IV.

SILOGISMUL

1. Silogistica aristoteliană

Aristotel: „Silogismul este o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul
urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat. Înțeleg prin expresia: din ceea ce a fost dat, că de
aici rezultă totdeauna o consecință, iar prin această expresie din urmă, că nu mai este nevoie de
niciun alt termen din afară pentru a face consecința necesară.” (Organon)

Aristotel a descoperit silogismul, dar el nu s-a mărginit numai să-i înregistreze existenţa,
ci i-a analizat în mod profund organizarea ierarhică şi i-a determinat variantele posibile, separând
formele valide de cele non-valide. Teoria silogismului şi teoria ştiinţei alcătuiesc, la Aristotel, o
unitate strânsă. Silogismul pare să fie, aşa cum a crezut Aristotel, raţionamentul cel mai frecvent
întâlnit în gândirea omului.

Silogismul este o inferenţă, dar una mediată, aceasta însemnând că, spre deosebire de
inferenţele imediate, la care concluzia derivă nemijlocit din premisă, în cazul silogismului apare
o a doua premisă, care mijloceşte riguros obţinerea concluziei din prima premisă. Aşadar,
silogismul este o inferenţă mediată deductivă, raţionamentul deductiv însemnând un raţionament
riguros, strict, cert, astfel că premisele fiind date, concluzia să derive cu necesitate. Premisele
trebuie să formeze o condiţie suficientă pentru derivarea concluziei, iar concluzia să alcătuiască o
consecinţă necesară a premiselor. Este ceea ce Aristotel a exprimat foarte clar în definiţia sa: să
nu mai fie nevoie de niciun termen din afară (premisele să fie suficiente pentru derivarea
concluziei) şi să rezulte totdeauna o consecinţă (concluzia să fie necesară). Astfel, sensul
principal al silogismului este cel de inferență mediată deductivă.

În Analitica prima, Aristotel defineşte silogismul într-un fel care, în mod corect, se
consideră că este de fapt descrierea fundamentelor unui raţionament de tip deductiv.

În Metafizica, Aristotel deosebeşte nous-ul intuitiv de cel deductiv în sensul că un

raţionament deductiv pleacă de la nişte elemente de bază care sunt principiile cele mai generale,
în logică acestea fiind principiul noncontradicţiei şi al identităţii, sau pot fi specifice, în sensul că
aparţin unei ştiinţe anume. Principiile prime sunt asemeni unor axiome, nefiind demonstrabile,
adică neavând o justificare deductivă silogistică ci rezultă direct din iluminarea nous-ului
(intelectului) intuitiv.

Considerând că problema traducerii definiţiei aristotelice a silogismului nu este numai

una de nivel filologic, Al. Surdu propune compararea celor patru variante aristotelice ale acestei
definiţii aşa cum apar ele în lucrările lui Aristotel.

Este vorba de definiţiile silogismului din Analiticile prime, Topica, Respingerile sofistice
şi Retorica, pe care le redăm mai jos:

(1)

[Silogismul este o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu

necesitate din ceea ce a fost dat].

(2 )

[Raţionamentul este o vorbire, în care din anumite lucruri date rezultă cu necesitate

altceva, pe temeiul celor date].

(3)

[Raţionamentul, date fiind anumite premise, trage cu necesitate o concluzie, alta decât

premisele din chiar aceste premise]

(4)

[dacă anumite premise sunt adevărate sau în general sau cel mai adesea, faptul de a

rezulta prin intermediul lor propoziţie nouă şi diferită].

Analizând comparativ cele patru definiţii, Al. Surdu constată că definiţia (1) din
Analiticile prime este cea mai generală, având ca scop răspunsul la întrebarea „ce este
silogismul?”, în timp ce definiţia (2) din Topica, care, în aparenţă, pare foarte puţin diferită de
prima, urmăreşte surprinderea diferenţelor dintre speciile silogismului: demonstraţia, silogismul
dialectic şi cel eristic.

În Respingerile sofistice, Aristotel tratează în mod special despre o anumită specie de

silogism, respectiv respingerea (ϒλεγχος), al cărui mecanism presupune contrazicerea
concluziei. Tot aici cercetarea se îndreaptă asupra respingerilor sofistice care se produc mai ales
prin intermediul cuvintelor.

În cazul definiţiei (4) din Retorica, scopul este explicitat prin tripla referire διˆ τα⋅τα,
παρˆ τα⋅τα, τi τα⋅τα, prin care este indicată încercarea de a pune în evidenţă provenienţa
silogismului din mai multe elemente.

Sintetizând, Al. Surdu consideră că întâlnim la Aristotel trei tipuri de definiţii ale
silogismului: 1. definiţia (1) din Analiticile prime, care vizează în genere ce este silogismul,
reprezentând fiinţa, esenţa şi, ca atare, forma silogismului; 2. definiţia (2) din Topica, în care
expresia τ τα⋅τα εναι este înlocuită prin διˆ τν κειµøνον, ceea ce înseamnă înlocuirea fiinţei
cu modalitatea realizării ei şi, prin aceasta, modificarea şi detalierea obiectului cercetării, care nu
mai este forma, ci structura silogismului; definiţia (3) din Respingerile sofistice, care se referă la
expresia lingvistică a silogismului.

Cea mai importantă dintre aceste definiţii, consideră Al. Surdu, poate fi considerată cea
din Analiticile prime, reprezentând „esenţa pură a silogismului şi răspunsul la întrebarea „ce este
silogismul?”, în timp ce definiţia din Topica pune accentul pe „Cum este silogismul?”, iar cea
din Respingerile sofistice pe întrebarea „Cum se exprimă silogismul?”. În acest sens, filosoful
român precizează că, atâta vreme cât fiecare dintre variante are un scop bine determinat,
identificarea lor nu este permisă. Ca atare, în traducerea primei definiţii nu ar trebui să apară
elemente structurale sau lingvistice.

Fără a intra mai mult în detaliile analizei comparative a traducerilor definiţiilor

aristotelice ale silogismului întreprinse de Al. Surdu, reţinem constatarea că cei care s-au
apropiat cel mai mult în acest demers de tradiţia aristotelică se dovedesc a fi comentatorii greci.
Pe baza unora dintre indicaţiile acestora, poate fi redată o definiţie pur formală a silogismului.
Este vorba de o interpretare structurală a definiţiei silogismului, plasată la un alt nivel decât pura
generalitate formală, genul este interpretat formal, iar diferenţele silogismului sunt considerate
structural.

Acest tip de interpretare, practicat de comentatorii greci, a dus la separaţia clasico-

tradiţională a materiei şi formei silogismului.

Argumentând în favoarea poziţiei tradiţionale, Al. Surdu subliniază că interpretările

clasico-tradiţionale permit conceperea silogismului atât ca formă, cât şi ca structură şi expresie
lingvistică, fiind cele mai complexe. Poziţia tradiţională, precizând diferenţa dintre cele trei
planuri, reprezintă o reeditare a concepţiei aristotelice, toate cele trei variante ale definiţiei
aristotelice a silogismului au sens numai în perspectiva logico-clasică.

Faţă de aceeaşi problemă, poziţia logico-matematică, în cadrul căreia nici forma, nici
structura şi nici expresia lingvistică a silogismului nu au sens, fiind înlocuite cu simple formule
denumite „silogisme” cu caracter operaţional în diferite sisteme de calcul formal, este, după cum
arată Al. Surdu, în ultimă instanţă greşită.

În privinţa rolului exhaustiv al silogismului la nivelul cunoaşterii ştiinţifice, D. Ross

manifestă o oarecare reţinere referitor la faptul că metoda lui Aristotel constă în studiul, cu o
minuţiozitate oricât de mare, a procedurii efective a ştiinţei; „dacă ar fi procedat astfel, dacă ar fi
cercetat în amănunţime chiar şi singura ştiinţă exactă cunoscută lui (şi nouă), el ar fi scris în cu
totul o altă manieră”. Exegetul britanic se referă la recunoaşterea şi analiza inferenţelor non-
silogistice, altele decât cele exprimate în termenii judicativi ai relaţiilor subiect–predicat, şi care,
de exemplu, în studiul matematicii, ar fi mult mai elocvente. Justificarea ignorării acestor alte
tipuri de inferenţă este indicată de acelaşi autor ca vizând, pe de o parte faptul că, fiind forma
comună a tuturor judecăţilor şi raţionamentelor, relaţia subiect–predicat este obiectul esenţial de
studiu al logicii. Pe de altă parte, în timp ce variantele de silogisme pot fi cercetate în întregime
şi regulile lor indicate în mod complet, orice încercare de a enumera toate variantele posibile ale
inferenţei raţionale eşuează cu siguranţă.

Expusă integral în Analiticile prime, teoria silogismului se distinge aici de teoria

demonstraţiei. În acest sens, Aristotel precizează că: „Silogismul trebuie cercetat înainte de
demonstraţie, pentru că silogismul este mai general: demonstraţia este un fel de silogism, dar nu
orice fel de silogism este o demonstraţie”. Teoria silogismului reprezintă fundamentul logicii
aristotelice. Aşa cum notează şi Al. Surdu, „integralitatea silogismului dă posibilitatea
recunoaşterii valorii logic-gnoseologice a noţiunii şi judecăţii, care pot fi concepute ca elemente
constitutive ale silogismului – materia remota (= noţiuni, termeni) şi materia proxima (=
judecăţi, premise)”.

Syllogismus concretus, precizează filosoful român, ca formă integrată şi unitate a părţilor

componente (a judecăţilor şi noţiunilor, al căror gen proxim este tocmai forma gândirii (λoγος),
reprezintă acea formaţiune în care judecata şi noţiunea îşi obţin desăvârşirea, iar cercetarea
problemei corectitudinii şi adevărului silogistic presupune referirea la părţile sale componente.

În cartea I a Analiticilor prime, consideră Al. Surdu, silogismul apare ca formă reflexivă
subiectiv-raţională. Figurile silogistice sunt determinate de locul specific pe care îl ocupă cei trei
termeni ai silogismului, iar valabilitatea modurilor silogistice în cadrul fiecărei figuri silogistice
este reglementată de regulile ce privesc atât termenul mediu, cât şi cantitatea şi calitatea
premiselor, respectiv de legile generale şi speciale al validităţii silogismului. Pe baza acestora,
sunt obţinute modurile silogistice valabile, acele combinaţii concludente de premise, adică acelea
din care se poate obţine cu necesitate o concluzie. Concordanţa cu definiţia silogismului
reprezintă aşadar criteriul corectitudinii silogistice, iar în logica tradiţională, după cum
menţionează şi Al. Surdu, corectitudinea silogistică se limitează de obicei la problema
consecuţiei, analizată de Aristotel în cartea I a Analiticilor prime.

Proprietatea esenţială a rostirilor enunţiative de a fi adevărate sau false fusese discutată la

nivel judicativ în Despre interpretare: „Orice rostire, însă, este semnificativă, nu ca instrument
firesc al cugetului, cum s-a arătat, ci prin convenţie. Dar nu oricare este enunţiativă, ci doar aceea
căreia îi revin adeverirea şi neadeverirea”. În calitate de premise ale silogismului, judecăţile
implică, alături de aspectul cantitativ şi calitativ, şi problema valorii lor de adevăr. În cartea a II-
a din Analiticile prime, valoarea logică a premiselor şi concluziei este realizată din perspectiva
analizei corectitudinii silogismului. Al Surdu consideră că analiza separată a problemei
corectitudinii silogistice în funcţie de valoarea logică a componentelor silogismului nu este
întâmplătoare, ci corespunde metodei aristotelice de înaintare de la abstract la concret. Astfel că
împărţirea problemei corectitudinii în primele două cărţi ale Analiticilor secunde este
determinată de necesitatea unei expuneri amănunţite a silogismului.
 Deşi problema corectitudinii silogistice, respectiv decurgerea necesară a concluziei din
premise, poate fi tratată separat de problema valorii logice a premiselor şi concluziei, care poate
rezulta din premise indiferent de valoarea lor, Aristotel cercetează ambele aspecte ale problemei.
Valoarea logică a părţilor componente, notează Al. Surdu, nu are nicio influenţă asupra „formei”
silogismului, în schimb, corectitudinea silogismului ca formă logică nu este, evident,
independentă de valoarea de adevăr a părţilor componente. În plus, Aristotel nu echivalează
silogismul cu implicaţia, nu cercetează decurgerea adevărului din adevăr, ci decurgerea
concluziilor silogistice adevărate din premise al căror adevăr este recunoscut ca adevărat. Din
această perspectivă, în privinţa problemei valorii logice a componentelor silogismului,
corectitudinea silogistică este cea care reglementează raportul dintre problemele expuse în cele
două cărţi ale Analiticilor prime. Capitolele 2–4 ale cărţii a II-a reprezintă, după cum arată Al.
Surdu, o completare a cărţii I, cele două aspecte, corectitudinea logică şi valoarea de adevăr a
părţilor componente ale silogismului, fiind inseparabile. O investigare independentă a celor două
probleme ar fi străină concepţiei aristotelice. Conceperea neconformă a corectitudinii silogistice
şi interpretarea greşită a definiţiei aristotelice a silogismului stau la originea denaturării
concepţiei aristotelice. De regulă, menţionează Al. Surdu, corectitudinea silogistică este
interpretată numai sub aspectele redate în prima carte a Analiticilor prime, rezultând o imagine
incompletă asupra silogismului, căci corectitudinea nu depinde exclusiv de concordanţa cu forma
(concepută scolastic), ci este raportată întru totul la definiţie ca principiu al existenţei sale.

Analiza corectitudinii silogismului este făcută într-un dublu sens. Este cercetată atât din
perspectiva imposibilităţii decurgerii falsului din adevăr (ex veris non possibile falsum
syllogisare), cât şi din perspectiva posibilităţii obţinerii de concluzii false din premise adevărate
(ex falso sequitur quodlidbet). În cel de-al doilea caz, Aristotel nu se rezumă la o demonstraţie
pur formală, ci întreprinde o cercetare amănunţită, cercetare pe care, după cum precizează Al.
Surdu, tendinţa formalistă a logicii simbolice şi logica de şcoală tradiţională nu au examinat-o cu
prea mare seriozitate. În logica simbolică, problema este pusă exclusiv în termenii implicaţiei. În
acest mod este tratată inclusiv modalitatea obţinerii silogistice a concluziilor, deşi aceasta din
urmă nu se suprapune identic cu cadrul consecinţelor implicaţionale.
 Logica tradiţională, pe de altă parte, a redus corectitudinea la deducţia din axiome, a căror
valoare nu depinde de cea a părţilor componente, ceea ce corespunde exclusiv perspectivei din
cartea I a Analiticilor prime.

Când Aristotel trece la analiza structurii silogismului, îi restrânge puțin înțelesul: „ori de
câte ori trei termeni sunt în așa fel raportați unul la altul, încât cel din urmă să fie conținut în cel
mijlociu luat ca un tot, iar mijlociul să fie sau conținut în termenul prim sau exclus din el luat ca
un tot, termenii extremi trebuie să fie raportați într-un silogism perfect” (Aristotel, Analitica
primă, Editura științifică, București, 1958, Organon II, I, 4, 24B, p. 18-22).

Silogismul perfect este, în terminologia aristotelică, silogismul a cărui validitate decurge

din însăși structura sa. Spre deosebire de acesta, silogismele imperfecte au o necesitate derivată:
ele se fundamentează pe silogismele perfecte. Silogismul perfect se naște ori de câte ori trei
termeni

I.
A

B C

se includ succesiv unul în sfera celuilalt – cu varianta că al doilea termen este exclus din
ultimul. Cele două situații logice se reprezintă astfel:

II. C

A
 Care este însă principiul care exprimă cel mai sintetic aceste relații? S-a susținut mult
timp că acesta este dictum de omni et nullo sau mai explicit quidquid de omnibus valet, valet
etiam de quibusdam et singulis; quidquid de nullo valet, nec de quibusdam et singulis valet: ceea
ce se atribuie tuturor, se atribuie și câtorva și unuia; ceea ce nu se atribuie niciunuia, nu se
atribuie nici câtorva, nici unuia.

Leibniz a exprimat mai clar aceasta în principiul includens includentis est includens
inclusi: genul genului este genul speciei sau cu: specia speciei este specia genului.

Dar abia logica modernă a dezvăluit natura reală a acestor relații. S-a arătat că silogismul
se sprijină pe proprietatea de tranzitivitate a relației de incluziune a claselor.

(C⸦B) X (B⸦A)⸧ (C⸦A)

Această formulă exprimă exact situația logică descrisă de Aristotel: dacă C este conținut
în B, iar B este conținut în A, atunci C trebuie să fie conținut în A – cu varianta că, dacă B nu
este conținut în A, nici C nu va fi conținut în A.

Este adevărat că Aristotel, după ce a fundat astfel silogismul pe incluziunea claselor,

trecând la formularea judecăților care alcătuiesc silogismul, se exprimă în relații de conținut:
„Dacă A este enunțat despre toți B și B despre toți C, atunci A trebuie enunțat despre toți C”
(Aristotel, Analitica primă, I, 4, 25b). Dar el adaugă imediat: „am explicat ce înțelegem prin
enunțat despre toți”.

Textul care conține această explicație este foarte important. Aristotel precizează: „Că un
termen este inclus în altul ca într-un tot este același lucru ca și a enunța pe unul despre totalitatea
celuilalt” (ibid.)

Creatorul logicii formale enunță în acest text echivalența dintre interpretarea în sferă și
interpretarea în conținut a judecății. Mai precis intenția sa este de a reduce judecata intensivă la
judecata extensivă, să arate că în toate cazurile în care spunem S posedă P, putem spune tot așa
de bine și S este inclus în P. Este un punct de vedere cu totul modern, cunoscut drept principiul
abstracțiunii, principiu care permite exprimarea proprietăților în termeni de logica claselor.
 Această echivalență a fost necesară lui Aristotel, deoarece el interpreta judecata în
conținut. El exprimă judecata totdeauna în forma: A aparține lui B, respectiv A nu aparține lui B,
fapt ce în gîndirea curentă pare a fi o judecată cu sens.

Aristotel întemeiază silogismul pe raporturile de sferă dintre noțiuni. Logica modernă a

tradus raporturile intensionale în raporturi extensionale, ceea ce face și logica simbolică.
Conformei acesteia, specificul silogismului este faptul că noțiunile în cauză sunt clase de
obiecte, iar nota transmisibilă este o însușire obișnuită, adică nu este o relație și nici atributul
existenței. Clasele în care se operează transferul sunt genul și specia (sau specia și noțiunea
individuală), iar notele tranzitive sunt notele genului și ale speciei.

2. Definiții și Structură

1. Silogismul este inferența formată din trei propoziții (două premise și o concluzie) și din
trei termeni (S,P,M)
2. Silogismul este argumentul în care din două premise (propoziții categorice) care au un
termen comun (M) se deduce drept concluzie o propoziție care unește ceilalți doi termeni,
adică termenii necomuni ai premiselor (S și P)
3. Silogismul este tipul fundamental de argument deductiv mediat, alcătuit din trei
propoziții categorice, din care două sunt premise, iar a treia este concluzie
4. Silogismul este o relaţionare dintre doi termeni (noţiuni, mulţimi etc.) în care se face o
predicare mediată între una din noţiuni care este subiectul predicării, adică cel care o
suportă şi care chiar se numeşte subiect (S), și asupra căreia respectiva predicare se face
prin intermediul celuilalt termen care se predică și care se numeşte chiar predicat (P),
indiferent de rolul pe care-l joacă în premise.
Ex:

Toate felinele sunt animale MaP aaa-1

Toate pisicile sunt feline SaM

Toate pisicile sunt animale SaP

Structura silogismului:

1. Subiectul concluziei (S) – termenul minor – premisa care îl conține se numește

premisă minoră
2. Predicatul concluziei (P) – termenul major - premisa care îl conține se numește
premisă majoră
3. Termen mediu (M) – este termenul comun ambelor premise; figurează în ambele
premise, dar dispare în concluzie, rolul său fiind acela de a mijloci legătura dintre S
și P.

Temenul minor și termenul major se numesc termeni extremi

3. Figuri și moduri silogistice

După poziția termenului mediu, există 4 figuri silogistice (scheme generale de raționament)

I II III IV

M-P P-M M-P P-M

S-M S-M M-S M-S

S-P S-P S-P S-P

 În fiecare figură se pot construi 64 de scheme de argumentare, numite moduri silogistice,
rezultând 256 moduri silogistice (64x4), din care doar 24 sunt valide. (câte 6 în fiecare figură,
6x4), dintre care 19 moduri tari și 5 moduri slabe (2-fig. I, 2-fig. II, 1-fig. III).

Modurile figurii 4 au fost determinate de urmașii lui Aristotel ca moduri indirecte ale
figurii 1. În realitate, figura 4, cu toate că are o poziție proprie termenului mediu, nu reprezintă o
operație logică diferită de cele studiate. Cele 6 moduri reprezintă, de fapt, operații ale primei
figuri. Nici alți logicieni, în afară de Aristotel, nu recunosc figura a patra, întrucât văd funcțiile
fiecărei figuri în gândire (J. Lachelier, Ed. Goblot).

Logica modernă a supus verificării aceste moduri. Silogistica fiind un fragment din logica
predicatelor monadice (logica claselor), s-au folosit calcule logice din logica predicatelor. Au
fost validate astfel doar 15 moduri. Cad nu numai cele 5 moduri atenuate, dar încă 4 moduri tari
(DARAPTI, FELAPTON, BRAMANTIP, FESAPO), adică toate modurile care deduc concluzii
particulare din premise universale. Aceasta din cauza semnificației existențiale a propozițiilor
particulare (cf. Logicii lui Boole).

II. 4. Autonomia figurilor silogistice

Logicianul J.H. Lambert (1728-1777), în Neues Organon (1764) a susținut ideea că

fiecare figură are principiu propriu și funcțiune proprie.

Astfel, figura 1 servește la aplicarea legilor la cazuri particulare: determinăm deductiv

proprietățile lucrurilor, ceea ce este important pentru teorie și pentru practică. În plus, fiecare
aplicare a unei legi la un caz particular se face printr-un silogism BARBARA sau CELARENT:

Ex: Toate metalele se dilată

Toate barele de fier sunt din metal

Toate barele de fier se dilată

Figura 2 servește la stabilirea deosebirilor dintre lucruri, deoarece are concluzie negativă:
Ex: Superstițiile nu sunt adevăruri (pentru că nu reflectă realitatea și toate adevărurile reflectă
realitatea)
 Figura 3 ajută la stabilirea exemplelor și excepțiilor, deoarece are concluzie particulară:
Ex: Unele mamifere sunt acvatice

Pe de altă parte, s-a arătat rolul figurilor în demonstrație. Figurile sunt diferite feluri de a
raționa și de a dovedi adevărul sau falsitatea unei propoziții, astfel figura 1 este o probă de
adevăr, singurul mijloc deductiv de a dovedi adevărul unei judecăți; figura 2 dovedește falsitatea
unei judecăți afirmative (prin concluzie negativă); figura 3 dovedește falsitatea unei judecăți
universale (prin concluzie particulară).

5. Metode de verificare a validității silogismelor

I. Legile generale ale silogismului

1. Într-un silogism valid, termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puțin una
dintre premise
2. Niciunul dintre termenii extremi ai silogismului nu poate fi distribuit în concluzie
decât dacă este distribuit și în premisa în care apare

3. Dacă ambele premise sunt afirmative, concluzia nu poate fi decât afirmativă

4. Cel puțin o premisă trebuie să fie afirmativă; silogismul cu ambele premise negative
este nevalid
5. Dintr-o premisă afirmativă și una negativă nu poate rezulta decât o concluzie
negativă

6. Cel puțin una dintre premise trebuie să fie universală; silogismul cu ambele premise
particulare este nevalid
7. Dintr-o premisă universală și una particulară nu se poate extrage decât o concluzie
particulară
eae-2 - valid

P+eM+ Niciun elev silitor nu este repetent

S+aM- Toți elevii care nu învață acasă temeinic sunt repetenți

S+eP+ Niciun elev care învață acasă temeinic nu este elev silitor

Legi speciale:

Fig. I – Premisa minoră trebuie să fie afirmativă Moduri valide I: BARBARA,

Premisa majoră trebuie să fie universală BARBARI (mod slab), CELARENT,

CELARONT (mod slab), FERIO, DARII

Fig. II – Una dintre premise trebuie să fie negativă

 Premisa majoră trebuie să fie universală Moduri valide II: CESARE,

CAMESTRES, FESTINO, BAROCO, CESARO (mod slab), CAMESTROP
(mod slab)

Fig. III - Premisa minoră trebuie să fie afirmativă Moduri valide III:
DARAPTI,

 Concluzia trebuie să fie particulară DISAMIS, DATISI, FELAPTON,

BOCARDO, FERISON

Fig. IV - Dacă premisa majoră este afirmativă, minora este universală

  Dacă una dintre premise e negativă, majora trebuie să fie universală
Moduri valide IV: BRAMANTIP, CAMENES, DIMARIS, FESAPO,
FRESISON, CAMENOP (mod slab)

II. Metoda diagramelor Venn – constă dintr-o diagramă alcătuită din trei cercuri
intersectate, fiecare cerc reprezentând unul din cei trei termeni ai silogismului.
Sunt reprezentate grafic numai premisele și dacă din reprezentarea grafică a
premiselor a rezultat automat reprezentarea grafică a concluziei, atunci modul
silogistic este valid, în caz contrar silogismul este nevalid.

Hașurarea unei zone în diagrama Venn semnifică faptul că acolo este mulțime vidă (se
anulează). Dacă nu există mulțime vidă, se pune un x, pentru a arăta că există cel puțin un obiect
în extensiune. (prezumția ontologică)

Reguli de reprezentare:

1. Dacă ambele premise sunt universale, iar concluzia e particulară, se reprezintă și concluzia,
punându-se un x în regiunea unde se află obiectul gândirii. Altfel, ar rezulta că modul este
nevalid. „x” se numește presupoziție de neviditate sau supoziție existențială. Presupoziția de
neviditate a lui S (termenul minor) se aplică în cazul următoarelor silogisme valide: BARBARI,
CELARONT, CESARO (eao-2), CAMESTROP (aeo-2), CAMENOP (aeo-4). Presupoziția de
neviditate a lui P (termenul major) se aplică în cazul lui BRAMANTIP (aai-4). Presupoziția de
neviditate a lui M (termenul mediu) se aplică în cazul următoarelor moduri valide: DARAPTI
(aai-3), FELAPTON (eao-3), FESAPO (eao-4)

2. Dacă o premisă este universală, iar alta este particulară, se reprezintă mai întâi premisa
universală

3. Niciun sector nu poate fi, în același timp, hașurat, cât să și conțină un „x”.
III. Metoda reducerii

Modurile silogistice valide ale figurii 1 sunt numite „perfecte”, iar celelalte „imperfecte”. Se
pune problema de a dovedi validitatea modurilor silogistice imperfecte cu ajutorul celor perfecte.
În acest sens, pot fi utilizate două operații, numite „reducerea directă” și „reducerea indirectă”.

A. Metoda reducerii directe

Pornind de la validitatea celor 6 moduri din figura 1, trebuie să demonstrăm că:
1. Din premisele modului „imperfect” decurg premisele modului „perfect”
2. Concluziile celor două moduri sunt identice sau din concluzia modului ”„perfect”
rezultă concluzia modului „imperfect”.

Denumirile mnemotehnice ale modurilor ne ajută să înțegem cum se realizează efectiv

reducerea unui mod „imperfect” la unul „perfect”. Astfel, fiecare consoană a denumirii
semnifică ceva:

 Consoana inițială (B, C, D, F) arată modul din figura 1 la care va fi redus

 Vocalele reprezintă tipul de propoziție categorică (A, E, I, O)
 Consoanele postvocalice din figurile 2, 3, 4 au următoarea semnificație:
- Consoana „s” – indică conversiunea simplă a propoziției care este
reprezentată de vocala care o precede
- Consoana „p” – indică conversiunea prin accident a propoziției care este
reprezentată de vocala care o precede
- Consoana „m” – indică schimbarea ordinii premiselor
- Consoana „c” – indică reducerea indirectă

Ex: CESARE (eae-2) se reduce la CELARENT (eae-1). Litera „s” arată că se convertește simplu
premisa care o precede, astfel:

PeM c→ MeP

SaM SaM

SeP SeP
FESAPO se reduce la FERIO

PeM c→ MeP

MaS ca→ SiM

SoP SoP

B. Metoda reducerii indirecte (prin reducere la absurd)

La două dintre modurile valide „imperfecte”: aoo -2 și oao-3, nu se poate aplica metoda
reducerii directe, deoarece propozițiile particular negative nu se convertesc și M nu poate fi adus
în poziția din figura 1 prin convertirea premisei de tip O. Reducerea directă nu poate fi realizată
nici prin convertirea premisei A, deoarece aceasta este convertită numai prin accident și ar
rezulta o premisă de tip I și dintr-o premisă de tip O și I nu rezultă nicio concluzie (cf. legii 7).

Demonstrația acestor moduri se face prin metoda reducerii la absurd, realizată de Aristotel în
„Analitica primă”. Pentru a demonstra că un anumit mod silogistic este valid se parcurg
următoarele etape:

1. Se scrie schema de inferență a modului silogistic a cărui validitate vrem să o

demonstrăm.
MaP
MaS
SiP
Presupunem că modul dat este nevalid, ceea ce înseamnă că există o situație în care
modul silogistic dat produce din premise adevărate o concluzie falsă. La finalul
demonstrației, în cazul în care contradictoria tezei se dovedește a fi falsă, în baza
raportului de contradicție, rezultă că teza inițială este adevărată. Astfel, presupunem că
premisele modului dat sunt adevărate, iar concluzia e falsă. Se stabilește contradictoria
concluziei și apoi, în baza raportului de contradicție, aceasta va fi adevărată.
Pentru aai-3, presupunem că premisele sunt adevărate și concluzia e falsă. Stabilim
contradictoria concluziei, SeP și, în baza raportului de contradicție, dacă concluzia SiP
este falsă, atunci contradictoria ei (SeP) este adevărată.
2. Contradictoria modului dat se combină cu una din premisele modului, astfel încât să
rezulte un mod silogistic de figura 1. În cazul nostru, SeP devine premisă majoră, iar MaS
minora. Conform schemei de inferență, S are rol de termen mediu, P are rol de termen
major și M de subiect logic, în timp ce concluzia va fi negativă (E sau O).
SeP
MaS
?
3. În baza ipotezelor, se stabilește valoarea de adevăr a premiselor noului mod eao-1 despre
care știm că este valid. În cazul nostru, concluzia noului mod (MoP) se află în raport de
contradicție cu una din premisele modului inițial (MaP), deoarece știm că este adevărată,
prin ipoteză: MaP=1 →MoP=0
SeP
MaS
MoP
4. Se stabilește valoarea de adevăr a premiselor noului mod eao-1 despre care știm că este
valid, dar concluzia este falsă. Dacă e valid, atunci rezultă cu necesitate că cel puțin una
dintre premisele modului dat este falsă. Dar, pentru că MaS=1 → SeP=0.
5. Finalizăm demonstrația: întrucât SeP este contradictoria propoziției SiP și este falsă,
rezultă că SiP=1, adică ceea ce trebuia să demonstrăm: din premise adevărate, modul aai-
3 nu produce decât concluzii adevărate, ceea ce înseamnă că modul aai-3 este valid.

aii-1

MaP - Toți bursierii sunt olimpici

SiM - Unii elevi sunt bursieri

SiP - Unii elevi sunt olimpici

eao-3

MeP - Niciun bursier nu este pensionar

MaS - Toți bursierii sunt tineri

SoP - Unii tineri nu sunt pensionari