UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

DEPARTAMENTUL MASTER, SPECIALIZAREA: D.S.M.

LUCRARE LA DISCIPLINA TEHNICI ŞI METODE NOI ÎN

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ

LUMINA-ESENŢA CREAŢIEI
IMPORTANŢA EI PENTRU VIAŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
PROF. DR. CIMPOCA GHEORGHE

SUSŢINĂTOR:
BUGIULESCU I. CONSTANTIN VALENTIN
ANUL: I

TÂRGOVIŞTE
 2011

LUMINA-ESENŢA CREAŢIEI
IMPORTANŢA EI PENTRU VIAŢĂ

INTRODUCERE

Lumea în care trăim este o operă imensă de lumină. Ne mişcăm în

lumină, cunoaştem prin intermediul luminii şi fiecare dintre vietăţile
existente în natură trăieşte de pe urma luminii.
Ce este lumina? Ştiinţa descrie destul de bine comportamentul
luminii, însă natura ei ascunde încă multe aspecte contra-intuitive. Mai întâi,
este semnificativ faptul că lumina, în accepţiunea ei cea mai largă de radiaţie
electromagnetică, este prezentă peste tot în natură şi în Univers. Există,
desigur, lumină vizibilă şi lumină invizibilă. Lumina vizibilă este cea care
face posibilă cunoaşterea omului, pentru că ochiului liber îi sunt sesizabile
obiectele mediului înconjurător, dar şi cele aflate la distanţe foarte mari de
Pământ, cum sunt corpurile cereşti. Există însă şi lumină pe care ochiul
uman nu o percepe, dar care străbate întreg ambientul terestru şi spaţiul
cosmic.
Practic, mişcarea unei sarcini electrice încoace şi încolo în lungul unui
traseu scurt, din ce în ce mai repede, dă naştere unei game întregi de efecte
diferite care au toate în comun faptul că sunt caracterizate doar de un singur
număr, numărul de oscilaţii pe secundă. Obişnuita alimentare la reţeaua
electrică din pereţii unei clădiri are o frecvenţă cam de o sută de astfel de

2
cicli pe secundă. Dacă mărim frecvenţa la 500 sau 1000 de kilocicli (1
kilociclu # 1000 de cicli) pe secundă, ajungem să comunicăm prin aer, căci
acesta este domeniul de frecvenţe folosit în emisiuinile radio.1 Dacă
frecvenţa este mărită şi mai mult ajungem în domeniul folosit de televiziune.
Crescând şi mai mult numărul de oscilaţii, se ajunge la frecvenţa cu care
operează radarele. Dincolo de aceasta, se intră în domeniul de frecvenţă a
undelor vizibile cu ochiul liber. La frecvenţe mai mari, se intră în domeniul
razelor X şi raze gamma, provenind din atomi sau din nucleele lor. Dincolo
de aceasta se ajunge în domeniul frecvenţelor foarte mari, în care sunt
cuprinse radiaţiile provenind de la fenomene cosmice.2
Aşadar, lumina fizică se află peste tot în natură şi în Univers. Însă
lumina are o constituţie duală. Mult timp s-a considerat faptul că ea este
făcută din granule asemănătoare atomilor, care călătoresc cu viteză infinită.
Astăzi este unanim acceptat, deşi nedeplin înţeles, faptul că lumina are o
constituţie duală. Constituienţii ei - fotonii -, se comportă uneori asemenea
unor granule fine de materie, alteori se comportă asemănător undelor de pe
suprafaţa apei.
Faptul că la nivelul experienţei directe, noi nu vedem lumina ca fiind
constituită din granule sau din unde, ci ca pe un fenomen continuu, este doar
un efect statistic. Spre exemplu, într-o rază de lumină galbenă sunt 5x1014
vibraţii într-o singură secundă. Dacă toate aceste vibraţii ar fi executate de
un balansoar, într-un ritm de o oscilaţie pe secundă, ar fi necesare o sută de
milioane de milenii pentru a termina operaţia!3 Nici caracterul corpuscular al
undelor nu este la îndemâna experienţei directe. Lumina sugerează
1
Cf. Richard P. Feynman, Şase lecţii uşoare. Bazele fizicii explicate de cel mai strălucit
profesor. Text redactat de Richard P. Feynamn, Robert B. Leighton şi Matthew Sands,
traducere din limba engleză de Mihai Gavrilă şi Oliviu Gherman, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2007, pag. 68
2
Ibidem
3
simţurilor noastre caracteristici mai degrabă coerente decât discrete. Privită
cu ochiul liber, ea nu pare niciodată a avea conţinut granular, ci mai degrabă
uniform. Acesta însă este un efect statistic, cauzat de numărul mare de
fotoni. Spre exemplu, un bec de şaizeci de waţi emite aproximativ
100.000.000.000.000.000.000 fotoni pe secundă! Dacă s-ar încerca
numărarea tuturor fotonilor (o sută de miliarde de miliarde), într-un ritm
rapid, de 10 într-o secundă, ar fi necesară o durată de timp mai mare de 20
de ori decât toată istoria Universului nostru pentru a termina operaţia!
Încercând, aşadar, o formulare mai simplă, cu alte cuvinte, vedem raze
continue de lumină, pentru că fărâmele care o compun, sunt foarte multe,
foarte mici şi vibrează foarte rapid.

I. Lumina începuturilor

I.1. Scurtă biografie ştiinţifică a luminii originare.

În prezent, cosmologia descrie faptul că, la nivelul întregului Univers,
fotonii (lumina fizică) sunt, de departe, cea mai abundentă formă de
existenţă a materiei cunoscute! „Pentru fiecare atom de materie din Univers
sunt un milliard de fotoni!“4
În scenariul Big Bang-ului, modelul cosmologic cu care se lucrează
astăzi, în mod curent, după o perioadă în care Universul a fost întunecat
(Dark Age), într-un stadiu încă foarte fierbinte, apare lumina originară,

3
Totuşi, acestea nu sunt undele cu frecvenţă (numărul de vibraţii în unitatea de timp) cu
adevărat mare. Radiaţia X şi radiaţia gamma au lungimi de undă care se traduc în
frecvenţe între 10.000 şi 100.000 de ori mai dese, într-o secundă, decât cele din cazul
luminii. În această situaţie, timpul necesar pentru a le număra ar fi, între 600 şi 6000 de
durate egale cu istoria Universului nostru (estimată la 15 miliarde de ani).
4
Trinh Xuan Thuan, Melodia Secretă, Editura: Eonul dogmatic, Bucureşti 2005, pag. 158

4
radiaţia din care şi astăzi se mai păstrează „zgomotul de fond“, radiaţia
remanentă. Lumina aceasta este, fizic vorbind, singura martoră a istoriei de
început a Universului. Modelul cosmologiei cu Big Bang, a originii şi
evoluţiei Universului, face, aşadar, de foarte devreme, dar şi foarte des,
referirea la lumină, în forma radiaţiei electromagnetice pentru al cărei
spectru vizibil folosim termenul lumină. Din acest motiv, literatura care
abordează dialogul dintre teologie şi ştiinţă pe marginea referatului Facerii
din vechiul Testament încearcă, foarte adesea, stabilirea unor corespondenţe
cu acest verset.
Pentru unii autori, paragraful biblic „Să fie Lumină!“ poate fi înţeles
ca desemnând Creaţia mingii de foc primordiale - Big Bang-ul - care
semnifică creaţia Universului. Toată materia şi energia care există astăzi în
univers rezultă direct din această lumină. Separarea întunericului de lumină
ar putea face referire, în opinia unor autori, la transformarea plasmei în
atomi. Plasma captează lumina, împiedicând trecerea ei liberă, cred autorii,
ea pare întunecată. După momentul de început al universului, mingea de foc
primordială foarte fierbinte s-a răcit extrem de rapid. La momentul 0,001 din
prima secundă, universul era suficient de rece pentru a putea permite
particulelor de plasmă să se poată combina şi să formeze atomii.
Fizica descrie faptul că, odată transformată în atomi, plasma devine
transparentă. Transformarea instantanee a plasmei în atomi, la puţin timp
după Creaţie, a făcut ca radiaţiile electromagnetice (lumina) ale mingii de
foc primordiale să se separe de Universul întunecat şi să strălucească libere
în spaţiu. De asemenea, haosul, (tohu wa bohu) ar putea corespunde, în

5
opinia autorului citat, scenariului utilizat în teoriile inflaţioniste, potrivit
căruia Universul a debutat cu o stare haotică întâmplătoare.5
I.2. Lumina începuturilor, în interpretarea patristică.
Lumea şi lumina vin la existenţă deodată, întrucât universul apare şi
se organizează în lumină. Structurile lumii, la chemarea lui Dumnezeu, îşi
iau rând pe rând locul în univers, conform planului creaţiei expus în cartea
Facerii. Lumina iniţială, după concepţia creştină, este un reflex al energiilor
divine necreate, un semn al prezenţei şi al plinătăţii harului divin creator.
„diferenţa între lumina primei zile şi cea a zilei a patra, zice Sf. Vasile cel
Mare, este că prima era esenţa însăşi a luminii iar a doua era purtată de
corpurile astrale. Dar altceva este lumina şi altceva luminătorii; pe aceştia
Creatorul îi umple de lumină şi-i suspendă în vecinătatea Lunii.” Ca element
primordial în creaţie, lumina este cea dintâi care s-a învrednicit de lauda
Creatorului însuşi, după cum se spune în Sfânta Scriptură: „şi a văzut
dumnezeu că lumina este frumoasă foarte” (cf. Facere I, 4).
Referatul facerii, cu care debutează Vechiul Testament, menţionează
că Dumnezeu a zis „Să fie Lumină“. Este important însă de precizat faptul
că, în interpretarea Sfinţilor Părinţi, lumina are mai multe înţelesuri. În
primul rând, faptul că Dumnezeu a zis „Să fie!“ face cunoscută bunăvoinţa
Lui, care hotărăşte să fie. Dar lumina nu face referire aici doar la cea
prezentă în spaţiul fizic. Potrivit Sf. Isac Sirul spre exemplu, lumina
menţionată aici face referire la firile înţelegătoare, lumea îngerilor. „În ziua
cea dintâi au fost zidite cele şapte firi înţelegătoare în tăcere şi cu glas, ceea
ce este lumina“6, prin faptul că toată fiinţa lor este înţelegere, ele sunt lumină
prin excelenţă. În general însă, şi mai cuprinzător, prezenţa luminii în
5
Nathan Aviezer, La începuturi. Creaţia biblică şi ştiinţa, traducere Ana Andreescu,
Editura Doina, Bucureşti, 2001, pag. 26-31.
6
Sf. Isaac Sirul, Cuv.nev, cuv. 67, în Filocalia, vol. X, pag. 345, 346
6
referatul Creaţiei, are mai multe înţelesuri: îl are pe cel al luminii proprii,
aflate la îndemâna experienţei noastre fizice, pe cel simbolic deopotrivă,
adică în strânsă legătură cu textul menţionat în Evanghelia Sf. Ioan I, 4-5
(unde Hristos Cuvântul este Lumina lumii), dar este interpretată şi ca lumină
a înţelegerii.
Primul dintre aceste înţelesuri îl găsim în interpretarea Sf. Vasile cel
Mare. Acesta scrie că, atunci când Dumnezeu a creat lumina, El de fapt „a
risipit întunericul, a pus capăt tristeţii, a veselit lumea, a adus dintr-odată,
peste toţi şi peste toate, privelişte veselă şi plăcută. S-a arătat cerul care, mai
înainte, era acoperit de întuneric, tot cu atâta frumuseţe pe cât o mărturisesc
şi astăzi ochii noştri. Văzduhul s-a umplut de lumină; dar, mai bine spus,
avea atârnată în el chiar lumina în întregime care trimitea pretutindeni, până
la marginile văzduhului, iuţile împărţiri ale strălucirii ei.“7
I.3. Lumina creată la început nu este deosebită de cea care
provine de la luminători.
Ştiinţa nu face deosebire între fotonii, particulele de lumină de la
începuturi şi fotonii pe care îi receptăm astăzi de la aştri. Într-un mod
asemănător, Sf. Vasile cel Mare scrie că lumina creată la început nu este
deosebită de cea care provine de la luminători. Pentru că, la început, „s-a
adus la existenţă natura luminii; acum, corpul acesta ceresc (luminătorii -
n.n.) a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini prim-născute.“8 La fel
interpretează şi Sf. Grigore de Nyssa: „Toţi luminătorii aceştia au fost creaţi
în ziua a patra, dar nu în înţelesul că lumina abia atunci ar fi fost creată, ci că
abia atunci ar fi fost specificată, fiecăruia, putere de luminare, pe când
pentru cele care întrec pe altele în mărime, şi anume soarele şi luna, a căror

7
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omilia a II-a, VII, în PSB, vol. 17, pag. 93
8
Ibidem, pag. 133
7
origine a fost legată încă de la început şi de crearea luminii, orânduirea
definitivă s-a făcut abia după trei zile, pentru că tot ce mişcă, în timp se
mişcă, şi orice alegere are nevoie şi de un oarecare interval de timp.“9
Într-o interpretare foarte interesantă, Patriarhul Daniel Ciobotea scrie:
„Faptul că masa lumii în repaus este zero, iar în mişcare nu mai rămâne zero,
ci devine ceva sensibil şi sesizabil, arată că lumina creată este simbolul
originar al trecerii lumii create de la nefiinţă la fiinţă. În limba română,
cuvântul „lume“ vine din latinescul „lumen“ care înseamnă „lumină“, poate
şi pentru că lumina sugerează în modul cel mai intens legătura dintre Creaţie
şi Creator, mai ales în cultul religios. Lumina ca energie creată, vizibilă, e
simbolul energiilor sau luminilor necreate şi nevăzute, care îşi au izvorul în
Dumnezeu-Creatorul. În plus, manifestarea antinomică a luminii create, fie
corpuscul, fie undă, sugerează finalitatea universului creat: transfigurarea
lui, adică mutaţia şi odihna lumii create în lumina (slava) necreată a
Creatorului, în comuniunea Sfintei Treimi.“10

II. Lumina componentă a vieţii.

Hristos însuşi este Lumina lumii, iar lumina cunoştinţei omeneşti este
dăruită de Cel ce le-a făcut pe toate cognoscibile, spune părintele Stăniloae,
şi Care l-a făcut şi pe om fiinţă înţelegătoare. Părintele Stăniloae scrie:
„Sfânta Scriptură vede pe Dumnezeu în El însuşi ca lumina prin Sine, adică
fără început şi fără sfîrşit, dar şi ca izvor al acesteia. (...) Dumnezeu este
văzut în unele texte şi ca Cel ce crează lumina din lume.

9
Sf. Grigorie de Nyssa, Cuvânt apologetic la Hexaimeron, în PSB, vol. 30, pag. 125
10
Daniel Ciobotea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale ortodoxiei, Editura
Trinitas, 2007, pag. 19

8
 Lumina fizică iradiază în mod deosebit din soare ca dintr-un astru
aprins sau ca materie subţiată ce se răspîndeşte pe partea pământului întors
spre el şi în văzul oamenilor, ca suflete îmbrăcate în trupuri. Dar lumina
aceasta face posibil ca raţiunea omului, ca lumină conştientă, să sesizeze
organizarea raţională a componentelor naturii fizice, a armoniei dintre ele,
deci, ca o lumină spirituală. Astfel, şi lumina fizică e făcută pentru folosul
vederii spirituale a omului, ca cea de a doua treaptă a luminii. Şi amândouă
sunt create.“11
Lumina este deci şi vehicolul prin care omul poate cunoaşte
Universul. Spectroscopia arată, astăzi, că fiecare rază de lumină ce provine
dintr-un astru aflat la miliarde de ani lumină de noi, dar şi fiecare foton emis
de un un atom conţin informaţii despre procesele care s-au petrecut la emisia
lor. Prin lumina fizică omul poate cunoaşte universul. Prin lumina fizică,
prin radiaţie ne este cunoscut atât prezentul în care trăim, dar şi trecutul în
care nu eram, dar care ne este astăzi accesibil prin lumina care ajunge la noi.
De unde nu ne ajunge lumină, noi nu putem cunoaşte nimic. Părţile acelea de
unde nu ajunge nici un tip de radiaţie, pentru noi sunt ca şi cum, fizic, ele nu
ar exista.
Dar lumina, ştiinţific privind, este şi o parte constitutivă a vieţii. Toate
procesele specifice organismelor vii prezente în toate vieţuitoarele şi în
trupul nostru sunt semnificativ determinate de lumină, pentru că substanţele
biochimice fac posibile schimburile de informaţii prin intermediul
impulsurilor electrice, prezente peste tot în fiziologia viului şi în procesele
gândirii. Într-o accepţiune mai largă, relativitatea restrânsă arată că întreaga
materie este energie, iar mecanica cuantică dovedeşte dualitatea materiei,
11
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Htistos - Lumina Lumii şi îndumnezeirea omului,
Ed. IBM al BOR, Bucureşti 1996, pag. 5

9
arătând că substanţa pe care noi o percepem ca fiind consistentă şi
impenetrabilă are caracateristicile unui câmp. Însă, Sf. Grigore de Nyssa
scrie că tot ceea ce este materie s-a născut prin lucrarea energiilor necreate în
cele create dintru început. „Firea spirituală dă viaţă forţelor spirituale şi
întâlnirea acestora produce materia.“12 Însă, aşa cum se poate observa,
întemeierea tuturor celor făcute din materie, ca şi a celor spirituale create, nu
se face pe energia creată, ci pe bunavoirea lui Dumnezeu.
Dar şi întreaga comunicare a oamenilor se desfăşoară prin lumină,
pentru că ea constituie suportul semnalelor transmise de noi în comunicarea
la distanţă prin mijloacele de comunicare, însă lumina ne permite să vedem
şi chipul celui cu care comunicăm, pentru că, privindu-ne reciproc, unul pe
altul, să realizăm mai intens comuniunea dintre noi. Lumina ne ajută să şi
comunicăm, însă comunicarea şi comuniunea sunt manifestările persoanei,
făcute după Chipul Celui ce este comuniune desăvârşită.

III. Lumina, Lumea şi Viaţa în Hristos

Etimologic, cuvântul lumina provine din latinescul lumen, care are şi

înţelesul de lume, şi de viaţă, sau de podoabă!
Întotdeauna s-a vorbit despre lumină cu o deosebită frumuseţe şi mai
toate popoarele au zeificat-o. Cultul zeilor soare este esenţial în viaţa
popoarelor antice orientale şi mai cu seamă religiile de mistere. Zeul
egiptean Ra, olimpianul Zeus, dacicul Zamolxe, sunt doar zeităţile principale
din panteonul bogat al cultului solar antic. Platon socoteşte binele suprem a
fi lumina iar in textele gnostice ea simbolizează sferele cosmice superioare,

12
Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, cap. XXIII, în PSB, vol. 30, pag. 66

10
unde trebuie să ajungă sufletul purificat şi iniţiat. Lumina este cea mai
subtilă dintre substanţe şi se uneşte atât de intim cu celelalte elemente ale
lumii încât prezenţa ei este evidentă pretutindeni. Mireasma plăcută a florilor
şi coloritul lor nesfârşit, aroma fructelor şi dulceaţa lor sunt rezultate ale
întâlnirii dintre lumină şi celelalte elemente terestre. Fenomenul irisului este
de asemeni, un rezultat al întâlnirii dintre lumină şi picăturile de apă
răspândite în atmosferă, în urma căreia iau naştere cele şapte culori.
Numărul şi armonia lor vorbesc de o ordine divină. La Facere IX, 12-13
curcubeul apare ca un semn al împăcării dintre cer şi pământ, o scară a lui
Iacob, ale cărei trepte sunt culorile. Pentru lumea fizică, lumina este condiţia
vieţii aşa cum mărturiseşte firea înconjurătoare.13
Lumea este făcută din lumină, iar Cel ce este Lumina lumii, Hristos,
este şi Viaţa ei! Viaţa lumii, prezentă peste tot pe Pământ, în pământ, în ape
şi în aer, viaţa vieţuitoarelor şi a omului sunt cele ce arată că Hristos - prin
care s-au făcut toate, este Viaţă.
Lumina şi lumea se dezvăluie mai adânc în relaţie cu celelalte
înţelesuri ale termenului lumen, anume făclie, viaţă, lumina ochilor, ochi,
vedere, deschizătură, claritate, podoabă, ornament! Căci lumea se oferă
ochilor fizici iar raţiunilor ei, ca hrană pentru minte şi obiect al contemplaţiei
pentru ochii minţii. Ea este podoaba Lui dăruită nouă. Dar Hrsistos este
Lumina lumii, „aluatul care dospeşte toată frământătura“, Lumina luminii,
Cel care face ca ea să strălucească, să fie lumină pentru noi.
Lumea este lumină şi pentru că ea este mediul în care S-a arătat Cel
ce este Lumina ei şi a noastră, Hristos. Ea este deschizătura în care privind,
prin har, cunoaştem acum, ca în ghicitură, Slava Sfintei Treimi. Prin ea, ca

13
Doctorand Ioan Buga, Semnificaţii ale noţiunii de lumină în Noul testament, în S.T. nr
9 – 10, 1975, pag. 729
11
prin nişte ochi, vedem raţiunile Creaţiei şi ea este spaţiul vederii noastre şi al
înţelegerii noastre. Dar Lumina lumii - Hristos, este şi viaţa ei. Ea este
arătarea cu claritate a lucrării lui frumoase şi ferme.
Vederea exterioară, rece, cunoaşterea mecanică şi morala fără
iubire nu aduc bucuria şi plinătatea, nu reuşesc să umple vidul care
ameninţă sufletul celui care nu este prins de dragoste faţă de semen şi
de Dumnezeu. Aşa precum cel ce merge întru întuneric nu are nici un
folos dacă poartă lămpi stinse, oricât de multe şi de frumoase ar fi, tot
aşa şi cel ce pare să aibă toate virtuţile şi nu are lumina Duhului Sfânt,
nu poate să vadă cum sunt faptele lui. Participarea deplină la lumina
divină se va realiza la Învierea cea de obşte, după cum ne arată Sfântul
Apostol Pavel în Epistola I - a către Corinteni. Învierea presupune o
transformare profundă (I Cor XV, 51), o trecere de la chipul pământesc la
cel ceresc fiindcă, spune el „carnea şi sângele nu pot să moştenească
împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor XV,51), ci este necesară trecerea de la
trupesc la duhovnicesc (I Cor XV, 44). Prin Înviere, Dumnezeu ridică pe
om la o realitate divină, necunoscută şi îl pătrunde cu energiile Sale,
fiindcă „cel ce participă la energiile dumnezeieşti, devine el însuşi, într-un
fel, lumină”14

CONCLUZII

14
Ibidem., pag. 735
12
 S-ar putea reţine deci că lumea este deschisă către om. Că ştiinţa
constată cum lumina fizică permite sesizarea lucrurilor ei. Este adevărat, de
asemenea, că fenomenologia abordează această ieşire la lumină a lumii şi a
lucrurilor ei şi deschiderea antepredicativă omului către ele. În acest sens,
părintele Stăniloae explică faptul că lumea întreagă "e dăruită unui văzător şi
căutător de lumină în sine şi în ea, de lumină care nu vine de la el. Lumea şi
omul sunt lumină, şi omul e căutător de lumină, dar nu sunt lumină de la ele
şi nici nu au toată lumina în ele, pentru că vin de la un Dăruitor, care are
toată lumina în El, şi de aceea omul, căutând lumina până la capătul ei,
trebuie să caute pe Dumnezeu izvorul infinit al luminii, sau al luminii
infinite"15.
Din perspectiva teologiei ortodoxe, deşi unele înţelesuri ştiinţifice pot
fi cuprinse în chip simbolic în exprimările specifice teologiei, acestea nu pot
avea un caracter univoc. Aceasta din urmă accentuează o distincţie majoră
pe care teologia ortodoxă o face mereu în dialogul actual cu ştiinţa: o
echivalenţă între limbajul teologic şi limbajul ştiinţific este exclusă.

BIBLIOGRAFIE

15
Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 257.

13
1. Cf. Richard P. Feynman, Şase lecţii uşoare. Bazele fizicii explicate de
cel mai strălucit profesor. Text redactat de Richard P. Feynamn, Robert
B. Leighton şi Matthew Sands, traducere din limba engleză de Mihai
Gavrilă şi Oliviu Gherman, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 68
2. Trinh Xuan Thuan, Melodia Secretă, Editura: Eonul dogmatic,
Bucureşti 2005, p. 158
3. Nathan Aviezer, La începuturi. Creaţia biblică şi ştiinţa, traducere Ana
Andreescu, Editura Doina, Bucureşti, 2001, p. 26-31.
4. Doctorand Ioan Buga, Semnificaţii ale noţiunii de lumină în Noul
Testament, în S.T. nr 9 – 10, 1975, pag. 729
5. Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omilia a II-a, VII, în PSB,
vol. 17, p. 93
6. Sf. Grigorie de Nyssa, Cuvânt apologetic la Hexaimeron, în PSB, vol.
30, p. 125
7. Daniel Ciobotea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale
ortodoxiei, Editura Trinitas, 2007, p. 19
8. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Htistos - Lumina Lumii şi
îndumnezeirea omului, Ed. IBM al BOR, Bucureşti 1996, p. 5
9. Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, cap. XXIII, în PSB, vol.
30, p. 66

14