UNIVERSITATEA “VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE FACULTATEA DE

DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

FAMILIA ROMANĂ

Coordonator:
Lect. univ. dr. Dan GUNĂ

Student:
Soare Claudia Elena
 Listă abrevieri

Art.- articol
Alin. - alineat

2
 Familia Romană

Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea

acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și
educarea copiilor lor1.
Familia a fost instituția de bază a societății romane prin care se transmitea
generațiilor următoare moralitate și un statut social2.

În epoca foarte veche , romanii cunoșteau familia patriarhală ca formă de

comunitate umană proprie societății gentilice aflată în ultimul stadiu de descompunere.
Cuvântul familia a fost utilizat de către romani cu trei sensuri distincte. Familia
desemna fie totalitatea sclavilor aflați în proprietatea cuiva, fie un grup de persoane
aflate sub aceeași putere, fie totalitatea bunurilor și persoanelor aflate în puterea unui
pater familias3.

Familia era condusă de stăpânul casei( pater familias) care deține autoritatea
deplină asupra tuturor membrilor, indiferent de câte generații trăiesc în casă.
Autoritatea lui pater familias numită, de obicei, patria potestas (sau maiestas Patria, ius
patrium și paternum imperium) este atotcuprinzătoare, indivizibilă și nelimitată,
exercitându-se legal asupra soției (mater familias), copiilor săi naturali sau înfiați,
soților acestora, sclavilor casei (servi), a urmașilor îndepărtați, precum și asupra
animalelor domestice, a proprietăților mobile și imobile (potestas Dominica). Odată cu
fondarea statului, puterea lui pater familias asupra persoanelor și bunurilor care formau
familia sa a fost consacrată juridicește, consolidându-se și mai mult. Familia romană,
privită ca o comunitate de persoane și bunuri s-a aflat, neîndoielnic, sub influența
factorilor sociali și economici în cadrul interdependenței laturilor componente ale
societății romane.

Puterea exercitată de către pater familias asupra persoanelor și bunurilor era

desemnată prin cuvântul manus. Acest cuvânt manus (mancipium) desemna în limba

1
Art. 258 alin (1) din C. civ.
2
https://istorie-edu.ro/istoria-universala/roma-antica/familia.html
3
Emil MOLCUȚ Drept privat roman Terminologie juridică romană Ediție revăzută și adăugită Universul juridic
București 2011
3
veche ideea de proprietate, putere care se exercită, în aceeași măsură, asupra bunurilor
și persoanelor4.

Persoanele sui iuris și persoanele alieni iuris

Pater familias= șef de familie și nu tată de familie

Cei care nu se aflau sub puterea cuiva intrau în categoria persoanelor sui iuris.
În epoca veche, numai pater familias era persoană sui iuris deoarece copiii se aflau sub
puterea tatălui, iar femeia căsătorită cădea sub puterea bărbatului.

RUDENIA

Rudenia civilă= agnațiune

Rudenia de sânge=cognațiune

Agnațiunea era legătura dintre persoanele aflate la un moment dat sub aceeași
putere, dintre persoanele care au fost sub aceeași putere în trecut sau dintre persoanele
care s-ar fi aflat sub aceeași putere, dacă pater familias ar mai fi trăit în momentul
nașterii lor. Erau gentili cei care nu puteau dovedi cu certitudine că se trag din același
pater familias, deși existau anumite indicii în acest sens. Gentilitatea, ca formă de
rudenie civilă, îi unea pe membrii aceleiași ginți. Gentilii se moșteneau între ei, dar
numai în lipsa agnaților5.

Cognațiunea sau rudenia de sânge era legătura dintre cei care aveau un autor
comun, indiferent dacă se găseau sau nu sub aceeași putere6

Gradul de rudenie agnatica și cognatică se calculează la fel. Se numără

generațiile care despart pe una din cele doua persoane, de autorul comun, apoi
generațiile care despart pe autorul comun de cealaltă persoană și la urmă se face suma
celor doua numere. Fiecare generație reprezintă un grad; cu alte cuvinte sunt atâtea
grade cate generații (tot gradus quot generationes)7.

4
GAIUS, 1.49.

5
Emil MOLCUȚ Drept privat roman Terminologie juridică romană Ediție revăzută și adăugită Universul juridic
București 2011

6
Inst., 1.15.10; D 38.10.4. pr.; J. GAUDEMET, E. CHEVREAU, op. cit., p. 38; P. TIMBAL, Droit romain et ancient
français, Paris, 1960, p. 120.
7
https://www.scrigroup.com/legislatie/drept/Familia-status-familiae-drept-81486.php
4
 PUTEREA PĂRINTEASCĂ

Puterea părintească (patria potestas) era exercitată de către pater familias asupra
descendenților săi: fii, fiice și nepoții din fii( nepoții din fiice se aflau sub puterea
tatălui lor)8

Dacă fiii de familie mureau înaintea șefului de familie și nu dispuneau de aceste

bunuri nici prin acte între vii și nici prin testament, ele reveneau șefului de familie, dar
nu în temeiul unui drept de moștenire, ci în virtutea regulilor ce guvernau regimul
peculiilor în general (iure peculii). Mai târziu, în epoca împăratului Constantin,
bunurile pe care funcționarii le dobândeau în exercițiul slujbelor publice sau bisericești
au fost asimilate cu cele dobândite cu ocazia serviciului militar; astfel a apărut
„peculiul cvasiostăsesc” (peculium quasicastrense) căruia i-au aplicat reguli ca și celui
ostășesc. În consecința, titularii acestor peculii puteau dispune de ele, asemenea
proprietarilor, fie prin acte între vii, fie prin testament.

Această autoritate pe care dreptul cutumiar o încredințase capului de familie era

o adevărată autoritate jurisdicțională privată (imperium domesticum) pe care o exercita
în calitatea sa de suprem judecător în familia sa (domesticus magistratus).

Puterea părintească putea fi creată pe cale naturală, prin căsătorie, Pe lângă

acest mod firesc, romanii cunoșteau și două moduri artificiale de dobândire a puterii
părintești: adopțiunea și legitimarea. Puterea părintească se putea stinge prin moartea
lui pater familias, prin moartea filius familiae sau prin trecerea copilului sub altă
putere, prin pierderea unui element al personalității și prin emancipare.

Atâta vreme cât șeful familiei (pater familias) se afla în viață, el își exercita
puterea părinteasca asupra descendenților, indiferent de vârsta și poziția sociala.
Așadar, în mod firesc puterea părinteasca înceta prin moartea naturala a capului de
familie, în acest moment fiii și fiicele sale deveneau independenți (sui iuris). De
asemenea, puterea părinteasca se stingea prin moartea civila a șefului de familie.

CĂSĂTORIA

După jurisconsultul roman Modestinus, căsătoria este unirea bărbatului cu

femeia, o comunitate pentru întreaga viață, împărtășirea dreptului divin și uman, iar
8
G. HANARD, op. cit., p. 141.
5
după definiția pe care Iustinian o dă în Instituțiile sale, este unirea bărbatului cu
femeia, care consta într-o comunitate de viață de nedespărțit. 9

Căsătoria romană se realiza, la origine, prin trecerea femeii sub puterea

bărbatului. Ca și alte creații ale dreptului roman, căsătoria a apărut ca un reflex al
spiritului individualist, generat de proprietatea privată. În epoca veche se practica
căsătoria cu manus, caracterizată prin căderea femeii în puterea bărbatului.

Art. 259. alin. (1) Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie,
încheiată în condițiile legii 10.

CONDIȚIILE DE FORMĂ ALE CĂSĂTORIEI

Confarreatio era o formă de căsătorie rezervată patricienilor și presupune

prezența viitorilor soți, a lui pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter, precum și a
zece martori.

Usus consta din conviețuirea vreme de un an a viitorilor soți, după care femeia
cădea sub puterea bărbatului11.

Coemptio 12
se realiza printr-o autovânzare fictivă viitoarei soții către viitorul
soț. Această formă de căsătorie este o aplicațiune a emancipațiunii fiduciare, ca
procedeu de creare a puterii asupra unei persoane.

CONDIȚIILE DE FOND ALE CĂSĂTORIEI

Connubium

În sens obiectiv, desemna aptitudinea unei persoane de a se căsători conform

lui ius civile13. În sens subiectiv, connubium desemna aptitudinea a două persoane
determinate de a se căsătorii între ele. Existau anumite împrejurări care împiedicau
două persoane să se căsătorească, deși aveau connubium în sens obiectiv.

Cele mai importante piedici la căsătorie erau: rudenia, alianța și condiția socială.

9
https://www.scrigroup.com/legislatie/drept/Familia-status-familiae-drept-81486.php
10
Art. 259. Alin. (1) din C. civ.

11
XII. T,4.3; GAIUS, 1.111; AULU GELLIU, 3.2.2.
12
J. GAUDEMENT, E. CHEVREAU, OP.CIT., P. 47.
13
CICERO, De rep., 2.36; TITUS LIVIUS, 4.4.; E. VOLTERRA, Revue international des droits de I’antiquite,
Bruxelles, 1955, p. 396.
6
 Rudenia în linie direct era piedică la căsătorie la infinit, pe când rudenia în linie
colaterală numai până la un anumit grad. Este interzisă încheierea căsătoriei între
rudele în linie dreaptă, precum și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad
inclusiv14. În epoca principatului s-a admis, în mod exceptional, chiar și căsătoria între
colateralii de gradul trei (unchi și nepoată de frate). Pentru motive temeinice, căsătoria
între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi autorizată de instanţa de
tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea. Instanţa se
va putea pronunţa pe baza unui aviz medical special dat în acest sens 15.

Alianța sau legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț a devenit piedică la
căsătorie în epoca principatului, dar numai cea în linie direct, nu și cea în linie
colaterală. Astfel, soțul supraviețuitor nu se putea căsători cu fiica soției sale (rezultată
din altă căsătorie)

Condiția socială a constituit și ea o piedică la căsătorie, deoarece până la

împăratul August, căsătoriile dintre ingenui și dezdrobiți nu erau premise.

Consimțământul

În epoca veche a dreptului roman, căsătoria și logodna persoanelor aflate sub

putere se încheiau de către șefii de familie respectivi, care puteau dispune de ele asa
cum dispuneau de sclavi sau de lucruri. Mai tarziu în afara de consimțământul capilor
de familie s-a cerut și acela al viitorilor soți. Treptat odata cu limitarea prerogativelor
șefului de familie și paralel cu decăderea rigorismului dreptului roman,
consimțământul părților interesate se impune în dauna voinței șefilor de familie. Astfel
dacă pater familias tace sau nu se opune, se presupune ăa acesta și-a dat
consimțământul, iar dacă se împotrivește fără motive la căsătorie, Legea Iulia –
edictata în vremea împăratului Augustus, îngăduia fetelor să se adreseze magistratului
pentru că acesta să constrângă pe șeful familiei să-și dea consimțământul. Împăratul
Iustinian a acordat același drept și băieților. În cazul în care capul familiei, fiind

14
Art. 274. Alin (1) din C. civ.
15
Art. 274. Alin (2) din C. civ.
7
absent, nebun etc., nu putea să-și dea consimțământul, s-a îngăduit în epoca lui
Iustinian, că persoanele aflate în putere să se căsătorească și fără consimțământ. 16

Vârsta

În momentul încheierii căsătoriei, fata trebuie să aibă minimum 12 ani, adică să

fie nubilă (aptă pentru căsătorie). În privința vârstei băieților (așa-zisa pubertate),
sabinienii o fixau de la caz la caz, în raport cu dezvoltarea fizică a tânărului, pe când
proculienii o fixau la 14 ani. Opinia acestora din urmă a prelevat în dreptul lui
Iustinian.

EFECTELE CĂSĂTORIEI

Sunt diferite la căsătoria cu manus, faţă de căsătoria fără manus.

În cazul căsătoriei cu manus, soția trecea sub puterea bărbatului, fiind

considerată fiică a acestuia. Femeia căsătorită era socotită sora fiicei sale. Având
calitatea de fiică, femeia căsătorită cu manus venea la moştenirea soţului împreună cu
copiii ei, pentru că era agnată cu bărbatul ei. În schimb, agnaţiunea cu familia de
origine înceta. Prin urmare, femeia căsătorită cu manus nu venea la moştenire în
familia de origine.

În ceea ce priveşte căsătoria fără manus, femeia nu devine rudă cu bărbatul ei,
netrecând astfel sub puterea acestuia. Este străină faţă de bărbat şi faţă de copiii ei şi,
de aceea, nu va avea vocaţie succesorală la moştenirea lor. Va rămâne însă rudă cu
membrii familiei de origine şi va veni la moştenire în acea familie17.

ADOPȚIUNEA ȘI LEGITIMAREA

Puterea părintească putea lua naştere pe cale artificială, prin adopţiune.

Adopţiunea este actul prin care un fiu de familie trece de sub puterea lui pater familias
sub puterea altui pater familias.

Legitimarea este actul juridic prin efectul căruia copilul natural este asimilat
celui legitim. Legitimarea se realizează prin trei forme:

 Prin oblațiune la curie;

16
https://www.scrigroup.com/legislatie/drept/Familia-status-familiae-drept-81486.php
17
http://file.ucdc.ro/cursuri/D_1_N13_Drept_roman_Molcut_Emil.pdf
8
  Prin căsătoria subsecventă;
 Prin rescript imperial.

Oblaţiunea la curie era, de fapt, o ofertă făcută Senatului municipal, în virtutea

căreia fiul natural era ridicat de către tatăl natural la rangul de decurion (membru al
Senatului municipal) şi i se atribuia o suprafaţă de pământ. În realitate, în epoca
postclasică, în condiţiile decăderii economiei şi crizei de monedă, nu era avantajos
să fii decurion, întrucât decurionii erau obligaţi să strângă impozitele statului, iar
dacă nu reuşeau, răspundeau cu bunurile lor. Din această cauză, aşa cum afirmă un
text clasic, decurionii fugeau în pustietăţi. Prin căsătoria părinţilor naturali,
copilul natural devenea automat legitim. Dacă nu era posibilă căsătoria, legitimarea
se putea face prin rescript imperial.

Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între
adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele
adoptatorului.

Adopţia este supusă cumulativ următoarelor principii:

a) interesul superior al copilului;

b)  necesitatea de a asigura creşterea şi educarea copilului într-un mediu
familial;
c) continuitatea creşterii şi educării copilului, ţinându-se seama de originea sa
etnică, lingvistică, religioasă şi culturală;
d)  celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei. 18

18
Art. 452 din C. civ.
9
10