Universitatea Dunărea de Jos

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Specializarea Drept

Tema: Familia romană

Referat susținut la disciplina: „ Drept roman”

Profesor coordonator: Lect. Dr. Niculescu Liliana

Student: Milea Cristina-Ionela, Anul I, Grupa 3

Luna Ianuarie, Anul 2023

1
 Cuprins

1. Introducere……………………………………………………………………………...….3

2. Definiție…………………………………………………………………………………….3

2.1. Pater familias……………………………………………………………………………..4

2.2. Rudenia……………………………………………………………………………………5

2.3. Poziția femeii-mame în familie…………………………………………………………...6

3. Copilul în dreptul roman…………………………………...……………………………….6

3.1. Capacitatea juridică……………………………………………………………………….7

3.2. Puterea părintească………………………………………………………………………..7

3.3. Educația copiilor………………………………………………………………………….8

4. Căsătoria…………………………………………………………………………………….8

4.1. Condițiile de fond…………………………………………………………………………9

4.2. Adopțiunea………………………………………………………………………………10

4.3. Legitimarea………………………………………………………………………………11

5. Divorțul…………………………………………………………………..………………..12

6. Sărbătorile familiale……………………………….………………………..……………..13

7. Ritualuri funerare………………………………………………………….……………....14

8. Familia în alte civilizații…………………………..……………………..…………..…….15

9. Reglementări privind familia în noul cod civil……………………………………..……..16

10. Concluzii…………...………………………………………………….…………………17

11. Bibliografia…………………..…………………………………………………………..18

2
I. Introducere

Acum aproape 3000 de ani, păstorii italici și-au construit câteva mici locuințe pe colinele din
apropierea râului Tibru. Aceste tabere s-au dezvoltat și au ajuns să formeze cetatea Romei.
Cetatea a ajuns, prin cuceriri, trei milenii mai târziu, capitala unui imperiu de 5 milioane de
kilometri pătrați, răspândit pe trei continente. A început prin biruința asupra regatului etrusc.
Apoi, învinge Cartagina si Grecia. În Europa, legiunile sale invadează teritoriile galilor,
belgilor, dacilor, celtilor iberici și britanici, dalmaților și insulele Sicilia, Corsica si Sardinia.
În Africa și în Asia cuceresc Egiptul, Mauritania, Numidia, Mesopotamia, Armenia,
Capadocia, Iudeea si Siria. Extinderea Romei a avut consecințe pe toate planurile societății:
economic (producătorii agricoli italici au avut de suferit), politic (succesiunea regat-
republica- imperiu- dominat), religios ( încep sa apară fenomene spirituale noi, ex.
sincretismul) si juridic (legile se află într-o continuă schimbare).

Totodată, o mare schimbare s-a produs în rândul cetățenilor romani. Pe când majoritatea
oamenilor de rând (plebeii) ramân aproape de modul de viață simplu, de la fondarea cetății,
patricienii adoptă un mod de viață mai luxos, profitând de bogățiile importate din provincii.
Datorită acestor venituri, apar corupția și decăderea moravurilor. Din aceeași cauză numărul
populației rurale scade, ceea ce va duce la slăbirea puterii militare, și în cele din urma la
căderea Imperiului. Pe parcursul întregii istorii a Romei, familia si legea au fost doi stâlpi ai
societății romane, susținând-o până la dizolvarea sa.

Putem constata imporanța majoră a familiei, reprezentând o societate într-un anumit stadiu
de civilizație, factor ce influențează în mod marginal destinul fiecărui individ. În consecință,
statutul fiecărei persoane este stabilit în concordanță cu familia din care provine.

Astfel, în cele prezentate mai jos vom identifica locul pe care familia l-a ocupat în evoluția
poporului și a civilizației romane.

II. Definiție

În dreptul roman, instituţia familiei este rezultatul unui proces istoric, al unui progres
continuu. Familia şi relaţiile de familie au evoluat în cadrul general al dezvoltării societăţii
omeneşti, inclusiv a dreptului. Familia romană este familia patriarhală tipică în toate
caracteristicile ei: autoritatea absolută a părintelui; dependenţa faţă de acesta a soţiei şi

3
copiilor; rudenia numai în linie paternă. Aceste trăsături specifice se reflectă chiar în unul
dintre cele trei sensuri atribuite de romani cuvântului familia:

• desemna totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea cuiva;

• un grup de persoane aflate sub aceeaşi putere;

• totalitatea bunurilor şi persoanelor aflate în puterea lui pater familias.

II.1. Pater familias

Seful familiei (P.F.)1 nu depinde de nimeni, este sui juris 2, în timp ce membrii familiei, care
depind de el sunt alieni juris3. Pater familias nu este întotdeauna şi părintele familiei, ci este
cel care este stăpân în domus şi nu se supune altuia. Autoritatea stăpânului casei încetează
doar la moartea acestuia, moment în care fii acestuia devin stăpâni pe viețile și averile lor.

În epoca fondării statului puterea exercitată de P.F. asupra persoanelor şi bunurilor era
desemnată prin cuvântul manus, care în limba veche semnifica dreptul de proprietate
(mancipium). Puterea părintească (patria potestas) se exercita asupra fiilor,fiicelor, nepoţilor
şi strănepoţilor de fiu. Copilul făcea parte din familie doar cu încuviinţarea lui P.F. Nu era
suficient să fii născut în mod legal dintr-o căsătorie pentru a face parte din familie. Tatăl
stabilea după bunul plac dacă își recunoaște copii pe care îi are de la soția sa (după naștere,
copilul era așezat pe pământ, iar tatăl dacă voia să-l educe trebuia să-l ridice și să-l
îmbrățișeze, gest care-i conferă acestuia legitimitate), ori îi expune în afara casei sau în
Forum pentru a fi luați de cine dorește (aceasta înseamnă condamnarea la moarte sau
creșterea de cei care i-au luat pentru sclavie). Puterea părintească, care însemna dreptul de
viață și de moarte (potestas vitae ac nacis), implica şi protecţia familiei, în sensul cel mai larg
al termenului. Fiind judecătorul casei sale, putea să-i pedepsească pe cei din familie cu
sancțiuni grave, precum expulzarea, sclavia și chiar moartea (în cazuri foarte grave putea să-
și omoare copii și nevasta, însă această pedeapsă crudă era luată de un consiliu de familie
reunit în mod expes). Statul roman a evitat până în finalul istoriei sale să intervină în
problemele familiei și în consecință, să limiteze autoritatea tatălui. P.F. era întotdeauna
reprezentantul legal al copiilor și al soției sale. Orice act juridic al acestora, ca să devină
valabil trebuia aprobat de el. Din sec. II î. Hr. a apărut o procedură de emancipare prin care

1
Pater familias
2
Expresie din limba latină: "având acest drept"
3
Expresie din limba latină: "având dreptul altuia"

4
fiul sau soția se putea sustrage tutelei tatălui, aceștia continuau să facă parte din familie, dar
au primit dreptul de a se poseda și de a administra autonom bunurile lor.

Treptat, această putere tiranică va cunoaşte îngrădiri severe: dreptul de viață şi de moarte va
fi înlocuit cu un drept de corecţie; vânzarea copiilor şi abandonul noxal sunt interzise; fiul
familiei putea avea anumite bunuri (peculium castrense) dobândite în timpul serviciului
militar,pe care le putea lăsa moştenire; putea, de asemenea, să facă anumite acte de dispoziţie
inter vivos în baza aceluiaşi peculium, ori putea moşteni bunurile mamei sale (bona
adventicia).

Puterea lui pater familias asupra persoanelor:

 Patria potestas era puterea care se exercita asupra descendenţilor.

 Puterea maritală desemna puterea soţului asupra soţiei în cadrul căsătoriei numită cu
manus.

 Mancipio este o putere care se exercita asupra persoanelor cumpărate prin

mancipatio.

Puterea lui pater familias asupra bunurilor:

 Dominica potestas reprezenta puterea supra sclavilor.

 Dominium era puterea exercitată de stăpân – dominus - asupra tuturor celorlalte

bunuri existente în cadrul familiei romane.

II.2.Rudenia

Rudenia legala izvorăşte din puterea părintească. Potrivit vechiului drept roman, numai
rudenia civilă numită agnațiune, producea efecte juridice, în timp ce rudenia de sânge,
cognațiunea a fost multă vreme lipsită de astfel de efecte.

Deosebirile dintre cele două tipuri de rudenie sunt esenţiale în special în domeniul dreptului
de succesiune, dar vor dispărea în anul 543 î. Hr. când Justinian va desfiinţa agnațiunea.
Rudenia pe linie directă se calcula pe grade, fiecare generaţie de descendenţi reprezentând
câte o treapta, iar rudenia colaterală se stabilea prin gradele până la autorul comun.
Cognatiunea sau rudenia de sânge era legătura dintre cei care aveau un autor (stramos)
comun, indiferent dacă se găseau sau nu sub aceeaşi putere. Agnațiune era legătura dintre
persoanele care se aflau la un moment dat sub aceeaşi putere, dintre persoane care au fost sub

5
aceeaşi putere în trecut sau din persoane care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere dacă P.F. ar fi
trăit în momentul naşterii lor. Dreptul civil cunoştea aşadar trei categorii de agnați:

• I - soţia, copiii şi nepoţii de fii aflaţi sub puterea P.F;

• II – fraţii, după moartea lui P.F. deveniţi siu juris;

• III – verii primari după moartea bunicului. Pe lângă cognaţiunea reală, naturală, romanii
cunoşteau şi cognaţiunea fictivă.

Izvorul acesteia se afla în regula că toţi cognaţii sunt agnaţi, regula ce nu este întotdeauna
valabilă în cazul agnaţiunii (ex. sora căsătorită...). Indiferent dacă erau sau nu rude de sânge,
agnaţii deveneau automat şi cognaţi (ex. adoptatul devine agnat cu membrii familiei
adoptantului, fiind sub aceeaşi putere dar, fiind agnat, adoptatul devine şi cognat cu familia
adoptiva, deşi nu este rudă de sânge). Aşadar, dacă toţi agnaţii sunt cognaţi nu toţi cognaţii
sunt rude de sânge (cognaţi fictivi). La limita exterioară a celei de a treia categorii de agnaţi
se afla gentilii. Aceştia erau persoanele care nu puteau dovedi cu certitudine că se trag din
acelaşi P.F. deşi existau unele indicii în acest sens. Gentilii poartă acelaşi nume de familie
(nomen gentilicum) având un stramoş comun care nu putea fi indicat cu precizie, fiind uniţi
prin rudenie civilă, ca membri ai aceleiaşi ginţi. Între gentili existau drepturi de tutelă,
curatelă şi moştenire.

II. 3. Poziția femeii-mame în familie

Încă de la început, rolul important din societatea romană îl juca bărbatul, cel care avea
puterea să muncească din greu la câmp și să se lupte pentru patria sa. Femeia romană avea un
statut diferit, existența ei fiind condiționată de cea a unui bărbat: era fiica, soția sau mama
unui cetățen. Tatăl său sau soțul erau considerați stăpânii ei. Dacă rămâne orfană, intră sub
tutela fratelui. Căsătoria schimba autoritatea tatălui (auctoritas) cu cea a soțului.

Totuși, femeia romană nu este disprețuită și închisă în casă, ca în Grecia, ci putea să plece
din casă. Ea are sarcina de a se îngriji de treburile casei, folosindu-se de munca sclavilor.
Singura „muncă” pe care o desfășura avea rădăcini nobile și ascentrale: toarcerea lânii.

Sarcina femeii romane este de a da naștere unor moștenitori (băieți) prin care se perpetuează
numele și averea familiei. Spre sfărșitul Republicii, femeia se emancipează, devine stăpâna
bunurilor sale, acordă o atenție sporită îngrijirii frumuseții ei și educației intelectuale.

6
 În societetea sclavagistă romană nu se poate vorbi de o emancipare a femeii sau de o deplină
egalitate cu bărbatul. Pe timpul lui Cato cel Bătrân adulterul era considerat o crimă, iar legea
îi dădea soţului lezat dreptul de a o pedepsi cu moartea.

La începutul epocii imperiale situaţia apare schimbată întrucât adulterul începe să fie
generalizat şi dintr-o parte şi din cealaltă, încât ameninţa profund temeliile familiei.

III. Copilul în dreptul roman

În familiile romane, se nășteau un număr mare de copii, dar populația nu creștea

corespunzător datorită ratei ridicate a mortalității infantile (circa 45%) și speranței scăzute de
viață (doar circa 36% din populație trece de 15 ani, 33% depășește 30 de ani și 20% ajunge la
60 de ani). Copilul reprezenta pentru roman în primul rând un moștenitor, pentru că
împiedica stingerea numelui unei familii. Dacă acesta nu exista era adoptat de către pater
familias un băiat în urma unui proces complicat (adoptio).

III.1. Capacitatea juridică

 Capacitatea juridică pe care o are o persoană, poate fi definită ca o categorie ce

desemnează aptitudinea, posibilitatea de a avea drepturi în raporturi juridice
concentrate.

III.1.1. Capacitatea juridică a copilului

 În societeatea romană putem vorbi despre o capacitate juridică deplină a copilului.

 La opt sau nouă zile de la naşterea copilului, după ce tatăl îl recunoştea şi avea loc
ceremonia purificării.

 Când împlinea 7 ani, băiatul îşi urma tatăl iar fetele mama, în activităţi zilnice ale
casei.

 Ajuns la vârsta de 17 ani copilul era înscris în listele cetăţenilor, avea drept de vot şi
era apt pentru serviciul militar.

III.2. Puterea părintească

Caracterele puterii părinteşti:

-aceasta era perpetuă;

7
-avea un caracter nelimitat (şeful de familie dispunea în mod liber de persoana fiului şi de
bunurile acestuia);

-pater familias avea drept de viaţă şi de moarte, dreptul de abandon şi dreptul de a-l vinde pe
fiu.

III.3. Educaţia copiilor

III.3.1. Evoluţia pregătirii şcolare

 La începutul republicii romane, educaţia copiilor a fost realizată în totalitate de

către părinţii lor. Un copil este crescut de mama sa până la vârsta de 7 ani, după care
instruirea copilului intră în atribuţiile lui pater familias.

   Odată cu creşterea teritoriului roman cei bogaţi au început treptat să-şi trimită
copiii la şcoli unde aveau ca profesori sclavi educaţi greci. 

 Spre sfârşitul republicii romane nivelul pregătirii şcolare a început să se

îmbunătăţească, inclusiv,  prin apariţia unei forme de învăţământ superior.

III.3.2. Organizarea şcolară

   Cursurile începeau dimineaţa devreme şi durau 6 ore, cu o pauză pentru masa de

prânz.

   Anul şcolar începea în martie .

Educaţia şcolară se derula în trei etape

1. cursul primar – la această educaţie de bază au participat fete şi băieţi cu vârsta între 7 şi
10 ani;

 2. cursul secundar - la vârsta de 12 ani educaţia şcolară se încheia pentru toate fetele şi
pentru cei mai mulţi dintre băieţi.

3.  cursul superior – de la vârsta de 16 ani băieţii copiii familiilor nobile frecventau şcolile de
retorică.

IV. Căsătoria4

4
Justinian definea căsătoria ca fiind: ”unirea bărbatului cu femeia, care constă într-o comunitate de viață de
nedespărțit.”
Modestin: ” unirea bărbatului cu femeia, realizând o comunitate pentru întreaga viață prin împărtăşirea
dreptului divin și uman”.

8
 La origine, căsătoria romană se realiza prin trecerea femeii sub puterea bărbatului, reflex al
spiritului individualist, generat de proprietatea privată. În epoca veche acest tip de căsătorie
se practica în exclusivitate. Juriştii defineau ca pe o uniune a soţilor cu scopul de a procrea,
concept care în epoca clasică se va modifica prin considerarea căsătoriei ca o uniune pe viaţă:
“matrimonio est conjunctio mores et faemine”. Căsătoria era de doua feluri:

a) Cum manu – care se realizează în trei forme:

• Confarreatio - rezervată patricienilor cu prezenţa viitorilor soţi, a lui pontifex maximus, a

flaminului lui Jupiter şi a 10 martori. Neavând acces la acest tip de căsătorie, plebeii trăiau în
uniuni nelegitime.

• Usus - Pentru a permite şi plebeilor să dobândească puterea asupra femeii, s-a creat
căsătoria numită usus, care consta în coabitarea vreme de un an a celor doi viitori soţi.

• Coemptio - va apare mai târziu, pentru surmontarea inconveniențelor ce decurgeau din cele
2 tipuri de căsătorie: confarreatio şi usus. Coemptio se realizează printr-o vânzare fictivă a
viitoarei soţii către viitorul soţ.

b) Sine manu - era căsătoria care se realiza prin instalarea femeii în casa bărbatului, urmată
de o petrecere. Era frecventă redactarea unui înscris (instrumentum datale). Fiind mai simplă,
a ajuns în cele din urmă unicul mod de a încheia o căsătorie. Ea a impus idei noi în relaţiile
dintre soţi, inclusiv tendinţa spre egalitate între aceştia.

IV.1. Condiţiile de fond ale căsătoriei romane erau:

• Connubium, care desemna aptitudinea unei persoane de a se căsători conform lui Jus civile.
Termenul are două înţelesuri: unul larg, referitor la capacitatea generală de a contracta
căsătoria (jus nuptiae), şi altul restrâns, referitor la capacitatea relativă, la aptitudinea legală
de a încheia căsătoria (justum matrimonium).

• Consimţământul (affectio maritalis)

Se cerea consimţământul soţilor când aceştia erau sui juris; când erau alieni juris (cazurile
cele mai frecvente), se ţinea cont de consimţământul celor doi pater familias: consimţământul
soţilor nu conta. În epoca clasică se va cere şi consimţământul celor doi soţi, chiar daca erau
alieni juris. In timpul lui Augustus / 736 e.n./, cei doi soţi alieni juris se puteau adresa
magistratului când considerau că refuzul ascendenţilor nu era motivat (Lex Iulia de
maritandis ordibius).

9
• Vârsta necesară căsătoriei a fost fixată la 12 ani pentru fete şi 14 ani pentru băieţi, în timpul
lui Justinian. Anterior, era apreciată de părinţi (ex habitus corporis), având în vedere
finalitatea căsătoriei,procrearea. Căsătoria era precedată de logodna (sponsalia) care consta
într-o promisiune solemnă (sponsio), o formă de contract verbal. Cel ce rupea logodna trebuia
să plătească despăgubiri iar mai târziu va pierde numai darurile de nuntă.

Efectele căsătoriei -erau diferite în funcţie de modul în care aceasta se încheia.

La căsătoria cu manus, soţia rupea relaţiile de rudenie (agnatiune) cu propria familie şi

trecea sub puterea bărbatului, fiind considerată fiica acestuia. Femeia nu avea bunuri, acestea
intrând în proprietatea soţului. Cognațiunea nu se stingea, femeia păstrând numele gentilic.
Faţă de copiii ei, femeia era considerată ca o soră (loco sororis). Soţia în manu putea face
obiectul revendicării şi a părăsirii noxale.

În căsătoria sine manu femeia nu-si părăseşte propria familie, ea rămânând şi după căsătorie
sub tutela sau autoritatea lui pater familias. În ambele tipuri de căsătorie femeia era obligată
să coabiteze cu soţul la domiciliul acestuia, îi datora respect (reverentio), credinţă (pudicitia),
iar acesta trebuia să o ocrotească şi să-i apere interesele.

Situaţia copiilor față de părinţi era aceeaşi în ambele feluri de căsătorie. Pentru a dovedi
agnaţiunea faţă de mama, aceasta trebuia să dovedească faptul ca l-a născut ceea ce nu era
prea greu. Stabilirea paternităţii se făcea pe baza a doua prezumţii:

• copilul născut după 6 luni de la căsătorie şi cel mult 10 luni de la desfacerea acesteia, se
considera conceput în timpul căsătoriei (exiustis nuptis);

• copilul născut în timpul căsătoriei se presupune că are ca tată pe soţul mamei.

IV.2. Adopțiunea

Adopţiunea, era un mod artificial de creare a puterii părinteşti şi consta în trecerea unui fiu
de familie în puterea altui pater familis. Instituţia, creată de jurisconsulţii romani prin
interpretarea dispoziţiilor din L.XII.T. privitoare la vânzarea fiului de familie, reflecta
preocuparea romanilor pentru a asigura un moştenitor care să ducă mai departe sacra privata
(sfănta proprietate). Adopţiunea se realiza prin adopţiunea propriu zisă şi prin adrogatiune, în
doua faze: în prima fază au loc trei vânzări şi două dezrobiri succesive, iar faza a doua consta
într-un proces fictiv (in jurecessio).

Actul adopţiunii presupunea existenţa unor condiţii de fond:

10
-adoptantul trebuia sa fie pater familis;

-era necesar consimţământul adoptantului ca şi al lui pater familias al adoptatului;

-o diferenţă de vârstă între adoptant şi adoptat de cel puţin 18 ani.

Adoptatul devenea agnat cu agnaţii adoptantului şi totodată, cognat fictiv: rudenia civilă cu
vechea familie înceta păstrându-se doar rudenia de sânge. Adoptatul dobândea dreptul la
moştenire în noua familie, dar îl pierdea faţă de familia originară.

IV.3. Legitimarea

Legitimarea în perioada clasică şi postclasică, când credinţa devine monoteistă, creştină,

dreptul creştinesc nu agrea uniunile nelegitime, considerându-le imorale,şi a dat părintelui
posibilitatea să dobândească puterea părintească (patria potestas) asupra copilului născut din
concubinaj, prin legitimaţiune (legalizarea situaţiei). Legitimațiunea se realiza prin:

 căsătoria părţilor care încheiau instrumentum datale, lipsa de împotrivire a copilului

ce urma a fi legitimat şi condiţia ca justanuptiae să se fi putut încheia în momentul
concepţiei (copii născuţi din incest sau adulter erau excluşi);
 prin rescript imperial. Justinian a oferit posibilitatea legitimării şi atunci când nu se
putea realiza căsătoria părţilor (mama decedase sau se recăsătorise cu altcineva);
 prin oblatiune făcută în faţa curiei: părintele dăruia fiului 25 iugare de pământ pentru
a se înscrie între curiali sau decurioni, ori înzestra fiica cu pământ şi o mărita cu un
decurion.

Emanciparea era unul dintre modurile de stingere a puterii părintești. Printre moduri de
stingere a acestei puteri menţionăm:

Incă înainte de perioada lui Marcus Aurelius se facea ânregistrarea nașterilor (n.a.).

- moartea fizică lui pater familias sau a persoanei in potestas şi moartea civilă (capitis
deminnutio);

- captivitatea;

- căsătoria cu manus a fiicei;

- adopţiunea;

- dobândirea de către copil a unor înalte funcţii civile (consul) sau religioase (episcop);

11
- pedeapsa pentru o vină a părintelui;

- părăsirea pruncilor.

Emanciparea se realizează tot în două faze: trei vânzări şi două dezrobiri, urmate de o
dezrobire vindictă.

După emancipare, fiul devenea persoana sui jure şi putea încheia acte juridice, legăturile
agnatice cu familia încetau, păstrându-şi doar cele de sânge. De asemenea, conform lui jus
civile pierdea dreptul la moştenire faţă de autorul său. Ulterior, pentru a veni în sprijinul
emancipatului, pretorul a făcut anumite reforme, prin care emancipatul va putea fi chemat la
moştenire în calitate de cognat alături de cei rămaşi în puterea părintească.

V. Divorțul

Sub forma căsătoriei cum manu, era imposibil ca o femeie să divorțeze de soțul ei, în timp
ce, dimpotrivă, bărbatul exercita o astfel de autoritate asupra femeii, astfel încât ea să poată fi
pur și simplu respinsă. Până în secolul al III-lea î.Hr., singura condiție era să existe o greșeală
comisă de femeie și să fie judecată de un consiliu de familie format din rudele soțului ei. În
tabelele XII ( 451 - 450 î.Hr. ) există o urmă a acestei proceduri în care se spune că soțul ar
putea cere femeii cheile casei: claves ademit, exegit privându-o de calitatea ei de doamnă a
casei. În 307 î.Hr , cenzorii au demis un senator din funcția sa pentru că și-a expulzat soția
fără judecata prealabilă a rudelor; și după un secol în 235 î.Hr. , senatorul Spurius Cervilio
Ruga este blamat de senatori pentru că și-a expulzat soția doar pentru că nu i-a dat copiii.

De-a lungul timpului, aceste reproșuri pentru o astfel de conduită superficială în avansarea
respingerii soției nu mai apar și într-adevăr divorțurile sunt puse în practică din cele mai
banale motive, cum ar fi ieșirea pe stradă fără un voal care să-i acopere fața. Prin urmare,
orice pretext era suficient pentru a putea dizolva o căsătorie din partea soțului; odată cu
introducerea căsătoriei sine manu , femeia, dacă era încă sub protecția rudelor sale, ar putea fi
adusă înapoi de către fostul ei soț, dar dacă ar fi fost orfană și, prin urmare, sui iuris , și ea ar
putea să se elibereze de soț .

Totuși, în epoca republicană, opinia publică a judecat în mod greșit femeia care se
despărțise de soțul ei, după cum reiese din inscripțiile funerare, unde este citat ca o
caracteristică lăudabilă a decedatului că a fost într-o viață univocă , căsătorită cu un singur
bărbat.

12
 O mare difuzie a divorțurilor s-a produs la Roma odată cu emanarea de către August a lex
de ordinibus maritandis care viza mai presus de toate reducerea scăderii nașterilor în clasa
aristocratică , fără a-și face griji cu privire la divorțuri, care ar putea fi într-adevăr văzute ca o
ocazie pentru mai asortate și mai prolifice și să interzică ruperea logodnei, un instrument
folosit de majoritatea pentru a scăpa de nuntă. Dacă Augustus nu a pus capăt divorțurilor,
totuși, el era îngrijorat de a da reguli. Voința unuia dintre cei doi soți a fost încă suficientă
pentru a divorța, dar împăratul a stabilit că acest lucru ar trebui să aibă loc în prezența a șapte
martori și că un liber va notifica părții interesate în scris.

Ulterior, același Augustus a dorit ca femeia repudiată să poată, în cazul în care contractul
de căsătorie a fost neglijat, să-i ceară zestrea prin acțiune civilă ( actio rei uxoriae ), fără a
aduce atingere dreptului judecătorului de a reține în favoarea fostului -sotul acea parte a
zestrei care a servit la sprijinirea copiilor rămași cu el ( propter liberos ) și că pentru daunele
pe care femeia le-a provocat pentru deșeuri ( propter impensas ), pentru jaf ( propter amotas )
sau pentru conduită imorală ( propter mores ). Protecția zestrei femeii fusese întotdeauna
luată în considerare de Augustus în lumina politicii sale de creștere a natalității: o femeie
divorțată care încă se afla în posesia zestrei sale se putea recăsători mai ușor. Dar a existat și
un efect care nu fusese luat în considerare: în sensul că soții adesea lacomi nu divorțau pentru
a nu-și pierde zestrea, dar instituția familiei care era menținută doar pentru interes era
iremediabil în criză.

O altă consecință, acest spirit pernicios al căsătoriei, așa cum a remarcat Horace , a fost că
supunerea, nu numai economică soțului ei, femeia cu o zestre bogată („... are regit virum
coniunx”) l-a obligat să rămână formal unit dar numai până când a divorțat după ce a găsit o
femeie și mai bogată.

VI. Sărbătorile familiale

Cele mai importante sărbători ale romanilor erau :

 Liberalia - ziua când unul din băieţi îmbracă toga virilis5;

 Sponsalia - ziua când unul dintre copii, băiat sau fată încheie logodna;

5
Toga, o îmbrăcăminte distinctă a Romei antice, era o cârpă de 20 de metri înălțime, care era înfășurată în
jurul corpului și purtată, în general, peste o tunica. Toga era din lână, iar tunica sub ea era adesea făcută din in.
După secolul al 2-lea î.Hr., toga era o îmbrăcăminte purtată exclusiv de bărbați și numai cetățenii romani aveau
voie să poarte toga.

13
  Nuptiae – căsătoria;

 Parentalia şi Feralia sărbătorile consacrate cultului morţilor;

 Rosalia sau Rosaria sărbătorile trandafirilor când membrii familiilor duceau

trandafiri la morminte.

Toate aceste sărbători aveau un pronunţat caracter religios iar locul principal îl
ocupa cultul divinităţilor protectoare ale casei : penatii si larii.

 Penatii erau zeii protectori ai cămării de provizii;

 Larii erau divinităţi protectoare ale casei şi ale familiei în general.

VII. Ritualurile funerare

Vechii romani au acordat o atenție deosebită ritualurilor funerare, deoarece ei credeau că

sufletele celor care nu erau îngropați nu erau primite în locașurile morților și rătăceau timp de
100 de ani de-a lungul râului Styx înainte de a putea să-l treacă. Sufletul putea să-și găsească
odihna numai atunci când corpul celui decedat a fost înmormântat în mod corespunzător.
Dacă acest lucru nu a fost făcut, cei vii erau bântuiți de mort, nefericirea acestuia aducând și
nefericirea altora.

Pregătirea morții a jucat un rol important în funerariile romane. Era datoria membrilor de
familie de a fi prezenți la căpătâiul muribundului, pentru ca atunci când acesta era aproape de
momentul morții să fie ridicat și așezat pe pământul gol, iar una dintre cele mai apropiate
rude să-i culeagă ultima suflare cu un ultim sărut înainte de a-i închide ochii. După aceasta,
toți cei prezenți îl strigau pe mort pe nume cu voce tare prin așa numita conclamatio ( în
vremurile noastre această tradiție se regăsește la moartea unui Papă, când pontiful este numit
de 3 ori pe numele său creștin).

Urmează pregătirea corpului pentru înmormântare. Femeile din casă sau oamenii care
aveau această ocupație spălau corpul cu apă, îl ungeau cu ulei parfumat și îl îmbrăcau în cele
mai bune haine. Apoi, cadavrul era expus în atrium pe un catafalc presărat cu flori, cu
picioarele îndreptate spre ușa exterioară. Erau puse sub limbă și pe ochi monede cu care cel
decedat să poată plăti trecerea prin lumea morților.

14
 Perioada în care un mort era afișat depindea în mare parte de poziția sa socială. Un om sărac
era îngropat, de obicei, în aceeași zi când a murit, în timp ce împărații au fost expuși timp de
până la o săptămână.

Vechile familii patriciene, precum şi mai târziu ale celor bogaţi şi-au construit morminte de
dimensiuni mai mari pentru toţi membrii lor. Ele aveau diferite forme arhitectonice ( altare,
capele, mausolee, turnuri). Adeseori în jurul mormântului se amenaja o grădină împrejmuită
de un zid, se cultivau legume, dar mai ales flori, precum şi viţă-de-vie din care se făcea un
umbrar sub care aveau loc banchetele funebre periodice.

VIII. Familia în alte civilizații

 MESOPOTAMIA

Informațiile cele mai ample despre familie ni le furnizează Codul lui Hamurabi.

-tatălui putea să îşi vândă copiii ca sclavi;

-acesta nu putea să își dezmoștenească copilul decât în cazuri grave și printr-o decizie a
tribunalului;

-se practica monogamia, însă dacă soția nu a avut copii, soțul putea să își ia o a doua soție;

-sclava care dăruia stăpânului un copil, devenea liberă.

-soția adulterină era pasibilă de pedeapsa capitală.

 EGIPTUL ANTIC

-dota trebuia să formeze un patrimoniu familial, o garanție materială a viitorului cămin;

-exista obiceiul ”căsătoriei de probă”: dacă după un an de conviețuire căsătoria era desfăcută
din vina unui soț sau din nepotrivire de caracter, soția se întorcea la părinții ei, luându-și
întreaga dotă;

- femeii i se respecta dreptul de proprietate și zestre; ea era numită ”stăpâna casei”; când
rămânea văduvă devenea de drept capul familiei.

 JAPONIA

-nașterea unui copil era ținută, un timp, în secret;

15
-vârsta majoratului era fixată la 13 ani,iar pentru fiii samurailor la 15;

-căsătoria era aranjată de părinți, dar la țară aveau loc și ”căsătorii pe furate”, funcționând de
asemenea și ”căsătoria de probă”;

-căsătoria nu se considera consumată decât la nașterea primului copil;

-soțul avea dreptul să își bată soția, dar dacă îi provoca o rană era pedepsit aspru.

 GRECIA

-la vârsta de 20 de ani, după ce își termina stagiul militar, tânărul se putea căsători,iar fetele
se măritau de obicei la 14-15 ani;

-căsătoria era hotărâtă de parinţii tinerilor şi consta într-un ritual foarte simplu: în prezența
familiei și a unor martori, cei doi tineri își dădeau mâna, în timp ce mirele și tatăl fetei își
declarau consimțământul oral, fără niciun act scris;

-femeia nu avea un statut juridic, zestrea femeii era administrată de soț. Acesta își putea
repudia soția oricând, fără a trebui să invoce un motiv, fiind obligat de lege să o repudieze
dacă se dovedise adulteră;

-în oraș femeile nu ieșeau decât rar, și întotdeauna însoțite de sclave.

IX. Reglementări privind familia în noul cod civil

Noul Cod Civil aduce o serie de noutăţi care protejează în special familia. Cele mai
importante vor fi enumerate în ceea ce urmează:

 soţii trebuie să participe la cheltuielile legate de căsătorie, ei fiind obligaţi să

contribuie proporţional cu mijloacele fiecăruia;

 mai există şi convenţia civilă care este un contract semnat înainte de căsătorie;

 logodna devine o instituţie recunoscută de stat;

 persoanele logodite vor avea drepturi precum cele căsătorite, după o perioada de
convieţuire;

 în cazul în care cuplul se desparte, logodnicii vor avea dreptul să împartă bunurile
dobândite;

16
  convenţiile civile îi vor lăsa pe soţi să îşi aleagă viitorul financiar: comun sau separat;

 introducerea divorţului pe cale administrativă cu condiţia ca soţii să nu aibă copii

minori, născuţi din căsătorie sau adoptaţi. Acest divorţ se va face la primărie, pe cale
adminstrativă şi nu în instanţă;

 partenerii pot decide ca în caz de divorţ să nu împartă anumite bunuri sau să îşi
negocieze  o eventuală pensie alimentară;

 în ceea ce priveşte situaţia minorilor în caz de divorţ regula este că după divorţ
părinţii vor avea prin lege custodia comună a minorilor rezultaţi din căsătorie;

 Codul Civil prevede că părintele care părăseşte căminul conjugal fără un motiv
întemeiat să piardă custodia copiilor.  

X. Concluzii

Romanii sunt cei care ne-au oferit un prim exemplu de familie, familie care avea la bază
anumite reguli, anumite tradiţii specifice perioadei la care facem referire, tradiţii care s-au
menţinut chiar până în zilele noastre. Familia romană era instituția de bază a poporului
roman, aceasta a transmis moralitatea și statutul social de-a lungul generațiilor.

Din cele mai vechi timpuri, familia era baza tuturor relațiilor sociale și personale în Roma
Antică ajungând să influențeze activitățile publice și politice. Romanii aveau valori morale
tipice unei societăți agrare conservatoare cu puternice legături familiale. Ei munceau din
greu, se bazau pe propriile puteri, fiind foarte precauți, asumându-și responsabilitățile și
împotrivindu-se inamicilor. Prețuiau virtuozitatea, curajul fizic și moral potrivit unui bărbat
(vir). Stresul asupra responsabilităților familiale era evident datorita ideii de pietas, credință
prin care toate familiile romane datorau loialitate autorității familiei și zeilor.

La fel, fides (buna credință), crea din cuvântul unui roman juramântul său- atât în viața
publică cât si în cea particulară. Familia romană reflecta natura patriarhală a statului roman
prin dreptul de viață și de moarte pe care-l avea tatăl (paterfamilias) asupra soției și copiilor
pe care îi putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavi.

17
 Fiind considerată o ,,celulă” a societăţii, putem concluziona că familia a avut un rol extrem
de important în evoluţia istorică a Imperiului Roman, reprezentând unul din stâlpii societăţii
acelei vremi, alături de lege.

XI. Bibliografia

a) Tratate, cursuri și monografii

- Drept roman, Prof. univ. dr. EMIL MOLCUŢ

-Drept privat roman, Lect. dr. ARAT GHEORGHE TEODOR

b) Articole și studii de specialitate

- Sâmbrian Teodor, Principii, instituții și texte celebre în dreptul roman, București, Casa de
editură și presă Șansa S.R.L, 1994

c) Internet

https://istorie-edu.ro/istoria-universala/roma-antica/familia.html

https://koaha.org/wiki/Divorzio_romano

https://istorie-edu.ro/istoria-universala/roma-antica/funeraliile.html

18