor scarlatinoase , care induc puternic formarea de aglutinine; c) urina si serul animalelor care
au fost infectate cu streptococ scarlatinos sau nescarlatinos, dar devenit aglutinabil, contine factorul
modificator – urina în cantitate mai mare decît serul. Deci în infectia experimentala la iepure se
reproduce ceea ce se observa si în scarlatina. Dar ceea ce merita subliniat este faptul ca reactiile
care se obtin la animal sînt identice, fie ca se inoculeaza streptococi scarlatinosi, fie streptococi
modificati. Inca o data, autorii revin asupra faptului ca nu poate fi înlaturata ideea unui agent
filtrabil, vehiculat de streptococ si care ar fi raspunzator de fenomenele amintite la animalele
inoculate.
Seria cercetarilor privitoare la actiunea filtratelor scarlatinoase reprezinta aportul cel mai
substantial pe care l-a adus Cantacuzino în acest domeniu. Profesorul a ridicat o serie întreaga de
probleme din care se desprind cel putin doua a caror actualitate este înca majora :
1) Mecanismul fenomenului de aglutinabilitate transmisibila.
2) Etiologia scarlatinei.
Problema factorului care transmite aglutinabilitatea este si astazi înca obscura. Ipotezele care
pot fi luate în seama pentru discutarea acestui fenomen sînt urmatoarele :
a) Exista o forma filtrabila, sub care s-ar putea prezenta streptococul scarlatinos. Aceasta
idee a fost infirmata de numeroase cercetari care au aratat inexistenta formelor filtrabile bacteriene.
b) Exista un virus care, adsorbit pe corpii microbieni ( în speta streptococii ), s-ar dezvolta în
simbioza cu acestia, ceea ce ar explica si transmiterea ereditara a aglutinabilitatii. Ideea dupa care
unele virusuri se pot adsorbi si chiar multiplica pe unele bacterii a fost întrevazuta de catre Zilber si
denumita de acesta ” viroforie “. Pîna în prezent, fapte experimentale care sa dovedeasca pe deplin
existenta viroforiei nu exista.
c) Ideea care a gasit cei mai numerosi partizani consta în faptul ca streptococul adsoarbe din
filtrate un anumit antigen care ar conferi aglutinabilitatea. Deci streptococul este un agent
vehiculant mecanic, fara a fi nevoie ca el sa fie viu.
Dupa unii autori explicatia cea mai plauzibila a fenomenului de antrenare Cantacuzino-
Bonciu este cea pe care o da hemaglutinarea pasiva prin adsorbtia antigenelor pe hematii, cu
exceptia unui singur fapt, subliniat de însusi Ion Cantacuzino, si anume: transmisia ereditara a
aglutinabilitatii în cursul generatiilor care se obtin prin cultivarea în pasaje succesive a
streptococului sensibilizat.
d) Jacob si Wollman în monografia lor Sexuality and Genetics of Bacteria, încadreaza
fenomenul de antrenare al lui Cantacuzino în transferul ereditar al unor caractere bacteriene. Si alti
autori, dupa Cantacuzino, au semnalat modificarea unor caractere microbiene dupa cultivarea lor în
filtrate ( E. Burnet, Legreux si Genevray ), aceasta problema fiind, în general, studiata în ultimii ani
în cadrul cercetarilor de interactiune genetica la bacterii si virusuri, demonstrîndu-se existenta unei
actiuni transformante ( Avery et al. ). Jacob aminteste ceea ce E. Wollman scrisese înca în 1925,
cînd propusese utilizarea termenului de ” paraereditate ” pentru toate fenomenele de achizitie a unor
noi caractere printr-un mecanism asemanator cuo contagiune.
Iata deci ca mecanismul fenomenului de antrenare al lui Cantacuzino nu este nici pîna astazi
lamurit. Reactiile de adsorbtie ale unor antigene pe corpii microbieni sunt oare actiuni de

15
transformare prin factori genetici? Acesta este numai un aspect al modernitatii studiilor lui
Cantacuzino, la care cercetariile viitoare ne vor da un raspuns.
In sfîrsit, trebuie spus ca problema etiologiei scarlatinei, asa cum a fost expusa de
Cantacuzino la primul congres international de microbiologie din 1930 de la Paris, este si astazi
actuala. Pe baza experientelor sale, Cantacuzino era partizanul convins al existentei unui virus
scarlatinos si al rolului secundar pe care îl joaca streptococul hemolitic. Reactia Dick nu mai are
astazi aceeasi valoare de specificitate care i se acorda în trecut. In plus, Cantacuzino aminteste
esecurile care se obtineau cu seroterapia antistreptococica în formele hipertoxice de scarlatina, spre
deosebire de serul de convalescent. El spunea în raportul sau : ” Ese absolut legitim sa urmam
studiul practc al serotipiei antistreptococice, precum si al vaccinarii preventive si sa perfectionam
metodele, caci nimeni nu poate sa afime, la ora actuala, ca prin cultivarea streptococului scarlatinei
nu se realizeaza în acelasi timp, într-o oarecare masura, si cultura unui virus specific, a carui
existenta credem ca o întrevedem astazi”.
Astazi, în era antibioticelor, problema rolului pe care l-ar putea avea în scarlatina un virus
continua sa fie o preocupare a cercetarilor, caci etiologia acestei boli înca nu este pe deplin
elucidata.
 
LUCRARILE ASUPRA IMUNITATII

Considerînd lucrarea profesorului Cantacuzino privind modul de distrugere a vibrionului

holeric în organism – care a facut obiectul tezei sale de doctorat în medicina ( 1894 ) si a constituit
primul sau mare studiu experimental – nu este lipsit de interes, sa citam fraza cu care îsi începe teza
sa si cu care se deschide, totodata, si seria lucrarilor sale în domeniul imunologiei : ” Legea luptei
pentru viata îsi gaseste în faptul imunitatii expresia sa cea mai sesizanta “.
Teza lui Cantacuzino, care stabilea corelatia constanta dintre intensitatea leucocitozei si
fagocitozei, pe de o parte, si disparitia vibrionilor din organism, pe de alta parte, a reprezentat o
contributie însemnata în sprijinul rolului fagocitozei în imunitate – doctrina elaborata de Mecinikov
pe baza unor temeinice studii biologice.
Curînd dupa publicarea tezei sale, care se remarcase nu numai prin valoarea rezultatelor
obtinute, ci si prin elaborarea modelelor experimentale, tînarului savant si discipol al lui Mecinikov,
Ion Cantacuzino i se încredinteaza redactarea unui amplu studiu de sinteza asupra fagocitozei în
regnul animal. Prefatata de Ilia Mecinikov, aceasta ampla prezentare a cunostintelor de pîna atunci
în domeniul fagocitozei a aparut în ” L’année biologique ” din 1896.
Articolul care urmeaza aceasta prefata, redactat de un tînar savant tot atît de competent în
problemele de istorie naturala cît si în cele de patologie, arata foarte bine stadiul actual al
capitolului biologiei referitor la fagocite si la fagocitoza “, scria Ilia Mecinikov, atragînd astfel
atentia asupra faptului ca orientarea dubla a lui Cantacuzino, de biolog si de patologist, îl facea
deosebit de competent pentru un studiu adîncit al acestei mari probleme. Trebuie sa mentionam de
altfel ca acelasi mod de a tine seama de conexiunile fenomenelor si de a trata problemele de
patologie în cadrul larg al legilor si fenomenelor biologice de care nu pot fi desprinse, a fost factorul
cel mai important care i-a îngaduit si lui Mecinikov, sa aduca o contributie stralucita în medicina,
prin elaborarea teoriei fagocitozei.
In ceea ce priveste lucrarea lui Cantacuzino asupra structurilor si functiunilor fagocitare în
regnul animal, vom remarca de la început faptul ca examinarea filogenetica si comparativa a
fenomenelor si a relatiilor lor cu factorii de mediu, reprezinta coordonata de baza a acestui vast
studiu de sinteza.
Analizînd cercetarile maestrului sau, Cantacuzino atrage atentia asupra modului în care Ilia
Mecinikov a privit problemele activitatii fagocitare, sub o perspectiva foarte cuprinzatoare, stabilind
importanta si caracterul de generalitate pe care îl are fagocitoza în biologia metazoarelor, precum si
evolutia filogenetica a fenomenului.
Diferentierea progresiva a unei foite medii, ale carei elemente pastreaza proprietatile de
digestie intracelulara si adaptarea acestei foite la protectia organismului împotriva parazitilor
imigrati si a corpilor straini de orice natura, acesta este faptul care rezulta din toata aceasta serie de
16
lucrari ale lui Mecinikov “, scrie Cantacuzino, subliniind astfel punctul de vedere evolutionist în
conceptiile biologice ale maestrului si importanta fenomenelor de adaptare pe care acestea le pun în
lumina. Cantacuzino însusi va adopta mai tîrziu în cercetarile sale un mod analog de a aborda
problemele imunitatii la nevertebrate.
Ion Cantacuzino priveste problema ” aparatelor “, ca si a activitatilor fagocitare, prin prisma
principiului adaptabilitatii organismelor la mediul înconjurator.
Acest principiu este aplicat de Cantacuzino la un registru extrem de larg de fenomene, de la
nivelul activitatilor celulare sau subcelulare pîna la acela al unor organizari si functiuni superioare.
Astfel, de pilda, sub aspect morfologic, aparitia polimorfonuclearelor este asemanata de
Cantacuzino cu un proces de adaptare a amibocitelor primitive la conditiile noi de mediu,
reprezentate de aparitia unui sistem sanguin închis, în conditiile caruia fagocitele îsi pot exercita
activitatea in urma diapedeza.
Cantacuzino a subliniat importanta si caracterul de generalitate a capacitatii materiei vii de a
reactiona la stimulii din mediu: ” Orice celula vie, de fapt, este sensibila la excitatiile exterioare,
adica la schimbarile bruste ale mediului; fiecare reactioneaza în felul sau “. El explica in aceasta
ordine de idei si chimiotactismul fagocitelor: ” Elementele migratoare, a caror caracteristica este
motilitatea, reactioneaza ( la schimbarile bruste ale mediului ) miscîndu-se, ele se apropie sau se
departeaza de substanta compatibila sau nu cu viata lor” si in continuare:”Nu numai ca leucocitele
sînt sensibile la excitatiile chimice, dar aceasta sensibilitate se poate modifica astfel, încît
chimiotactismul lor poate, gradat, din negativ sa devina pozitiv pentru o aceeasi substanta. ” El
citeaza afirmatia lui Mecinikov : ” Sensibilitatea chimiotactica nu este o marime constanta “, si
adauga : ” Ea este cu totul relativa “.
Lupta fagocitelor impotriva unor agenti exteriori a fost privita de Cantacuzino tot ca o
urmare a excitabilitatii lor si, prin aceasta, ca o forma de manifestare a capacitatii lor de a reactiona
la schimbarile de mediu : ” Este bine înteles ca, într-o asemenea lupta, proprietatea pe care o au
organismele de a se adapta la conditii noi joaca un rol considerabil din punctul de vedere al
rezultatului final. Astfel vedem cum nevertebratele cu tegumente moi, a caror cavitate generala
comunica direct cu mediul ambiant, ofera microbilor si parazitilor în general o rezistenta foarte
mare. Aceasta întrucît, la asemenea organisme, invaziile microbiene fiind un fapt relativ frecvent,
rezultatul acestei lupte des repetate este o selectie în elementele fagocitare si o perfectionare a
aparatului defensiv. Dimpotriva, vedem ca nevertebratele pe care o carapace puternica sau învelisuri
chitinoase le protejeaza obisnuit împotriva infectiilor sînt foarte sensibile si sucomba aproape
întotdeauna cînd un dusman ajunge din întîmplare sa patrunda în tesuturile lor “.
Din modul in care Cantacuzino analizeaza fenomenele biologice, luand drept caz particular
fagocitoza, rezulta tendintele sale net evolutioniste, moderne la acea epoca : ” Daca functionarea
tesuturilor se modifica oricît de putin, daca natura secretiei lor variaza, daca celulele mobile nu mai
sînt respinse, rezultatul luptei se schimba si tesuturile vii sînt atacate de aceste elemente si distruse,
adesea în detrimentul organismului, ca în cazul în care leucocitele devoreaza celulele nervoase,
incapabile de a se regenera . S-a obiectat adesea teoriei fagocitare a imunitatii ca fagocitele, departe
de a fi agenti de aparare, servesc adesea la discriminarea în organism a germenilor infectiosi si sînt
chiar distruse de acestia din urma. Este aici o forma speciala a vechiului argument teologic, care ar
vrea sa vada într-un aparat oarecare organul predestinat al unei functiuni perfecte. Fagocitele nu sînt
predestinate în nici un mod sa distruga microbii patogeni sau sa manînce tesuturile care trebuie sa
dispara. Studiul faptelor ne arata ca activitatea fagocitelor se manifesta în toate împrejurarile în care
iritabilitatea lor este pusa în joc, aceasta activitate fiind adesea prejudiciabila organismului. Astfel
se întîmpla ca, în numeroase cazuri patologice, celulele nervoase – aceste elemente cu atît mai
pretioase cu cît ele nu se genereaza – devin prada fagocitelor care le distrug “.
Aceeasi orientare evolutionista l-a determinat pe Cantacuzino sa sublinieze si rolul selectiei
naturale : ” Rezultatul acestei lupte perpetue este acela ca orice element slabit, incapabil de a se
apara, dispare; astfel, fagocitele însesi sînt adesea devorate de catre fagocitele mai puternice; astfel
se perfectioneaza, prin selectie, un aparat care debaraseaza organismul de organele sau tesuturile cu
functionare încetinita. Acesta este mecanismul de disparitie a unei multimi de organe larvare; tot în
acest mod sînt distruse toate elementele batrîne, bolnave, incapabile de a reactiona”.
17
 Cu un deosebit spirit dialectic Cantacuzino evidentiaza si pe un alt plan consecintele posibile
ale proceselor de selectie, situîndu-se astfel printre cei care au anticipat o notiune care si-a facut loc
mult mai tîrziu în medicina : este vorba de actiunea selectiei si în directia aparitiei unor tulpini
rezistente de germeni. Astfel, oprindu-se asupra unor lucrari ale lui Werige ( 1894 ) în care au fost
cercetate efectele inocularii intravenoase a bacilului anthracis la iepure, Cantacuzino a aratat ca, în
cazurile în care activitatea fagocitara nu a putut sa se manifeste decît incomplet, a rezultat un proces
de selectie, care a condus la formarea unei tulpini de bacterii mult mai virulenta, împotriva careia
fagocitele nu mai erau eficiente.
In interpretarea fenomenelor de imunitate, Cantacuzino s-a opus initial ” teoriei bactericide a
umorilor “, potrivit careia un organism rezista microbilor pentru ca umorile sale reprezinta un
mediu incompatibil actionand ca un antiseptic.
Cantacuzino s-a opus si “teoriei antitoxice a imunitatii”, sustinuta de Behring, Ehrlich si
altii, potrivit careia organismul vaccinatilor rezista la infectie pentru ca umorile acestora ar poseda
substante chimice capabile de a neutraliza si a distruge toxinele microbiene pe masura ce acestea se
produc, ne acceptand aceasta teorie ca singurul mod de a expilica fenomenul.
Ion Cantacuzino se raliaza cu convingere doctrinei lui Mecinikov asupra fagocitozei, care a
pus în lumina în chip stralucit rolul activ al macroorganismelor în procesele de imunitate, ansamblul
fenomenelor care se produc atît din partea macro-, cît si din partea microorganismelor în cauza.
Rolul fagocitozei în procesele de imunitate, pus în evidenta de catre Ilia Mecinikov, nu mai
putea fi pus la îndoiala, dar problema interventiei si a unor influente umorale a ramas deschisa si a
facut obiectul unei vii ciocniri între Mecinikov si adversarii sai, la Congresul de la Berlin.
Curînd însa, în laboratorul lui Mecinikov, lucrarile lui Bordet asupra hemolizinelor si asupra
complementului au atras din nou atentia asupra rolului jucat de umori în fenomenele de imunitate.
Adept al teoriei fagocitare, de a carei justete era încredintat, Cantacuzino nu a întîrziat totusi sa ia în
consideratie si problema influentelor umorale.
Cantacuzino nu s-a multumit sa studieze proprietatile anticorpilor in vitro. Pe aceasta linie
de preocupari, cercetînd daca exista sau nu un paralelism între reactiile umorale constatate in vitro
si cele existente in vivo Cantacuzino a observat ca un ser care este hemolitic pentru iepure in vitro si
in vivo poate sa constituie si un stimulent al hematopoiezei ( in vivo deci ) atunci cînd este
administrat în doze slabe. ” Daca se studiaza actiunea dozelor din ce în ce mai slabe, se constata ca
exista pentru fiecare individ o doza minima sub care hemolizina injectata devine stimulent pentru
hematopoieza “.
Cantacuzino a considerat acest fenomen ca pe un caz particular care poate fi încadrat sub o
perspectiva mai larga, subliniind în legatura cu aceasta caracterul relativ al actiunilor toxice. El a
afirmat : ” Cu cît înaintam în studiul actiunilor toxice, cu atît mai mult ne dam seama ca toxicitatea
este o notiune foarte relativa si ca numeroase substante care par la prima abordare incompatible cu
viata celulelor reprezinta, dimpotriva, în doze slabe stimulenti biologici de primul ordin. Actiunea
excitanta a serului hemolitic nu este decît un caz particular al acestei legi, care pare chemata sa
devina generala. ”
In timp ce reactiile fagocitare fusesera puse în evidenta de catre Mecinikov pentru toata seria
animala, reactiile de imunitate umorala nu erau cunoscute decît pentru om si pentru cîteva
vertebrate superioare. Se punea astfel problema daca si acest tip de imunitate reprezenta sau nu o
proprietate de ordin general. In clarificarea acestei probleme Cantacuzino avea sa aduca o
contributie deosebit de însemnata.
Pentru profesorul Cantacuzino, imunitatea a fost toata viata în centrul preouparilor sale
stiintifice si, dupa exemplul maestrului sau Ilia Mecinikov, el a abordat întotdeauna studiul
problemelor de imunitate pe o ampla baza biologica. Modul sau de a cerceta aceste probleleme ca
naturalist si nu numai ca patologist, îmbinînd – în interpretarea fenomenelor – cele doua
perspective, i-a permis sa obtina rezultate deosebit de valoroase.
Cantacuzino descopera în 1912, în laboratorul de la Banylus, prezenta – la specia de
nevertebrate Eupagurus prideauxii – a unor anticorpi naturali apartinînd grupului lizinelor.

18
 Incepînd de la aceasta data el a abordat, pentru a nu o mai parasi niciodata problema
imunitatii la nevertebrate. Acest vast studiu, intrepprins asupra principalelor grupuri de
nevertebrate, a fost realizat în laboratorul de la Roscoff, unde revenea în fiecare an.
Rezultatele de ansamblu ale acestui ” studiu magistral” ( cum îl caracterizeaza dupa moartea
profesorului Cantacuzino savantul francez M. Tiffeneau ) le-a expus pe larg în 1923, cu prilejul
celei de-a 75-a aniversari a Societatii de biologie din Paris, si ele au aparut in extenso în volumul
jubiliar tiparit cu aceasta ocazie.
I. Mecinikov a fost primul cercetator care a abordat studiul filogenezei imunitatii sub
aspectul reactiilor celulare. El a fost convins ca fenomenele de infectie si imunitate au aparut în
procesele de evolutie legate de selectia naturala în lupta pentru existenta dintre organisme si de
complicarea organizarii fiintelor vii.
Daca în aceasta problema cercetarile lui Mecinikov asupra fagocitozei adusesera date de o
exceptionala însemnatate si deschisesera perspective extraordinar de largi, pîna la Cantacuzino
procesele de aparare ale nevertebratelor împotriva infectiilor sau proteinelor straine au fost foarte
putin studiate în ceea ce priveste rolul umorilor, relatiile dintre reactiile umorale si cele celulare sau
existenta eventuala a unor forme de imunitate noi, caracteristice. Sub aspectul reactiilor umorale,
problemele de imunitate fusesera cercetate aproape exclusivcu privire la om si la formele animale
cele mai apropiate de acesta, vertebratele cu temperatura constanta.
In însasi conturarea temei – problema imunitatii la nevertebrate – apare modul profesorului
Cantacuzino de a aborda problemele si fenomenele sub aspect evolutiv si în ansamblul lor, în
conexiunea lor reciproca. El a vazut în mod just însemnatatea studierii filogenetice a proceselor care
au dus la aparitia diverselor forme ale imunitatii si însemnatatea stabilirii relatiilor dintre aceste
modalitati variate de reactie. Cantacuzino considera ca extinderea cîmpului de cercetare si asupra
unor zone mult mai putin explorate pîna atunci ale imunitatii în scara animala îsi are importanta sa
neta ” din punctul de vedere al interpretarii fiziologice a reactiilor de imunitate în general “.
Cantacuzino a putut, pe aceasta baza, sa generalizeze – pentru ansamblul scarii animale –
existenta imunitatii umorale, pîna atunci cunoscuta numai pentru o serie de mamifere.
In acest prim studiu complet al mecanismelor imunitatii la nevertebrate, Cantacuzino a
surprins legatura fiziologica care leaga fenomenele de imunitate naturala cu cele de imunitate
cîstigata. ” Sa nu uitam – noteaza el – ca tocmai datorita faptului ca a studiat reactiile inflamatorii la
nevertebrate Mecinikov a putut sa dea o interpretare generala a inflamatiei si sa defineasca
semnificatia sa biologica “.
In abordarea acestui studiu, Cantacuzino a plecat de la cateva intrebari:
a). daca este just sa se vorbeasca de o problema a imunitatii la nevertebrate, considerate ca
un grup aparte,
b) daca reactiile de imunitate prezinta la aceste animale caractere destul de particulare pentru
ca ele sa devina obiectul unui studiu distinct si
c) daca nu s-ar putea, mai simplu, sa se extinda la aceste fiinte notiunile cîstigate prin
studiile pe vertebratele superioare.
Atragînd atentia asupra deosebirilor de mediu intern care imprima asupra proceselor
umorale ale celor doua mari categorii de fiinte – vertebrate si nevertebrate – caractere cu totul
diferite, Cantacuzino mereu preocupat de problema plasticitatii organismelor si a adaptarii lor la
conditiile înconjuratoare, a insistat si asupra realtiilor dintre mediul intern si cel extern :
Determinismul proceselor umorale este influentat la nevertebrate de o serie de conditii
fizico-chimice care le sînt foarte proprii. La acestea, intr-adevar, mediul interior prezinta o
dependenta mult mai mare fata de mediul exterior decît la vertebrate. Una dintre consecintele
acestui fapt este aceea ca concentratia moleculara a sîngelui si a tesuturilor la speciile acvatice este
susceptibila sa varieze cu concentratia salina a mediului exterior nu numai de la o specie la alta, dar
cîteodata într-o aceeasi specie, de la un moment la altul.
In aceast studiu Cantacuzino porneste de la premiza ca exista o mare diferenta de mediu
intern ( la rîndul sau dependent de cel extern ) al acestor doua mari categorii de organisme. Aparitia
la vertebrate a unui sistem capilar sanguin care multiplica infinit suprafetele de contact între
endoteliile vasculare si plasma este ea singura deajuns pentru a imprima umorilor acestor fiinte un
19
caracter cu totul nou. Expresia morfologica a acestei noi stari de lucruri este aparitia leucocitului
polinuclear, al carui nucleu deformabil este eminamente adaptat la diapedeza prin peretii capilarelor
si care lipseste în întreaga serie a nevertebratelor. La nevertebrate, mediul interior prezinta, fata de
mediul exterior, o dependenta infinit mai mare decît la vertebrate. Pe aceasta baza, Cantacuzino
conchide : ” Ansamblul conditiilor mediului interior, realizate la nevertebrate, difera într-o
asemenea masura de ceea ce exista la animalele superioare, încît un studiu al problemelor de
imunitate limitat la nevertebrate nu numai ca este deplin justificat de fiziologia foarte particulara a
acestor fiinte, dar în plus, nu poate sa aduca rezultate utile decît cu conditia de a fi abordat cu
ajutorul unor metode diferite de cele folosite în mod clasic la vertebratele superioare “.
Cantacuzino, atrage atentia asupra influentei pe care o pot avea asemenea variatii ale mediului
umoral asupra reactiilor de imunitate.
Mai mult, el considera ca însesi metodele folosite pentru a pune în evidenta reactiile umorale
” trebuie sa varieze si sa-si schimbe aspectul dupa conditiile fizico-chimice ale acestui mediu
interior “.
Teama de generalizari nejustificate de fapte, recunoasterea necesitatii de a se tine seama de
caracterele proprii ale diverselor grupe de fiinte vii, justificate de particularitatile structurii si ale
mediului lor intern si extern, îl fac sa considere ca ” trebuie sa se renunte, atunci cînd este vorba de
fenomenele de imunitate, la înglobarea într-o formula fiziologica unica a totalitatii nevertebratelor
“. Dupa ce enumera deosebirile marcate de mediu interior la diversele grupuri de nevertebrate,
Cantacuzino conchide : ” Sa ne pazim de a generaliza si de a extinde grabit în lumea întreaga a
nevertebratelor constatarile facute pe un grup izolat “.
In ciuda unor constatari ca aceea a lui Mecinikov privind puterea neutralizanta a sîngelui de
scorpion asupra veninului sau propriu, “incapacitatea nevertebratelor – scrie Cantacuzino – de a
raspunde prin elaborarea de anticorpi la introducerea de antigene nu a întîrziat sa fie adoptata ca un
fel de dogma de catre un mare numar de microbiologi”. Impotriva acestei dogme – pe care o explica
prin folosirea unor metode experimentale prea sumare, nu îndeajuns de riguroase – a întreprins
Cantacuzino cercetarea sa.
Profesorul Cantacuzino a reusit sa puna în evidenta la mai multe tipuri de Crustacei,
Gefirieni si Tunificieri existenta de anticorpi naturali : hemolizine, bacteriolizine ori aglutinine,
precum si de substante anticomplementare. In plus, pune in evidenta si aparitia de noi propiretati
umorale dupa injectii repetate de antigene în sîngele acelor specii care, în mod normal, nu contin
decît urme de anticorpi naturali. Deci nevertebratele pot fi imunizate în mod artificial. De
asemenea, a descoperit la nevertebrate si posibilitatea de a elabora anticorpi antitoxici (imunitate
antitoxica).
Cercetarile sale au fost efectuate pe un crustaceu marin decapod, Eupagurus prideauxii, care
avînd abdomenul moale, pentru a se apara, intra în cochilia golita a unui melc. Crustaceul traieste în
simbioza cu o anemona de mare, Adamsia paliata, care este fixata pe scoica ce îi serveste de
adapost. Aceasta anemona poseda celule speciale, care emit filamente urticante. Toxina secretata
este foarte nociva si toate animalele marine care vin în apropiere – fapt la care contribuie si curentul
produs de coroana de tentacule vesnic în miscare a anemonei -sînt omorîte, apoi digerate de
anemona. Cantacuzino a demonstrat ca toti crustaceii înruditi cu specia cu care anemona traieste în
simbioza sînt foarte sensibili la cantitati infime de toxina. Cum se face atunci ca specia cu care
anemona traieste în simbioza rezista la cantitati mari de toxina? Profesorul Cantacuzino a dovedit
experimental ca insebilitatea crustaceului se datoreste faptului ca mici cantitati de toxina provenite
din filamentele urticante ale anemonei patrund în intestinul animalului, imunizîndu-l progresiv
contra otravei distrugatoare.
Acest fapt arata ca în cazul eupagurului, ne gasim în prezenta unui frumos exemplu de
imunitate dobîndita si transmisibila pasiv, analoaga celei ce se întîlnesc la vertebrate.
In unele cazuri, anticorpii pot fi decelati prin reactia de fixare a lui Bordet-Gengou. Astfel,
serul crabilor parazitati de saculine fixeaza complementul în prezenta unui extract de saculina, pe
cînd serul crabilor normali este inactiv.
O explorare atenta si completa a fenomenelor i-a permis lui Cantacuzino sa descopere la
nevertebrate existenta unei forme particulare de imunitate, pe care a denumit-o ” imunitatea de
20
contact “, si prin care el întelege un tip intermediar al reactiilor de imunitate, între imunitatea
celulara si umorala. ” Absenta aglutinarii sau a hemolizei de catre umori nu implica cu necesitate
inexistenta acestor proprietati; se întîmpla destul de des ca ele sa nu se manifeste decît în
vecinatatea imediata a anumitor celule ( lezate sau nu ) si atunci tocmai în contact cu însesi aceste
elemente trebuie sa fie ele cercetate in vitro, altfel existînd riscul de a le lasa sa treaca neobservat “.
Acest grup intermediar cuprinde deci seria reactiilor de imunitate care se petrec în afara
celulelor, dar în contactul lor imediat.
Exemplul cel mai caracteristic pentru imunitatea de contact pe care l-au adus cercetarile lui
Cantacuzino este acela al reactiilor care au loc în contact cu ” urnele ” sipunculilor.
Elementul celular care, în lichidul cavitatii generale a speciei Sipunculus nudus, domina
întreaga aparare a organismului este urna, care – dupa cum mentioneaza Cantacuzino – nu are (cel
putin la aceasta specie) nici o capacitate fagocitara. La sipunculul normal, nevaccinat caruia i s-a
inoculat în cavitatea generala o cultura pura de bacterii, distrugerea acestor germeni este datorita în
întregime fagocitelor, desi actiunea acestora este puternic favorizata de o anterioara imobilizare a
particulelor la polul posterior al urnei. Urnele epuizate ( cu germeni ) parasesc lichidul cavitar :
miscarile lor se încetinesc, ele cad pe lînga peretii cavitatii si sînt în curînd înconjurate de
amibocite; acestea formeaza în jurul lor vaste plasmodii, în sînul carora urnele vor fi resorbite,
împreuna cu încarcatura lor de bacterii. La sipunculul imunizat are loc o intensificare remarcabila a
tuturor reactiilor de aparare, dar apar, totodata, si proprietati noi. In interiorul substantei vîscoase
secretate de urne prin polul lor posterior, si deci în contact imediat cu acesta, poate fi constata o
energica transformare a bacteriilor în granule, în afara leucocitelor. Aceste actiuni de bacterioliza ce
se produc în vecinatatea imdiata a urnelor sînt fenomene ale imunitatii de contact.
Alte fenomene apar la în interiorul plasmei sipunculii vaccinati. In vitro urnele lor încarcate
de bacterii (si în prezenta a amibocitelor), au o tendinta de aglutinare, urmata si de liza bacteriilor,
care nu se manifesta la martorii normali. Acolarea la urne se produce numai pentru particulele
straine, hematiile proprii ale sipunculului fiind excluse din acest proces .
Cu obisnuita sa tendinta de a patrunde în esenta intima a fenomenelor, Cantacuzino
întreprinde, împreuna cu F. Vlès, experiente de cataforeza cu elementele figurate ale sîngelui
sipunculului si cu hematii straine introduse experimental în organismul acestuia. Rezultatele acestor
experiente sugereaza faptul ca, în procesele de acolare mentionate, intervin forte de natura
electrostatica, a caror rezultanta ar fi o selectie între hematiile proprii ale organismului si particulele
exogene.
In cercetari ulterioare, întreprinse în colaborare cu Eugenia Soru (1931), Cantacuzino
extinde asupra fiziologiei vertebratelor acest punct de vedere nou, aratînd ca fenomenul curios – si
pîna atunci neexplicat – al acolarii epiploonului mamiferelor la portiunile lezate ale cavitatii
peritoneale tine de un proces fizic analog , determinat de diferenta considerabila de potential
electric care se stabileste între epiploon si portiunea lezata.
Dupa cum remarca M. Tiffeneau, într-un studiu anterior citat, Cantacuzino a adus astfel în
domeniul imunitatii si al patologiei generale o idee noua si fecunda, aceea a influentei fortelor
electrostatice asupra fenomenelor vietii.
Este interesant ca lucrarile lui I. Cantacuzino asupra imunitatii la nevertebrate au fost reluate
de cercetatorul american Fr. Bang din Baltimore, care s-a deplasat chiar la laboratorul statiunii
biologice marine de la Roscoff în acest scop. In revista engleza ” Nature ” din 1962, acest cercetator
arata importanta studiilor lui Cantacuzino asupra imunitatii nevertebratelor si sustine ca e un lucru
extrem de important sa se reia acest fel de cercetari cu mijloace tehnice moderne.
Cantacuzino vede în reactiile de imunitate o tendinta de adaptare a organismelor la unele
conditii de mediu noi. Astfel, cu privire la imunitatea naturala împotriva infectiilor, care exista si la
nevertebrate, el scrie : “… Este vorba aici de o notiune inseparabila de aceea a vietii însasi a
individului, care traieste în situatia unui conflict permanent cu fiintele microscopice care îl
înconjura si tind sa violeze continuu integritatea tesuturilor sale. Intre aceasta imunitate naturala,
care conduce în fiecare clipa la eliminarea si la distrugerea celulelor sau a albuminelor straine, si
simbioza adevarata (trecînd prin microbismul latent), exista toate starile intermediare “.

21
 Legînd studiile de fiziologie de cele de imunitate, în perioada 1908-1909 profesorul
Cantacuzino a întreprins, împreuna cu C. Ionescu-Mihaiesti , o serie de cercetari care au demonstrat
prezenta de anticorpi specifici în serul iepurilor imunizati cu doze progresive de pepsina (injectate
intravenos) ca antigen. Prezenta acestor anticorpi a fost decelata in vitro prin reactii de fixare a
complementului; fragmente ale anumitor tesuturi prelevate de la iepuri imunizati în acelasi mod se
dovedesc mai rezistente fata de actiunea sucului gastric decît fragmentele corespunzatoare prelevate
de la animale neimunizate cu pepsina. Aceste cercetari s-au incadrat într-o orientare inovatoare, în
directia studiului valorii antigenice a unor enzime, problema de o deosebita însemnatate teoretica si
practica.
Una dintre problemele care, data fiind formatia sa, era firesc sa-i trezeasca rapid interesul, a
fost aceea a originii anticorpilor. Intrebarea pe care si-a pus-o a fost daca si în ce masura acesti
factori nu sînt si ei în legatura cu mecanismele celulare de aparare.
Chestiunea originii anticorpilor începuse sa fie studiata înca de prin 1898. Pleiffer, Marx,
Wassermann si Levaditi întreprinsesera unele experiente în ceea ce priveste originea
bacteriolizinelor; Mecinikov si Tarasevici s-au preocupat de originea anticorpilor citolitici,
Dungern, Kraus si Levaditi de cea a precipitinelor. Multe dintre observatiile lor au sugerat
provenienta anticorpilor din organele limfoide.
Problema celulelor formatoare de anticorpi fusese abia deschisa si Kraus, de exmplu – care
consemnase influenta defavorabila a extirparii splinei asupra aparitiei anticorpilor – credea înca
într-o origine vasculara, probabil endoteliala, a precipitinelor.
Prima referie la problema originii factorilor umorali participanti la procesele de aparare
antibacteriana întîlnita în cercetarile lui Cantacuzino poate fi gasita în lucrarea sa Nouvelles
recherches sur le mode de destruction des vibrions dans l’organisme, aparuta în 1898. In aceasta
lucrare Cantacuzino, ocupîndu-se de fenomenul lui Pfeiffer, emite parerea ca substanta ” bactericida
” nespecifica, termolabila – care împreuna cu cea ” preventiva “, specifica si termostabila ,
determina transformarea în granule a vibrionilor – , provene din leucocite printr-un proces de ”
fagoliza “, fenomenul amintit nefiind, dupa el, altceva decît o extindere în mediul extracelular a
functiei fagocitare.
Patru ani mai tîrziu, în lucrarea Recherches sur le mode de résorption des cellules hépatiques
injectées dans l’organisme , Cantacuzino reia acceiasi idee, admitînd de asta data originea
macrofagica a sensibilizinelor. Pe baza unui material experimental apreciabil, el arata ca
distrugerea, în organismul unui animal, a unor celule hepatice de alta proveninta introduse
experimetal revine esentialmente celulelor mononucleare. Descriind cu multa amanuntime
fenomenele de digestie intracelulara observate, el retine totodata faptul ca, la un moment dat, are loc
o topire a periferiei macrofagului cu eliberarea în umorile ambiante a produselor elaborate în
vacuolele digestive. ” Ne aflam – spune el – în fata unui fenomen întrutotul comparabil cu secretia
unor glande, zis prin ” topire celulara “. Este deci posibil ca acesta sa fie mecanismul prin care
substanta sensibilizante ( anticorpul hepatolitic ) sa fie secretat în umorile animalului “.
In aceste lucrari, problema originii factorilor umorali de aparare nu este tratata, totusi, decît
tangential. Ea va constitui însa, dupa alti cinci ani, obiectul unor lucrari care, prin importanta
cîtorva dintre faptele consemnate, situeaza pe autorul lor printre precursori.
Este vorba despre patru lucrari intitulate : Apparition de précipitines dans le sang
consécutivement a l’inoculation de sérum normal par la voie stomacale, Sur l’origine des
précipitines, Sur la formation de substances précipitantes pour les sérums chez des lapins qui ont
reçu une injection d’aleurone dans le péritoine si Recherches sur l’origine des précipitines .
Una dintre observatiile de baza cuprinse în aceste lucrari se refera la faptul ca aparitia
precipitinelor în sîngele circulant este precedata, chiar la 3-4 zile dupa injectarea de antigen, de
aparitia lor în organe, si anume în primul rînd în cele limfoide, ordinea, ca importanta, a acestora
fiind : splina, ganglioni limfatici, maduva osoasa. Merita sa fie retinuta de asemenea constatarea ca,
dupa administrarea intraperitoneala a antigenului -cînd actiunea precipitanta a extractelor din
organele limfoide este mai slaba, – se remarca, în schimb, o intensa productie locala de precipitine
în extractele din depozitele fibrinoase peritoneale, dupa cum provocarea la animalul imunizat a unui

22
abces subcutanat ( cu aleuron ) poate incita o productie locala de precipitine în zona inflamatorie
astfel produsa.
Adîncind si completînd aceste observatii prin examene histologice minutioase, Cantacuzino
noteaza ca, în toate aceste împrejurari productia anticorpilor este întovarasita de acumularea în
organele si tesuturile respective a unui numar de leucocite mononucleare mari si mici, precum si de
cresterea progresiva a valorilor absolute ale acelorasi elemente în sîngele circulant. ” In splina –
spune el – se asista, chiar de a doua zi, la o multiplicare energica a micilor mononucleare, care
invadeaza sinusurile perifoliculare, apoi sinusurile sanguine… Aceasta supraproductie de
mononucleare este de asemenea foarte energica în ganglionii limfatici… Depozitul fibrinos ( din
peritoneu, dupa injectarea intraperitoneala a antigenului ) contine aproximativ 3 polinucleare pentru
2 mononucleare, iar proportia acestora din urma creste cu timpul “.
Si iata si concluzia : ” Bogatia în mononuclearele exsudatelor precipitante, prezenta
precipitinelor în organele bogate în macrofage ( splina, ganglioni ), enorma supraproductie de
mononucleare care se constata în aceleasi organe în urma unei injectii de ser, mononucleaza
sanguina, toate aceste fapte pledeaza în favoarea ipotezei ca, printre leucocite, mononuclearele sînt
cele carora le revine elaborarea acestor anticorpi “.
Se poate considera că, profesorul Cantacuzino este unul dintre precursorii celor care aveau
să fundamenteze mai târziu concepțiile moderne asupra originii anticorpilor.
O serie de alte observații demne de a fi reținute se referă la efectele asocierii injecției de
antigen cu o alta de aleuron, substanță utilizată adesea pentru provocarea unor exsudate leucocitare.
Cantacuzino consemnează în experiențele sale două efecte caracteristice și anume că prezența
aleuronului determină, pe de o parte, o sporire a producției de anticorpi, pe de alta însă și o oarecare
diminuare a specificității răspunsurilor.
Realitatea este că ceea ce a descris Cantacuzino este de fapt, un efect realizabil cu o
categorie mult mai largă de substanțe, care ulterior au făcut obiectul unor cercetări multiple și care
între timp au intrat în practica imunologică curentă sub denumirea de ” adjuvanți” . Și aici, numele
lui Cantacuzino ar trebui să figureze printre primele în ordine cronologică, deși de regulă istoricul
principiului adjuvanților începe din anii 1920-1926, când s-au pus bazele practice ale aplicării lor de
către Ramon.
Dar Cantacuzino semnalează și un alt efect al aleuronului, anume acela de a stimula, chiar la
animalul normal și în absența unei injecții de antigen, apariția unor factori cu acțiune precipitantă
față de anumite antigene seroproteice. Acești factori apar atât în extractele de splină, ganglioni și
măduvă, cât și în ser, dar, spre deosebire de cei apăruti după injectarea unui antigen ( ser de cal cu
sau fără aleuron ), ei reacționează în mai mică sau mai mare măsură cu o serie de seruri de la
diverse specii animale. Dat fiind faptul că lucrarea nu dă indicații despre alte proprietăți ale acestei
” substanțe ” precipitante, este greu de spus dacă e vorba de stimularea unor anticorpi naturali.
De un real interes pentru epoca respectivă sunt de asemenea rezultatele, încununate de
succes, ale unor încercări de imunizare pe cale orală a iepurilor față de un ser heterolog.
Cantacuzino notează aici că, pentru a se obține apariția de precipitine, sunt necesare doze mari de
antigen și că anticorpii apar mai târziu numai după imunizarea parenterală și persistă doar scurtă
vreme.

LUCRĂRI ASUPRA INFECȚIEI TUBERCULOASE

Problema tuberculozei l-a preocupat pe profesorul I. Cantacuzino din primii ani ai carierei
sale în București. Era o problemă de sănătate publică cu totul excepțională.
Din 1905 au început să fie publicate lucrări în domeniul infecției tuberculoase, legate de
boala experimentală provocată de bacilii tuberculoși degresați, încercări de imunizare contra
acțiunii toxice a bacililor tuberculoși degresați, reacții celulare provocate prin inoculare
experimentală de bacili paratuberculoși; acidorezistența culturilor tinere de paratuberculoșiș..a.
I. Cantacuzino și-a îndreptat cercetările spre patologia bolii, căutând să evidențieze rolul
corpilor bacilari tuberculoși, delipidizați, injectați animalelor de experiență. Astfel, animalul
inoculat cu doze variabile de bacili omorîâți si degresați prezintă următoarele fenomene :
hipotermie, splenomegalie, eozinofilie cu necroză granulocitelor venite în contact cu bacilii,
23
resorbția bacililor în interiorul celulelor gigante, alterațiile fibrelor miocardice si ale epiteliului
renal. Dupa 3 luni de la injecție se constată digestia aproape completă a bacililor degresați în
organismul injectat.
Profesorul a cercetat de asemenea si evoluția infecției la un animal inoculat cu bacili
nevirulenți, ca bacilul paratuberculos, a lui Timothée. În cazul acesta apar formațiuni speciale,
plasmodii, pe suprafața organelor care digerau bacilul. Aceste formațiuni nu apar în tuberculoza cu
bacili virulenți. Studiul evoluției experimentale cu bacili paratuberculoși completează aceste
interesante cercetări, a căror importanță apare cu atât mai remarcabilă , cu cât cercetările moderne
subliniază capacitatea imunogenă pe care o posedă bacilii degresați.
Posibilitatea stabilirii unei imunități solide față de infecția tuberculoasă prin vaccinarea cu
bacilul lui Calmette-Guérin l-a interesat – se poate zice ca l-a pasionat – pe profesorul I.
Cantacuzino în cel mai înalt grad. Cu un entuziasm tineresc a devenit adeptul vaccinării prin
B.C.G.. Prieten vechi cu Calmette, a primit tulpina vaccinală chiar de la el, a adus-o în țară și-a
dispus prepararea vaccinului, creând si un laborator special în institut în acest scop, impunând
aplicarea vaccinării în România, mai întâi pe scară experimentală , apoi pe loturi din ce în ce mai
mari de copii.
În 1928 apare primul studiu experimental clinic și epidemiologic, cuprinzând rezultatele
obținute la aproape 3 000 de copii vaccinați si revaccinați pe cale orală. Rezultatele arătau succesul
acestei vaccinări ( mortalitatea nedepășind 0,8 % în lotul celor vaccinați ).
Un nou studiu, efectuat în 1929, pe copii vaccinați și decedați din alte cauze decât
tuberculoză, a arătat că subiecții nu aveau leziuni tuberculoase decelabile, iar ganglionii lor,
inoculați la cobai, nu induceau infecție tuberculoasă.
Numărul vaccinaților cu B.C.G. în Româniaa fost continuu sporit în urma impulsului dat de
I. Cantacuzino, astfel încât în scurt timp țara noastră ajunge să aibă cel mai mare număr de vaccinați
din lume, după Franța.
Pe lânga aplicaţia practică a instalării profilaxiei specifice antituberculoase prin B.C.G.
trebuie menţionat că profesorul Cantacuzino a contribuit si la organizarea combaterii bolii. Astfel,
crearea sanatorilor antituberculoase, asigurarea de mijloace financiare prin crearea unei loterii a
cărei beneficii să contribuie la finanţarea luptei contra tuberculozei, organizarea primului Congres
Naţional de Tuberculoză sub patronajul său şi stabilirea unei specializări a medicilor în fiziologie, la
care se adaugă intenția creării unei ligi de luptă antituberculoasă, sunt tot atâtea dovezi despre
interesul și realizările sale în acest domeniu. Trebuie adăugat faptul că până în ultima zi, deși bolnav
, a mai lucrat în laborator ( 5 ianuarie 1934 ) și a ținut o consfătuire în vederea înființării ligii
antituberculoase.
 
LUCRĂRI DIVERSE

In spiriloza gâstelor, I. Cantacuzino arată că distrugerea spirililor nu survine în sânge, ci în

splină, anume în macrofagele acestui organ. A făcut cercetări si asupra unui spirochet termofil al
apelor din Dax, atunci când s-a dus pentru o cură în această localitate.
Relativ la resorbţia celulelor hepatice injectate în organism, a demonstrat rolul macrofagelor
(celulele Kupffer din ficat) şi al celulelor gigantice din splină în acest proces.
A făcut lucrări şi asupra morvei cu profesorul P. Riegler. A cercetat boala toxică provocată
de injectarea intrastomacală de bacili omorâţi, determinând căile prin care bacilii ajung în circulaţia
generală. A studiat posibilitatea introducerii pe cale gastrică a vaccinurilor, având în vedere
implicaţiile practice ale acestei căi de administrare care au rămas de actualitate.
A descris epidemia de icter infecţios din 1917, a făcut încercări de seroterapie
antiexantematică, lucrări asupra epidemiologiei antiexantematice, a elaborat o punere la punct a
stării sanitare a tarii în 1922, a cercetat efectele vaccinării antitifice pe cale orală în comparaţie cu
cea pe cale subcutanată, a susţinut rapoarte la Oficiul Internaţional de Igienă asupra malarioterapiei
în sifilisul nervos, asupra epidemiei de poliomielită în România, asupra rezultatelor bune ale
seroterapiei în România, asupra unei epidemii de febră exantematică la Constanţa, asupra uneia de
exantem miliariform infantil la Bucureşti.
24
 Printre ultimele lucrări se numără cele legate de transmiterea leprei la şobolanul alb ( în
colaborare cu Tchekirian ) precum si cele privind modificările citologice care se produc în tegument
la Astacus fluviatilis în momentul năpârlirii (în colaborare cu Aristia Dîmboviceanu).
Toate aceste lucrări constituiau numai o parte dintre multiplele lui preocupări ştiinţifice,
pentru a căror elucidare completă nu ma avea timpul necesar sa consacre studii prelungite, ca în
cazul imunităţii, holerei sau scarlatinei. Multe din aceste preocupări pun probleme de deosebit
interes şi reluarea lor ar aduce, desigur, satisfacţii depline celui ce s-ar ocupa de ele.

25