Tema: Puterea

Parinteasca
CARACTERELE PUTERII PĂRINTEŞTI
Puterea părintească ( partia potestas ) era exercitată de catre Pater Familias
asupra descendenţilor săi fii, fice şi nepoţii din fii ( nepoţii din fiice se aflau sub puterea
tatălui lor ).
Pater Familias putea fi tatăl, bunicul sau străbunicul: cîtă vreme bunicul trăia,
nepoţii din fii, împreună cu parinţii lor, se găseau sub aceeaşi putere, ca persoane alieni
iuris.
Puterea parintească era perpetuă, astfel încît fiul de familie rămînea persoana
alieni iuris pînă la moartea lui pater familias, indiferent de vîrsta pe care o avea. Fiul de
familie devenea persoana sui iuris numai la moartea tatălui său.Daca nepotul se găsea
sub puterea bunicului nu devenea persoana sui iuris în momentul decesului acestuia din
urma, deoarece rămînea sub puterea tatălui. Totuşi, dacă tatăl preceda bunicul, nepotul
devenea persoană sui iuris la decesul bunicului său.
Puterea parintească avea şi un caracter nelimitat, în virtutea căruia şeful de familie
dispunea în mod liber atît de persoana fiului, cît şi de bunurile pe care acesta le dobîndea.
Caracterul nelimitat al puterii părinteşti se exprima în dreptul de viaţa şi de moarte ( ius
vitae necesque), dreptul de abandon şi dreptul de a-l vinde pe fiu. Potrivit Legii XII
Table , vînzarea fiului de familie era valabilă pe termen de cinci ani,după care fiul
revenea sub puterea lui pater familias. Odată cu cea de-a treia vinzare, fiul de familie
ieşea definitiv de sub puterea parintească (si pater filium ter venum duuit filius a patre
liber esto).
Puterea parintească era nelimitată şi cu privire la bunurile dobîndite de către fiul de
familie.Ca şi sclavul, fiul de familie putea încheia acte juridice numai dacă, prin efectul
lor, făcea mai bună situaţia lui pater familias, însă nu le încheia în nume propriu, ci
împrumutînd personalitatea şefului de familie.
Acest mod de organizare a familiei, caracterizat prin puterea nelimitată a lui pater
familias faţa de persoanele alieni iuris, învederează caracterul extrem de individualist al
dreptului roman.

TRANSFORMARILE PUTERII PARINTEŞTI

În dreptul clasic au fost adoptate măsuri de limitare a puterii părinteşti atît asupra
persoanei, cît şi asupra bunurilor fiului de familie. Astfel, tatăl care îşi ucidea fiul era
pedepsit.Vînzarea fiului de familie dispăruse din practică, întrucît apăruseră procedee
juridice mai evoluate de exploatare a persoanelor alieni iuris, cum ar fi închirierea de
servicii. Numai dreptul de abandon (de expoziţiune) s-a menţinut şi în dreptul clasic.
Au fost luate şi unele măsuri de limitare a puterii părinteşti asupra bunurilor
dobîndite de catre filius familiae. Ca şi în dreptul vechi, fiul de familie putea încheia acte
juridice împrumutînd personalitatea şefului de familie. În plus, s-a admis ca, în anumite
cazuri,fiul de familie să se oblige în nume propriu, obligîndu-l în acelaşi timp şi de pater
familias. Printr-o reformă a împaratului August, adoptată în scopul consolidării armatei,
s-a dat soldaţilor dreptul de a avea bunuri proprii, de care puteau despune şi prin
testament ( peculium castrense ). Cu toate acestea, situaţia juridică a fiului de familie în
domeniul dreptului privat a continuat să fie definită şi în epoca clasică de existenţa puterii
părinteşti.
În epoca postclasica însă, ceea ce constituia o excepţie în dreptul clasic a devenit
regulă, astfel încît fiul de familie dobîndeşte o capacitate aproape deplină. La capătul unei
îndelungate evoluţii, sub influenţa cerinţelor vieţii sociale în continuă schimbare, vechile
caractere ale puterii părinteşti au dispărut, iar fiul de familie a dobîndit o situaţie juridică
similară cu cea a şefului de familie.
Puterea părintească putea fi creată pe cale naturală, prin căsătorie. Pe lîngă acest
mod firesc, romanii cunoşteau şi doua moduri artificiale de dobîndire a puterii părinteşti:
adopţiunea şi legitimarea.
Puterea părintească se putea stinge prin moartea lui pater familias, prim moartea
lui filiu familiae, prin trecerea copilului sub altă putere, prin pierderea unui element al
personalităţii şi prin emancipare.

Tema: Casatoria
Căsătoria romană se realiza, la origine, prin trecerea femeii sub puterea
bărbatului. Ca şi alte creaţii ale dreptului roman, căsătoria a apărut ca un reflex al
spiritului individualist, generat de proprietatea privată.
În epoca veche se practica, în exclusivitate, căsătoria cu manus, caracterizată
prin căderea femeii în puterea bărbatului. La sfîrşitul republicii, în condiţiile dezvoltării
economiei de schimb, structurile sociale, inclusuv familia romană, şi-au transformat
fizionomia. Astfel, căsătoria cu manus, apărută în condiţiile Romei primitive, a căzut
treptat în desuetudine, locul său fiind luat de căsătoria fără manus. În cadrul căsătoriei
fără manus, femeia nu mai cădea sub puterea bărbatului, ci rămînea sub puterea lui pater
familias de origine.

CONDIŢIILE DE FORMĂ ALE CĂSĂTORIEI

Căsătoria cu manus se realiza in trei forme: confarreatio, usus şi coemptio.
Confarreatio era formă de căsătorie rezervată patricienilor şi presupune prezenţa
viitorilor soţi, a lui pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter, precum şi a zece martori.
În acest cadru se oferea lui Jupiter o pîine specială (farreus panis) cu scopul de a atrage
favoarea zeului suprem asupra viitorilor soţi. Plebeii nu aveau acces la confarreatio, aşa
că traiau în uniuni nelegitime.
În scopul de a permite şi plebeilor să dobîndească puterea asupra femeii s-a creat
căsătoria numita usus. Usus consta din coabitarea vreme de un an a viitorilor soţi, după
care femeia cădea sub puterea bărbatului. Cea de-a treia formă, coemptio, a apărut mai
tîrziu, pentru ocolorea inconvenienţelor decurgînd din confarreatio şi usus. Coemptio se
realiza printr-o autovînzare fictivă viitoarei soţii către viitorul soţ. Această formă de
casatorie este o aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare, ca procedeu de creare a puterii
asupra unei persoane.
Căsătoria fără manus se forma prin instalarea femeii în casa bărbatului
( deductio mulieris in domum mariti). Cu această ocazie se organiza o petrecere.

CONDIŢIILE DE FOND ALE CĂSĂTORIEI

Condiţiile de fond ale căsătoriei sunt: connubium, consimţămîntul şi vîrsta.Ele
sunt comune pentru ambele forme ale căsătoriei.
 Connubium, în sens obiectiv, deasemenea aptitudinea unei persoane de a se
căsători conform lui ius civile. În sens subiectiv, connubium deasemenea aptitidinea a
două persoane determinate de a se căsători între ele. Existau anumite împrejurări care
împiedicau doua persoane să se căsătorească, deşi aveau connubium în sens obiectiv.
Cele mai importante piedici la căsătorie erau: rudenia, alianţa şi condiţia socială.
Rudenia în linie directă era piedică la căsătorie la infinit, pe cînd rudenia în
linie colaterală numai pîna la un anumit grad. În epoca principatului s-a admis, în mod
excepţional, chiar şi căsătoria între colateralii de gradul trei (unchi şi nepoată de frate).
Alianţa sau legătura dintre soţ şi rudele celuilalt soţ a devenit piedică la
căsătorie în epoca principatului, dar numai cea în linie directă, nu şi cea în linie
colaterală. Astfel, soţul supraveţuitor nu se putea căsători cu fiica soţiei sale ( rezultată
den altă căsătorie).
Condiţia socială a constituit şi ea o piedică la căsătorie, deoarece pîna la
împăratul August, căsătoriile dintre ingenui şi dezrobiţi nu erau permise.
Consimţămîntul ( affectio maritalis ). În epoca veche se cerea consimţămîntul
viitorilor soţi numai dacă erau persoane sui iuris. Pentru femeie se cerea consomţămîntul
tutorelui. Dacă viitori soţi se aflau sub puterea părintească, era suficient consimţămîntul
celor doi şefi de familie. În epoca clasică se cerea consimţămîntul viitorilor soţi, chiar
dacă erau persoane alieni iuris.
Vîrsta necesară pentru căsătorie a fost fixata la 12 ani pentru fete şi la 14 ani
pentru bărbaţi.

EFECTELE CĂSĂTORIEI
La căsătoria cu manus soţia cădea sub puterea bărbatului, fiind considerată o
fiică a acestuia. Bunurile dotale intrau în proprietatea bărbatului, căci femeia măritată nu
avea bunuri proprii. Faţă de copiii ei, femeia era socotită ca o soră ( loco sororis ).Ea
devenea agnată cu agnaţii bărbatului şi, drept urmare, venea la moştenire în acestă
familie, dar înceta să fie agnată cu familia de origine, faţă de care pierdea drepturile
succesorale. Femeia rămînea cognată cu membrii familiei de origine, dar, în epoca veche,
cognaţiunea nu producea efecte juridice.

La căsătoria fără manus femeia rămînea sub puterea tatălui ei, aşa încît, din
punct de vedere civil, era considerată străină atît de bărbat, cît şi faţă de copii. Ea nu avea
drepturi succesorale în noua familie, dar venea la moştenire în familia de origine. Cu
timpul, prin reforme pretoriene îi imperiale, mama şi copiii au fost chemaţi reciproc la
succesiune în calitate de cognaţi.

Tema: Adoptiunea si
legitimarea
ADOPŢIUNEA
Adopţiunea era mod artificial de creare a puterii părinteşti şi consta din trecerea
unui fiu de familie de sub puterea unui pater familias sub puterea altui pater familias.
Adopţiunea a fost creată de către jurisconsulţi prin interpretarea dispoziţiilor Legii celor
XII Table privitoare la vînzarea fiului de familie.
 Actul adopţiunii se realiza în doua faze. În prima fază aveau loc trei vînzări şi
două dezrobirii succesive. Conform legii, vînzarea fiului era valabilă pe timp de cinci ani,
aşa încît, pentru scoaterea fiului de familie de sub puterea parintească în conformitate cu
textele Legii celor XII Table, ar fi fost necesar să treacă 10 ani. În sistemul creat de
jurisprudenţă însă, cele cinci operaţiuni juridice ( trei vînzări şi două dezrobiri ) aveau loc
în aceeaşi zi. După cea de a treia vînzare, fiul de familie ieşea dfiitiv de sub puterea lui
pater familias şi rămînea sub puterea ( mancipium ) cumpărătorului.
A doua fază consta dintr-un proces fictiv ( in iure cessio ). Adoptatul, care apare
abia în a doua fază, se prezintă în faţa magistratului însoţit de cumpărător şi de fiul de
familie. În calitate de reclamant fictiv, adoptatul afirma că fiul de familie este al tău.
Cumpărătorul, în calitate de pîrît, tace ( cedit in iure ). Faţă de această situaţie,
magistratul ratifică declaraţia reclamantului pronunţînd cuvîntul addico.
Actul adopţiunii presupunea şi întrunirea unor condiţii de fond. Se cerea ca
adoptantul sa fie pater familias. Era necesar consimţămîntul adoptantului, ca şi cel al lui
pater familias al adoptatului. Între adoptant şi adoptat trebuia să fie o diferenţă de vîrstă
de cel puţin 18 ani, deoarece romanii considerau că adopţiunea imită natura.

Efectele adopţiunii. Adoptatul devine agnat cu agnaţii adoptantului şi, totodată,

cognat fictiv. Rudenia civilă cu familia de origine încetează, dar se menţine rudenia de
sînge. Adoptatul dobîndeşte dreptul la moştenire în noua familie, dar nu mai poate veni la
moştenire în familia originară.
În sens larg, actul adopţiunii cuprinde şi adrogaţiunea. Adrogaţiunea este actul
prin care o persoană sui iuris trece sub puterea altei persoane sui iuris. Ca şi adopţiunea,
adrogaţiunea se facea şi în scopur politice. Astfel, un patrician putea deveni tribun al
plebei dacă era adrogat de către un plebeu. Amintim în acest sens cazul lui Clodius, care
a fost adrogat de către plebeul Fonteius. Adrogaţiunea se făcea printr-o lege votată de
comitia curiata.

LEGITIMAREA
Legitimarea este, de asemenea, un procedeu de creare a puterii părinteşti pe cale
artificială.Prin legitimare, copiii naturali erau asimilaţi copiilor legitimi. Legitimarea se
putea face prin oblaţiune la curie. În acest caz, tatăl natural trebuie să-l ridice pe fiul său
la rangul de decurion ( membru al senatului municipal )şi să-i atribuie o suprafaţă de
pămînt. Acest procedeu îşi are originea în faptul că decurionii erau însărcinaţi cu
strîngerea impozitelor statului într-o epocă în care această operaţiune era tot mai greu de
realizat, datorită decăderii economiei şi lipsei de monedă. Întrucît decurionii răspundeau
cu bunurile proprii dacă nu reuşeau să adune suma stabilită, romanii evitau să intre în
rîndurile senatului municipal.
Împăratul Constantin a introdus legitimarea prin căsătoria subsecventă; dacă
părinţii naturali se căsătoreau, copilul devenea automat legitim.
Pentru cazul în care părinţii naturali nu se puteau căsători, a fost creată
legitimarea prin rescript imperial.

Tema: Emanciparea
 În epoca veche, indiferent de vîrsta pe care o avea şi de poziţia pe care o ocupa în
viaţa publică, fiul de familie nu putea încheia acte juridice de drept privat în nume
propriu. Acest regim era valabil în condiţiile unei economii închise, dar, odată cu
dezvoltarea economiei de schimb, el a devenit anacronic. Cei bogaţi, în special bancherii
şi negustorii, erau interesaţi să încheie acte juridice prin intermediul fiilor de familie,
deoarece ritmul crescînd al afacerilor reclama prezenţa unei persoane, în acelaşi timp, în
locuri diferite. În scopul soluţionării acestei contradicţii, jurisprudenţa a creat actul
emancipării, prin intermediul căruia o persoana alieni iuris devenea sui iuris . Şi în cazul
emancipării, ca şi cazul adopţiunii, jurisconsulţii au plecat de la textul din Legea celor
XII Table cu privire la vînzarea fiului de familie.
Emanciparea se făcea în două faze. Prima fază constă din trei vînzări şi două
dezrobiri, ca şi la adopţiune. Cea de-a doua fază consta dintr-o dezrobire vindicta.
Aşadar, cea de-a treia dezrobire, prin efectul căreia fiul de familie dvenea persoană sui
iuris, era concepută ca o fază distinctă.
După emancipare, fiul de familie devenea persoană sui iuris şi putea încheia acte
juricice în nume propriu. Legăturile agnatice dintre emancipat şi familia sa încetau, dar se
păstra rudenia de sînge. Drept urmare, faţă de regimul dreptului civil, fiul de familie
emancipat pierdea dreptul la moştenire faţă de familia sa. Pentru a veni în sprijinul
emancipatului, pretorului a înfăptuit anumite reforme, prin care îl chema la moştenire,
alături de fraţii săi rămaşi sub puterea părintească, în calitate de cognat.
 Ministerul educaţiei al Republicii Moldova

Referat la temele:

Puterea
parinteasca.
Casatoria.Adoptiun
ea si legitimarea.
Emanciparea.

La disciplina: Dreptul Roman

Elaborat de: Golub Inna

Grupa:DR13Z

Bălţi 2010

Ministerul educaţiei al Republicii Moldova

Referat la temele:

Puterea
parinteasca.
Casatoria.Adoptiun
ea si legitimarea.
Emanciparea.

La disciplina: Dreptul Roman

Elaborat de: Grosu Olga
Grupa:DR13Z

Bălţi 2010

Bibliografie
•Molcuţ,Emil.
Drept privat roman.
•Hanga,Vladimir; Bocşan,Mircea-Dan.
Curs de drept privat roman.
•Anghel,Ion.
Dreptul roman
 Ministerul Educatiei al Republicii Moldova
Universitatea “Alecu Russo” din or. Balti

Referat la capitolul : Succesiunea

La tema:Succesiunea testamentara
La disciplina : Drept roman

Executor : Grosu Olga

Grupa : DR 13 Z
Controlat : Danoi Ion
 Balti, 2010

Succesiunea testamentara

• Generalitati

Testamentul este un act solemn prin care o persoana, numita testator, institute unul
sau mai mult mostenitori pentru ca acestia sa execute ultima sa vointa.
In definitiile testamentului ce ne-au parvenit de la jurisconsultii clasici, se subliniaza,
in special caracterul solemn si de ultima vointa al actului. Potrivit lui Ulpian, testamentul
este manifestarea, in comformitate cu legea, a vointei noastre, pentru a avea tarie dupa
moarte ( testamentum est mentis noastre iusta contestatio, in id solemniter facta, ut
post mortem nostram valeat).
In realitate, trasatura ce da in primul rind identitate proprie testamentului este
instituirea de mostenitori, trasatura ce nu este amintita in definitia de mai sus, dar pe care,
totusi, jurisconsultii romani o mentioneaza in mai multe rinduri.
La origine, testatorul instituia ca mostenitori numai pe herezii sai, dar mai tirziu a
putut institui si agnati mai indepartati si chiar persoane straine de familia sa. In principal,
mostenitorul sau mostenitorii instituiti, in calitatea lor de executori testamentari, asigurau
distribuirea bunurilor defunctului conform despozitiilor cuprinse in testament. Testatorul
putea favoriza pe unii din herezi, spre deosebire de mostenirea legala, unde herezii
veneau la succesiune in mod legal, dupa cum putea greva pe cei instituiti cu executarea
unor legate in profitul anumitor persoane straine de familie.
Testamentul indeplinea si alte functii, cum ar fi numirea unui tutore sau dezrobirea
unui sclav. In nici un caz, testamentul roman nu a avut niciodata ca functie unica
ingrijirea cultului privat, asa cum afirma unii autori.

• Forme de testament
Vechiul drept roman a cunoscut trei forme de testament: calatis comitiis, in procinctu
si per aes et libram.
Testamentul calatis comitiis imbraca forma unei legi votate de catre comitia curiata,
de unde se poate deduce ca, la inceput, romanii priveau cu o anumita reticenta
testamentul, act prin care succesiunea prevazuta de lege pute fi modificata.
Cert este ca in epoca Legii celor XII Table, principiul libertatii de a testa s-a impus
definitiv in dreptul roman. Din acest moment, poporul s-a transformat dintr-un adevarat
legiuitor in martoe colectiv, chemat sa ia act de ultima vointa a testatorului.
 Testamentul calatis comitiis prezenta doua inconveniente importante ; in primul rind,
el era accesibil numai patricienilor, caci numai ei participau la lucrarile comitiei curiate,
iar in al doilea rind, se putea face numai de doua ori pe an probabil la 24 martie si 24 mai,
date la care era convocata adunarea patricienilor.
Testamentul in procinctu a aparut probabil mai tirziu decit testamentul calatis
comitiis, in scopul de a inlatura unele din inconvenientele pe care acesta dinurma le
prezente. Testamentul in procinctu se facea in fata armatei gata de lupta, fiind accesibil si
plebeilor. Intrucit membrii unitatii militare in fata careia se facea testamentul aveau rolul
de martori, se pare ca testamentul in procinctu a fost creat dupa modelul testamentului
calatis comitiis, intr-o epoca in care poporul pierduse calitatea de adevarat legiuitor in
aceasta materie. Testamentul in procinctu prezenta dezavantajul ca era accesibil numai
soldatilor, cu alte cuvinte numai cetatenilor avind intre 18 si 46 de ani.
Testamentul per aes el libram reprezinta una din aplicatiunile mancipatiunii
fiduciare. Testatorul transmitea prin mancipatio patrimoniul sau unei personae ce purta
numele de emptor familiae, dupa care incheia cu aceasta din urma anumite pacte
fiduciare, pacte in care se arata numele mostenitorului, precum si felul in care sa fie
impartite bunurile. Desi acest testament, spre deosebire de cele mai sus aratate, era
accesibil oricarui cetatean roman, prezenta totusi un serios inconvenient. Emptor
familiae, care era executor testamentar sui-generis, devenea proprietar al bunurilor
succesorale, iar pactele de fiducie prin care urma sa transmita bunurile, conform
intelegerii cu testatorul, nu erau sanctionate in dreptul vechi.
Iata, dar, ca la origine executarea testamentului per aes et libram depindea de
buna-credinta a lui emptor familiae.
Datorita acestor inconveniente, testamentul per aes et libram a fost astfel adaptat incit
emptor familiae sa nu mai dobindeasca nici un drept asupra bunurilor succesorale, rolul
sau limitindu-se la a pastra aceste bunuri si a le transmite la moartea testatorului
adevaratului mostenitor.
In dreptul clasic, alaturi de testamentul per aes et libram, care continua sa fie utilizat,
apar noi forme de testament: testamentul nuncupativ,testamentul pretorian si
testamentul militar.
Testamentul nuncupativ se facea in forma orala, in prezenta a sapte martori.
Testamentul pretorian era intocmit in forma scrisa si purta sigiliile a sapte
martori.In prezenta celor sapte martori trebuie sa vedem unele reminiscente ale
testamentului per aes et libram (cei cinci martori de la mancipatiune, libripens si emptor
familiae.
Testamentul militar nu presupunea vreo conditie de forma. El putea fi facut
oricum, cu conditia ca vointa testatorului sa fie clar exprimata.

• Testamenti factio
Testamenti factio desemneaza capacitatea unei persoane de a-si face testamentul
sau, de a fi martora la intocmirea unui testament, precum si capacitatea de a veni la
succesiune in calitate de mostenitor sau de legatar.
Au testamenti factio activa (capacitatea de a-si face testamentul) cetatenii romani
sui iuris, care sunt capabili sa-si exprime singuri vointa (capabili de fapt). Peregrinii care
se bucura de ius comercii au, de asemenea, tesramenti factio activa.
Nu-si pot face testament sclavii ( cu exceptia sclavilor publici), precum si fii de familie
care nu aveau un un peculium castrense (incapabili de drept). Tot asa, nu-si puteau face
testamentul alienati, impuberii si femeia (incapabila de fapt). Daca la inceput femeia nu
a avut dreptul de a testa, incepind cu impaatul Hadrian ea poate exercita acest drept,dar
numai cu auctoritatis tutoris. Femeile care se bucurau de ius liberorum aveau capacitatea
deplina de a testa.

Nu aveau testamenti factio psiva (capacitatea de a veni la succesiune) incapabili

de drept si de fapt, precum si persoanele incerte. Prin legea Voconia, adoptata in anul
169 i. Hr., s-a interzis femeii sa vina la mostenirea unei persoane cu o avere mai mare de
100.000 de asi. Persoanele alieni iuris puteau veni la mostenire, dar bunurile dobindite
de ele intrau in patrimoniul lui pater familias. Pentru realizarea pe cai ocolite a unor
interese, s-a admis instituirea ca mostenitor fie a sclavului propriu fie a sclavului altuia.

• Instituirea de mostenitor
Conditiile de forma ale instituirii. Gaius numeste instituirea de mostenitor :
Caput et fundamentum totius testamenti, de unde rezulta ca in lipsa acestei dispozitii,
testamentul nu este valabil.
Instituirea mostenitorului trbuie trebuie facuta in termeni imperativi si solemni : Titius
heres esto sau Titium heredem esse iubeo. Daca in dreptul clasic formele solemne ale
instituirii erau inca respectate, incepind din epoca imparatului Constantin, ele au incetat
sa mai fie obligatorii. Intrucit numirea mostenitoruluireprezenta temeiul existentei a
actului, ea se facea in fruntea testamentului.

Conditiile de fond ale instituirii de mostenitor sunt exprimate in cele doua

principii ce guverneaza materia succesiunii testamentare : nemo pro parte testatus pro
parte intestatus decedere potesi ( nimeni nu poate muri in parte cu testament si in
parte fara testament) si semel heres semper heres (o data herede pentru todeauna
herede). Ca o consecinta a celui dintii principiu, nu era permisa instituirea de mostenitor
numai pentru o parte din succesiune. Daca totusi testatorul facea o asemenea instituire
( ex certa re ), heredele dobindea si partea pentru care nu a fost instituit,de unde rezulta
ca nu se poate deschide succesiune ab intestat alaturi de succesiunea testamentara. In
virtutea celui de al doilea principiu, nu era admisa instituirea pina la un anumit termen.

• Substituirea de mostenitor
Daca cel instituit mostenitor nu vrea sau nu poate accepta mostenirea, se deschide
succesiunea legala.
Testatorul poate evita aceasta perspectiva introducind in testament o clauza prin care
dispune ca o alta persoana, numita substituit, sa ia locul celui instituit mostenitor, in cazul
in care acesta din urma nu dobindeste mostenirea. Asadar, substituirea de mostenitor ne
apare ca o instituire de gradul doi sau ca o instituire conditionala. Romanii au cunoscut
trei forme de substituire : substituirea vulgara ( substitutio vulgaris), substituirea pupilara
( substitutio pupillaris) si substituirea quasi-pupilara (quasi pupillaris).
Substituirea vulgara este cea obisnuita si consta din substituirea unuia sau mai
multor mostenitori in locul mostenitorului instituit.
Substituirea pupilara consta in numirea unei persoane care sa vine la succesiune in
locul mostenitorului instituit,daca acesta din urma ar muri inaintea pubertatii.
 Substituirea quasi-pupilara se face instituirea de catre testator a unui mostenitor,
pentru descendentul sau lipsit de minte (mente captus).

BIBLIOGRAFIE
•Molcut, Emil; Cernea, Emil.”Drept privat
roman” Bucuresti 2004
•Hanga,Vladimir; Bocşan,Mircea-Dan.
„Curs de drept privat roman.”
Bucuresti 2005
•Anghel,Ion.
„Dreptul roman” Bucuresti 2000