Drept civil roman.

Persoane (II)

4. Familia romană

4.1. Noţiunea de familie

4.1.1. Noţiunea de familie desemnează fie totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea

 cuiva, fie un grup de persoane aflate sub aceeaşi putere, fie totalitatea persoanelor şi bunurilor
Noţiunea de aflate sub puterea lui pater familias. Aşadar, încă de la origine, familia romană avea un
familie
caracter patriarhal, întemeindu-se pe autoritatea exercitată de către pater familias (şeful
familiei) asupra bunurilor şi persoanelor aflate în puterea sa.
În epoca foarte veche romanii nu făceau vreo distincţie între proprietate şi familie.
Puterea-proprietate şi puterea-familie erau desemnate printr-un singur termen – manus.
Cu timpul, puterea unică, exercitată de către şeful familiei asupra persoanelor şi
bunurilor, se dezmembrează în mai multe puteri distincte, desemnate prin termeni precişi.
Astfel, cuvântul manus îşi restrânge sfera şi desemnează numai puterea exercitată de către
bărbat asupra soţiei. Puterea asupra descendenţilor este desemnată prin termenul patria
potestas, cea asupra sclavilor prin dominica potestas, iar cea asupra altor lucruri prin
dominium.
4.1.2. Persoane sui iuris şi alieni iuris. Persoanele care se află sub puterea cuiva se
 numesc alieni iuris, iar cele care nu se află sub vreo putere se numesc sui iuris. Numai pater
Persoane sui
iuris şi familias era persoană sui iuris, deoarece copiii şi soţia se aflau sub puterea sa. La moartea lui
alieni iuris pater familias, soţia şi copiii deveneau la rândul lor sui iuris. Menţionăm că pater familias nu
înseamnă tată de familie, ci şef de familie. Astfel, chiar şi un copil putea să fie pater familias
căci familia era înţeleasă nu numai ca o comuniune de viaţă, ci şi ca un grup de bunuri, iar
copilul era pater familias în sensul că avea anumite bunuri în proprietate.

4.1.3. Rudenia. La romani rudenia era de două feluri:

 - agnaţiunea;
Rudenia la
- cognaţiunea.
romani
Agnaţiunea (rudenia civilă) este legătura dintre persoanele care se află în prezent, s-au
aflat în trecut ori s-ar fi putut afla sub aceeaşi putere.
 Cognaţiunea (rudenia de sânge) este legătura dintre cei care au un autor comun,
indiferent dacă se află ori nu sub aceeaşi putere.
Aşa de pildă, fratele şi sora sunt agnaţi, deoarece se află sub puterea tatălui lor, dar
sunt în acelaşi timp şi cognaţi, deoarece au un autor comun. După căsătorie, însă, sora va trece
sub puterea bărbatului, aşa încât încetează de a mai fi agnată cu fratele ei, dat rămâne totuşi
cognată cu el, deoarece agnaţiunea îşi are temeiul în ideea de putere, pe când cognaţiunea
chiar în natură.
Pe lângă cognaţiunea reală, romanii au cunoscut şi cognaţiunea fictivă. Cognaţiunea
fictivă izvorăşte din regula potrivit căreia toţi agnaţii sunt cognaţi. În această situaţie se află
adoptatul faţă de membrii familiei adoptantului. Trecând sub puterea adoptantului, adoptatul
devine agnat cu membrii familiei acestuia şi, totodată, în virtutea regulii de mai sus, devine şi
cognat, deşi nu este rudă de sânge cu ei. Prin urmare, dacă toţi agnaţii sunt cognaţi, trebuie să
admitem că nu toţi cognaţii sunt rude de sânge (cognaţi fictivi).
La origine numai agnaţii se moşteneau între ei simplii cognaţi neavând vocaţie
succesorală dar, în final, pe baza unor reforme ale pretorului şi ale împăraţilor, cognaţiunea a
devenit fundamentul moştenirii.

4.2. Puterea părintească

 4.2.1. Puterea părintească (patria potestas) este exercitată de către pater familias
Puterea
părintească asupra descendenţilor săi: fii, fiice şi nepoţi din fii (nepoţii din fiice se află sub puterea tatălui
Noţiune
lor).
Pater familias poate fi tată, bunic sau străbunic: câtă vreme bunicul trăieşte, nepoţii
din fii, împreună cu părinţii lor, se găsesc sub aceeaşi putere, ca persoane alieni iuris.

4.2.2. Caracterele puterii părinteşti. Puterea părintească era perpetuă, astfel încât
 fiul de familie rămânea persoană alieni iuris până la moartea lui pater familias, indiferent de
Caractere
vârsta lui. Puterea părintească avea şi un caracter nelimitat, în virtutea căruia şeful de familie
dispunea în mod liber atât de persoana fiului, cât şi de bunurile pe care acesta le dobândea.
Caracterul nelimitat al puterii părinteşti se exprima în dreptul de viaţă şi de moarte (ius vitae
necisque), dreptul de abandon şi dreptul de a-l vinde pe fiu. Potrivi Legii celor XII Table,
vânzarea fiului era valabilă pe termen de cinci ani, după care acesta revenea sub puterea lui
pater familias. După a treia vânzare, fiul ieşea definitiv de sub puterea părintească (si pater
filium ter venum duuit, filius a patre liber esto).
 Puterea părintească era nelimitată şi cu privire la bunurile dobândite de către fiul de
familie. Fiul putea dobândi anumite bunuri, dar nu pentru sine, ci pentru pater familias. El nu
încheia acte în nume propriu, căci nu avea capacitate. Încheierea actului se făcea
împrumutând personalitatea lui pater familias.
În dreptul clasic, puterea părintească asupra fiului a cunoscut o serie de îngrădiri; (tatăl
care îşi ucide fiul este pedepsit, iar vânzarea fiului dispare din practică).
Totodată, în condiţiile dezvoltării economiei de schimb şi a sporirii ritmului afacerilor,
s-a admis că fiul se poate obliga, în anumite cazuri, potrivit dreptului civil, obligându-l în
acelaşitimp şi pe pater familias potrivit dreptului pretorian.
Începând cu epoca lui August s-a admis că fiii de familie soldaţi pot avea bunuri
proprii (peculium castrense).
4.3. Căsătoria

 4.3.1. Modul natural de creare a puterii părinteşti este căsătoria şi constă, la

Căsătoria
Forme origine, în trecerea femeii sub puterea bărbatului. Ca şi alte forme de comunitate socială,
căsătoria a apărut ca un reflex al spiritului individualist, generat de proprietatea privată.
În epoca veche se practica, în exclusivitate, căsătoria cu manus, caracterizată prin
căderea femeii în puterea bărbatului, cu rolul de a-i crea moştenitori supuşi, la rândul lor,
aceleiaşi puteri.
Către sfârşitul republicii, în condiţiile “revoluţiei economice“, întreaga structură
socială, inclusiv familia, îşi va transforma fizionomia. Astfel, căsătoria cu manus, apărută în
condiţiile Romei primitive, cade cu timpul în desuetudine, locul ei fiind luat, în mod treptat,
de căsătoria fără manus în care femeia nu mai cădea sub manus al bărbatului, ci rămânea sub
puterea tatălui ei.

4.3.2. Formele căsătoriei cu manus. Puterea bărbatului asupra femeii era dobândită
 în trei forme: confarreatio, usus şi coemptio.
Formele
casatoriei Confarreatio este o formă de căsăstorie rezervată patricienilor, căci presupunea
cu manus
prezenţa viitorilor soţi, a lui pontifex maximus, a preotului lui Jupiter, precum şi a 10 martori.
Pentru a da şi plebeilor posibilitatea de a dobândi manus, a fost creată căsătoria usus, care se
realizează prin coabitarea timp de un an a viitorilor soţi.
În fine, coemptio este o formă ceva mai recentă de căsătorie, şi constă dintr-o
 autovânzare fictivă a viitoarei soţii către viitorul soţ.
Căsătoria
fără
manus
 4.3.3. Căsătoria fără manus. Căsătoria fără manus se forma prin instalarea femeii în
casa bărbatului (deductio mulieris in domum mariti), cu care ocazie se organiza o petrecere.

4.3.4. Condiţiile de fond ale căsătoriei. Condiţiile de fond ale căsătoriei sunt
comune; şi la căsătoria cu manus şi la cea fără manus, viitorii soţi trebuiau să îndeplinească
 trei condiții: vârsta, consimţământul şi connubium.
Condiţiile de
fond
a) Vârsta. Deşi au existat unele controverse, s-a admis că fetele se pot căsători la 12
ani, iar băieţii la 14.
b) Consimţământul (affectio maritalis). La origine, se cerea consimţământul
viitorilor soţi numai dacă erau persoane sui iuris. Pentru persoanele alieni iuris era suficient
consimţământul şefilor de familie. În epoca principatului, consimţământul viitorilor soţi era
cerut chiar dacă aceştia se aflau sub patria potestas.
c) Connubium. În sens obiectiv, connubium desemnează capacitatea unei persoane de
a se căsători conform dreptului civil (ius connubii).
În sens subiectiv, connubium desemnează posibilitatea unor persoane determinate de a
se căsători între ele.
Datorită unor piedici la căsătorie, anumite persoane care au ius connubii nu se pot
căsători între ele. Cele mai importante piedici la căsătorie sunt: rudenia şi condiţia socială.
a) Rudenia. Rudenia în linie directă era piedică la căsătorie la infinit, pe când rudenia
colaterală numai până la un anumit grad (în mod excepţional, împăratul Claudiu a admis că se
pot căsători chiar şi colaterali de gradul trei). Precizăm că în această materie nu se face
distincţie între agnaţiune şi cognaţiune.
b) Condiţia socială. Până la începutul principatului nu a fost admisă casătoria dintre
ingenui (cei ce nu au fost niciodată sclavi) şi dezrobiţi.

4.3.5. Efectele căsătoriei. La căsătoria cu manus soţia cădea sub puterea bărbatului,
 fiind socotită ca o fiică a acestuia. Bunurile dotale intrau în proprietatea bărbatului, căci
Efectele
căsătoriei femeia nu putea avea bunuri proprii. Faţă de copiii ei, femeia era socotită ca o soră (loco
sororis). Devenea agnată cu familia bărbatului şi drept urmare, venea la moştenire în această
familie, dar înceta să fie agnată cu familia de origine unde pierdea drepturile succesorale.
Desigur, femeia rămâne cognată cu familia de origine însă, multă vreme, cognaţiunea nu a
generat efecte pe plan succesoral.
La căsătoria fără manus femeia rămânea sub puterea tatălui ei, aşa încât, din punct de
vedere civil, era o străină atât faţă de bărbat cât şi faţă de copii. Nu avea drepturi succesorale
 în noua familie, dar venea la moştenire în familia de origine. Așa cum vom vedea, prin măsuri
ale pretorului ca şi prin reforme imperiale, mama şi copiii rezultaţi din căsătoria fără manus
au fost chemaţi reciproc la moştenire în calitate de cognaţi.

4.4. Adopţiunea

 4.4.1. Adopţiunea este un mod de creare a puterii părinteşti pe cale artificială şi

Adopţiunea
constă din trecerea unui fiu de familie de sub puterea unui pater familias sub puterea altui
pater familias.
Adopţiunea este o creaţie a jurisprudenţei şi se realizează în două faze.
În prima fază au loc trei vânzări şi două dezrobiri succesive. După cea de a treia
vânzare, potrivit Legii celor XII Table, fiul de familie iese definitiv de sub puterea lui pater
familias, aflându-se sub mancipium al cumpărătorului.
În cea de a doua fază, cumpărătorul împreună cu copilul şi adoptantul se prezintă în
faţa magistratului unde are loc un proces simulat. Adoptantul afirmă că fiul de familie este al
său, iar cumpărătorul, care joacă rolul de pârât, nu-l contrazice.
Faţă de tăcerea cumpărătorului, magistratul pronunţă cuvântul addico, ratificând
declaraţia adoptantului.
Actul adopţiunii presupunea şi întrunirea unor condiţii de fond. Astfel, adoptantul
trebuia să fie pater familias; se cerea consimţământul adoptantului ca şi cel al lui pater
familias al adoptatului. Se mai cerea ca între adoptant şi adoptat să existe o diferenţă de vârstă
de cel puţin 18 ani, deoarece romanii considerau că adopţiunea imită natura.
4.4.2. Efectele adopţiunii. Adoptatul devine agnat cu agnaţii adoptantului şi totodată

 cognat fictiv. Rudenia civilă cu familia de origine încetează, dar se menţine rudenia de sânge.
Efectele Adoptatul dobândeşte drepturi succesorale în noua familie, dar pierde aceste drepturi în
adopţiunii
familia de origine.
4.4.3. Adrogaţiunea. În sens larg, în sfera adopţiunii intră şi adrogaţiunea, prin
 intermediul căreia o persoană sui iuris trece sub puterea altei persoane sui iuris.
Adrogaţiunea
Ca şi adopţiunea, adrogaţiunea se făcea în scopul procurării de moştenitori pe cale
artificială, dar se făcea şi în scopuri politice. Astfel, un patrician putea deveni tribun al plebei
dacă era adrogat de către un plebeu.
 4.5. Legitimarea

 Alături de adopţiune, legitimarea este un procedeu de creare a puterii părinteşti pe cale

Legitimarea artificială. Prin legitimare, copiii naturali sunt asimilaţi copiilor legitimi.
Actul legitimării s-a făcut, mai întâi, prin oblaţiune la curie. În acest caz, tatăl trebuia
să-l facă pe fiul său natural membru al senatului municipal (decurion) şi să-i atribuie totodată
o bucată de pământ. Acest procedeu, oarecum ciudat, îşi are originea în faptul că decurionii
erau însărcinaţi cu strângerea impozitelor statului, într-o epocă în care aceste operaţiuni erau
tot mai greu de realizat, datorită decăderii economiei şi lipsei de monedă. Întrucât decurionii
răspundeau cu bunurile proprii dacă nu reuşeau să perceapă suma stabilită, romanii evitau să
intre în rândurile senatului municipal.
Împăratul Constantin a introdus legitimarea prin căsătorie subsecventă; dacă părinţii
naturali se căsătoreau, copilul devenea automat legitim.
Pentru situaţiile în care părinţii naturali nu se mai puteau căsători (ex. unul din ei a
decedat) a fost creată legitimarea prin rescript imperial.

4.6. Emanciparea

 Puterea părintească se putea stinge, în mod necesar, prin moartea lui pater familias,
Emanciparea prin moartea lui filius familiae, prin trecerea fiului sub puterea altui pater familias, prin
capitis deminutio, şi în mod voluntar, prin emancipare.
În epoca veche, fiul de familie, indiferent de vârsta pe care o avea şi de poziţia pe care
o ocupa în viaţa publică, nu putea să încheie acte juridice în nume propriu (avem în vedere
actele de drept privat).
Dacă acest regim juridic era de conceput în condiţiile unei economii închise, odată cu
dezvoltarea economiei de schimb el devine anacronic. Cei bogaţi, în special bancherii şi
negustorii, erau profund interesaţi să încheie acte juridice prin intermediul fiilor de familie,
deoarece ritmul crescând al afacerilor reclama prezenţa unei persoane în acelaşi timp, în
locuri diferite. În scopul soluţionării acestei contradicţii, jurisprudenţa a creat actul
emancipării prin intermediul căruia o persoană alieni iuris devine persoană sui iuris. Și în
cazul emancipării, ca şi în cel al adopţiunii, jurisconsulţii au plecat de la textul din Codul
decemviral cu privire la vânzarea fiilor de familie.
Emanciparea se făcea în două faze.
Prima fază consta din trei vânzări şi două dezrobiri, ca şi la adopţiune.
 Cea de a doua fază a emancipării constă dintr-o dezrobire vindicta. Aşadar, cea de a
treia dezrobire după care fiul de familie ieşea de sub puterea cumpărătorului şi devenea
persoană sui iuris, este concepută ca o fază distinctă.

 Efectele emancipării. Prin emancipare fiul de familie devine persoană sui iuris şi
Efectele
emancipării poate încheia acte juridice în nume propriu. Legăturile agnatice dintre emancipat şi familia sa
încetează, păstrându-se numai rudenia de sânge. Drept urmare, emancipatul, potrivit dreptului
civil, pierde drepturile succesorale faţă de familia de origine. Pentru a veni în sprijinul
emancipatului, pretorul a introdus unele reforme prin care îl cheamă la moştenire, alături de
fraţii săi, în calitate de cognat.

Care sunt condiţiile de fond ale căsătoriei?

5.Tutela şi curatela

5.1. Consideraţiuni generale


Tutela şi Tutela şi curatela sunt instituţii juridice create în vederea protejării incapabililor de
curatela
Noţiune fapt. Nu toţi cei care au personalitate îşi pot reprezenta consecinţele actelor lor, ceea ce ne
determină să facem distincţie între personalitate şi capacitatea de fapt.
În categoria incapabililor de fapt sunt cuprinse persoane ca: femeia sui iuris,
impuberul sui iuris, nebunul, risipitorul etc.
Dacă în dreptul clasic tutela şi curatela au devenit instituţii de protecţie a incapabililor,
la origine ele au fost menite să apere interesele agnaţilor, ca moştenitori prezumtivi.
Menţionăm, în sprijinul acestei afirmaţii, că tutela era acordată de lege moştenitorilor (agnaţii)
chiar în ordinea în care aceştia veneau la moştenire.
Faptul că tutela era instituită numai atunci când interesele agnaţilor erau ameninţate,
rezultă şi din aceea că, potrivit legii, incapabilul care nu avea rude civile nu avea nici tutore.
Evoluţia acestei instituţii este clar înfăţişată în definiţia pe care jurisconsultul Servius
Sulpicius o dă tutelei: tutela est vis ac potestas in capite libero ad tuendum eum qui propter
aetatem sua sponte se defendre nequit (tutela este o forţă sau o putere asupra unei persoane
 libere pentru a proteja pe acela care din cauza vârstei nu se poate apăra singur). Dacă în prima
parte a definiţiei, corespunzătoare vechii concepţii, tutela este definită ca o forţă şi o putere, în
parte a doua, corespunzătoare unei concepţii evoluate, ea ne apare ca o instituţie creată în
interesul nevârstnicului.

5.2. Categorii de tutelă

5.2.1. Categorii de tutelă după criteriul persoanelor. După criteriu persoanelor,
 romanii au cunoscut:
Categorii de
tutelă - tutela impuberului sui iuris;
- tutela femeii sui iuris.
Până la vârsta de 14 ani copilul era pus sub tutelă. Femeia sui iuris, indiferent de
vârstă, era pusă sub tutela agnaţilor, sub motiv că nu este suficient de evoluată pentru a-şi da
seama de consecinţele actelor sale.
Cu timpul, odată cu evoluţia ideilor juridice şi a modului de organizare a familiei,
tutela femeii cunoaşte unele atenuări, pentru ca în final să fie desfiinţată. Astfel împăratul
August a creat ius liberorum, desfiinţând tutela pentru ingenua cu trei copii şi dezrobita cu
patru. În anul 410, printr-un edict dat de împăraţii Teodosiu şi Honoriu, ius liberorum a fost
generalizat, ceea ce echivalează cu desfiinţarea tutelei femeii.

5.2.2. Categorii de tutelă după modul de definire. După modul de definire, tutela
este:
- legitimă;
- testamentară;
- dativă.
Tutela legitimă este acordată agnaţilor, conform dispoziţiilor Legii celor XII Table, iar
tutela testamentară este instituită prin testament fie pentru fiul impuber, fie pentru soţia
căsătorită cu manus.
Prin legea Atilia, dată în secolul II î. Hr., a fost introdusă tutela dativă (dată de

 magistrat) pentru incapabilul fără rude civile, căruia pater familias nu i-a numit un tutore prin
Administrareatestament.
tutelei
5.2.3. Administrarea tutelei. Administrarea tutelei se realizează prin două procedee:
- negotiorum gestio;
- auctoritatis interpositio.
 Prin negotiorum gestio sunt administrate bunurile pupilului care nu se poate exprima
corect (infans). Este vorba de copilul cu vârsta de până la șapte ani.
Tutorele putea încheia orice act cu privire la bunurile pupilului, inclusiv acte de
înstrăinare. Actele erau încheiate în numele tutorelui, dar, la sfârşitul tutelei, între pupil şi
tutore intervenea o reglementare de conturi (dare de socoteli).
Auctoritatis interpositio este un procedeu utilizat în vederea administrării bunurilor
pupilului care a depăşit vârsta de 7 ani. Actele sunt încheiate de către pupil, în prezenţa
tutorelui. Tutorele asistă la încheierea actelor pentru a completa personalitatea pupilului.

5.3. Curatela

Curatela
Categorii
Dacă tutela a fost creată în scopul protejării celor loviţi de o incapacitate pe care
romanii o considerau firească, instituţia curatelei era menită să-i protejeze pe cei loviţi de
incapacitate în mod accidental.
Cele mai importante categorii ale curatelei sunt: curatela nebunului, cunoscută încă din
epoca Legii celor XII Table, curatela prodigului (risipitorul) şi curatela minorului de 25 de
ani, introdusă prin legea Plaetoria. Curatela minorului de 25 de ani a fost aplicată la origine
numai în două cazuri, dar mai târziu s-a generalizat.
Curatela este administrată prin negotiorum gestio, iar obligaţiile născute cu ocazia
administrării bunurilor incapabilului sunt sancţionate prin acţiunile proprii gestiunii de
afaceri.
Din punct de vedere al modurilor de deferire, curatela este legitimă şi dativă. Romanii
nu au admis curatela testamentară (curator testamento non datur).

Care este clasificarea tutelei?

 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Anghel Ion, Dreptul roman, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
2. Ciucă Valerius, Lecţii de drept roman, vol.I, Editura Polirom, Bucureşti, 1998;
3. Instituţiile lui Justinian, Editura „Lumina Lex", Bucureşti,
2002;
4. Hanga Vladimir, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1978;
5. Hanga Vladimir, Mircea Dan Bocşa, Curs de drept privat roman, Ediţia a Iia,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
6. Molcuţ Emil, Drept privat roman, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2004;
7. Ştef Felicia, Dicţionar de expresii juridice latine, Editura „Oscar Prinţ" ,
Bucureşti, 1996;