RAPORTURILE JURIDICE

FAMILIALE

Artur Tarlapan
Doctorand, lector universitar,
USM
Noțiunea și trăsăturile familiei romane.
În concepţia romanilor termenul familia era
perceput în trei sensuri:
- familia ca o totalitate a bunurilor aflate în
proprietatea unei persoane;
- familia ca un grup de persoane aflate în puterea
unei persoane;
- familia ca o totalitate de bunuri şi persoane
aflate în puterea unei persoane.
Noțiunea și trăsăturile familiei romane.
Din cele mai vechi timpuri familia romană era condusă
de cel mai în vârstă bărbat din familie, care purta
numele de pater familias (șef de familie). Membrii
familiei se aflau în puterea lui pater familias.
În puterea lui pater familias se aflau soţia, în cazul în
care căsătoria între aceştia era cum manu, fiii născuţi
din căsătorie, precum şi cei adoptivi, fiicele, până la
căsătorie, soţiile fiilor, nepoţii şi nepoatele din fii,
sclavii, persoanele libere aflate în puterea şefului servi
loco.
Noțiunea și trăsăturile familiei romane.

Persoanele care erau şefi de familie erau numite persoane sui

iuris (persoane de drept propriu, independente). Cei care se
aflau în puterea unui şef de familie se numeau persoane
alieni iuris.
Din cele mai vechi timpuri, pater familias avea drepturi
nelimitate faţă de persoanele din puterea sa, drept de viaţă şi
de moarte.
Pater familias se considera şi acela care nu avea soţie şi copii.
Pentru a se considera pater familias nu era necesară
întemeierea familiei, ci era destulă potenţiala posibilitate de
întemeiere a acesteia.
Rudenia agnată și cognată.
Rudenia agnată sau rudenia civilă (agnatio) – semnifica
legătura dintre pater familias şi cei de sub puterea acestuia.

În raporturile de rudenie agnată accentul era pus nu pe

legăturile de sânge, ci pe legătura juridică dintre pater
familias şi membrii familiei.

Indiferent de rudenia de sânge, se considerau rude agnate cei

care se află în puterea lui pater familias, cei care s-au aflat în
puterea lui pater familias până la decesul acestuia, precum şi
cei care s-ar fi aflat în puterea lui dacă acesta ar fi trăit.
Rudenia agnată și cognată.
De asemenea, rude agnate se considerau şi gentilii
(gentiles), adică persoanele care sunt înrudite între
ele (poartă acelaşi nume, dispun de un cult familial
comun), dar care nu pot dovedi provenienţa directă
dintr-un strămoş.
Rudenia cognată este rudenia bazată pe legătura de
sânge.
Rudenia de sânge poate fi pe linie dreaptă sau linie
colaterală.
Rudenia urmează a fi distinsă de afinitate.
Căsătoria în DPR.
Căsătoria este unirea bărbatului cu femeia, o comunitate
pentru întreaga viaţă, împărtăşirea dreptului divin şi
uman (Modestin).
Romanii au cunoscut două forme ale căsătoriei:
- cu manus (cum manu) – semnifică căsătoria în urma
căreia soţia trecea în puterea soţului sau în puterea lui
pater familias al soţului, după caz.
- fără manus (sine manu) este căsătoria în urma căreia
soţia nu trecea în puterea soţului, ci rămânea, după caz,
fie în puterea şefului său de familie, fie persoană sui
iuris.
Căsătoria în DPR.
Condiţiile de fond ale căsătoriei erau:
- consimţământul
- vârsta
- capacitatea de a încheia o căsătorie (connubium). Nu
aveau connubium - persoanele deja căsătorite, rudele
pe linie dreaptă până la infinit, rudele pe linie colaterală
până la gradul III, văduva în decurs de un an de la
decesul soţului, persoanele din diferite pături sociale,
persoanele de religie diferită, guvernatorii de provincii
în cazul căsătoriei cu femeile provenite din provincia
guvernată, etc.
Căsătoria în DPR.
Condiţiile de formă ale căsătoriei se diferenţiază în
dependenţă de modul de încheiere a căsătoriei. Pentru
căsătoria cum manu:
- confarreatio – ritual religios.
- coemptio – cumpărarea simbolică a femeiei.
- usus - încheierea căsătoriei prin conveţuirea soţilor în
decursul unei anumite perioade timp. Din căsătoria prin
usus a apărut căsătoria sine manu.
Căsătoriile sine manu se încheiau prin simpla convieţuire a
soţilor (honor matrimonii), dacă ambii aveau intenţia de
crea o familie (affectio maritalis).
Căsătoria în DPR.
Relaţiile nepatrimoniale dintre soţi – în căsătoriile cum
manu, soţia trecea în puterea soţului, dacă acesta era
pater familias, şi ocupa locul unei fiice (filiae loco), sau
în puterea sefului de familie al soţului, şi ocupa locul
unei nepoate (neptis loco), iar în căsătoriile sine manu,
soţia rămânea supusă şefului de familie din care provine
sau persoană sui iuris, după caz. Soţii îşi datoreau
respect şi fidelitate reciprocă, soţul participa în judecată
din numele soţiei fără nici o împuternicire specială,
soţiei i se atribuia domiciliul soţului, soţii nu puteau fi
impuşi să mărturisească unul împotriva celuilalt.
Căsătoria în DPR.
Relațiile patrimoniale dintre soți – în căsătoria cum
manu, la soţ sau la şeful lui de familie trecea
patrimoniu soţiei. Tot ceea ce soţia dobândea în
timpul căsătoriei ea dobândea pentru soţ. Soţia
dispunea de drept de moştenire după moartea soţului.
În căsătoria sine manu nu avea loc trecerea averii soţiei
în proprietatea soţului. Dacă soţia era alieni iuris, tot
ceea ce ea dobândeşte trece în proprietatea şefului ei
de familie. Dacă era sui iuris, soţia dobândea bunuri
pentru sine. Soția nu putea moșteni soțul.
Căsătoria în DPR.
Dota (dos). Reprezintă bunurile care se acordau soţului
sau şefului său de familie de către soţie sau de alte
persoane pentru facilitarea sarcinilor de întreţinere a
vieţii familiale. Obiect al dotei pot fi orice bunuri.
Dota putea fi constituită atât până la încheierea
căsătoriei, cât şi după.
Soţul se considera proprietar al bunurilor dotale. Prin
Lex Iulia de fundo dotali din timpul lui Augustus s-a
interzis soțului înstrăinarea bunurilor imobile dotale
fără acordul soţiei.
Căsătoria în DPR.
Desfacerea căsătoriei:
- silit.
- voluntar. Dacă căsătoria era încheiată prin
confarreatio, ea se desfăcea printr-o solemnitate
inversă numită diffareatio. Dacă căsătoria se încheia
prin coemtio sau usus, ea se desfăcea prin
remancipatio, adică trecerea femeii în puterea unei
terţe persoane care o elibera. Căsătoria fără manus se
desfăcerea prin încetarea existenţei unuia din cele două
elemente: affectio maritalis şi honor matrimonii.
Puterea părintească (patria potestas).
Puterea părintească (patria potestas) reprezintă
puterea tatălui asupra copiilor săi, nepoţilor acestora
şi a.m.d.
În epoca veche statutul fiilor de familie este întru totul
similar cu cel al scalvilor. Pater familias avea drept de
viaţă şi de moarte asupra fiului, îl putea vinde.
Pater familias avea dreptul de a căsători copiii, de a se
opune căsătoriei, de a-i dezmoşteni.
Dacă cineva deţinea în mod silit un fiu de familie,
acesta putea fi revendicat de pater familias.
Puterea părintească (patria potestas).
Stabilirea puterii părintești:
- naștere - copilul născut într-o căsătorie în care soţii
aveau ius connubii, indiferent de faptul dacă aceasta era
cu manus sau fără manus, intra în puterea tatălui său.
- acte juridice - adopţie, adrogare şi legitimare. Adopţia
reprezintă înfierea unei persoane alieni iuris. Adrogaţia
reprezintă înfierea unei persoane sui iuris. Atât pentru
adopţie, cât şi pentru adrogaţie erau comune următoarele
reguli: adoptio naturam imitatur, femeile nu puteau face
o adopţie. Legitimarea semnifică recunoaşterea
paternităţii faţă de un copil născut de la o concubină.
Puterea părintească (patria potestas).
Statutul fiului de familie.
Din punct de vedere patrimonial, fiul de familie, ca şi
sclavul, nu avea capacitate de a dobândi bunuri pentru
sine. Ca şi sclavului, pater familias putea acorda fiului
de familie o totalitate de bunuri pentru administrare,
numită peculium profecticium.
Dreptul imperial a introdus peculiul castrense –
bunurile dobândite de fiu în timpul serviciului militar,
şi peculiul quasi castrense – bunurile dobândite de fiu
în activitatea acestuia în calitate de funcţionar imperial.
Puterea părintească (patria potestas).
Încetarea puterii părintești.
- decesul lui pater familias sau a fiului de familie,
precum şi în caz de capitis deminutio al acestora.
- prin voinţa lui pater familias – emancipatio – vânzare
triplă a fiului de familie unui terţ, care, prin înţelegere
cu pater familias, elibera fiul după fiecare vânzare.
Împăratul Anastasiu a introdus emanciparea fiului prin
rescript imperial (emancipatio Anastasiana), iar
Iustinian a introdus emanciparea fiului printr-o
declaraţie în faţa magistratului (emancipatio
Iustinianae).
Tutela și curatela.
Tutela şi curatela reprezintă instituţii de protecţie
şi reprezentare a intereselor persoanelor, care din
anumite motive nu se pot îngriji în măsură
corespunzătoare de propriile drepturi.
Tutela se aplica minorilor până la 12 sau 14 ani
(tutela impuberilor), după caz, precum şi femeilor.
Curatela se aplica minorilor de până la 25 ani,
prodigilor şi nebunilor.
Tutela și curatela.
Tutela asupra impuberilor se instituia în cazul în care
tatăl acestora nu mai era în viaţă. Era de trei feluri:
- tutela testamentaria –instituită prin desemnarea
tutorelui prin testamentul lăsat de tatăl pupilului ce
urma a fi supus tutelei.
- tutela legitima – semnifică tutela exercitată de rudele
agnate cele mai apropiate de pupil, dacă nu se aplica
tutela testamentară.
- tutela dativa – semnifica tutela instituită de magistrat,
în cazul în care nu se aplica nici tutela testamentară,
nici cea legitimă.
Tutela și curatela.
Drepturile și obligațiile tutorelui.
Tutorele nu era în drept să refuze tutela, cu excepția
anumitor cazuri exprese.
La intrarea în funcţie, tutorele urma să facă un inventar al
bunurilor pupilului.
În dreptul vechi, tutorele avea atribuţii nelimitate cu privire
la bunurile pupilului. În dreptul clasic atribuţiile tutorelui se
limitează. Acestuia i se interzice a dona bunuri, de a înstrăina
bunurile imobile, iar mai târziu, orice bunuri preţioase.
Tutorele dispunea de auctoritas interposotio – acordul la
încheierea actelor juridice de către pupil.
Tutela și curatela.
Tutela asupra femeilor se instituia în cazul în care
erau sui iuris şi au atins vârsta de 12 ani.
Tutela asupra femeilor era şi ea de trei feluri:
testamentară, legitimă şi dativă. Soţul prin
testament putea lăsa soţiei un drept de alegere a
tutorelui.
A fost abrogată în epoca postclasică (410 e.n.).
Tutela și curatela.
Curatela:
- nebunului – era exercitată de rudele agnate a acestuia sau de gentili.
În lipsa acestora, curatorul era numit de magistrat.
- prodigului – era exercitată, la fel, de rudele agnate ale acestuia.
Prodig se consideră acel pater familias care risipeşte averea
familiei.
- minorului de până la 25 ani – a fost treptat introdusă din epoca
clasică. Până atunci, copiii de la 12, 14 ani se considerau complet
capabili şi nu era supuşi curatelei.

Toţi curatorii aveau drept de administrare a averii celui supus

curatelei. Pentru încheierea actelor juridice, cei supuşi curatelei erau
obligaţi să ceară de la curator consensus.