Silogismul judiciar de Mircea I.

Manolescu
Biografie Mircea I. Manolescu

Mircea I. Manolescu s-a nascut la Braila, in 6 ianuarie 1907. Licentiat in Drept in

1928, a practicat avocatura la Braila si Bucuresti. Si-a sustinut doctoratul in drept cu teza
‘Sociologia transformarilor dreptului. Forme de socializare a dreptului’(1945). A fost
membru al Institutului National Social Roman, condus de Dimitrie Gusti, si a participat la
cercetarile sociologice ale Seminarului de Sociologie. A fost professor universitar la
Catedra de Metodologie si Sociologie Juridica a Facultatii de Drept (1947-1949).
Director al revistei ‘Dreptul’ intre 1941-1944. A murit la 24 martie 1983.

Mircea Manolescu este unul dintre cei mai importanti cercetatori ai fenomenului
juridic din prima jumatate a secolului al XX-lea. Este cunoscut, in primul rand, prin
scrierile sale de sociologie juridical, considerate de el o disciplina de cooperare si contact
intre sociologie, ca stiinta generala a societatii, si stiinta dreptului, ca stiinta particulara.

Sociologia juridica, spune el, reprezinta atat o parte a sociologiei generale, cat si o
parte a stiintelor juridice, prin cercetarea caracterului social al realitatii juridice. Desi
respinge ideea autonomiei sociologiei juridice, Mircea Manolescu afirma ca aceasta are
un obiect propriu de studio si metode specifice de cercetare. De asemenea, el sustine ca,
datorita sociologiei juridice, stiinta dreptului incepe sa-si redimensioneze propriul obiect
de studiu, conturat acum de realitatea juridica, obiect mult mai consistent decat dreptul
pozitiv si principiile dogmatice. In opinia lui, aportul principal al sociologiei juridice
consta in aceea ca noua disciplina neaga existenta unui drept etern si universal valabil,
contribuind la afirmarea socialitatii dreptului. Aceasta conceptie se contureaza in
principalele lucrari ale autorului: ‘Metodologia si interpretarea dreptului’, ‘Teoria si
practica dreptului’, ‘Sociologia transformarilor dreptului’, etc.

Silogismul aristotelic reprezinta tipul clasic al rationamentului. Aristotel este cel

care a descoperit silogismul, l-a analizat, i-a determinat variantele si i-a scos in evidenta
rolul in procesul de cunoastere. In opinia lui Aristotel, silogismul reprezinta ‘o vorbire in
care, daca ceva a fost dat altceva decat datul urmeaza cu necesitate din ceea ce a fost
dat’.Silogismul poate fi considerat ca o inferenta mediata. Spre deosebire de inferentele
imediate unde concluzia deriva nemijlocit din premise, in cazul silogismului apare o a
doua premisa care mijloceste obtinerea concluziei din prima premisa. Cu alte cuvinte,
silogismul este inferenta in care din doua propozitii categorice care au un termen comun,
se deduce drept concluzie o alta propozitie categorica, ai carei termeni sunt termenii

2
necomuni ai premiselor. In sens larg, silogismul poate fi considerat ca o inferenta mediata
deductiva. Silogismul este o forma de rationament. Dupa cum se stie logica studiaza si
alte forme de rationament, pe care oamenii le folosec in activitatea lor practica si de
cunoastere, cum sunt cele ipotetice, disjunctive s.a. Logica clasica este teoria
rationamentului silogistic creata de Aristotel,cu toate perfectionarile, tehnicile si
completarile incorporate ulterior, pastrandu-si caractersticile care o deosebesc de alte
tipuri de logica.

Rationamentul deductiv inseamna rationament riguros, strict, cert, astfel ca

premisele fiind date, concluzia sa derive cu necesitate. In logica generala se numeste
silogism ,rationamentele cu doua premise, indiferent de forma lor. Silogismul poate fi
definit ca un rationament in care, din doua judecati categorice care au un singur termen
comun, se deduce o judecata categorica, ce are in alcatuire termenii necomuni ai
primelor.

Premisele trebuie sa formeze o conditie suficienta pentru derivarea concluziei, iar

concluzia sa alcatuiasca o consecinta necesara premiselor. De exemplu: Premisa majora:
oamenii sunt muritori. Premisa minora: Socrate este om. Concluzia: Socrate este muritor.
Silogismul judiciar nu este neaparat o metoda de a descoperi adevarul, ci mijlocul de
verificare a solutiei ipotetice. Modificarea hotararii judecatoresti aseaza pe portativul
logic al silogismului judiciar, solutia ipotetica si o verifica astfel silogistic.

Parafrazandu-l pe Mircea Manolescu, prin silogism judiciar se intelege “acela

folosit finalmente de judecator ca o verificare a solutiei probabile, intrezarite de acesta”.
Judecatorul ajunge in felul acesta pana la urma sa dea solutia pornind de la adevarul
judiciar, rezultat din verificarea unei solutii probabile, a unei ipoteze, prin silogism, prin
motivare. Deci, ipoteza pe care a construit-o si a verificat-o judecatorul, este o ipoteza
care s-a nascut din cocnirea intre alte doua ipoteze. Asa se naste hotararea judecatoreasca.
Dreptul este facut pentru a fi aplicat la spete. A spune ca furtul este interzis, de pilda nu
poate sa insemne altceva decat ca in fiecare caz particular in care el va fi constatat, se va
aprecia ca fiind interzis. Dupa cum orice notiune generala stabilita serveste drept ratiune
logica cunostintelor care îi sunt subordonate, tot astfel orice norma generala va servi
drept ratiune logica fiecarei aprecieri individuale. Se spune ca o persoana care a furat, a
comis o actiune nedreapta, pentru ca orice furt, in general este nedrept, si actiune acestei
persoane reprezinta un furt. Se face astfel un silogism (o deductie) luandu-se ca premise
afirmatii considerate prin ipoteza ca sigure. Premisa majora este propusa adevarata, iar

3
premisa minora este produsul unei constatari. Rationamentul logic presupune in felul
acesta, un adevar general, probabil admis. Problema care se pune aici este aceea de a sti
cum se stabileste acest adevar, respective cum se poate afirma in cazul din speta ca furtul
este in general interzis. Daca nu s-ar fi constatat sau imaginat un furt individual nu s-ar fi
putut emite niciodata formula generala potrivit careia furtul este interzis. Cu alte cuvinte,
normele generale nu se formeaza de la sine, ci numai prin experienta, prin constatari de
actiuni sociale in viata reala. Judecatile individuale, uneori cu prilejul unor actiuni
omenesti bine determinate in concret, se afla la baza oricarei generalizari juridice.
Propozitiile generale ale logicii sunt majore de stricta rigurozitate. Aceasta pe cand in
drept, majora se intretine prin vointa legiuitorului sau consacrarea jurisprudentei, chiar
cand se dovedeste ca unul din cazurile, pe care a fost intemeiata, nu corespunde ci chiar o
contrazice, in logica ea devine caduca, daca se dovedeste nevalabila, chiar pentru o
singura imprejurare, dintr-un miliard de imprejurari. Premisa minora afirma intotdeauna
asemanarea intre un caz nou si cazuri deja cunoscute. De pilda, asertiunea: “X e om” se
aseamana cu majora:” Toti oamenii sunt muritori” si formeaza minora rationamentului.
Aceasta asemanare se face cu ajutorul termenului mediu “om” cu toate atributele conotate
de acesta.

Conceptia lui Mircea I. Manolescu despre problema silogismului judiciar

Interesul lui Mircea I. Manolescu nu se circumscribe doar domeniului sociologiei

dreptului. Acesta are contributii importante in domeniul logicii juridice, cu lucrarile
urmatoare: ‘Stiinta dreptului si Artele Juridice. Macheta teoretica a unei noi conceptii de
logica juridical si judiciara’, ‘Contributii la teoria silogismului judiciar’, ‘Silogismul
judiciar’. El propune o viziune noua si originala asupra locului si rolului logicii in
ansamblul stiintelor juridice.

In ‘Silogismul judiciar’ (lucrare aparuta in ‘Revista Fundatiilor Regale’) respinge

atat teza potrivit careia judecatorul ar fi un simplu ‘automat logic’, care descopera
adevarul juridic prin simpla deductie silogistica, dar si incercarile de sorginte intuitionista
sau vitalista de resuscitare a teoriei silogismului judiciar, care pun accentual pe rolul
judecatorului de pe capacitatea acestuia de a fixa premisa minora (‘quaestio facti’), ba
chiar si pe cea majora (‘quaestio juris’), prin intuitie, lasand astfel loc arbitrarului.
Manolescu propune o alta solutie.

M. Manolescu observa, in primul rand, teoria silogismului judiciar nu este

completa. Pentru stabilirea corecta a adevarului juridic nu este suficienta fixarea
4
premiselor silogismului, o importanta capitala in aceasta chestiune avand-o stabilirea
termenului mediu, ceea ce Manolescu numeste ‘diagnosticul juridic’. Prin urmare,
construirea silogismului judiciar va presupune trei operatii: stabilirea premisei majore
(‘quaestio juris’), a premisei minore (‘quaestio facti’) si a disgnosticului juridic

In drept, pentru valabiliatea silogismului, trebuie sa avem grija ca minora, care

constituie cazul nou, sa semene cu majora care i-o subsemnam. Pentru aceasta, trebuie sa
cercetam, daca are o punte de legatura, adica din punct de vedere logic, un termen mediu
comun amandurora. Termenul mediu este in drept, calea prin care faptele comunica cu
juridicitatea. Orice constructie pretinsa juridica, lipsita de punctul mediu de aplicare la
realitate, este o simpla inchipuire, dupa cum orice fapt lipsit de termenul mediu de
aplicare la realitate este o simpla inchipuire; dupa cum orice fapt lipsit de termenul mediu
in ceea ce priveste reclamarea lui juridicitatii nu intereseaza dreptul ci apartine altor
domenii sau pur si simplu materiei. In civil, terrnenul mediu se numeste elementul juridic
al silogismului. In afara acestora, silogismul judiciar afirmativ nu se poate constitui
valabil si nu se poate trage o concluzie de condamnare. Concluzia intr-un silogism nu
este altceva decat aplicarea formulei generale, cuprinsa in majora, la cazul particular din
minora. Acest lucru este valabil atat in logica pura cat si in drept. Concluzia, urmand sa
se conformeze schemei oricarui silogism, trebuie sa contina termenul mic si termenul
mare, necuprinzand nimic altceva decat s-a afirmat in premise.
In logica juridica, concluzia prezinta urmatoarele caracteristici:
1.Este necesara, in sensul ca decurge in mod regulat din premise. Fundamentul
logic al concluziei, sau mai precis fundamentul juridic se afla in majora fiindca numai
aceasta ne autorizeaza sa luam aceasta dispozitie pentru cazurile particulare ca si pentru
clasa de cazuri asemanatoare prevazute in ea;
2.Este legala, intrucat majora care o autorizeaza este un text de lege, sau legitima,
atunci cand majora pe care se intemeiaza este un principiu de drept;
3. Este fireasca sau normala, in sensul ca ea nu trebuie sa contrazica constatarile de
fapt din minora si felul cum ele se leaga de majora prin termenul mediu. Legile logicii
juridice isi gasesc aplicare si in materie de judecata si daca aceste legi sunt incalcate,
hotararea este viciata si nu poate fi mentinuta numai pe motivul ca este expresia
convingerii intime a judecatorului care a pronuntat-o. Functionarea consecintei in
silogismul judiciar: Consecinta este evidentiata in judecata noastra de tragerea concluziei.
Functionarea consecintei are un caracter demonstrativ in gandire. Restul silogismului
apartine in mare parte intuitiei. Din punct de vedere logic, nimic nu este mai important
decat a conchide. A interpreta o propozitie universala, un text, un principiu, o conventie,
inseamna a extrage consecinte din ele. Aici este vorba de respectarea riguroasa a regulilor
silogismului si mai ales a celor referitoare la tehnica consecintei. De aici porneste cenzura
exercitata asupra modului cum gandim si asupra manierei in care conchidem. In drept, in
cea mai mare parte, controlul instantei de casare se raporteaza, in exclusivitate, la
5
calitatea consecintei in hotararile judecatoresti, consecinta care este bine cenzurabila,
avand in vedere faptul ca trebuie sa se supuna unei tehnici precise, unor reguli definitiv
stabilite.
Astfel s-a remarcat ca interventia instantei de control judiciar se rezuma la
urmatoarele: controlul normalitatii judecatilor, verificarea consecintei in motivare si
concluzii, inlaturarea arbitrariului. Ceea ce se cerceteaza de fapt este justetea normala a
intuitiei principiilor si faptelor. Cenzura activitatii judecatoresti nu se face de dragul
silogismului, ci din vointa de a se infaptui dreptatea. De aceea, atunci cand solutia
instantei de fond este dreapta, dar motivarea nu este juridica in raport cu faptele
constatate, instanta de recurs este indrituita ca mentinand solutia instantei de fond, sa-si
gaseasca o alta motivare (cea adevarata) si sa dea calificarea corecta faptelor constatate
ale procesului.
Din punct de vedere legico-juridic, instanta de control trebuie sa intervina numai in
urmatoarele situatii: -in caz de eroare de fapt (cazul minorei) -in caz de gresita calificare
(incadrarea minorei) -in caz de gresita consecinta (concluzia ce trebuie trasa dupa
incadrarea minorei in corpul silogismului sub majora adecvata); In aceasta situatie,
motivele de desfintare sau de casare constau in violarea legii si in gresita interpretare. In
plus, lipsa totala de motivare constituie de asemenea, un apel sau de recurs. In general,
sesizarea minorei este lasata suveranei aprecieri a instantelor de fond, cu exceptiile
cunoscute. In ceea ce priveste concluzia, atat violarea legii cat si gresita interpretare sunt
numai doua cazuri particulare ale unei eronate consecinte. Pentru o mai buna
sistematizare, motivele de apel sau de recurs nu pot fi decat: nemotivarea, defectuoasa
sesizare, gresita consecinta.
Expunerea silogistica nu este esentiala cugetarii noastre. Daca o facem totusi
uneori, aceasta este numai pentru un mai bun control al cugetarii. Neaducand nimic nou
in spiritul nostru, neimbogatind cunoasterea cu nimic, logica poate totusi sa descopere in
procesul de crestere catre obiect al acesteia, eroarea, sofismul si iluziile. In acest sens,
produsul logic al silogismului va indeplini un rol secundar, de verificator. Obligatia
judecatorilor de a dezvolta silogistic rezultatul convingerilor asupra conflictelor dintre
particulari sau dintre particulari si colectivitate, devine o garantie ca judecata lor nu este
un act arbitrar, nemotivarea, adica neexpunerea deductiva a hotararilor nereprezentand un
motiv legal de desfintare sau de casare a lor.

6
Bibliografie:

1.M. I.Manolescu “Logica judiciara” in “Teoria si practica dreptului”, Bucuresti, 1946

2. M. Manolescu, “Silogismul judiciar”, Bucuresti, 1946

3.Gheorghe Mateut, “Elemente de logica juridica”, Ed. Fundatiei “ Chemarea” Iasi, 1994

4. Horia Ciocan, “Logica juridica-note de curs”, Ed. Universitatii din Oradea, 2011