Sunteți pe pagina 1din 23

Cuprins

Cuprins.................................................................................................................................................1

Rezumat...............................................................................................................................................2

Introducere..........................................................................................................................................3

Silogismul.............................................................................................................................................4
Teoria silogismului la Aristotel........................................................................................................................................4
Silogismul ca inferenţă deductivă.....................................................................................................................................5
Silogismul ca inferenţă clasială........................................................................................................................................6
Forma silogismului...........................................................................................................................................................7
Structura silogismului.......................................................................................................................................................9

Legile generale ale silogismului........................................................................................................11


Legi referitoare la distribuirea termenilor.......................................................................................................................12
Legi referitoare la calitatea premiselor şi a concluziei...................................................................................................15
Legi referitoare la cantitatea premiselor şi a concluziei.................................................................................................16

Figuri şi moduri silogistice...............................................................................................................17

Concluzii ............................................................................................................................................21

Bibilografie.........................................................................................................................................23

1
Rezumat

Explicarea şi înţelegerea raţionamentelor deductive în general şi a silogismului în special,


reprezintă o condiţie sine qua non pentru studiul construcţiilor logicii. Un astfel de demers, se
bazează pe elementele de construcţie logică elaborate şi dezvoltate de Ariostotel care, de altfel, a
descris şi a definit termenii şi premisele silogismului.
Abordarea silogismului ca inferenţă deductivă şi ca inferenţă clasială constituie o modalitate
de aprofundare a acestui tip de raţionament.
Întrunind pe deplin şi nemijlocit trăsăturile fundamentale ale deducţiei, în care operaţia
logică se efectuează exclusiv în planul conceptelor iar concluzia derivă cu necesitate din premise,
silogsmul este guvernat de legi genrale care garantează corectitudinea formelor sale prin respectarea
cerinţelor principiilor logice.
Validitatea silogismelor este invariabil condiţionată de respectarea legilor referitoare la
cantitatea şi calitatea premiselor şi conclusiilor.
Analiza celor 4 figuri şi a celor 19 moduri silogistice, dincolo de cerinţele didactice
elementare, pune în evidenţă necesitatea respectării legilor speciale ale fiecărei figuri. Astfel,
derivarea necesară a concluziei din premise, evidentă pentru raţiune, face din silogism fundamentul
prin care demonstraţia devine strictă şi evidentă.
Incursiunea în zona raţionamentelor deductive şi a silogismului în special, completează un
necesar demers de formare nu numai în domeniul strict al logicii, dar şi al psiholgiei.
Pentruz că, aşa cum sublinia Dumitru Anton, „a soluţiona problemele logicii înseamnă a
rezolva 80% din problemele psihologiei.”

2
Introducere

În concepţia „Stagiritului”, logica era formală, iar această denumire a rămas tradiţională,
deşi şi-a pierdut sensul originar. Orice ştiinţă, spune Aristotel, este ştiinţa universalului, dar pe când
ştiinţele particulare pleacă de la lucruri şi stabilesc relaţiile lor generale, logica pleacă de la concepte
şi stabileşte relaţii între concepte şi nu între lucruri. Logica se va ocupa astfel cu studiul formeleor
abstracte- conceptele- care sunt reflexii în intelectul pasiv ale formelor inteligibile ale intelectului
activ. Logica formală aristotelică nu se ocupă cu forme goale, vide de orice conţinut, dimpotrivă ele
sunt cele mai pline de conţinut, deoarece cuprind esenţa tuturor lucrurilor1.
Ideea generală este esenţa a ceea ce este mai real şi este identificată de Aristotel cu cauza
formală şi cauza finală a devenirii universale; inteligenţa este factorul determinant al trecerii puterii
în act şi astfel al oricărei schimbări. Trecerea de la potenţă la act se desfăşoară încorporând generalul
în particular, însă acest particular devine el însuşi un general pentru un alt particular.
Devenirea realizează diverse actualizări ale generalului în particular, iar acest demers al
realităţii, referindu-se la raporturile dintre diverse esenţe, are un caracter ontologic. Cu alte cuvinte,
raporturile dintre general şi mai puţin general (particular), văzute sub aspectul devenirii, al trecerii
potenţei în act, au un caracter pur ontologic; văzute sub aspectul noetic, ele ne arată raporturile
dintre esenţe şi modul cum se stabilesc aceste raporturi. La nivelul nous-ului (intelectului) activ însă,
ştiinţa se confundă cu ceea ce este ştiut.
Raţionamentul nu este altceva decât reeditarea modului cum se înlănţuiesc esenţele, pentru a
înfăptui trecerea de la potenţă la act; raţionamentul are astfel un caracter dublu: el este ontologic şi
noetic în acelaşi timp.
Studierea raţionamentelor a dus în istoria ştiinţei la constituirea a două ramuri principale în
domeniul logicii:
 Logica tradiţională (aristotelică) care studiază raţionamentele pe baza relaţiilor dintre
cele 4 tipuri fundamentale de judecăţi: SaP (A), SeP (E), SoP (O), SiP (I)
 Logica propoziţională modernă care se ocupă de propoziţiile compuse şi nu de
analiza termenilor şi a raporturilor dintre ei
În cadrul logicii tradiţionale, printre raţionamentele deductive, un loc central îl ocupă
silogismul.

1
Dumitriu, Anton, 1993, Istoria logicii, vol. II, Ed. Tehnică, Bucureşti, pag 192-193
3
Silogismul
Teoria silogismului la Aristotel

În Primele analitice este expusă în întregime teoria silogismului. Aristotel începe prin a
defini termenii problemei. Trebuie luat în consideratie că în această scriere nu se face teoria
demonstraţiei, ci teoria silogismului. Autorul însuşi insistă asupra acestei deosebiri: "Silogismul
trebuie studiat înaintea demonstraţiei, din cauza caracterului său mai general; demonstraţia este într-
adevăr un fel de silogism, dar oricare silogism nu este o demonstraţie (Primele analitice, 1, 4).
Aristotel nu face teoria demonstraţiei, ci expune metodologia demonstraţiei, schemele
generale comune tuturor ştiintelor demonstrative.
Aristotel defineşte mai întâi elementele silogismului.
Un silogism se construieşte cu trei termeni:
- termenul major sau primul extrem
- termenul minor sau ultimul extrem
- termenul mediu
Termenul major şi minor se mai numesc pe scurt, la un loc, extremii .
Premisele se numesc, în terminologia lui Aristotel, protase, propoziţii considerate ca premise
la silogism, sau ipoteze, sau încă "raporturile dintre subiecte şi predicate”.
Avem:
- premisa majoră, prima protasă
- premisa minoră, a doua protasă
- concluzia, simperasma
Iată acum definiţiile acestor elemente ale silogismului: premisa - este expresia care afirmă
sau neagă ceva despre ceva şi această expresie este fie universală, fie particulară, fie nedefinită.
"Numesc termeni, spune Aristotel, acele elemente cu care se formează premisa, anume predicatul şi
subiectul despre care este afirmat, fie că existenţa se adaugă, fie că non-existenţa este separată".
Celebra definiţie a silogismului este următoarea (Primele analitice, 1, 1,24 b) 2:
"Silogismul este un logos (vorbire, expresie, gîndire), în care, fiind date anumite [propoziţii]
lucruri, rezultă necesarmente altceva diferit [concluzia] de ce s-a dat, prin simplul fapt al acestor
propoziţii date".
Aristotel mai adaugă următoarea explicaţie:

2
Dumitriu, Anton, 1993, Istoria logicii, vol. II, Ed. Tehnică, Bucureşti, pag 218-219

4
"Prin simplul fapt al acestor lucruri date vreau să spun că prin ele consecinţa este obţinută;
la rîndul ei, expresia, prin ele consecinţa este obţinută, înseamnă că nici un termen străin nu este
cerut pentru a produce consecinţa necesară".
În silogism nu avem de-a face cu lucruri, ci cu propoziţii şi de aceea silogismele nu sînt
decât scheme discursive.
Cu această diviziune apare necesitatea de a reduce silogismele incomplete (sau imperfecte) la
silogismele perfecte, de unde necesitatea de a "converti" judecăţile. Cu ajutorul teoriei conversiunii
judecăţilor, Aristotel reduce silogismele incomplete la cele complete.

Silogismul ca inferenţă deductivă

Teoria silogismului constituie piesa centrală şi în acelaşi timp suprema cucerire a logicii
aristotelice. Aristotel a descoperit silogismul. Dar el nu s-a mărginit numai să-i înregistreze
existenţa, ci, cu o migală şi o măiestrie, care solicită şi astăzi admiraţia noastră, i-a analizat în mod
profund organizarea ierarhică, i-a determinat variantele posibile, alegând cu grijă formele valide de
cele necorecte, şi i-a dezvăluit rolul important pe care-l deţine în procesul de cunoaştere. Teoria
silogismului şi teoria ştiinţei alcătuiesc, la Aristotel, o unitate strânsă. Silogismul pare să fie, aşa
cum a crezut Aristotel, raţionamentul cel mai frecvent întâlnit în gândirea omului.
Silogismul este în primul rând o inferenţă mediată. Aceasta înseamnă că, spre deosebire de
inferenţele imediate, la care concluzia derivă nemijlocit din premisă, în cazul silogismului, apare a
doua premisă, care mijloceşte obtinerea concluziei din prima premisă. Într-adevăr, pentru că din
propoziţia:
Parelelogramele au laturile opuse egale
să putem deriva propoziţia:
Dreptunghiurile au laturile opuse egale
trebuie să intercalăm propozitia auxiliară :
Dreptunghiurile sunt paralelograme.
Întregul alcătuit din trei propoziţii:
Parelelogramele au laturile opuse egale
Dreptunghiurile sunt paralelograme
→ Dreptunghiurile au, laturile opuse egale
constituie o inferenţă mediată şi este un silogism.

5
Se conturează astfel un prim sens, un sens larg, al termenului silogism: silogismul, în sensul
larg al termenului, este inferenţa mediată deductivă. Caracterul deductiv este considerat aici în
sensul modern al termenului. Raţionament deductiv înseamnă raţionament riguros, strict, cert, astfel
că premisele fiind date, concluzia să derive cu necesitate. Premisele trebuie să formeze o condiţie
suficientă pentru derivarea concluziei, iar concluzia să alcătuiască o consecinţă necesară a
premiselor. Este ceea ce Aristotel a exprimat foarte clar în definiţia sa: să nu mai fie nevoie de nici
un termen din afară (premisele să fie suficiente pentru derivarea concluziei), să rezulte totdeauna o
consecinţă (concluzia să fie necesară)3.

Silogismul ca inferenţă clasială

Când Aristotel trece la analiza structurii silogismului, constatăm că el îi restrânge înţelesul


după cum urmează: "Ori de câte ori trei termeni sunt în aşa fel raportaţi unul la altul, încât cel din
urmă să fie conţinut în cel mijlociu luat ca un tot, iar mijlociul să fie sau conţinut în termenul prim
sau exclus din el luat ca un tot, termenii extremi trebuie să fie raportaţi într-un silogism perfect".
Silogismul perfect este, în terminologia aristotelică, silogismul a cărui validitate decurge din
însăşi structura sa. Spre deosebire de acesta, silogismele imperfecte au o necesitate derivată: ele se
fundamentează pe silogismele perfecte. Structura sa este revelatorie pentru esenţa silogismului.
Structura silogismului originar este prezentată cât se poate de clar în textul de mai sus. Este
evident că Aristotel a gândit silogismul în extensiune. Silogismul perfect se naşte ori de câte ori trei
termeni se includ succesiv unul în sfera celuilalt - cu varianta că al doilea termen este exclus din
ultimul. Cele două situaţii logice se reprezintă astfel:

Aristotel, după ce a fundamentat silogismul pe incluziunea claselor, trecând la formularea


judecăţilor care alcătuiesc silogismul, se exprimă în relaţii de conţinut; "Dacă A este enunţat despre
toti B şi B despre toti C, atunci A trebuie enuntat despre toţi".
Creatorul logicii formale enunţă în acest text echivalenţa dintre interpretarea în sferă şi
interpretarea în conţinut a judecăţii. Mai precis intenţia sa este de a reduce judecata intensivă la
3
Botezatu, Petre, 1997, Introducere în logică, Ed. Polirom, Iaşi, pag 196-197
6
judecata extensivă, să arate că în toate cazurile în care spunem că S posedă P, putem spune tot aşa
de bine şi S este inclus în P.
Această echivalenţă a fost necesară lui Aristotel, deoarece el interpreta judeca în conţinut. El
exprima judecata totdeauna în forma: A aparţine lui B, respectiv A nu aparţine lui B şi trebuie să
recunoaştem că deseori în gândirea curentă judecata are acest sens. Dar Aristotel nu putea întemeia
silogismul în comprehensiune. Silogismul se întemeiază, aşa cum s-a constatat, pe raporturile de
sferă dintre noţiuni4.

Forma silogismului

Silogismul în concepţia lui Aristotel este un raţionament deductiv în general. Cele mai
simple raţionamente cu propoziţii categorice, în care dintr-o judecată universală derivă cu necesitate
o nouă judecată prin intermediul unei a treia judecăţi, se numesc silogisme, şi au fost create de către
Aristotel, cu sensul de raţionamente deductive în general.
Astfel, din judecata “Toate vertebratele care îşi alăptează puii sunt mamifere”, prin
intermediul judecăţii “Toţi liliecii sunt vertebrate care îşi alăptează puii”, rezultă cu necesitate o
nouă judecată: “Toţi liliecii sunt mamifere”.
Ultima judecată, care derivă din primele două, numite premise, se numeşte concluzie.
Predicatul concluziei (« mamifere » se numeşte termen major (notat cu P), iar premisa care îl
conţine poartă numele de premisa majoră. Subiectul concluziei (« liliecii ») se numeşte termen
minor (notat cu S), iar premisa care îl conţine se numeţte premisa minoră. Al treilea termen
(« vertebrate care îşi alaptează puii ») se numeşte termen mediu (notat cu M) şi apare numai în
premise. Actul de mediere prin tranzitivitate efectuat de termenul mediu, datorită naturii sale
universale, constituie operaţia logică fundamentală caracteristică silogismului.
Întrebări1e cari se pun în legătură cu această formă sunt:
1) dacă concluzia reprezintă un adevăr;
2) dacă concluzia reprezintă un adevăr nou.
Silogismul este alcătuit din numai trei judecăţi, fiecare îndeplinind în cadrul său funcţii
diferite. Judecăţile din cadrul silogismului, indiferent ce rol îndeplinesc, sunt judecăţi , categorice,
de formula A, E, I, O.
Silogismul întruchipează deplin şi nemijlocit trăsăturile fundamentale ale deducţiei :
a) operaţia logică se efectuează exclusiv în planul conceptelor şi

4
Op. cit., pag 197-198
7
b) concluzia derivă cu necesitate din premise.
Caracterul necesar al derivării în silogism îşi află temeiul în axioma silogismului. Concluzia
unui silogism este cu certitudine adevarată numai dacă respectivul silogism îndeplineşte atât
condiţia de a pleca de la premise adevărate (condiţia materială) cât şi pe aceea de a se structura într-
o formă corectă (condiţia formală)5.
Aspectul dominant al silogismului constă în tranziţia gândirii de la general la mai puţin
general, adică prin raţionarea silogistică este derivată o concluzie care enunţă ceva de o amploare
mai scăzută decât ceea ce se enunţă în premise6.
După natura premiselor, se disting diferite tipuri de silogisme:
• Când silogismul, în care atât premisele, cât şi concluzia sunt compuse din judecăţi
categorice poartă numele de silogism categoric.
• Atunci când una din premise este o propoziţie compusă condiţională, vorbim de
silogisme ipotetice
• Atunci când una din premise este o propoziţie compusă disjunctivă, avem de a face cu
silogisme disjunctive sau alternative
Dacă spunem, după celebrul exemplu, că oamenii sunt muritori si Socrate, care este om, este
si el muritor, când am făcut afirmaţia că Socrate este muritor, am afirmat un adevăr sau nu? Aceasta
este întrebarea. Este schema raţionamentului just şi adevărat? Este Socrate muritor? Desigur. Prin
ajutorul cărui instrument a fost afirmat acest adevăr, prin ajutorul cărei metode? Prin ajutorul unui
silogism7.
Fie următorul exemplu de silogism categoric:
Toate patrulaterele sunt poligoane
Toate romburile sunt patrulatere
Deci, toate romburile sunt poligoane
Găsim în acest raţionament trei termeni, fiecare prezent de câte două ori. Termenul minor
sau subiectul concluziei (notat S) este termenul „romburi”, iar minora sau premisa minoră este
propoziţia „Toate romburile sunt patrulatere”. Termenul major sau predicatul concluziei (notat P)
este termenul „poligoane” şi majora sau premisa majoră propoziţia „Toate patrulaterele sunt
poligoane”. S-a stabilit prin convenţie ca, în scrierea standard a silogismelor să începem totdeauna
cu premisa majoră.

5
***, 1973, Mic Dictionar Filosofic, Ediţia a II-a, Ed.Politică, Bucureşti, pag. 507-509
6
Drăgoi, Nicolae, Note de curs
7
Ionescu , Nae, 1997, Introducere în logica matematică, Ed. Eminescu, Bucureşti, pag 72-74
8
Cel de-al treilea termen al silogismului apare câte o dată în fiecare premisă; el nu figurează
în concluzie, dar joacă un rol cheie în stabilirea relaţiei dintre S şi P, întrucât el – raportându-se atât
la P, în premisa majoră, cât şi la S, în premisa minoră – mijloceşte relaţia dintre extremi; din acest
motiv, el se numeşte termen mediu (notat M). În exemplul nostru, M este termenul „patrulatere”.
Cu această notaţie, forma silogismului devine:
Toţi M sunt P
Toţi S sunt M
→ Toţi S sunt P.
Forma simbolică a silogismului ales spre exemplificare este:
MaP
SaM
SaP
Figura reprezintă grafic relaţiile extensionale dintre termenii unui silogism de această formă.
P a fost numit termen ‘major’ deoarece are sfera cea mai cuprinzătoare, în vreme ce S, termenul
‘minor’, are sfera cea mai restrânsă. Figura ne arată foarte sugestiv că mecanismul inferenţial al
silogismului se bazează pe relaţiile extensionale între sferele celor trei termeni: întrucât orice
element din S aparţine lui M şi orice element din M aparţine lui P, rezultă că orice element din S
aparţine lui P (altfel spus, S este o submulţime a lui M, M este la rândul său o submulţime a lui P,
deci S este o submulţime a lui P).
Dar silogismul nu posedă întotdeauna această formă simplă, uşor de justificat, pe care
Aristotel a numit-o perfectă. Aristotel a găsit o ieşire, reducând toate celelalte forme, imperfecte, la
forma perfectă8.

Structura silogismului

Pentru a înţelege structura unui silogism şi ce reguli caracteristice trebuie respectate pentru
ca raţionarea deductivă, silogistică să fie validă, analizăm următorul exemplu:
Toate cunoştinţele abstracte se obţin prin efort intelectual,
Cunoştinţele de logică sunt cunoştinţe abstracte
Cunoştinţele de logică se obţin prin efort intelectual
Se poate uşor constata că:
- este un silogism pentru că judecata - concluzie rezultă din alte două judecăţi premisă, iar
conţinutul ei este particular faţă de conţinutul exprimat în premise.

8
Botezatu, Petre, 1997, Introducere în logică, Ed. Polirom, Iaşi, pag 199
9
- Dacă analizăm forma celor 3 judecăţi ale silogismului, vedem că ele sunt judecăţi
categorice, de forma "Toţi S sunt P". Funcţiile lor în cadrul raţionamentului silogistic
sunt însă diferite (primele 2, în exemplul dat, arată relaţia de incluziune a cunoştinţelor
de logică în sfera cunoştinţelor abstracte, iar a treia (concluzia) încheie operaţia logică
prin afirmarea a ceea ce rezultă din legătura dintre cele 2 premise.
- În legătură cu termenii silogismului, constatăm că există doar 3 termeni (în exemplul dat,
primul este "cunoştinţele abstracte", al doilea "cunoştinţele obţinute prin efort
intelectual", al treilea - "cunoştinţele de logică".
- Termenul care îndeplineşte rolul de predicat în concluzie se numeşte termen major (el
este, în exemplul dat, "cunoştinţe obţinute prin efort intelectual", iar premisa în care se
găseşte termenul major se numeşte premisă majoră; termenul care are funcţia de subiect
în concluzie se numeşte termen minor, iar premisa care îl conţine se numeşte premisă
minoră
- În alcătuirea judecăţilor premise, mai intră însă un termen care nu apare în concluzie, el
se numeşte termen mediu şi este simbolizat cu litera M.
- Întotdeauna când se analizează un silogism, se examinează concluzia, pentru stabilirea
termenului major şi termenului minor, iar apoi se caută funcţiile şi locul ocupat de ei în
premise
- Termenul mediu apare în fiecare dintre premise şi are rolul de a stabili legătura între
termenii extremi (majori şi minori), relaţie logică specifică silogismului.
În concluzie, se poate defini silogismul astfel:
Silogismul este un raţionament deductiv, compus din 3 judecăţi sau propoziţii logice, adică 3
premise şi o concluzie şi din 3 termeni folosiţi de câte 2 ori fiecare, unul din ei (M) găsindu-se
doar în premise9.
Se pot concluziona astfel câteva dintre regulile caractersitice ale silogismului pentru ca
raţionamentul să fie valid:
1. Silogismul conţine trei termeni. Termenii se numesc, după mărimea relativă a sferei lor, major,
mediu şi minor. Majorul şi minorul se numesc împreună extremi.
2. Termenul mediu figurează în ambele premise şi dispare în concluzie, funcţiunea lui fiind de a
mijloci legătura dintre extremi. Este reprezentat prin litera M.
3. Termenii extremi figurează fiecare în câte o premisă şi împreună în concluzie. Termenul major
este predicatul concluziei şi de aceea se notează cu litera P, iar termenul minor este subiectul
concluziei şi se notează cu S.
9
Drăgoi, Nicolae, note de curs
10
4. Silogismul conţine trei propoziţii: două premise şi o concluzie. Premisa care conţine termenul
major se numeşte majoră, premisa care conţine termenul minor se numeşte minoră.

Legile generale ale silogismului

Corectitudinea formelor silogismului este consecinţa întemeierii în şi prin legile generale ale
silogismului, care constituie, la nivelul acestei forme de gândire, manifestarea cerinţelor principiilor
logice.
Indiferent de particularităţile fiecărei figuri, orice schemă silogistică poate fi validă numai
dacă se conformează unor cerinţe sau reguli, numite legi generale ale silogismului categoric.
Majoritatea acestor ‘legi’ nu au o demonstraţie formală în logica tradiţională; ele sunt stabilite
nesistematic, ilustrându-se prin exemplificări consecinţele nerespectării lor. După aspectul pe care îl
reglementează, legile generale ale silogismului se pot împărţi în trei clase.
Mai înainte de a enunţa regulile silogismului se arată modul de a conchide - direct şi indirect
- care era indicat astfel: Directe concludere est majorem extremitatem praedicare de minore, in
conclusione; indirecte concludere est minorem extremitatem praedicare de majorem, in conclusione
("Se conchide direct când în concluzie majorul este atribuit minorului; se conchide indirect când în
concluzie minorul este atribuit majorului").
În prealabil sunt de notat următoarele reguli:
1.Prima regula est: minore existente negativa nihil sequitur (când minorul există într-o
negativă, nu urmează nimic).
2. Secunda regula est: majore existente particulari nihil sequitur (când majorul există într-o
particulară, nu rezulta nimic).
3. Regula (Iex)generalis: medium concludere nescit (nu se poate ca mediul sa fie în
concluzie).
Natura concluziilor din fiecare figură era bine definită în toate cazurile; prima figură poate
avea drept concluzie orice fel de propoziţie - omnia genera propositionum - adică, universală,
particulară afirmativă şi negativă; figura a doua nu poate avea decât o concluzie particulară negativă
sau o universală negativă; figura a treia are drept concluzie sau o particulară afirmativă, sau o
particulară negativă.Ceea ce scolasticii rezumau în versurile:
Omne genus claudit problematis alpha figura,
Fitqlle negative conclusio quaequesecundae,
Tertia concludit tantummodoparticularem,
11
(alpha figura =prima figura)10.

Se cunosc, încă din evul mediu, opt legi ale silogismului :


1. Silogismul conţine trei termeni;
2. Concluzia nu conţine termenul mediu;
3. Un termen nu poate fi distribuit în concluzie, dacă nu a fost distribuit în premIse;
4. Termenul mediu să fie distribuit în cel putin una din premise;
5. Din două premise afirmative nu poate rezulta o concluzie negativă;
6. Din două premise negative nu poate deriva o concluzie;
7. Concluzia urmează "partea cea mai slabă":
a) Dacă una din premise este negativă, concluzia este negativă;
b) Dacă una din premise este particulară, concluzia este particulară.
8. Din două premise particulare nu se poate deriva o concluzie11.

Legi referitoare la distribuirea termenilor


(L.1) Orice silogism are 3 termeni şi numai 3
Numai din 2 termeni în cele 2 judecăţi nu se poate trage o concluzie, după cum nu se poate
obţine o cunoştinţă nouă nici când cele 2 judecăţi au 4 termeni.
Se cere ca silogismul să nu aibă mai mult decât trei şi numai trei termeni. În speţă, e vorba
de eliminarea oricărei ambiguităţi a termenului mediu – căci dacă acesta se foloseşte cu două sensuri
diferite, atunci se comite un sofism, numit quaternio terminorum sau eroarea celui de-al patrulea
termen, în care M nu face decât o legătură artificială între termenii extremi ai silogismului. Fie, de
exemplu, silogismul:
Albastru este un adjectiv
Cerul este albastru
Deci, cerul este un adjectiv
E limpede, în exemplul de mai sus, în ce constă eroarea: în premisa majoră, termenul
‘albastru’ este luat ca parte de vorbire şi i se precizează valoarea gramaticală; în premisa minoră,
‘albastru’ este luat ca proprietate atribuită cerului real, astfel încât legătura pe care o face termenul
mediu între sferele termenilor extremi este artificială.
Dacă luăm un alt exemplu:
Broastele orăcăie

10
Dumitriu, Anton, 1995, Istoria Logicii, vol 2, Ed. Tehnică, Bucureşti, pag 122
11
Botezatu, Petre, 1997, Introducere în logică, Ed. Polirom, Iaşi, pag 199
12
Eu am o broască la uşă
[Deci] uşa mea orăcăie!,
atunci, evident că lucrurile s-ar schimba. Cercetând condiţiile speciale ale silogismului am vedea că
silogismul, în loc să aibă trei termeni, are patru!12
(L.2) Pentru ca un silogism să fie valid este necesar ca termenul mediu să fie distribuit în
cel puţin una din premise.
Dacă nu s-ar respecta această cerinţă, atunci ar fi posibil ca fiecare dintre termenii extremi să
fie pus în relaţie cu o altă parte din sfera lui M, astfel încât legătura dintre S şi P nu ar fi logic
determinată. Fie, de exemplu, premisele:
PaM
SiM
în care M este nedistribuit în ambele premise (ca predicat logic de propoziţie afirmativă).
Reprezentând grafic, prin diagrame Euler, cele două premise, avem de figurat un raport de
încrucişare între sferele lui S şi M, precum şi un raport de subordonare a lui P faţă de M. Dar P, ca
noţiune subordonată, poate ocupa în sfera lui M oricare dintre poziţiile (a), (b) sau (c).

Presupunem că ambele premise sunt adevărate. În ceea ce priveşte raportul dintre S şi P,


exprimat de concluzie, reprezentarea grafică ne oferă trei variante: (a) SeP; (b) SiP; (c) SiP sau SoP.
Variantele (a) şi (b) sunt contradictorii: una dintre concluziile SeP sau SiP este inevitabil falsă; sau,
în orice inferenţă validă, din premise adevărate se obţin întotdeauna numai concluzii adevărate.
Rezultă că un silogism în care M nu este măcar o dată distribuit nu poate fi valid. Intuitiv, conţinutul
propoziţiilor ne spune, de regulă, care dintre variantele posibile trebuie aleasă pentru a avea o
concluzie adevărată. Pe aceeaşi schemă silogistică putem construi următoarele înlănţuiri de
propoziţii:
(i) Toate pătratele sunt patrulatere PaM
Unele poligoane regulate sunt patrulatere SiM
Unele poligoane regulate sunt pătrate SiP
(ii) Toate ciorile sunt negre PaM
Unele lebede sunt negre SiM
12
Ionescu , Nae, 1997, Introducere în logica matematică, Ed. Eminescu, Bucureşti, pag 74
13
Nici o lebădă nu este cioară SeP
În cazul (i) se potriveşte soluţia (b); în cazul (ii), soluţia (a) – dar opţiunea pentru o concluzie
sau alta nu se face în virtutea formei logice, ci a conţinutului sau a sensului propoziţiilor, cunoscut
empiric.
(L.3) Nici unul din termenii extremi ai silogismului nu poate fi distribuit în concluzie decât
dacă este distribuit şi în premisa în care apare.
Această cerinţă a fost enunţată şi explicată ca regulă generală a tuturor inferenţelor cu
propoziţii categorice. Nerespectarea acestei legi duce la comiterea următoarelor erori logice:
(a) majorul ilicit; fie silogismul:
Toţi marinarii sunt beţivi MaP
-
Nici un şofer nu este marinar SeM
Nici un şofer nu este beţiv SeP
+
Termenul major P este distribuit în concluzie (ca predicat de propoziţie negativă), dar
nedistribuit în premisa majoră (ca predicat de afirmativă). Reprezentarea grafică a celor două
premise face din nou posibile trei concluzii diferite:

Concluziile posibile sunt: (a) SeP; (b) SiP sau SoP; (c) SaP.
Găsim aici o pereche de contradicţii logice, între SaP şi SoP, pe de o parte, şi între SeP şi
SiP, de cealaltă parte; prin urmare, schema silogistică nu este validă.
(b) minorul ilicit; fie silogismul:
Nici o pasăre nu e vivipară MeP
Toate păsările sunt bipede MaS

Nici un biped nu este vivipar SeP
+

Termenul minor S apare distribuit în concluzie (ca subiect logic de propoziţie universală),
dar este nedistribuit în premisa minoră (ca predicat logic de propoziţie afirmativă). Din nou
reprezentarea grafică a celor două premise face posibile mai multe concluzii, două dintre acestea
fiind contradictorii; deci, raţionamentul nu este valid.

14
(a) S e P
(b) S i P sau S o P
(c) S i P

Legi referitoare la calitatea premiselor şi a concluziei

(L.4) Dacă ambele premise sunt afirmative, concluzia (presupunând că se poate extrage
vreuna) nu poate fi decât afirmativă.
Motivaţia acestei legi este următoarea: ambele premise fiind afirmative, fiecare termen
extrem este pus în concordanţă cu termenul mediu, astfel încât premisele se referă numai la acele
părţi din sferele lui S şi P care se suprapun cu M; stabilind un raport de excludere între extremi, o
concluzie negativă s-ar referi la acele părţi din sferele lui S şi P nesuprapuse sferei lui M, părţi
despre care premisele nu oferă nici o informaţie.
(L.5) Cel puţin o premisă trebuie să fie afirmativă (sau, într-o formulare echivalentă: Un
silogism cu două premise negative nu poate fi valid).
Raţiunea acestei legi este foarte simplă: dacă ambele premise sunt negative, atunci fiecare
din ele se referă la ceea ce S, respectiv P nu au în comun cu M; în acest caz, termenul mediu, fiind
separat atât de S, cât şi de P, nu poate spune absolut nimic despre relaţia dintre termenii extremi,
care se pot găsi în oricare din tipurile posibile de raporturi extensionale. Dacă ‘Nici un om nu este
pasăre’ şi ‘Nici o pasăre nu are trei picioare’, din aceste două propoziţii nu derivă logic nici o
concluzie necesară, ci se poate spune orice sau nimic.
(L.6) Dintr-o premisă afirmativă şi alta negativă nu poate rezulta decât o concluzie
negativă.
Premisa afirmativă enunţă un raport de concordanţă între M şi termenul extrem pe care îl
conţine. Cealaltă premisă fiind negativă, enunţă un raport de opoziţie între M şi celălalt termen
extrem. Implicit se stabileşte un raport de opoziţie între S şi P, în sensul că acela dintre ei care se
află în premisa negativă este separat de orice element aflat în zona de coincidenţă a sferei celuilalt
termen extrem cu sfera termenului mediu.

15
Legi referitoare la cantitatea premiselor şi a concluziei

Aceste legi, care reglementează condiţiile de validitate a silogismelor în ceea ce priveşte


cantitatea premiselor, pot fi demonstrate drept consecinţe logice ale celor cinci legi anterior
enunţate.
(L.7) Cel puţin una din premise trebuie să fie universală (sau, într-o formulare echivalentă,
un silogism format din două premise particulare nu poate fi valid.)
Vom demonstra această lege prin reducere la absurd. Fie, aşadar, acceptată ipoteza: ambele
premise ale unui silogism pot fi propoziţii categorice particulare. Urmează să analizăm consecinţele
acestei ipoteze, luând în consideraţie şi calitatea premiselor. Se deschid trei posibilităţi:
H1 ambele premise negative; nu putem admite această posibilitate, deoarece este încălcată
(L.5)
H2 ambele premise afirmative: în două propoziţii particular afirmative nu există nici un
termen distribuit, ceea ce duce la încălcarea (L.2)
H3 o premisă afirmativă (de tip I) şi o premisă negativă (de tip O); în astfel de premise nu
există decât un singur termen distribuit (predicatul premisei negative). Decurg de aici următoarele
consecinţe:
• M trebuie să fie cel puţin o dată distribuit (L.2)
• premisa negativă face ca şi concluzia silogismului să fie tot negativă (L.6)
• în concluzia negativă, P este distribuit (ca predicat de propoziţie negativă)
• distribuit în concluzie, P trebuie să fie distribuit şi în premise majoră (L.3)
• sunt, prin urmare, necesari doi termeni distribuiţi în premise (M şi P), dar nu se poate
distribui decât unul; deci, fie (L.2), fie (L.3) va fi încălcată.
Odată respinse toate cele trei posibilităţi, cade şi ipoteza; conform principiului terţului
exclus, este adevărată contradictoria ipotezei, adică enunţul lui (L.7).
(L.8) Dintr-o premisă universală şi una particulară nu se poate extrage decât o concluzie
particulară.
Logicienii medievali contopesc (L.6) şi (L.8) într-o singură lege generală a silogismului,
care este utilă din punct de vedere mnemotehnic: potrivit acestei formulări medievale, ‘concluzia
urmează partea cea mai slabă din premise’ – considerând că sunt ‘slabe’ propoziţiile negative faţă
de cele afirmative, respectiv propoziţiile particulare faţă de cele universale. Prin urmare, într-un
silogism valid, acolo unde apare o premisă negativă, concluzia (dacă se poate extrage vreuna) va fi
neapărat negativă, iar dacă apare o premisă particulară, atunci concluzia nu poate fi, la rândul ei,

16
decât particulară. Cu alte cuvinte, într-un silogism în care una dintre premise este o propoziţie SoP,
putem extrage numai o concluzie de acelaşi rang, adică tot S o P.

Figuri şi moduri silogistice

În functie de poziţia termenilor S, M şi P în cadrul premiselor, distingem patru structuri sau


forme, numite figuri silogistice în care P simbolizeaza termenul major, S termenul minor si M
termenul mediu13:
Fig. I Fig. a II-a Fig. a III-a Fig. a IV-a
M—P P—M M—P P—M
S—M S—M M—S M—S
S—P S—P S—P S—P
În figura I termenii extremi S şi P au aceeaşi funcţie logică, atât în premise, cât şi în
concluzie – astfel încât S este subiect logic şi în minoră, ca şi în concluzie, iar P este predicat logic
şi în majoră, ca şi în concluzie – (de unde ‘firescul’ sau ‘naturaleţea’ silogismelor din această
figură). În figura a II-a, M este predicat logic în ambele premise; în figura a III-a, M este subiect
logic în ambele premise; în figura a IV-a, termenii extremi au în concluzie funcţii logice opuse celor
pe care le deţin în premise (de unde caracterul mai greoi, oarecum forţat din perspectiva intuiţiei al
deducţiilor silogistice din această figură).
În cadrul celor patru figure silogistice sunt posibile 19 moduri silogistice prime corecte,
denumite prin cuvintele mnemotehnice: Barbara, Celarent, Darii, Ferio (figura I); Cesare,
Camestres, Baroco, Festino (figura II); Darapti, Disamis, Datisi, Bocardo Felapton. Ferison (figura
III) si Bramantip, Camenes, Dimaris, Fesapo, FErsison (figura IV). In aceste cuvinte vocalele indica
(în ordinea : premisa majoră, premisa minoră, concluzie) calitatea şi cantitatea judecăţilor
componente. De ex : modul Celarent are ca premisa majora o judecata E, ca premisă minoră o
judecată A, concluzia sa fiind o judecată E14.
Corectitudinea derivării în figurile silogistice este asigurată de respectarea legilor speciale
ale fiecărei figuri dar, întrucât prin structura sa numai prima figură silogistică întruchipează
nemijlocit axioma silogismului, pentru a-şi dovedi corectitudinea modurile celorlalte figuri se reduc
la modurile figurii I. Derivarea necesară a concluziei din premise, evidentă pentru raţiune a acestei
derivări fac din silogism fundamentul prin care demonstraţia devine strictă şi evidentă15.

13
***, 1973, Mic Dictionar Filosofic, Ediţia a II-a, Ed.Politică, Bucureşti, pag. 206
14
Op. cit, pag. 380-381
15
Op. cit, pag. 507-509
17
Silogismele se divid în două grupe:
- silogismul complet, acela care nu are nevoie de nimic altceva decât de ceea ce e dat în
premise, pentru ca necesitatea concluziei să fie evidentă;
- silogismul incomplet care are nevoie de unul sau mai multe lucruri, care într-adevăr,
rezultă necesarmente din termenii daţi, şi sunt enunţate explicit în premise.
Cu această diviziune apare necesitatea de a reduce silogismele incomplete (sau imperfecte) la
silogismele perfecte, de unde necesitatea de a "converti" judecăţile. Cu ajutorul teoriei conversiunii
judecăţilor, Aristotel reduce silogismele incomplete la cele complete.
După ce a stabilit aceste distincţii, Aristotel cercetează cum se naşte un silogism, cum sunt
exact construite premisele şi variantele acestor construcţii, poziţia termenului mediu în ambele
premise şi cum se combină diversele categorii de premise în silogism. Pentru aceasta, Aristotel are
nevoie să enunţe mai întâi principiul silogismului, care va fi cunoscut mai târziu sub forma dictum
de omni et nullo: ceea ce se afirmă despre tot se afirmă şi despre parte şi ceea ce se neagă despre tot
se neagă şi despre parte. Aristotel face analiza primei figuri, în care termenul mediu este subiect în
prima premisă şi predicat în a doua şi descoperă următoarele silogisme complete sau perfecte, care
sînt cele patru moduri ale primei figuri.
Primul mod, care mai tîrziu va fi numit de scolastici BARBARA este bazat pe principiul
dictum de omni: "Dacă A este afirmat despre orice B şi B despre orice Γ, necesarmente A este
afirmat despre orice Γ", în care atît ambele premise cât şi concluzia sunt universale este:

BARBARA Exemplu16
Toţi B sunt A Toţi eroii au fost oameni
Toţi Γ sunt B Toţi zeii au fost eroi
Toţi Γ sunt A Toţi zeii au fost oameni
În acelaşi mod, Aristotel găseşte celelalte silogisme complete ale primei figuri (modurile
numite respectiv de scolastici, CELARENT, DARII, FERIO):

CELARENT Exemplu
Nici un B nu este A Nici un gaz nu este conductor
Toţi Γ sînt B Vaporii tuturor metalelor sunt gaze
Nici un Γ nu este A Vaporii nici unui metal nu sunt conductori

DARII Exemplu

16
Botezatu, Petre, 1997, Introducere în logică, Ed. Polirom, Iaşi, pag 200-201
18
Toţi B sînt A Toate poligoanele regulate au unghiuri egale
Unii Γ sînt B Unele triunghiuri sunt poligoane regulate
Unii Γ sînt A Unele triunghiuri au unghiuri egale

FERIO Exemplu
Nici un B nu este A Nici o superstiţie nu are valoare ştiinţifică
Unii Γ sînt B Unele păreri sunt superstiţii
Unii Γ nu sînt A Unele păreri nu au valoare ştiinţifică
După această analiză a silogismelor complete din prima figură, Aristotel trece la examenul
silogismelor din a doua figură, în care termenul mediu este predicat în ambele premise. El descoperă
următoarele silogisme concludente, dar incomplete (sau imperfecte), care pentru a arăta că sînt
concludente este evident că au nevoie de a fi reduse la silogismele din prima figură 17. Această
reducere la prima figură poate fi făcută în trei moduri:
1) direct, prin conversiunea premiselor;
2) indirect, prin transpoziţia premiselor, schimbînd adică rolul premiselor, majora devenind
minoră şi minora majoră;
3) prin reducere la absurd.
Iată acum aceste patru silogisme concludente ale celei de a doua figuri care au fost
denumite de scolastici, CESARE, CAMESTRES, FESTINO, BAROCO:

CESARE Exemplu
Nici un N nu este M Nici un peşte nu este vivipar
Toţi Ξ sunt M Toate cetaceele sunt vivipare
Nici un Ξ nu este N Nici un cetaceu nu este peşte

CAMESTRES Exemplu
Toţi N sunt M Toate procesele de cunoaştere sunt obiective
Nici un Ξ nu este M Nici o emoţie nu este obiectivă
Nici un Ξ nu este N Nici o emoţie nu este proces de cunoaştere

FESTINO Exemplu
Nici un N nu este M Nici un număr prim nu are divizori proprii
17
Dumitriu, Anton, 1993, Istoria logicii, vol, I, Ed. Tehnică, Bucureşti, pag. 222
19
Unii Ξ sunt M Unele numere impare au divizori proprii
Unii Ξ nu sunt N Unele numere impare nu sunt prime

BAROCO Exemplu
Toţi N sunt M Toate cunoştinţele ştiinţifice exprimă adevărul
Unii Ξ nu sunt M Unele păreri nu exprimă adevărul
Unii Ξ nu sunt N Unele păreri nu sunt cunoştinţe ştiinţifice

Aristotel găseşte deci în această figură patru silogisme concludente, reductibile la prima
figură, dar mai găseşte încă opt tipuri de silogisme (moduri) neconcludente.
În sfârşit, examinînd figura a treia - silogismele în ale căror premise termenul mediu este
subiect în ambele, după argumentare găseşte că numai şase moduri sînt concludente, care vor fi
numite de scolastici, DARAPTI, FELAPTON, DISAMIS, DATISI, FERISON, BOCARDO:

DARAPTI Exemplu18
Toţi Σ sunt Π Toate cetaceele sunt acvatice
Toţi Σ sunt P Toate cetaceele sunt mamifere
Unii P sunt Π Unele mamifere sunt acvatice

FELAPTON Exemplu
Nici un Σ nu este Π Nici una din lantanide nu este conductoare
Toţi Σ sunt P Toate lantanidele sunt metale
Unii P nu sunt Π Unele metale nu sunt conductoare

DISAMIS Exemplu
Unii Σ sunt Π Unele metale sunt fisionabile
Toţi Σ sunt P Toate metalele sunt elemente
Unii P sunt Π Unele elemente sunt fisionabile

DATISI Exemplu
Toţi Σ sunt Π Toate lichidele sunt volatile
Unii Σ sunt P Unele lichide sunt combustibile
18
Botezatu, Petre, 1997, Introducere în logică, Ed. Polirom, Iaşi, pag 201-202
20
Unii P sunt Π Unii combustibili sunt volatili

FERISON Exemplu
Nici-un Σ nu este Π Nici o maşină electronică nu este vie
Unii Σ sunt P Unele maşini electronice pot gândi
Unii P nu sunt Π Unele obiecte care pot gândi nu sunt vii

BOCARDO Exemplu
Unii Σ nu sunt Π Unele reptile nu au picioare
Toţi Σ sunt P Toate reptilele sunt vertebrate
Unii P nu sunt Π Unele vertebrate nu au picioare

După ce, printr-o argumentare riguroasă, Aristotel a arătat care sunt silogismele concludente
şi neconcludente în fiecare figură, el ajunge la concluzia că silogismele perfecte sunt numai modul
universal afirmativ şi modul universal negativ, la care se pot reduce toate celelalte silogisme. Iată
cum se exprimă el însuşi în Primele analitice (1, 23, 41 b), referindu-se la silogismele din celelalte
figuri: "Este clar că orice silogism este adus la un silogism perfect prin prima figură şi că el este
reductibil la silogismele universale din această figură".
Toată această expunere se referă la silogismul asertoric (in care premisele sunt luate ca
adevărate). În Organon nu se găseşte o expunere a silogismelor ipotetice. Este adevărat că Aristotel
pomeneşte în Primele analitice în mai multe locuri (I, 23 şi 44) despre silogismele ipotetice, dar nu
s-a găsit nicăieri studiul acestora; ceea ce în Analitice el numeşte ipoteze sunt numai convenţii
ipotetice din convenţii19.

Concluzii

Teoria silogismului a fost descoperită şi analizată de Aristotel cu o migală pe care numai un


„şlefuitor de diamante” ar putea să o egaleze. „Diamantul” Stagiritului a fost, în acest caz, puterea
19
Dumitriu, Anton, 1993, Istoria logicii, vol, I, Ed. Tehnică, Bucureşti, pag. 222-223
21
spiritului şi a raţiunii umane care în drumul său fără sfârşit pe calea cunoaşterii s-ar rătăci dacă nu
ar dispune de raţionamentul de tip silogistic.
Perpetuându-se până în epoca Renaşterii, silogismul aristotelic devenise în epoca scolastică
aproape singurul instrument al gândirii filosofilor preocupaţi de raţionamentele logice. Începând cu
Descartes şi Bacon, au apărut şi reacţiile critice la adresa silogismului, invocându-se limitele sale.
Stuart Mill chiar afirma că „silogismul nu ne învaţă nimic, pentru că în concluzie nu se găseşte
nimic în plus faţă de ceea ce există în premise ; orice silogism, afirma filosoful englez, se reduce, în
ultimă instanţă, la o tautologie”. Această poziţie critică faţă de silogistica aristotelică coincidea de
fapt cu apariţia teoriei baconiene asupra inducţiei şi care, implicit, tindea să minimalizeze valoarea
raţionamentului deductiv în general, deci şi al silogismului.
Leibniz , în « Noile Eseuri », avea să aprecieze valoarea silogismului considerând că
„ inventarea raţionamentului silogistic este una dintre cele mai frumoase realizări ale spiritului uman
şi chiar una dintre cele mai remearcabile. Silogismul este un fel de matematică universală a cărei
importanţă nu este suficient cunoscută, dar care conţine o artă a infailibilităţii – pe care trebuie să o
cunoaştem pentru a ne putea folosi de ea”.
Studierea şi cunoaşterea silogismului devin astfel indispensabile în inţelegerea şi explicarea
gândirii umane, logica şi psihologia fiind două discipline indisociabile şi ireductibile în acelaşi
timp. Anton Dumitriu a descris foarte sugestiv relaţia dintre aceste două ştiinţe: „Pentru noi, logica
este partea cea mai centrală, mai caracteristică şi mai reprezentativă a psihologiei, nucleul
psihologiei, axa în jurul căreia se învârteşte întreaga ştiinţă a sufletului. Legile logicii sunt şi legile
psihologiei. Procesele logice îşi au echivalente în tot restul psihologiei. Ceea ce are partea principală
au şi celelalte părţi. Logica este prototipul după al cărui model sunt construite şi structurate toate
celelalte părţi ale psihologiei. (...) Cunoscând logica, cunoaştem ceea ce este mai esenţial şi mai greu
de cunoscut din psihologie. Ceea ce este în logică este şi în psihologie. Cine cunoaşte logica ştie şi
psihologia”.

22
Bibilografie

1. ***, 1973, Mic Dictionar Filosofic, Ediţia a II-a, Editura Politică, Bucureşti
2. Botezatu, Petre, 1997, Introducere în logică, Editura Polirom, Iaşi
3. Drăgoi, Nicolae, note de curs
4. Dumitriu, Anton, 1993, Istoria logicii, vol, I, Editura Tehnică, Bucureşti
5. Dumitriu, Anton, 1993, Istoria logicii, vol. II, Editura Tehnică, Bucureşti
6. Ionescu , Nae, 1997, Introducere în logica matematică, Editura Eminescu
7. http://www.cosmovisions.com/syllogisme.htm
8. http://www.relst.uiuc.edu/faculty/rajones/durkheim/Texts/1884a/45.html

23