Liceul tehnologic „Mircea

Vulcănescu”
Materie: Logică
Proiect „Silogismul”
Elev: Miron Nicola Mihaela
Prof. : Vidan Olimpia
An școlar 2020-2021

Teoria silogismului la Aristotel

 În Primele analitice este expusă în întregime teoria silogismului. Aristotel începe prin a
defini termenii problemei. Trebuie luat în consideratie că în această scriere nu se face teoria
demonstraţiei, ci teoria silogismului. Autorul însuşi insistă asupra acestei deosebiri: "Silogismul
trebuie studiat înaintea demonstraţiei, din cauza caracterului său mai general; demonstraţia este
într-adevăr un fel de silogism, dar oricare silogism nu este o demonstraţie (Primele analitice, 1, 4).
Aristotel nu face teoria demonstraţiei, ci expune metodologia demonstraţiei, schemele
generale comune tuturor ştiintelor demonstrative.
Aristotel defineşte mai întâi elementele silogismului.
Un silogism se construieşte cu trei termeni:
- termenul major sau primul extrem
- termenul minor sau ultimul extrem
- termenul mediu
Termenul major şi minor se mai numesc pe scurt, la un loc, extremii .
Premisele se numesc, în terminologia lui Aristotel, protase, propoziţii considerate ca
premise la silogism, sau ipoteze, sau încă "raporturile dintre subiecte şi predicate”.
Avem:
- premisa majoră, prima protasă
- premisa minoră, a doua protasă
- concluzia, simperasma
Iată acum definiţiile acestor elemente ale silogismului: premisa - este expresia care afirmă
sau neagă ceva despre ceva şi această expresie este fie universală, fie particulară, fie nedefinită.
"Numesc termeni, spune Aristotel, acele elemente cu care se formează premisa, anume predicatul şi
subiectul despre care este afirmat, fie că existenţa se adaugă, fie că non-existenţa este separată".
Celebra definiţie a silogismului este următoarea (Primele analitice, 1, 1,24 b) :
"Silogismul este un logos (vorbire, expresie, gîndire), în care, fiind date anumite [propoziţii]
lucruri, rezultă necesarmente altceva diferit [concluzia] de ce s-a dat, prin simplul fapt al acestor
propoziţii date".

Silogismul ca inferenţă deductivă

Silogismul este în primul rând o inferenţă mediată. Aceasta înseamnă că, spre deosebire de
inferenţele imediate, la care concluzia derivă nemijlocit din premisă, în cazul silogismului, apare a
doua premisă, care mijloceşte obtinerea concluziei din prima premisă. Într-adevăr, pentru că din
propoziţia:
Parelelogramele au laturile opuse egale
să putem deriva propoziţia:
Dreptunghiurile au laturile opuse egale
trebuie să intercalăm propozitia auxiliară :
Dreptunghiurile sunt paralelograme.
Întregul alcătuit din trei propoziţii:
Parelelogramele au laturile opuse egale
Dreptunghiurile sunt paralelograme
→ D r e p t
constituie o inferenţă mediată şi este un silogism.

Silogismul ca inferenţă clasială

Silogismul perfect este, în terminologia aristotelică, silogismul a cărui validitate decurge din
însăşi structura sa. Spre deosebire de acesta, silogismele imperfecte au o necesitate derivată: ele se
fundamentează pe silogismele perfecte. Structura sa este revelatorie pentru esenţa silogismului.
Structura silogismului originar este prezentată cât se poate de clar în textul de mai sus. Este
evident că Aristotel a gândit silogismul în extensiune. Silogismul perfect se naşte ori de câte ori trei
termeni se includ succesiv unul în sfera celuilalt - cu varianta că al doilea termen este exclus din
ultimul. Cele două situaţii logice se reprezintă astfel:

Aristotel, după ce a fundamentat silogismul pe incluziunea claselor, trecând la formularea

judecăţilor care alcătuiesc silogismul, se exprimă în relaţii de conţinut; "Dacă A este enunţat
despre toti B şi B despre toti C, atunci A trebuie enuntat despre toţi".

Forma silogismului

Silogismul în concepţia lui Aristotel este un raţionament deductiv în general. Cele mai
simple raţionamente cu propoziţii categorice, în care dintr-o judecată universală derivă cu necesitate
o nouă judecată prin intermediul unei a treia judecăţi, se numesc silogisme, şi au fost create de către
Aristotel, cu sensul de raţionamente deductive în general.
Astfel, din judecata “Toate vertebratele care îşi alăptează puii sunt mamifere”, prin
intermediul judecăţii “Toţi liliecii sunt vertebrate care îşi alăptează puii”, rezultă cu necesitate o
nouă judecată: “Toţi liliecii sunt mamifere”.
Ultima judecată, care derivă din primele două, numite premise, se numeşte concluzie.
Predicatul concluziei (« mamifere » se numeşte termen major (notat cu P), iar premisa care îl
conţine poartă numele de premisa majoră. Subiectul concluziei (« liliecii ») se numeşte termen
minor (notat cu S), iar premisa care îl conţine se numeţte premisa minoră. Al treilea termen
(«  vertebrate care îşi alaptează puii ») se numeşte termen mediu (notat cu M) şi apare numai în
premise. Actul de mediere prin tranzitivitate efectuat de termenul mediu, datorită naturii sale
universale, constituie operaţia logică fundamentală caracteristică silogismului.
Silogismul este alcătuit din numai trei judecăţi, fiecare îndeplinind în cadrul său funcţii
diferite. Judecăţile din cadrul silogismului, indiferent ce rol îndeplinesc, sunt judecăţi , categorice,
de formula A, E, I, O.
Aspectul dominant al silogismului constă în tranziţia gândirii de la general la mai puţin
general, adică prin raţionarea silogistică este derivată o concluzie care enunţă ceva de o amploare
mai scăzută decât ceea ce se enunţă în premisei.
După natura premiselor, se disting diferite tipuri de silogisme:
 Când silogismul, în care atât premisele, cât şi concluzia sunt compuse din judecăţi
categorice poartă numele de silogism categoric.
 Atunci când una din premise este o propoziţie compusă condiţională, vorbim de
silogisme ipotetice
 Atunci când una din premise este o propoziţie compusă disjunctivă, avem de a face cu
silogisme disjunctive sau alternative

Structura silogismului
Pentru a înţelege structura unui silogism şi ce reguli caracteristice trebuie respectate pentru
ca raţionarea deductivă, silogistică să fie validă, analizăm următorul exemplu:
Toate cunoştinţele abstracte se obţin prin efort intelectual,
Cunoştinţele de logică sunt cunoştinţe abstracte
Cunoştinţele de logică se obţin prin efort intelectual.
Se poate uşor constata că:
este un silogism pentru că judecata - concluzie rezultă din alte două judecăţi premisă, iar conţinutul
ei este particular faţă de conţinutul exprimat în premise.
Dacă analizăm forma celor 3 judecăţi ale silogismului, vedem că ele sunt judecăţi
categorice, de forma "Toţi S sunt P". Funcţiile lor în cadrul raţionamentului
silogisticsunt însă diferite (primele 2, în exemplul dat, arată relaţia de incluziune a
 cunoştinţelor de logică în sfera cunoştinţelor abstracte, iar a treia (concluzia)
încheie operaţia logică prin afirmarea a ceea ce rezultă din legătura dintre cele 2
premise.
În legătură cu termenii silogismului, constatăm că există doar 3 termeni (în exemplul dat, primul
este "cunoştinţele abstracte", al doilea "cunoştinţele obţinute prin efort intelectual", al treilea -
"cunoştinţele de logică".
Termenul care îndeplineşte rolul de predicat în concluzie se numeşte termen major (el este, în
exemplul dat, "cunoştinţe obţinute prin efort intelectual", iar premisa în care se găseşte termenul
major se numeşte premisă majoră; termenul care are funcţia de subiect în concluzie se numeşte
termen minor, iar premisa care îl conţine se numeşte premisă minoră
În alcătuirea judecăţilor premise, mai intră însă un termen care nu apare în concluzie, el se numeşte
termen mediu şi este simbolizat cu litera M.
Întotdeauna când se analizează un silogism, se examinează concluzia, pentru stabilirea termenului
major şi termenului minor, iar apoi se caută funcţiile şi locul ocupat de ei în premise
Termenul mediu apare în fiecare dintre premise şi are rolul de a stabili legătura între termenii
extremi (majori şi minori), relaţie logică specifică silogismului.
În concluzie, se poate defini silogismul astfel:
Silogismul este un raţionament deductiv, compus din 3 judecăţi sau propoziţii logice, adică 3
premise şi o concluzie şi din 3 termeni folosiţi de câte 2 ori fiecare, unul din ei (M) găsindu-se
doar în premiseii.
Se pot concluziona astfel câteva dintre regulile caractersitice ale silogismului pentru ca
raţionamentul să fie valid:
1. Silogismul conţine trei termeni. Termenii se numesc, după mărimea relativă a sferei lor, major,
mediu şi minor. Majorul şi minorul se numesc împreună extremi.
2. Termenul mediu figurează în ambele premise şi dispare în concluzie, funcţiunea lui fiind de a
mijloci legătura dintre extremi. Este reprezentat prin litera M.
3. Termenii extremi figurează fiecare în câte o premisă şi împreună în concluzie. Termenul major
este predicatul concluziei şi de aceea se notează cu litera P, iar termenul minor este subiectul
concluziei şi se notează cu S.
4. Silogismul conţine trei propoziţii: două premise şi o concluzie. Premisa care conţine termenul
major se numeşte majoră, premisa care conţine termenul minor se numeşte minoră.

Forme și figuri silogistice

 În functie de poziţia termenilor S, M şi P în cadrul premiselor, distingem patru structuri sau
forme, numite figuri silogistice în care P simbolizeaza termenul major, S termenul minor si M
termenul mediu:
Fig. I Fig. a II-a Fig. a III-a Fig. a IV-a
M—P P—M M—P P—M
S—M S—M M—S M—S
S—P S—P S—P S—P
În figura I termenii extremi S şi P au aceeaşi funcţie logică, atât în premise, cât şi în
concluzie – astfel încât S este subiect logic şi în minoră, ca şi în concluzie, iar P este predicat logic
şi în majoră, ca şi în concluzie – (de unde ‘firescul’ sau ‘naturaleţea’ silogismelor din această
figură). În figura a II-a, M este predicat logic în ambele premise; în figura a III-a, M este subiect
logic în ambele premise; în figura a IV-a, termenii extremi au în concluzie funcţii logice opuse celor
pe care le deţin în premise (de unde caracterul mai greoi, oarecum forţat din perspectiva intuiţiei al
deducţiilor silogistice din această figură).

Concluzii

Teoria silogismului a fost descoperită şi analizată de Aristotel cu o migală pe care numai un

„şlefuitor de diamante” ar putea să o egaleze. „Diamantul” Stagiritului a fost, în acest caz, puterea
spiritului şi a raţiunii umane care în drumul său fără sfârşit pe calea cunoaşterii s-ar rătăci dacă nu
ar dispune de raţionamentul de tip silogistic.

BIBLIOGRAFIE:

www.didactic.ro
https://ro.wikicell.org
https://ro.scribd.com
Dumitriu, Anton, 1993, Istoria logicii, vol. II, Ed. Tehnică, Bucureşti
Botezatu, Petre, 1997, Introducere în logică, Ed. Polirom, Iaşi
i
ii