2015

Pofesor: Botnaru Stela

Student: Vasile Spataru

[DREPTUL PENAL SEM. I]

Bibliografie:

„Drept penal. Partea Generală” – Botnaru, Grama, Grosu

„Culegere de spețe” – Botnaru, Grama

Tema 1: Noțiunea, Sistemul, Sarcinile și Principiile dreptului penal.

1. Noțiunea Dreptului Penal
2. Sarcinile Dreptului Penal
3. Știința Dreptului Penal
4. Principiile dreptului Penal
5. Izvoarele Dreptului Penal

În lupta împotriva criminalității, un loc aparte îi revine Dreptului Penal, care

reprezintă una dintre ramurile principale în cadrul sistemului de drept.

La moment Dreptu Penal este caracterizat prin 3 aspecte:

 Dreptul penal în calitate de ramură independentă în sistemul de drept

 Dreptul penal ca știință juridică
 Dreptul penal ca disciplină didactică studiată de către studenții instituțiilor
de învățămînt superior cu profil juridic

În calitate de ramură independentă în sistemul de drept, Dreptul Penal este

caracterizat printr-un obiect de reglementare propriu și un procedeu specific de
reglementare juridică.

1. Noțiune:

Dreptului Penal în calitate de ramură a dreptului, reprezintă o totalitate de

norme juridice adoptate de organul suprem al puterii de stat din
RM(Parlamentul) care reglementează prejudiciabilitatea și pasibilitatea de
pedeapsă a faptelor infracționale, temeiul răspunderii penale, sistemul
pedepselor penale, ordinea și condițiile aplicării acestora, precum și liberarea de
răspundere și pedeapsă penală.
După conținutul lor normele de drept penal au un caracter dublu, unele dintre ele
stabilesc principiile și dispozițiile generale ale dreptului penal și caracterizează
defapt cele 2 instituții fundamentale ale acestuia:

 Infracțiunea
 Pedeapsa penală

Normele date reprezintă partea generală a dreptului penal, altele determină

cercul faptelor infracționale care potrivit CPRM, constituie infracțiuni și determină
pedepsele care umrează a fi aplicate în cazul comiterii acestora.

Obiectul de reglementare a dreptului penal este compus din relațiile sociale care
apar ca rezultat al comiterii infracțiunilor, iar subiecți ai raportului juridic penal
sunt pe de o parte cetățenii care au comis infracțiuni și pe de altă parte statul prin
intermediul organelor sale judiciare.

Procedeul specific de reglementare juridică reprezintă interzicerea infracțiunilor

ca fapte prejudiciabile și determinarea pedepselor penale care urmează a fi
aplicate persoanelor care le-au săvîrșit. Acest procedeu este caracteristic numai
dreptului penal.

Dreptul penal este alcătuit din partea generală și partea specială. În partea
generală găsim definiția infracțiunii și cea a pedepsei penale, sunt stabilite
principiile dreptului penal și sunt caracterizate principalele caracteristici ale
infracțiunii(vinovăția, subiectul infracțiunii) și sunt determinate alte noțiuni și
instituții a dreptului penal(Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei –
legitima apărarea, starea de extremă necesitate, constrîngerea fizică/psihică,
riscul întemeiat, executarea ordinului sau dispoziții superiorului, reținerea
infractorului), participația, etapele activității infracționale, precum și pedeapsa,
eliberarea de răspundere și pedeapsă penală și măsurile de siguranță.

Partea specială reprezintă acea parte a dreptului penal, în cadrul căreia sunt
stabilite, în formă completă, toate faptele care întrunesc elementele și semnele
unei componențe de infracțiune din partea specială a codului penal și pedepsele
care urmează a fi aplicate în cazul săvîrșirii acestora. Partea generală și specială a
D.P. trebuie privită ca un tot întreg.
Dreptul penal are legături necesare cu alte ramuri din cadrul sistemului dreptului
cum ar fi:

 Dreptul de procedură penală

 Dreptul execuțional

Studiind probleme ce țin de diferite domenii/ramuri ale dreptului, dreptul penal

are legături necesare cu dreptul muncii, dreptul contravențional, dreptul ecologic
etc.

2. Sarcinile dreptului penal

În conformitate cu alin. 1 al art. 2 din CPRM, codul penal are sarcina de a apăra
împotriva infracțiunilor persoana, drepturile și libertățile acestuia, proprietatea,
orînduirea de stat, cea constituțională, suveranitatea, independența și
integritatea teritorială a RM, pacea și securitetea omenirii, precum și întreaga
ordine de drept. Pentru realizarea acestor sarcini, Codul Penal determină cercul
de fapte care constituie infracțiuni, precum și pedepsele ce urmează a fi aplicate
persoanelor care le-au săvîrșit. Este indiscutabil faptul că sarcinile dreptului penal
sunt în strînsă legătură cu starea și nivelul criminalității. Actualmente în pofida
multiplelor cauze apărute pe baza crizei economice existente, scăderea bruscă a
nivelului de trai a populației, activitatea nesatisfăcătoare a organelor de drept,
criminalitatea în RM posedă o tendință stabilă spre creșterea atît calitativă cît și
cantitativă. Existentă și în perioadele precedente, criminalitatea organizată și
profesională a căpătat o răspîndire mai largă. În structura generală a criminalității
poziția dominantă încep să o posede organizațiile criminale și grupările criminale
stabile, în ultima perioadă de timp se atestă o creștere semnificativă a
infracțiunilor grave și deosebit de grave. Deasemenea în creștere sunt omorurile,
jafurile, tîlhăriile și alte infracțiuni grave.Reeșind din sarcinile expuse în conținutul
alin. 1 al art. 2, rezultă că prima dintre sarcinile dreptului penal este sarcina de
apărare, însă în conținutul alin. 2 al art. 2, se stabilește că legea penală are
deasemenea drept scop și prevenirea(prevenția) de noi infracțiuni.

În dreptul penal prin prevenție generală urmează să înțelegem faptul că prin

intermediul stabilirii în legea penală a faptelor ce prezintă infracțiuni și a
pedepselor pronunțate în cazul comiterii lor, sunt prevenite, absolut toate
persoanele aflate pe teritoriul RM, despre interzicerea comiterii acelor fapte pe
teritoriul țării noastre.
Prevenția specială prezumă acel fapt că legea penală a RM, a fost deja aplicată
față de unele persoane concrete(infractori).

Dreptului penal îi este caracteristică și funcția de educare, aceasta se regăsește în

faptul că existența legii penale, aplicarea în practică a acesteia trebuie să educe la
cetățeni stima față de lege, convingerea cu privire la apărarea persoanei a
drepturilor și intereselor ei. În conținutul codului penal al RM există norme penale
care stimulează cetățenii spre comiterea unor fapte social utile(art. 290, alin. 3;
art. 217, alin 5; art. 334, alin 4.).

O parte componentă a dreptului penal o reprezintă și politica penală care în

totalitatea acesteia se consideră în primul rînd o parte a politicii sociale, ea
reprezintă totalitatea ideilor dominante în societate, cu privire la direcțiile
principale, căile și metodele de luptă cu criminalitatea. Conținutul ei de pază
constă în determinarea sarcinilor tactice și strategice de aplicare a legii penale,
precum și prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni. La acest moment, politica penală
este caracterizată prin 2 tendințe principale:

1. Lupta cu infracțiunile excepțional de grave și grave și stabilirea pedepselor

drastice pentru comiterea lor;
2. În cazul săvîrșirii infracțiunilor grave, mai puțin grave și a celor ușoare, să se
pronunțe după necesitate pedepse non-privative de libertate(Eliberarea
condiționată de pedeapsă înainte de termen art. 91, Condamnarea cu
suspendarea condiționată a executării pedepsei art. 90, Eliberarea de
executarea pedepse a minorilor art. 93 etc.), precum și aplicarea instituției
liberării de răspundere penală(art. 53,60);

Politica penală își găsește reflectarea în dreptul penal, dreptul de procedură

penală și dreptul execuțional.

3. Știința dreptului penal

Noțiune: Știința dreptului penal reprezintă acele idei dereguitoare, orientări de
bază, idei predominante în societate la o anumită etapă de dezvoltare, despre
dreptul penal și lupta cu criminalitatea.

Obiect al Științei dreptului penal îl constituie legea penală și practica aplicării ei.
Știința dreptului penal studiază infracțiunea și pedeapsa penală în calitate de
instituții fundamentale ale dreptului penal, obiect al științei dreptului penal îl
constituie nu numai cercetarea actualei legi penale și practica aplicării ei, dar și
istoria dezvoltării și constituirii dreptului penal(istoria științei dreptului penal).

Din conținutul științei dreptului penal face parte și studierea dreptului penal a
țărilor străine, cu scopul evidențierii tuturor priorităților și experienței pozitive
existente atît în legislație cît și știința dreptului penal a acestor țări. Știința
dreptului penal nu reglementează relațiile sociale și nici nu le apără, dar se ocupă
cu cercetarea conținutului lor(a normelor penale) pentru elucidarea efectului lor
și elaborarea recomandărilor întemeiate cu scopul perfecționării legii penale. O
condiție obligatorie a dezvoltării științei dreptului penal o constituie legătura
acesteia cu practica care își găsește reflectarea în multiple forme.

Știința dreptului penal are legături necesare cu știința criminalisticii, criminologiei,

dreptului execuțional, psihologiei, și a psihiatriei judiciare, toate acestea sunt
unite cu un scop comun, care constă în elaborarea căilor/metodelor de luptă cu
criminalitatea, micșorarea sau prevenirea acesteia. Cu toate acestea fiecare dintre
ele reprezintă o știință desinestătătoare, caracterizîndu-se în particular fiecare,
printr-un obiect propriu de cercetare și metodă proprie.

Dreptul penal reprezintă și o disciplină juridică, cursul de drept penal care are ca
conținut studierea actualei legi penale și a practicii aplicării ei, precum și studierea
tezelor de bază ale teoriei dreptului penal. Disciplina dreptului penal se bazează
pe știința dreptului penal și prima dintre ele este mai vastă decît ramura de drept.

4. Principiile dreptului penal

Principiile dreptului penal reprezintă acele idei care călăuzesc atît elaborarea cît
și realizarea normelor penale care se regăsesc în cadrul instituțiilor dreptului
penal și anume infracțiunea, răspunderea și pedeapsa penală.

În literatura de specialitate nu se întîlnește un punct de vedere unitar cu privire la

principiile dreptului penal, unii autori consideră că calitatea de principiu al
dreptului penal trebuie atribuit principiilor legalității, umanismului și
democratismului, care reprezintă și principii fundamentale are întregului sistem
de drept, alți autori spun că dreptul penal, fiind o ramură independentă în cadrul
sistemului de drept, trebuie să posede și prin niște principii proprii/specifice
cărora le atribuim deasemenea calificativul de fundamentale.

La acest moment există următoarele 5 principii fundamentale ale dreptului penal:

1. Principiul legalității(art. 3) - Este principiul unanim admis atît în legislația
RM, cît și în cea străinăși exprimă regula, potrivit căreia întreaga activitate
în domeniul dreptului(penal) se desfășoară pe baza legii și în conformitate
cu aceasta, o faptă chiar dacă este periculoasă nu poate fi considerată
infracțiune atîta timp cît prin lege nu este calificată ca atare, sau o
constrîngere aplicată unei persoane nu constituie o pedeapsă doar dacă a
fost calificată prin lege, iar stabilirea termenului și tipului pedepsei se face
numai în conformitate cu legea penală. Pentru prima dată acest principiu a
fost declarat de către ideologii revoluției franceze în declarația Drepturilor
omului și cetățeanului din 1789, în art. 8 astfel „Nimenu nu poate fi
pedepsit decît prin virtutea unei legi promulgate anterior și legal aplicate”.
Principiul legalității a fost afirmat și în Declarația univerasă a drepturilor
omului de către Adunarea Generală a ONU din 10 decembrie 1948, în alin. 2
al art. 11 „Nimenu nu v-a fi condamnat pentru acțiuni sau inacțiuni, care nu
constituiau în momentul în care au fost omise, un act cu caracter penal
potrivit dreptului internațional sau național”; alin. 1 al art. 3 „Nimeni nu
poate fi declarat vinovat de săvîrșirea unei infracțiuni nici supus unei
pedepse penale decît în baza unei hotărîri/sentințe a instanței de judecată
și în strictă conformitate cu legea penală”. Consacrarea acestui principiu în
CPRM, prezintă o importanță deosebită, reprezentînd o garanție a
respectării drepturilor și libertăților persoanei, în sens că acesta împiedică
extinderea legii penale prin analogie(alin. 2, art. 3 „Pentru legiuitor
constituie o obligație ca în activitatea de incriminare să precizeze cu
exactitate nu numai fapta interzisă, dar și pedeapsa pentru ea, iar pentru
organele care aplică legea reprezintă o obligație aplicarea ei în strictă
conformitate cu legea”).
2. Principiul umanismului(art. 4) – Presupune că întreaga activitate în
domeniul dreptului penal trebuie să pornească de la interesele
fundamentale ale persoanei, în centrul activității de apărare trebuie să se
afle omul cu drepturile și libertățile sale. Acest principiu își ia începutul din
timpul școlii clasice, sancțiunile penale, pe lîngă funcția coercitivă,
îndeplinesc și funcția de reeducare. În actuala lege penală avem
reglementări care reprezintă dovada respectării principiului dat(de ex: un
regim aparte de executare a pedepsei pentru minori în art. 72, alin. 5; alin.
3, art. 71; alin. 2, art. 61; art. 53 și 89). Umanismul dreptului penal nu
trebuie privit numai unilateral, ca o grijă de soarta infractorilor, fără a lua în
seamă interesele societății. Umanismul dreptului penal presupune acel
 minim de sancțiuni penale care sunt necesare pentru asigurarea apărării
societății de atentate infracționale și atingerea scopului corectării
infractorului.
3. Principiul democratismului(art. 5) – Exprimă regula potrivit căreia toți
indivizii din societate sunt egali în fața legii, acest principiu a fost proclamat
și în constituția Republicii Moldova. Existența acestui princiu funcționează
pentru toți indivizii fie în calitaea acestora de beneficiari ai ocrotirii penale,
fie ca destinatari ai exigențelor acesteia.
4. Principiul caracterului personal al răspunderii penale(art. 6) – Conține
regula potrivit căreia, atît obligația ce decurge dintr-o normă penală de a
avea o anumită conduită, cît și răspunderea ce decurge din nerespectarea
acelei obligații revine persoanei ce nu a respectat legea, adică nu și-a
respectat obligația săvîrșind fapta interzisă, și nu alteia sau unui grup de
persoane. În dreptul penal nu poate fi aplicată răspunderea pentru fapta
altuia, principiul apare în calitate de garanție a libertății persoanei, din
această cauză este considerat fundamental și mai apare acesta în calitate
de răspundere penală.
5. Principiul individualizării răspunderii penale și pedepsei penale(art.7) –
Presupune sabilirea și aplicarea sancțiunilor de drept penal(pedepse și
măsuri de siguranță) în funcție de gravitatea faptei săvîrșite, de pericolul
social pe care îl prezintă infractorul, de necesitățile de corectare ale
acestuia.

Prin izvor al dreptului penal se înțelege forma juridică pe care o îmbracă o normă
pentru a deveni obligatorie, avînd în vedere că prin normele de drept penal
trebuie combătut fenomenul periculos al criminalității în scopul apărării valorilor
sociale prin prevederea celei mai grave răspunderi juridice a răspunderii penale
pentru infracțiunea comisă, izvoarele dreptului penal sub aspectul formei
prezintă particularitatea că pot fi exprimate numai prin legi. Sensul legii penale
în acest conținut este prezent în art. 1, alin. 2, alin.1 al art. 1 stabilește că
prezentul cod reprezintă unica lege penală a RM.

Izvoarele DP sunt:

1. Legea penală
2. Convențiile și tratatele internaționale pe probleme de DP
 Tema 2: Legea penală
1. Noțiunea legii penale și importanța acesteia
2. Categorii de legi penale și clasificarea acestora. Normele juridice penale
3. Interpretarea legii penale
4. Acțiunea legii penale în timp
5. Aplicarea legii penale în spațiu

1.
Legea penală ocupă un loc aparte preponderent în ansamblul izvoarelor dreptului
penal. Anterior am tratat legea penală în calitate de unicul izvor al dreptului
penal.

Lege penală: Act legislativ care cuprinde norme de drept penal ce stabilesc
principiile și dispozițiile generale și speciale ale dreptului penal, determină
faptele ce constituie infracțiuni și prevede pedepsele care se aplică
infractorilor(art.1, alin. 2).

Legea penală și dreptul penal se află într-un anumit coraport, legea penală
reprezintă o formă de exprimare a normelor juridice penale, totalitatea cărora o
constituie dreptul penal. Temeiul juridic este constituit de către constituția RM
adoptată la 29 iulie 1994 și intrată în vigoare în ziua de 27 august al aceluiași an,
precum și actele internaționale la care RM este parte(alin. 3, art. 1).

Legea penală este aplicată numai în cazul săvîrșirii infracțiunilor, adică a acelor
fapte prejudiciabile care conțin în sine toate elementele și semnele unei
componențe de infracțiune prevăzută de partea specială a dreptului penal,
precum și în cadrul actelor de pregătire sau tentativă de infracțiune și participație.

Importanța și trăsăturile legii penale:

1. Trăsătura de bază a legii penale ca act juridic al organului suprem al puterii

de stat al RM(Parlamentul), reiese din desemnarea sa și constă în
asigurarea apărării persoanei, a drepturilor și libertăților ei, a mediului, a
orînduirii de stat și a celei constituționale, a intereselor societății și statului
de orice atentat criminal.
 2. Legea penală este actul legislativ adoptat de parlamentul RM, în
conformitate cu prevederile constituției RM și a actelor internaționale.
3. Legea penală în statul de drept reprezintă mijlocul înfăptuirii politicii
penale.
4. Legea penală este unicul izvor de drept penal, deoarece normele penale se
conțin numai în legile penale și numai aceasta determină prejudiciabilitatea
și pasibilitatea de pedeapsă a faptelor criminale.
5. Legea penală conține temeiul și principiile răspunderii penale, precum și
dispozițiile generale ale dreptului penal.
6. Legea penală determină care fapte prejudiciabile(acțiuni/inacțiuni)
reprezintă infracțiuni și stabilește pedepsele care pot fi aplicate
persoanelor care le-au săvîrșit, iar în unele cazuri speciale determină
posibilitatea aplicării instituției liberării de răspundere și pedeapsă penală.
7. Legea penală corespunde condițiilor social-economice, politice și idiologice
în care trăiește societatea, intereselor și cerințelor acesteia, iar în cazurile
apariției necorespunderii dintre ele, legea penală sau unele norme din
cadrul acesteia sunt modificate sau abrogate.
8. Legea penală însăși prin faptul aprobării și punerii în aplicare a acesteia,
contribuie la prevenirea criminalității, la respectarea ordinii și a constituției,
atît din partea cetățenilor proprii cît și din partea altor indivizi aflați pe
teritoriul RM.

2.
Pentru o mai bună cunoaltere și aprofundarea cunoștințelor privind interpretarea
și aplicarea legii penale, doctrina penală clasifică legile penale după mai multe
criterii.

După criteriul întinderii sferii de incidență:

a. Lege penală generală – Orice dispoziție cu caracter penal de generală

aplicațiune sau care are aplicațiune în raport cu un număr mare de norme
penale speciale. Codul penal al RM reprezintă o lege penală generală.
b. Legi penale speciale – Sunt acele legi cu caracter penal derogatorii de la
dreptul comun care se referă la situații deosebite, ce necesită o
reglementare specială. În general legile penale speciale conțin norme de
drept prin care se incriminează și se sancționează ca infracțiuni faptele
prejudiciabile neprevăzute inițial în codul penal, astfel completîndu-se
 partea specială a CP. Importanța normelor speciale în raport cu cele
generale este legată de interpretarea și aplicarea lor, deoarece în dreptul
penal, legea specială care derogă de la legea generală are prioritate atunci
cînd vine în concurs cu legea generală.

După criteriul duratei de aplicare:

a. Legi penale permanente – Sunt acele legi penale cu o durată de

aplicabilitate nedeterminată în timp, în sens că în conținutul acestora nu
este specificat momentul abrogării acesteia. Aceste legi produc efecte
numai pe parcursul perioadei de timp cît sînt în vigoare, precum și atunci
cînd sunt modificate. Ele rămîn în vigoare numai cît corespund exigențelor
timpului, moment în care sunt abrogate printr-o lege specială de abrogare.
b. Legea penală extraordinară(temporară) – Apare în momentul în care statul
trece printr-o perioadă excepțională, de ex: stare de război, cutremure,
inundații etc. Atunci cînd este necesară protejarea mai eficientă a unor
valori sociale, astfel de legi temporare conțin o durată de aplicare în timp
prevăzută chiar din momentul apariției lor, deoarece în cuprinsul acestora,
de regulă, este stabilită și ziua abrogării acesteia.

După criteriul caracterului legilor:

a. Legi penale ordinare(obișnuite) – Se emit în condiții de desfășurare normale

a
b. vieții economico-sociele și a evoluției fenomenului criminalității(CP).
c. Legi penale excepționale – Apar într-o situației extraordinară prin care trece
societatea(secetă, cutremure etc.). Aprobarea acesteia, defapt este impusă
de necesitatea unei mai bune protecții a valorilor sociale apărate de legea
penală. Aceasta conține reguli derogatorii de la dreptul comun și privesc fie
incriminarea unor fapte care devin periculoase în astfel de situații, fie că
instituie sancțiuni mai grave pentru fapte deja incriminate.

Normele juridice penale:

Dacă legea penală în sensul larg al acesteia reprezintă defapt o totalitate de legi
penale, la rîndul ei orice lege penală este o totalitate de norme juridice penale.

Această totalitate alcătuiește conținutul normativ al unei legi penale.

Norma juridică penală: este o regulă de conduită înscrisă în legi penale care
reglementează raporturile juridice de drept penal, care se nasc prin săvîrșirea
infracțiunilor, după conținutul și sfera de incidență, deosebim norme penale
generale și norme penale speciale.

Normele penale generale – Sunt cuprinse în partea generală al codului penal și

sunt de generală aplicabilitate. Acestea stabilesc regulile de aplicare a instituțiilor
fundamentale ale dreptului penal și anume infracțiunea, pedeapsa și răspunderea
penală. Acestea la rîndul său se clasifică în:

a. Norme penale declarative – Se referă la principiile și noțiunile generale ale

dreptului penal.
b. Norme penale determinative – Determină noțiunile instituțiilor
fundamentale ale dreptului penal(art. 14, 17, 18, 36-40, 41 ...)

Normele penale speciale – Sunt norme de incriminare, care prevăd condițiile în

care o anumită faptă constituie o infracțiune și pedeapsa care se aplică pentru
săvîrșirea ei. Acestea alcătuiesc conținutul părții speciale a CP. Ele sa clasifică în:

a. Norme de interdicție(prohibitive) – Impun o anumită interdicție/conduită,

oprind săvîrșirea unei anumite fapte prevăzute de legea penală, prin
amenințarea aplicării unei pedepse penale.
b. Norme de prescripție(onerative) – Impun săvîrșirea unei anumite fapte
recunoscute ca fiind social-utile(art. 162, 163).

Normele dreptului penal au o structură dihotromică, deoarece sunt alcătuite

doar din dispoziție și sancțiune.

Dispoziția – Estea acea parte a normei care determină fapta prejudiciabilă ce

constituie infracțiunea. Aceasta se clasifică în:

a. Simplă – Dispoziția care numai numește infracțiunea, fără a descrie

semnele ei(alin. 1, art. 145).
b. Descriptivă(desfășurată) – Dispoziția care descrie semnele infracțiunii,
în mod desfășurat(Majoritatea articolelor din partea specială - alin.1, art.
163).
c. De trimitere – Dispoziție în cadrul căreia legiuitorul, pentru a facilita
conținutul acesteia, face trimitere la un alt articol din cadrul CP(alin.1,
art. 149; alin.1, art. 197).
d. De blanchetă – Pentru a înțelege conținutul acesteia, legiuitorul face
trimitere la un act normativ, lege, hotărîre, reguli etc. Care nu se
regăsesc în conținutul CP(art. 223,235).
 e. Combinată – Dispoziție care conține în sine mai multe tipuri de dispoziții
enumerate anterior().

Sancțiunea – Este partea normei care determină categoria(tipul) și limita

pedepsei penale pentru infracțiunea săvîrșită.

Tipuri de sancțiuni:

1. Sancțiunea relativ determinată – Partea normei care conține o singură

categorie de pedeapsă penală principală, limitele minimale și maximale de
aplicare ale acesteia(art. 188; 162 alin. 2; 163 alin. 2; 192 alin. 2,3,4).

În cazul în care sancțiunea stabilește numai limita maximală a categoriei

pedepsei principale, limita minimală o găsim în conținutul părții generale a CP,
după cum urmează amenda în calitate de pedeapsă aplicată persoanei fizice,
se stabilește în limitele de la 150 la 1000 unități convenționale, iar pentru
infracțiunile săvîrșite din interes material, în limita de pînă la 10000 unități
convenționale(alin. 3, art. 64). Amenda pentru persoana juridică se stabilește
în limitele de la 500-20000 unități convenționale(alin. 4, art. 64). Privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate, se
aplică de la 1-5 ani, iar pentru cazurile expres prevăzute de lege în limitele de
la 1-15 ani(alin.2, art. 65). Munca neremunerată în folosul comunității se aplică
pe un termen de la 60-240 ore(alin.2, art. 67). Închisoarea se aplică de la 3 luni
la 20 de ani.

2. Sancțiunea alternativă – Este acea sancțiune în conținutul căreia,

legiuitorul a inclus 2 sau mai multe categorii de pedepse principale, iar
instanța de judecată are obligația din toate aceste categorii să pronunțe
doar una, respectînd principiul individualizării răspunderii și pedepsei
penale(art. 157, 223, alin.2 art. 199).
3. Sancțiunea combinată – Este sancțiunea care conține pedepse penale
aplicabile atît persoanei fizice, cît și persoanei juridice(art. 223, 225...).
3.
Interpretarea legii penale – Presupune dezvăluirea multilaterală și profundă a
conținutului și elucidarea veridicității lui, introdus de legiuitor în textul legii.

Clasificarea interpretării:

1. După subiect(cine interpretează legea)

a. Legală – Interpretarea dată de legiuitor. Are efect de lege(cap. 13
CP).
b. Judiciară – Interpretarea dată de instanțele judecătorești în procesul
examinării cauzelor penale(are efect de constatare).
c. Doctrinară – Interpretarea dată de către teoriticieni.
2. După metodă(în ce mod are loc interpretarea)
a. Gramaticală - Interpretarea în cadrul căreia conținutul normei este
studiat cu ajutorul cuvintelor prin care a fost exprimată. În cazul dat,
textul normei este analizat din punct de vedere etimologic, sintactic
și stilistic.
b. Sistematică – Interpretarea care constă în elucidarea voinței
legiuitorului, exprimată în normă, pornind de la corelația normei cu
alte norme din aceeași lege sau cu alte acte normative.
c. Istorică – Interpretare în cadrul căreia conținutul normei este supus
unei studieriîn contextul condițiilor de ordin politic, social, economic
și juridic, în care legea a fost adoptată.
3. După volum(asupra căror fapte se extinde acțiunea unei legi)
a. Extensivă – Cînd legiuitorul a vrut să spună mai mult decît a
exprimat, iar sarcina interpretului este de a extinde conținutul
normei la voința lrgiuitorului
b. Restrictivă – Atunci cînd legiuitorul a vrut să spună mai puțin, dar a
exprimat mai mult, interpretul în situația dată, trebuie să restrîngă
înțelesul normei la voința legiuitorului.
4.
De regulă, acțiunea legii penale trebuie privită în raport cu spațiul și timpul
aplicării acesteia. Legea penală se modifică mereu, în funcție de cerințele
dezvoltării sociale, de starea și dinamica criminalității.

Principiul general de acțiune a legii penale în timp este stabilit în conținutul art. 8
astfel: Caracterul infracțional al faptei și pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de
legea penală în vigoare, la momentul săvîrșirii faptei.

De regulă, o lege nu numai cu caracter penal, este în vigoare din momentul

publicării ei în monitorul oficial al RM, iar în textul unor legi, uneori se specifică
momentul intrării în vigoare al legii respective.

Uneori în practică sunt situații cînd o faptă comisă sub legea veche, este
descoperită mai tîrziu, atunci cînd în vigoare este o altă lege. În acest caz ar urma
dacă am respecta principiul neretroactivității legii penale, să aplicăm persoanei
care a comis fapta sub acțiunea legii vechi, prevederile acesteia și nu a celei noi,
însă respectînd principiul umanismului legii penale, dreptul penal conține o
excepție în acest sens: Efectul retroactil al legii penale(alin. 1, art. 10), se extinde
asupra persoanei care au săvîrșit faptele prevăzute în art. menționat pînă la
intrarea în vigoare a aceste legi, inclusiv și asupra persoanelor care execută
pedeapsa sau care au executat pedeapsa dar au antecedente penale. Legea
penală care înăsprește pedeapsa sau înrăutățește situația persoanei vinovate de
săvîrșirea unei infracțiuni nu are efect retroactiv.

O lege penală nouă se consideră mai blîndă în următoarele cazuri:

1. Atunci cînd modifică limitele(micșorarea) pedepse principale.

2. Atunci cînd neschimbînd limitele pedepsei principale abrogă pedeapsa
complimentară.
3. Atunci cînd neschimbînd limitele pedepsei principale, introduce pedeapsa
alternativă.
5.
Acțiunea legii penale nu trebuie privită numai în raport cu timpul în cadrul căruia
aceasta a fost în vigoare. Orice infracțiune este comisă într-un anumit loc,
deaceea locul(spațiul) devine un criteriu care determină aplicarea unei legi
penale. Principiul general de aplicare a legii penale în spațiu este reglementat în
conținutul alin. 1 al art. 11 „Toate persoanele care au săvîrșit infracțiuni pe
teritoriul RM urmează a fi trase la răspundere penală în conformitate cu CPRM”.

În conformitatea cu prevederile art. 120 „Teritoriul statului reprezintă întinderea

de pămînt și apele cuprinse între frontierele RM cu subsolul și spațiul ei aerian.”

Se consideră teritoriu al țării și navele și aeronavele militare ce poartă semnele

distincte ale RM oriunde nu s-ar afla acestea, precum și cele civile pe teritoriul
statului respectiv, în marea liberă și în spațiul aerian amplasat deasupra mării
libere(alin. 5,6 art. 11).

În conformitate cu alin. 1 al art. 12, locul săvîrșirii faptei se consideră a fi acel loc
unde a fost săvîrșită acțiunea(inacțiunea) prejudiciabilă indiferent de momentul
apariției urmărilor.

De la principiul general de aplicare a legii penale în spațiu, există unele excepții:

1. Situația posibilității aplicării legii penale a RM, asupra faptelor penale

comise în străinătate. Această situație există atunci cînd infractorul este
cetățean al RM sau o persoană care fără a fi cetățean al RM, domiciliază în
țara noastră(de ex: Un moldovean sustrage într-o țară străină după care se
reîntoarce în țară). – alin. 2 al art. 11
2. În calitate de destinatari sunt cetățenii străini sau apatrizii cu domiciliu în
străinătate, care săvîrșesc fapte grave contra statului nostru sau contra
unui cetățean al statului nostru(Principiul realității legii penale – alin.3, art.
11). De ex: Un cetățean străin a vătăman/omorît un cetățean al RM în
străinătate, dacă admitem că străinul nu a fost pedepsit de legea statului
unde a comis fapta acesta v-a putea răspunde penal cu autorizarea
procurorului general al RM pe teritoriul RM.
3. Cetățenii străini sau apatrizii care domiciliază permanent înafara teritoriului
RM și care comit alte fapte penale în străinătate(Principiul universalității).
Atunci cînd fapta comisă de un cetățean străin în străinătate, atentează
asupra securității naționale a RM sau provoacă o vătămare corporală gravă
 sau decesul unui cetățean al RM, legea penală se aplică indiferent de ceea
ce se prevede în legea țării unde a avut loc infracțiunea, însă cînd este
vorba despre alte fapte, legea RM se v-a aplica numai cu condiția că și legea
țării unde a avut loc infracțiunea să o prevadă la fel + se cere ca făptuitorul
să se afle benevol pe teritoriul țării noastre sau să se fi obținut extrădarea
sa care poate fi solicitată numai dacă victima este cetățean al RM. Se
consideră că extrădarea este activă atunci cînd țara noastră solicită să i se
predea un infractor și pasivă cînd primim o asemenea solicitare. Potrivit
alin.1 al art. 13, cetățenii RM și persoanelor cărora și s-a acordat azil politic
în RM în caz de săvîrșire de infracțiuni în străinătate, nu pot fi extrădați și
sunt supuși răspunderii penale conform prezentului cod. Cetățenii străini și
apatrizii care au săvîrșit infracțiuni înafara teritoriului RM, dar se află pe
teritoriul RM, pot fi extrădați numai în baza unui contract la care RM este
parte sau în condiții de reciprocitate, doar dacă nu există motive serioase
de a crede că aceștia riscă să fie supuși pedepsei cu moartea, torturii sau
altor tratatemnte inumane sau degradante(art. 541 – 550 Cod de
procedură penală).
4. Reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau persoanele oficiale aflate
în vizită oficială pe teritoriul RM, care potrivit convenției, legii și codului
penal, nu cad sub jurisdicția legii penale a RM. În ziua de 4
august/septembrie 1941, apare convenția de la Viena despre relațiile
diplomatice, normele căreia își găsesc reflectarea în legile RM din 4 august
1992, cu privire la statutul misiunilor diplomatice ale RM în alte state; cu
privire la statutul misiunilor diplomatice ale altor state în RM. Potrivit
acestora categoria respectivă de persoane, niciodată nu poate fi judecată și
condamnată în cazul comiterii unei infracțiuni pe teritoriul RM, în
conformitate cu legea penală a țării noastre. Din această categorie de
persoane fac parte: Șeful misiunii diplomatice și membrii familiei lui,
Diplomații și membrii familiilor lor, Personalul tehnico-administrativ și
membrii familiilor acestora, Personalul de deservire care nu sunt cetățeni ai
statului acreditat și se bucură de privilegii și imunitate(art. 11, alin. 4,7).
 Tema 3: Infracțiunea
1. Noțiunea și semnele infracțiunii
2. Clasificarea infracțiunilor
3. Deosebirea infracțiunii de alte încălcări de lege

1.
O faptă, oricît de grave consecințe ar provoca în viiața de toate zilele, nu v-a
constitui infracțiune, decît dacă legea o caracterizează caatare prin înscrierea ei
printre faptele pedepsite de legea penală.

Noțiune:

Potrivit alin.1 al art. 14, se consideră infracțiune(acțiunea/inacțiunea) fapta

prejudiciabilă, prevăzută de legea penală(ilegală), săvîrșită cu vinovăție și
pasibilă de pedeapsă penală(pedepsită penală)1.

Orice infracțiune are la bază o faptă săvîrșită de om, o manifestare exterioară de

voință, unele infracțiuni presupun o acțiune(a omorî, viola), altele însă pot fi
comise printr-o inacțiune(ex: persoana publică care nu-și execută obligațiile de
serviciu). Uneori pentru ca fapta să fie considerată infracțiune, este necesar ca
aceasta să producă rezultatul prevăzută/cerută de lege(ex: în cazul faptei de
vătămare corporală intenționată gravă trebuie să se producă în fapt o vătămare
corporală gravă cauzată victimei, deoarece atîta timp cît aceasta nu a apărut,
fapta se va califica ca tentativă, deasemenea se cere să existe o legătură cauzală
dintre faptă și urmare).

Fapta prejudiciabilă(acțiunea/inacțiunea sau semnul material al infracțiunii),

gradul prejudiciabil al acesteia, reprezintă caracteristicile infracțiunii. Subliniind
importanța semnului material al infracțiunii, legiuitorul în conținutul alin. 2 al art.
14 stabilește: „Nu constituie infracțiune: acțiunea sau inacțiunea care deși formal
conține semnele unei fapte prevăzute de prezentul cod, fiind lipsită de
importanță, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracțiuni.”

1
Semnele infracțiunii
Infracțiunea se caracterizează prin prezența comulativă a 4 semne distincte:

1. Gradul prejudiciabil
2. Ilegalitatea penală
3. Vinovăția
4. Pasibilitatea de pedeapsă

Numai întrunite împreună aceste 4 caracteristici ale faptei mărturisesc despre

existența reală a unei infracțiuni concrete.

Gradul prejudiciabil – Importanța acestuia este arătată în conținutul art. 15, care
stabilește: gradul prejudiciabil al infracțiunei se determină conform semnelor ce
caracterizează elementele infracțiunii, adică obiectul, latura obiectivă, subiectul și
latura subiectivă. În acest sens, organul de urmărire penală are obligația de a
dovedi prezența la făptuitor a unui scop, a unui motiv determinat, a obiectului
infracțiunii, precum și atitudinea psihică a făptuitorului față de faptă și urmările
ei. Însă asupra gradului prejudiciabil, în mod prioritar influențează defapt numai 2
semne ale componenței infracțiunii: Obiectul atentatului și Urmarea
prejudiciabilă.

*Atunci cînd valoarea prejudiciului provocat este pînă la 500 lei, suntem în preze

nța unei contravenței, dacă prejudiciul cauzat este mai mare de 500 lei, fapta v-a
reprezenta o infracțiune. Atunci cînd prejudiciul cauzat depășește 50.000 lei,
dauna se consideră a fi în calitate de daună în proporții deosebit de mare. Dacă
dauna cauzată depășește suma de 100.000 lei, aceasta se consideră a fi în
proporții deosebit de mare(art. 126 CP).

Ilegalitatea penală – O faptă, oricît de grave consecințe ar produce în viiața de

toate zilele, nu constituie infracțiune atîta timp cît aceasta nu este stabilită și
caracterizată în lege ca fiind ilegală, prin aceasta se recunoaște implicit că fapta
respectivă prezintă un anumit grad prejudiciabil care nu ar putea fi combătut prin
alt mod decît prin aplicarea pedepsei penale. Ilegalitatea penală ca semn al
infracțiunii este în strînsă legătură cu gradul prejudiciabil al acesteia și defapt
reprezintă expresia juridică a gradului prejudiciabil în conținutul unei infracțiuni.

Vinovăția – Este semnul subiectiv, care caracterizează defapt obligatoriu orice

infracțiune. Importanța acestui semn distinct al infracțiunii rezultă din conținutul
alin. 1 al art. 6 CPRM, care stabilește: Persoana este supusă răspunerii penale și
pedepsei penale numai pentru fapte săvîrșite cu vinovăție. La moment, codul
penal conține formele vinovăției în conținutul art. 17(intenția),18(imprudența). În
conformitate cu dispozițiile art. 17 se consideră că fapta este comisă cu intenție
directă dacă persoana care a săvîrșito își dădea seama de caracterul prejudiciabil
al fapte sale, a prevăzut urmarea prejudiciabilă și le-a dorit, iar intenția indirectă
există atunci cănd făptuitorul de caracterul prejudiciabil al faptei sale, a prevăzut
urmările ei prejudiciabile, le-a admis în mod conștient dar a avut o atitudine
indiferentă față de apariția în fapt a acestora. Imprudența – se manifestă prin
prezența a 2 forme:

Încrederea exagerată – există atunci cînd persoana își dă seaman de caracterul

prejudiciabil al faptei sale, a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în
mod ușuratic că ele vor putea fi evitate.

Neglijența penală – există atunci cînd făptuitorul nu și-a dat seama de caracterul
prejudiciabil al faptelor sale, nu a prevăzut posibilitatea apariției urmărilor
prejudiciabile, deși trebuia și putea să le prevadă.

Pasibilitatea de pedeapsă – Atunci cînd fapta este prejudiciabilă, ilegală, săvîrșită

cu vinovăție este evident faptul că acestea conduc la existența unei infracțiuni și
fac posibilă tragerea la răspundere penală a făptuitorului, cu alte cuvinte, temeiul
răspunderii penale îl constituie numai infracțiunea, pedeapsa se exprimă prin
amenințare, adică prin posibilitatea aplicării pedepsei pentru fapta prejudiciabilă
și ilegală. Semnul dat al infracțiunii reieise și din conținutul alin. 2, art. 1 care
spune: (...)legea penală determină faptele ce constituie infracțiuni și prevede
pedepsele care se aplică infractorilor.

2.
Clasificarea infracțiunilor – Împărțirea tuturor infracțiunilor în diferite categorii,
în conformitate cu caracterul și gradul prejudiciabil al acestora, astfel conform
alin. 1, art. 16 există următoarele categorii de infracțiuni:

1. Ușoare – Acele fapte pentru care legea penală prevede în calitate de

pedeapsă maximă, pedeapsa cu închisoare de pînă la 2 ani inclusiv, sau o
altă categorie de pedeapsă mai blîndă(ex: alin.1, art. 259; art. 315,319).
Aceste infracțiuni pot fi comise intenționat, cît și din imprudență.
2. Mai puțin grave – Faptele săvîrșite intenționat sau din imprudență, pentru
care legea penală prevede în calitate de pedeapsă stabilește posibilitatea
 aplicării pedepsei cu închisoare de pînă la 5 ani inclusiv(art. 146,147,162
alin. 2).
3. Grave – Faptele săvîrșite intenționat sau din imprudență petru care legea
penală stabilește în calitate de pedeapsă închisoarea de pînă la 12 ani
inclusiv(art. 275, alin. 1; art. 341, alin. 3).
4. Deosebit de grave – Faptele comise numai cu intenție, pentru comiterea
cărora legea penală stabilește posibilitatea aplicării pedepsei pe un termen
ce depășește 12 ani, reieșind din conținutul alin. 2 art. 70 rezultă că la
această categorie de infracțiuni atribuim faptele sancționate cu pedeapsa
închisorii de la 12 la 20 ani(alin. 3, art. 164; art. 188, alin. 5,4; art. 189, alin.
6; etc.).
5. Excepțional de grave – Faptele comise doar cu intenție, pentru săvîrșirea
cărora prevede posibilitatea aplicării detențiunii pe viiață(art. 139, alin. 2;
art. 145, alin. 2).

Importanța clasificării infracțiunei pe categorii, în funcție de caracterul și gradul

prejudiciabil pe care îl prezintă acesta, are o importanță atît teoretică, cît și
practică. Atribuirea faptei comisă de o persoană la una dintre categoriile
menționate, poate avea astfel de consecințe juridice cum ar fi: determinarea
tipului penitenciarului(art. 72), influențează asupra condamnării cu suspendarea
condiționată a executării pedepsei(art. 90), asupra liberării condiționate înainte de
termen de pedeapsă și înlocuirea pedepsei cu alta mai blîndă(art. 91,92),
amnistiei(art. 107), asupra liberării de răspundere penală cu tragerea la
răspundere contravențională(art. 55).

3.
Infracțiunea – O varietate a faptelor ilicite, este absolut necesar ca infracțiunile să
fie delimitate de alte încălcări de lege(civile, contravenționale, a securității muncii
etc.). Semnul principal care delimitează infracțiunea de alte încălcări de lege
constă în caracterul ilegal al acestora.

Infracțiunile absolut în toate cazurile sunt prevăzute în exclusivitate în conținutul

codului penal. Celelalte încălcări de lege însă sunt reglementate de alte ramuri ale
sistemului de drept și sunt prevăzute defapt nu numai în conținutul legilor, dar și
în alte acte normative.
Urmarea săvîrșirii unei infracțiuni constă în aplicarea celei mai aspre pedepse din
partea statului, în calitate de măsură de constrîngere a pedepsei penale, precum
și apariția antecedentelor peale(art. 110, 111 CPRM). Toate celelalte încălcări de
lege sunt caracterizate prin aplicarea unor măsuri de constrîngere cu un grad de
asprime mult mai redus, iar cel mai important lucru în acest sens constă în faptul
că acestea nu nasc antecedentul penal.
Infracțiunea poate atenta numai asupra unor valori sociale, astfel nici o altă
încălcare de lege nu atentează(infracțiunile contra vieții, sănătății, patrimoniului,
contra securității statului etc.).

Atunci cînd se vorbește despre necesitatea delimitării infracțiunilor de alte

încălcări de lege, faptul respectiv este impus de însăși legiuitorul, care prevede în
diferite legi din conținutul diferitor ramuri de drept, mai multe fapte practic
identice.

Tema 4: Temeiul răspunderii penale

1. Noțiunea răspunderii penale
2. Temeiul răspunderii penale

1.
Răspunderea penală – Este o noțiune fundamentală a dreptului penal, alături de
noțiunile de infracțiune și pedeapsă penală. În doctrină autorii formulează o
definiție restrînsă a acesteia, limitînd-o doar la o latură a acesteia:

Răspunderea penală este obligația persoanei care a săvîrșit o infracțiune, de a

suporta conscințele faptei sale, adică aplicarea și executarea sancțiunii
prevăzute de legea penală, în condițiile stabilite de aceasta.

Avînd în vedere că răspunderea penală se realizează prin intermediul raportului

juridic penal de conflict și luînd în considerație faptul relatat anterior cu privire la
răspunderea juridică se poate defini: răspunderea penală este dreptul statului de
al trage la răspundere pe infracor, de ai aplica sancțiunea prevăzută de legea
penală și de a recurge la forța sa de constrîngere, în vederea executării ei,
precum și obligația infractorului de a suporta consecințele faptei sale și anume
aplicarea și executarea pedepsei penale în vederea asigurării respectării legii.

Răspunderea penală ca instituție cuprinde un șir de dispoziții cu privire la

modalitatea apariției și realizării ulterioare a dreptului statului de a pedepsi și al
trage la răspundere penală pe infractor, precum și obligația infractorului de a
răspunde penal. Din aceeași instituție face parte și înlăturarea răspunderii penale,
prin incidența unor cauze prevăzute în legea penală(amnistia, grațierea,
prescripția: art. 107, 108, 60, 97). În conținutul art. 50 este definită răspunderea
penală ca fiind: condamnarea publică în numele legii, a faptelor infracționale și a
persoanelor care le-au săvîrșit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de
constrîngere, prevăzute de lege.

Răspunderea penală presupune cu necesitate existența unei infracțiuni, care

reprezintă elementul generator al raportului juridic penal, anume în momentul
săvîrșirii infracțiunii, ia naștere răspunderea penală. Nerespectarea prevederilor și
obligațiilor care se conțin în normele juridice penale, prin săvîrșirea infracțiunilor
acordă dreptul statului de a aplica pedeapsa celui ce a săvîrșit infracțiunea și
obligația acestuia de a suporta consecințele faptei sale.

Dreptul statului de a pedepsi apare în momentul săvîrșirii infracțiunii, chiar dacă

infractorul nu a fost reținut în flagrant sau imediat după consumarea acesteia sau
nu i sa identificat personalitatea.

Tot aici apare obligația infractorului de a răspunde penal, intervenția unei legi de
amnistie stinge răspunderea juridică penală, chiar dacă făptuitorul nu a fost
reținut, amnistia constituind o cauză care înlătură răspunderea penală potrivit
cap. 11 din CP Partea Generală.

Din definiția răspunderii penale am constatat că subiecți ai acesteia sunt: Statul și

infractorul, care apar și ca subiecți ai raportului juridic penal.

Statul – Subiect activ, cel care exercită constrîngerea proprie, pentru aplicarea și
asigurarea realizării sancțiunii juridice. Acesta ca titular al dreptului de a pedepsi,
trebuie să-și exercite acest drept în limitele și condițiile prevăzute de lege. Dreptul
statului de atrage la răspundere, este exercitat de către acesta prin intermediul
organelor judecătorești.

Ifractorul – Subiectul pasiv, trebuie să suporte consecințele faptei sale, adică

aplicarea și executarea pedepsei penale. Fiind cel de-al 2-lea subiect, este
considerat a fi o persoană fizică/juridică care întrunește toate condițiile cerute de
lege în conținutul art. 21(„Limita de vîrstă, responsabilitatea, libertatea de
hotărîre și acțiune„). Pentru persoana juridică este necesar ca aceasta să nu
reprezintă o autoritate publică.

Pentru a întruni calitatea de subiect al răspunderii penale, mai este necesar de

unele caracteristică prevăzută în conținutul dispoziției părții speciale a codului
penal: art. 162.

Răspunderea penală, după conținut este identică cu conținutul raportului juridic

penal de conflict și constă în: dreptul statului de a aplica pedeapsa și a dispune
executarea ei, precum și obligația infractorului de a suporta consecințeie faptei
sale, prevăzute de lege.

Obiectul răspunderii penale este identic cu cel al raportului juridic penal de

conflict și anume sancțiunile penale(pedepse principale complementare, măsuri de
siguranță). Prin realizarea obiectului răspunderii penale se urmărește corectarea
condamnaților, avînd ca finalitate reîncadrarea lor socială, asigurarea unei
conduite conforme cu normele juridice în vigoare.

2.
Temeiul răspunderii penale, numai infracțiunea generează răspunderea penală.
Infracțiunea ca temei al răspunderii penale reprezintă un fenomen complex, în
structura căreia se reunesc elemente de natură materială, adică fapta
prejudiciabilă și morală(vinovăția). În lipsa acestora, infracțiunea și răspunderea
penală nu există, răspunderea penală nu poate interveni dacvă se constată numai
existența hotărîrii infracționale nemanifestată într-o faptă. Răspunderea penală,
potrivit art. 51(1), pentru săvîrșirea faptelor prejudiciabile, iar respecitva faptă în
mod obligator trebuie să întrunească semnele caracteristice infracțiunii(faptă
prejudiciabilă, ilegală săvîrșită cu vinovăție și pasibilă de pedeapsă penală).

Infracțiunea reprezintă temeiul real al răspunderii penale, iar componența de

infracțiune stipulată în partea specială a codului penal, reprezintă temeiul de
iure(juridic) al răspunderii penale. La baza răspunderii penale avem anumite
principii ale acesteia, printre care pot fi amintite: legalitatea răspunderii penale,
infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale, caracterul personal al
răspunderii și pedepsei penale. În conformitate cu art. 51(2), răspunderii penale
este supusă numai persoana vinovată de săvîrșirea infracțiunii prevăzută de legea
penală.
 Tema 5: Componența infracțiunii
1. Noțiunea componenței infracțiunii și importanța acesteia
2. Elementele și semnele componenței infracțiunii
3. Infracțiunea și componența acesteia. Corelația dintre ele
4. Tipurile componenței de infracțiune

1.
Răspunderea penală poate fi aplicată față de făptuitor numai atunci cînd există
temei arătat în lege.

Pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului, este necasar de stabilit în

săvîrșirea faptei prejudiciabile, a semnelor unei componențe de infracțiune. Orice
persoană este trasă la răspundere penală nu pentru faptul că este considerată de
organul de urmărire penală, de procuror sau judecător, social periculoasă, dar din
motivul că acțiunile/inacțiunile pe care le-a săvîrșit cuprind în sine semnele unei
componențe de infracțiune concrete, indicate în partea specială a codului penal.
Totalitatea acestora, adică totalitatea caracteristicilor faptei, în știința dreptului
penal este întîlnită în calitate de componență de infracțiune.

Organele competente nu sunt în drept să aplice față de o persoană, răspunderea

penală pentru comiterea faptei care deși prezintă un pericol social, nu este
prevăzută de partea specială a codului penal ca infracțiune. Componența de
infracțiune reprezintă o noțiune științifică, abstractă, juridică despre faptă ca
infracțiune, care își găsește reflectarea în conținutul dispoziției normei juridice
penale, fapta prejudiciabilă însă reprezintă ceea ce se petrece în realitate, ceea ce
poate percepe oricine.

Răspunderea penală apare numai pe baza faptei persoanei, faptă ce conține

semnele unei componențe de infracțiune, deci nu componența de infracțiune ca o
abstracție științifică constituie temeiul tragerii la răspundere penală, dar faptele
persoanei care conține semnele unei componențe concrete de infracțiune(de ex:
dispoziția art. 151(1) stabilește infracțiunea de vătămare corporală gravă,
componența respectivă indică semnele obiective ale acesteia și anume vătămarea
gravă a integrității corporală sau a sănătății, care este periculoasă pentru viiață,
ori care a provocat pierderea auzului, văzului, graiului sau unui alt organ, ori
încetarea funcționării acestuia, o boală psihică etc.; aceeași dispoziție conține și
semnul subiectiv, care se remarcă prin cuvîntul „intenționată”).

În conformitate cu prevederile art. 52(1) se consideră componență de

infracțiuni, totalitatea semnelor obiective și subiective stabilite de legea penală,
ce califică o faptă prejudiciabilă drept o infracțiune concretă.

Potrivit drepturilor de procedură penală, procesul penal nu poate fi pornit, iar

procesul pornit trebuie să înceteze cînd fapta nu întrunește elementele
constitutive ale unei infracțiuni. Particularitatea acestor elemente și semne,
constă în aceea că ele sunt stabilite numai de către lege, sunt obligatorii pentru
calificare și nu pot fi completate sau omise la inițiativa organului de urmărire
penală, procurorului sau judecătorului. Atunci cînd semnele faptei prejudiciabile,
săvîrșite în realitatea obiectivă și a componenței de infracțiune descrisă în partea
specială a codului penal coincid, atunci trebuie să recunoaștem corectitudinea
calificării. De calificarea corectă a feptei săvîrșite, potrivit punctului alineatului
articolului respectiv, depinde în primul rînd stabilirea corectă/justă, a pedepsei
penale infractorului pentru infracțiunea comisă. O mică abatere de la principiul
dat, atrage după sine încălcarea drepturilor și libertăților cetățeanului.

Importanța componenței de infracțiune:

1. Constituie temeiul juridic al răspunderii penale

2. Reprezintă o condiție pentru justa încadrare juridică a faptei
3. Este temeiul stabilirii de către instanța de judecată a tipului și termenului
pedepsei infractorului
4. Constituie o garanție a respectării drepturilor și libertăților persoanei și
contribuie la respectarea legalității și a ordinii de drept în societate.

2.
Orice faptă infracțională, reprezintă o totalitate de semne obiective și subiective a
comportamentului persoanei, care sunt arătate în legea penală într-o
componență de infracțiune concretă.

Știința dreptului penal alcătuind modelul teoretic a oricărei componențe de

infracțiune în scopul înlesnirii procesului de studiere a componențelor de
infracțiune concrete, distinge noțiunile de element și semn al componenței de
infracțiune.
Elementul componenței de infracțiune – este acea parte componentă a unui
sistem integru al infracțiunei, astfel în fapta infracțională se disting 4 părți
componente care se numesc elementele componenței infracțiunii:

1. Obiectul – Relațiile și valorile sociale, apărate de legea penală de atentatele

infracționale. Cele mai importante obiecte ale apărării penale sunt indicate
în art. 2(1) CPRM. Anume obiectul reprezintă factorul care influențează
direct asupra stabilirii unui anumit grad de pericol social al infracțiunii,
deoarece reprezintă criteriul care influențeză stabilirea gradului
prejudiciabil al acesteia.
Semnele
a. Obiectul generic(de specie sau de grup)
b. Obiectul special
c. Obiectul material
2. Latura obiectivă – Reprezintă aspectul exterior al atentatului infracțional,
ea conține cel mai mare număr de semne caracteristice.
Semnele:
a. Fapta prejudiciabilă
b. Urmarea prejudiciabilă
c. Raportul cauzal dintre faptă și urmare
d. Timpul, locul, metoda, mijlocul, împrejurarea
3. Subiectul – Este persoana fizică responsabilă, care în momentul săvîrșirii
faptei a împlinit vîrsta prevăzută de lege.
Semnele:
a. Caracterul fizic
b. Responsabilitatea
c. Vîrsta
d. Persoana juridică
e. Subiectul special
4. Latura subiectivă – Constituie atitudinea psihică a persoanei față de fapta
săvîrșită și urmările ei, motivul și scopul infracțiunei.
Semnele:
a. Vinovăția
b. Motivul
c. Scopul
Semnul componenței infracțiunei – este acea trăsătură concretă, specifică,
caracteristică acestor elemente, rezultă că celor 4 elemente de mai sus le
corespund 4 grupuri de semne ce caracterizează elementele date:

1. Ce caracterizează Obiectul infracțiunei.

2. Ce caracterizează Latura obiectivă a infracțiunei.
3. Ce caracterizează Subiectul infracțiunei.
4. Ce caracterizează Latura subiectivă a infracțiunei.

Grupul de semne ce caracterizează Obiectul și Latura obiectivă se numesc Semne

Obiective; iar cele care caracterizează Subiectul și Latura subiectivă se numesc
Semne Subiective.

Componențele de infracțiune, absolut în toate cazurile sunt identice conform

elementelor acestora, pe cînd semnele acestora, absolut în toate cazurile sunt
specifice individuale(de ex: Componența furtului art. 186 are foarte multe semne
identice cu Componența jafului art. 187, însă singura delimitare se face după
„modul de comitere a acestor infracțiuni”; dacă furtul reprezintă sustragerea pe
ascuns a bunurilor altei persoane, jaful reprezintă sustragerea deschisă a
bunurilor altei persoane.).

Toate semnele ce caracterizează componența infracțiunei, sunt clasificate în

semne principale și secundare.

Dintre toate semnele infracțiunii există o unitate indisolubilă, dacă în fapta

presoanei lipsește măcar unul din semnele componenței infracțiunii, rezultă că
făptuitorul nu poate răspunde penal.

Semnele principale sunt semnele care caracterizează absolut toate componențele

de infracțiune, acestea sunt: Obiectul special(nemijlocit), fapta prejudiciabilă,
caracterul fizic, responsabilitatea și vîrsta și vinovăția.

În componențele de infracțiune materiale, la această categorie se atribuie și

urmarea prejudiciabilă și legătura cauzală dintre faptă și urmare, dar numai în
cadrul acestei componențe.

Semnele secundare – acele semne pe care legiuitorul le indică suplimentar în

procesul descrierii unor componențe concrete de infracțiune, adică obiectul
material, timpul, locul, metoda, mijlocul, împrejurarea, persoana juridică,
subiectul special, motivul și scopul infracțiunii(de ex: un anumit loc, timp,
împrejurare, mijloc sunt necesare în cazul infracțiunilor de vînat ilegal, de
îndeletnicire ilegală cu pescuitul, vînatul sau alte exploatări ale apelor art. 234).

Un anumit subiect este necesar să fie prezent în cazul componenței de infracțiune

arătată în conținutul art. 308(Reținerea sau arestarea ilegală). În asemenea
situații, atunci cînd semnele respective sunt arătate nemijlocit în conținutul
dispoziției normei penale, ele din secundare se transformă în principale, absența
acestora în caracteristica obiectivă sau subiectivă a faptei concrete, are drept
rezultat absența sau lipsa posibilității tragerii persoanei la răspundere penală.
Atunci cînd semnele date nu sunt arătate în normă expre, ele vor juca rolul de
circumstanțe care vor atenua sau agrava răspunderea sau pedeapsa penală art.
76(1) g; art. 77(1) d.

3.
Problema referitoare la diferența dintre infracțiune și componență de infracțiune
reprezintă una dintre problemele dificile ale teoriei și practicii aplicării dreptului
penal.

Noțiunea de infracțiune prevăzută la art.14(1) și cea a componenței de

infracțiune din art. 52(2), sunt strîns legate între ele, deoarece exprimă esența
unuia și aceluiași fenomen care este infracțiunea. Aceste 2 noțiuni se aseamănă,
însă ele nu sunt identice. Infracțiunea reprezintă o faptă concretă a unei
persoane, o manifestare exterioară de voință, săvîrșită într-un anumit loc, într-o
anumită perioadă de timp și care poate fi caracterizată și prin alte trăsături
individuale ale făptuitorului. Componența de infracțiune reprezintă o categorie
științifică, o noțiune juridică care se conține în cartea generală a codului penal ca
definiție „art. 52(1)” și care este dată în dispoziția unei norme concrete speciale
din codul penal care se referă nu la o infracțiune concretă, dar la o infracțiune de
un anumit tip, prin intermediul descrierii semnelor esențiale sau de bază ale
acesteia.

Semnele generale ale infracțiunii sunt arătate în conținutul art. 14(1), fără
descrierea acestora, iar art. 17,18,61 stabilesc vinovăția și pedeapsa penală,
semne caracteristice tuturor infracțiunilor. Noțiunea generală a infracțiunii
descrie conținutul social-politic al infracțiunii, prin intermediul semnului principal
al acesteia a gradului prejudiciabil. Acesta la rîndul său se determină în funcție de
importanța obiectului atentatului.
Noțiunea infracțiunii acordă o caracteristică social-politică a infracțiunii, indicînd
semnele ce ne permit să constatăm de ce anume o astfel de faptă prezintă pericol
pentru societate, adică este criminală și după care se poate delimita infracțiunea
de alte încălcări de lege. Componența de infracțiune reprezintă o totalitate a
semnelor obiective și subiective ce caracterizează o faptă prejudiciabilă drept o
infracțiune concretă.

Fiecare componență de infracțiune concretă conține descrierea semnelor

concrete ce sunt caracteristice infracțiunilor de un anumit tip sau gen, noțiunea
generală a componenței infracțiunii include semnele principale și facultative,
elementele acesteia. Componența de infracțiune nu este o faptă comisă de
infractor, dar o noțiune abstractă, teoretică, prevăzută de știință și legea penală.

În calitate de categorie abstractă, componența de infracțiune există chiar dacă în

realitatea obiectivă nu este săvîrșită nici o faptă prevăzută de acea componență.
Anume de aceea prezință pericol fapta prejudiciabilă, adică infracțiunea și nu
componența de infracțiune ca categorie juridică, ca metodă legislativă de
descriere a faptelor în legea penală. Componența de infracțiune este de
neconceput fără legea penală, dar ea nu există nici în afara faptei reale
prejudiciabile. Fără un atentat real, există doar descrierea de legiuitor a
componenței infracțiunei.

4.
În conformitate cu doctrina dreptului penal, toate componențele de infracțiune
descrise în partea specială a CPRM, se clasifică în baza a 3 criterii: După gradul
prejudiciabil, după modul de descriere, după specificul structurii.

Avînd în vedere gradul prejudicabil diferit al faptelor periculoase, leguitorul

caracterizează componențele lor în articole diferite sau aliniate diferite ale unuia
și aceluiași articol din CP, prin utilizarea diferitor semne ce denotă nivelul mărit
sau scăzut al gradului prejudiciabil. Pentru aceasta legiuitorul indică caracteristici
calitative și cantitative, de ex: proporțiile deosebit de mari, săvîrșirea infracțiunii
de către un grup criminal organizat etc.
După gradul prejudiciabil:

 Componențe de bază – Lipsește orice semn, este prezentă numai fapta

prejudiciabilă
 Componențe cu circumstanțe agravante
 Componențe cu circumstanțe atenuante
 Componențe cu circumstanțe deosebit de agravante – Sancțiunea
cuprinde posibilitatea aplicării detențiunei pe viiață

Primul alineat, cînd există mai multe alineate este în toate cazurile - componență
de bază*

După modul de descriere:

 Componențe simple – Acea componență care include descrierea doar a

unei fapte infracționale(art. 145(1)), în astfel de componențe toate,
semnele acestora se manifestă o singură dată, adică este realizată o singură
faptă, apare o singură urmare și există o singură formă de vinovăție.
Majoritatea componențelor de infracțiune sunt componențe simple în
conformitate cu acest criteriu de clasificare.
 Componențe complexe – Aceasta caracterizează 2 sau mai multe fapte
infracționale, pedepsite fiecare în parte în mod corespunzător, de ex:
componența tîlhăriei(art. 188) prevede infracțiunea prin care se atentează
concomitent asupra patrimoniului persoanei, precum și asupra vieții și
sănătății acesteia; în cazul violului(art. 171), latura obiectivă a acesteia este
caracterizată prin 2 acțiuni, aplicarea forței sau amenințarea aplicării
acesteia și raportul sexual propriu-zis. În unele componențe de infracțiune
sunt arătate 2 urmări prejudiciabile, care defapt rezultă una din cealaltă, în
acest sens putem exemplifica art. 151(4), care stabilește componența
vătămării corporale grave-intenționată soldată cu deces. În baza art. 159,
care prevede componența provocării ilegale a avortului, circumstanțele
agravante în formă de vătămare corporală medie ori gravă a integrității
corporale sau decesul victimei, defapt conțin specificul laturii subiective ale
acesteia și anume faptul că în cazul respectiv, vinovăția în caliate de semn
al laturii subiective, este dublă, deoarece atitudinea subiectului față de
fapta de vătămare și cea de deces, absolut în toate cazurile este provocată
în exclusivitate din imprudență.
  Componențe alternative – În acest caz, legiuitorul în procesul descrierii
laturii obiective ale acestora, utilizează și enumeră mai multe fapte
criminale. Aceste componențe reprezintă o modalitate a componențelor
complețe, iar pentru tragerea la răspunderea penală a subiectului, este
suficientă constatarea în acțiunile sau inacțiunile făptuitorului a unei
singure fapte indicate în dispoziția normelor. În cazul componențelor
alternative, aceasta indică asupra faptului că este alternativ obiectul sau
latura obiectivă pe care le caracterizează componența respectivă, de ex:
art. 260, 290, 292, 293 etc.

După specificul structurii:

 Componențe materiale – Acele componențe de infracțiune în cadrul cărora

în procesul descrierii laturii obiective a infracțiunii, legiuitorul indică în
calitate de semn obligator, urmarea prejudiciabilă. Aceste componențe de
infracțiune sunt considerate consumate numai în momentul apariției în
realitatea obiectivă a urmărilor prevăzute în dospoziția normei, de ex:
omorul(art. 147).
 Componențe formale – Este componența în cadrul descrierii laturii
obiective a căreia legiuitorul descrie numai fapta, fără a indica urmările
acesteia. Acestea se consideră consumate din momentul comiterii faptei
prejudiciabile, indiferent de momentul apariției urmărilor, de ex:
pungășia(art. 192), huliganismul(art. 287), trădarea de patrie, divulgarea
secretului de stat(art. 344).
 Componențe formal reduse – Sunt o modalitate a componențelor formale
de infracțiune, iar legiuitorul în procesul descrierii laturii obiective a
acestora, caracterizează nu numai semnele faptei prejudiciabile, dar arată
spre un pericol real de apariție a unor urmări prejudiciabile eventuale, de
ex: tîlhăria art. 188(1).
 Tema 6: Obiectul infracțiunii
1. Noțiunea și importanța obiectului infracțiunii
2. Modalitățile obiectului infracțiunii
3. Obiectul material al infracțiunii

1.
Infracțiunea, ca faptă a persoanei, ca manifestare a acesteia în sfera relațiilor
sociale, este periculoasă pentru valorile sociale. Valorile sociale arătate în
conținutul art. 2(1), adică drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, mediul
înconjurător, orînduirea constituțională, suveranitatea, independența și
integritatea teritorială a RM, pacea și securitatea omenirii, precum și întreaga
ordine de drept ce sunt ocrotite împotriva infracțiunilor, devin obiect al
infracțiunii.

Obiect al infracțiunii – Valorile și relațiile sociale ocrotite de legea penală, de

atentate infracționale.

Doctrina dreptului penal privește obiectul infracțiunii sub un dublu aspect:

1. În calitate de obiect juridic

2. În calitate de obiect material

Nu se poate concepe o infracțiune care efectiv să nu atenteze asupra unui obiect

apărat de legea penală. Valorile și relațiile sociale, apărate de legea penală,
împotriva cărora sunt îndreptate infracțiunile și care sunt lezate prin săvîrșirea lor,
constituie obiectul infracțiunii.

Obiectul infracțiunii preexistă săvîrșirii faptei, el este lezat prin săvîrșirea unei
fapte prevăzută de legea penală, fapta niciodată nu lezează o normă juridică, care
prin incriminarea faptei asigură protecția valorilor sociale, însă lezează valorile
respective nemijlocit.

În literatura de specialitate, obiectul infracțiunii este cunoscut sub denumirea de

obiect social-juridic. Denumirea se datorează faptului că obiectul infracțiunii
constă din valori sociale(aspectul social al categoriei de obiect) și valori ce sunt
apărate de legea penală(aspect juridic al obiectului).
Importanța obiectului juridic constă în faptul că acesta prezintă interes pentru
determinarea gradului prejudiciabil al diferitor infracțiuni, astfel infracțiunile
îndreptate contra persoanei, vieții, sănătății, cinstei și libertății acesteia, a
statului, prezintă o gravitate diferențiată în funcție de obiectul asupra căruia
atentează acestea.

Este evident faptul că asupra stabilirii unui anumit grad prejudiciabil, influențează
și alte semne caracteristice infracțiunii(vinovăția, motivul, scopul etc.), însă
acestea toate vin doar să întregească gradul prejudiciabil al unei infracțiuni,
ultimul însă este în dependență directă de obiectul infracțiunii, de importanța
acestuia pentru societate. Astfel, cu cît valoarea pusă în pericol sau prejudiciată
este mai mare sau prezintă o importanță majoră, cu atît fatele date vor fi
considerate mai grave. Obiectul infracțiunii mai prezintă importanța și pentru
corecta încadrare juridică a faptelor, în special ale acelora care se aseamănă sub
aspectul laturii obiective, al modului de realizare al intenției criminale.

2.
Obiectul juridic al infracțiunii, în teoria dreptului penal se prezintă sub forma:

1. Obiectului generic de specie sau de grup – O grupă de valori sociale de

aceeași natură, vătămate sau lezate printr-o grupă de infracțiuni. Acest
obiect generic tocmai a servit în calitate de criteriu legiuitorului atunci cînd
acesta a clasificat partea specială a codului penal în XVII capitole. Astfel
persoana constituie o valoare socială fundamentală ce se caracterizează
prin întrunirea unui complex de atribute de valori sociale cum sunt viiața și
sănătatea persoanei, demnitatea, libertatea, integritatea corporală a
acesteia. Toate aceste valori sunt lezate prin săvîrșirea infracțiunilor contra
vieții și sănătății persoane(cap. II Partea specială), precum și a infracțiunilor
contra libertății, cinstei și demnității persoanei(cap. III Partea specială).
Importanța obiectului generic constă și în faptul că acesta permite să se
facă pe baza lui o caracterizare a unei infracțiuni dintr-o grupă sau alta,
punînd în evidență gradul prejudiciabil pe care în prezintă acea categorie de
faptă. Prin comiterea unei infracțiuni, nu se lezează întregul grup de valori
sociale, dar numai una dintre aceste valori, asupra cărora s-a îndreptat
nemijlocit fapta infracțională.
2. Obiectului special sau nemijlocit – Este o anumită valoare socială,
vătămată sau lezată prin săvîrșirea uneia sau mai multor infracțiuni, de ex:
 în cazul infracțiunilor de omor, obiectul special al acestora îl constituie
viiața persoanei. În cazul infracțiunilor de vătămare corporală, obiectul
special al acestora îl constituie integritatea corporală a victimei. Anume
obiectul special prezintă importanță pentru determinarea gradului
prejudiciabil al diferitor infracțiuni, anume în funcție de acesta se face
încadrarea juridică ulterioară a faptei. Importanța obiectului special sub
acest aspect apare în deosebi în cazul acelor infracțiuni care se aseamănă
sub aspectul faptei criminale săvîrșite. În situațiile date, pentru a se
cunoaște dacă a fost comisă o infracțiune sau alta, trebuie în primul rînd să
se stabilească obiectul special asupra căruia a fost îndreptată fapta
criminală. Obiectul special reprezintă un semn principal în cadrul oricărei
componențe de infracțiune, despre obiectul special nu se menționează în
marea majoritate componențelor de infracțiune, cu toate că acesta
reprezintă un semn principal și obligatoriu, în cadrul oricărei componențe
de infracțiune. Despre obiectul acesta se menționează în cazul spionajului
art. 338; actul terorist art. 268. Însă în majoritatea componențelor de
infracțiune, obiectul special nu este arătat, ceea ce ne impune ca acesta să
fie dedus, adică subînțeles.

De regulă, o anumită infracțiune provoacă sau cauzează daune unui singur obiect
apărat de legea penală, însă în partea specială a codului penal se conțin
componențe de infracțiune în procesul descrierii cărora, legiuitorul indică sau
arată despre existența unor 2 obiecte ambele fiind apărate de legea penală. În
cazul unor asemenea componențe de infracțiune, este absolut necesar să se facă
o distincție dintre acestea 2 și de stabilit care dintre acestea prezintă obiectul
principal și obiectul secundar/facultativ. De ex: în cazul infracțiunii de tîlhărie art.
188, pe de o parte se lezează dreptul de proprietate al persoanei(primul obiect),
precum și integritatea corporală sau libertatea persoanei(al doilea obiect);
huliganizmul art. 287, reprezintă o acțiune care încală grosolan ordinea
publică(primul obiect), provocînd concomitent o oarecare daună sănătății, cinstei
și demnității persoanei(al doilea obiect). Lezîndu-se prin aceeași infracțiune 2
obiecte, ambele apărate de legea penală, se pune problema cuprinderii acestora
într-o grupă sau alta de infracțiuni, deoarece cunoaștem deja că infracțiunile sunt
grupate în capitolele părții speciale, în funcție de obiectul lor. În aceste situații,
includerea componențelor date într-un oarecare capitol din cadrul părții speciale
din codul penal, se face în funcție de obiectul principal, astfel în cazul tîlhăriei,
obiectul principal al acesteia sunt relațiile sociale cu privire la patrimoniul
persoanei și această infracțiune a fost introdusă în cap. VI(Infracțiuni contra
patrimoniului) și nu în cap. Infracțiuni contra persoanei, cu toate că atentează și
asupra acesteia.

3.
Orice infracțiune se caracterizează prin existența unui obiect social-juridic, a unor
categorii de valori sociale ocrotite de legea penală. Valorile sociale cărora legea
penală le asigură protecția, sunt vătămate prin comiterea infracțiunilor, toate
infracțiunile presupun existența unui obiect juridic, în lipsa căruia incriminarea
faptelor nu este posibilă.

Faptele devin periculoase, iar legea penală le incriminează întrucît sunt îndreptate
împotriva unor importante valori sociale.

Unele infracțiuni pe lîngă obiectul juridic, presupun și existența unui obiect

material.

Obiect material – lucrul corporal, fizic sau persoana asupra căruia se îndreaptă
direct fapta infracțională. Astfel infracțiunea de furt este caracterizată printr-un
obiect juridic generic, care constă în relațiile sociale cu privire la dreptul de
proprietate al persoanei și printr-un obiect material, reprezentat de bunul
material aflat în posesia/detenția altuia, asupra căruia s-a îndreptat fapta
criminală.

În cazul infracțiunilor contra vieții sau sănătății persoanei, obiectul material îl

constituie corpul persoanei asupra căruia se îndreaptă infracțiunea de omor sau
vătămare. Un șir de infracțiuni nu sunt caracterizate printr-un asemenea
obiect(cap. XVIII, XIII CPRM). Inexistența obiectului material în cadrul
componențelor de infracțiune caracterizate printr-un asemenea obiect, are drept
urmare absența infracțiunii în acțiunile persoanei făptuitoare. Obiectul material al
infracțiunii nu este asemănător cu obiectele(instrumentele sau mijloacele) cu care
s-a comis infracțiunea. De ex: Un autovehicul poate prezenta obiectul material al
infracțiunii de sustragere, însă același autovehicul poate reprezenta instrument
de comitere a unui omor(art. 145) sau mijloc de comitere a infracțiunii de
tîlhărie(art. 188).
 Tema 7: Latura obiectivă a infracțiunii
1. Noțiunea
2. Fapta - acțiunea/inacțiunea criminală
3. Consecințele criminale
4. Legătura cauzală
5. Semnele facultative al laturii obiective

1.
Latura obiectivă – Este partea exterioară a atentatului infracțional, conform legii
penale în vigoare, acesta trebuie să fie în primul rînd prejudiciabil și este necesar
ca el să fie prevăzut de legea penală, adică să prezinte o infracțiune.

Conținutul laturei obiective a infracțiunii este cuprins dintr-un șir de semne ce

sunt cunoscute în doctrina penală cum ar fi:

1. Fapta, adică acțiunea sau inacțiunea prejudiciabilă – Reprezintă semnul

material al laturii obiective al infracțiunii. Fapta este un act de conduită
interziz de către o normă a codului penal, care poate fi caracterizat printr-o
multitudine de semne. Fapta poate fi săvîrșită într-un anumit loc și într-o
anumită perioadă de timp, anume din această cauză locul și timpul
reprezintă semne ale laturii obiective al infracțiunii. Orice infracțiune este
comisă cu utilizarea unor anumite metode, mijloace sau instrumente, cum
ar fi: Omorul poate fi rezultatul aplicării unei arme de foc sau al consumului
unei substanțe toxice, victima putea fi asfixiată, strangulată, înecată sau
poate că decesul reprezintă urmarea unui accident rutier. Metodă de
săvîrșire a infracțiunii poate fi înșelăciunea sau abuzul de încredere, cum ar
fi în cazul excrocheriei(art. 190). Atunci cînd sunt determinate semnele unei
componențe concrete de infracțiune ce este prevăzută de codul penal, este
necesar să stabilim care sunt semnele ce desemnează conținutul laturii
obiective a infracțiunii. Dacă analizăm conținutul părții speciale al codului
penal, vom ajunge la concluzia că nu toate semnele arătate anterior sunt
incluse în descrierea componențelor de infracțiune. Uneori legiuitorul, în
procesul descrierii faptei indică și necesitatea obligatorie a apariției unor
urmări prejudiciabile(art. 151, 152). În aceste situații, legiuitorul nu indică
locul, timpul, metoda și alte semne facultative ale laturii obiective al
 infracțiunii. Un șir de componențe de infracțiune conțin numai stabilirea
faptei prejudiciabile, de ex: Cazul componenței prevăzute la art. 164(răpirea
unei persoane). În partea specială a codului penal există cap. VI(Infracțiuni
contra patrimoniului), stabilind faptele, legiuitorul utilizează noțiunea de
sustragere, iar analizînd formele sustragerii, legiuitorul descrie modalitățile
sau metoda de comitere a acestor fapte în funcție de care avem Furtul(art.
186), Jaful(art. 187), Excrocheria(art. 190). Uneori legiuitorul, în procesul
descrierii faptei penale, utilizează indicii cu privire la locul comiterii
infracțiunii, de ex: art. 186(c), 187(2,c); art. 266, 248, 179. În cadrul unor
componențe de infracțiune, se indică timpul comiterii fapei: art. 233, 234,
367 etc. Rezultă că în calitate de semn principal al laturii obiective a
componenței de infracțiune, este numai fapta prejudiciabilă(elementul
material al acesteia), iar urmarea prejudiciabilă și respectiv legătura
cauzală reprezintă semne principale numai în cadrul componențelor de
infracțiune materiale, dar locul/timpul/mijlocul/împrejurarea sunt semne
facultative.
2. Urmarea prejudiciabilă
3. Legătura cauzală dintre faptă și urmare

Importanța laturii obiective este determinată în primul rînd de faptul că aceasta

în calitate de element al componenței infracțiunii, face parte din temeiul
răspunderii penale.

În al 2-lea rînd, latura obiectivă constituie temeiul juridic pentru calificarea faptei.

Calificarea fapteii(infracțiunii) – Atribuirea unei componențe de infracțiune

concrete faptei prejudiciabile săvîrșite în realitatea obiectivă. Calificarea
infracțiunei înseamnă stabilirea indentității dintre semnele descrise de legiuitor în
norma penală și semnele ce caracterizează o faptă concretă săvîrșită de o
persoană.

Stabilind în articolele părții speciale a codului penal semnele unei componențe

concrete de infracțiune, legiuitorul de regulă nu face o descriere detaliată acelor 4
elemente ale componenței infracțiunii, practic în marea majoritate a
componențelor de infracțiune, nu este arătat obiectul atentatului, nu sunt
descrise semnele ce caracterizează subiectul infracțiunii și nu în toate cazurile
sunt descrise semnele ce caracterizează latura subiectivă a infracțiunii, dar numai
un singur element al componenței infracțiunii, latura obiectivă a acesteia este
descrisă în dispozițiile tuturor normelor părții speciale a codului penal. Atunci cînd
sunt determinate corect toate semnele laturii obiective a componenței
infracțiunii, poate fi dedus obiectul și subiectul acestei componențe, de ex: în
cazul componenței prevăzute de art. 328(excesul de putere sau depășirea
atribuțiilor de serviciu), subiect al acesteia poate fi numai persoana publică, în
acest caz v-a fi vorba despre un subiect special, iar obiectul acesteia reprezintă
relațiile sociale ce reglementează buna desfășurare a activității în sfera publică.

2.
Orice infracțiune reprezintă o faptă, o activitate materială care se manifestă sub
formă de acțiune sau inacțiune. Actul de conduită al infractorului care se poate
manifesta prin aceste 2 forme, constituie partea centrală al infracțiunii, fără un
act exterior, fără o activitate materială nu este posibilă existența unei infracțiuni.

Fapta în sensul obișnuit al cuvîntului, desemnează actul de conduită al persoanei,

manifestat sub formă de acțiune sau inacțiune, împreună cu rezultatul produs
prin săvîrșirea sa.

Acțiunea – este o comportare pozitivă, o conduită prin care se face ceva de

natură să producă o schimbare în sfera relațiilor sociale.

Cele mai multe infracțiuni se comit prin acțiune.

N.B: Dacă în alin. 2 al oricărui articol este prezentă îmbinarea: Aceeași acțiune
săvîrșită... Rezultă că infracțiune se comite doar prin acțiune; dacă avem
îmbinarea: Aceeași faptă săvîrșită... rezultă că infracțiunea poate fi comisă atît
prin acțiune cît și prin inacțiune.

Acțiunea poate fi constituită dintr-un act, sau mai multe acte, fără ca prin aceasta
să-și piardă unitatea. Un șir de infracțiuni ... această acțiune, în structura unui tip
determinat de infracțiuni îmbracă o anumită formă, de unde defapt și apare
denumirea de infracțiune tipică, adică proprie acelei fapte. În norma de
incriminare, acțiunea tipică poate fi arătată printr-un cuvînt: Sustragere,
distrugere, vătămare sau printr-o expresie de cuvinte: Face afirmații mincinoase.
Cuvîntul sau expresia care desemnează acțiunea tipică, în literatura de
specialitate este cunoscut sub denumirea de verbum regens. Acțiunea poate
îmbrăca diferite forme, se poate manifesta sub aspecte diferite în funcție de
obiectul special, ocrotit de legea penală, care poate fi lezat numai printr-un
anumit mod de comportament al infractorului, de ex: aceasta se poate realiza
prin cuvinte(art. 312), prin scris(art. 332) sau prin acte fizice(art. 145, 151, 186).

În procesul realizării acțiunii, în funcție și de specificul acesteia, autorul se poate

folosi de forța proprie(cînd lovește victima) sau de anumite instrumente și
mijloace. Stabilirea unui anumit instrument sau mijloc cu care a acționat
făptuitorul, prezintă interes în activitatea practică, fie pentru încadrarea juridică a
faptei, uneori folosirea unui anumit instrument sau mijloc constituind o
circumstanță agravantă, calificantă(art. 145, alin. 2, lit. m), fie pentru justa
individuale a pedepsei(art. 76,77)

3.
Inacțiunea în calitate de semn material, înseamnă a nu face ceea ce este impus
sau ordonat prin lege. Aceasta de regulă, este legată de o normă care impune
obligația de a face ceva, obligîndu-l pe destinatar spre realizarea unui anumit
comportament, în scopul apărării valorilor sociale ocrotite de lege(de ex: obligația
de a acorda ajutor medical calificat art. 162). Încălcarea acestei norme se face de
obicei printr-o conduită contrară care se manifestă printr-o inacțiune.

Prin inacțiune, din punct de vedere penal, nu înseamnă a nu face nimic, dar faptul
de a nu face ceea ce ordonă legea. Rezultă că o infracțiune care se manifestă
printr-o inacțiune se poate săvîrși numai de către persoana care are obligația
legală de a face ceva. Îndeplinirea acestei obligații înseamnă respectarea legii, iar
neîndeplinirea acesteia printr-o conduită manifestată sub formă de inacțiune,
înseamnă încălcarea legii. Înafară de aceasta, în mod obligatoriu, admiterea
comportamentului respectiv(inacțiunii) trebuie să fie însoțit de vinovăție.

În teoria dreptului penal, inacțiunile sunt clasificate în:

1. Inacțiunile absolute – Făptuitorul în genere nu-și execută obligația(art.

162,163).
2. Inacțiunile mixte – Făptuitorul acționează parțial, realizăndu-și obligațiile
incomplet. De ex: Neglijența penală(art. 329).

Latura obiectivă se manifestă printr-o faptă(acțiune sau inacțiune)

 Tema: Subiectul infracțiunii
1. Noțiunea subiectului infracțiunii. Semnele.
2. Responsabilitatea, iresponsabilitatea și responsabilitatea redusă
3. Vîrsta. Condiția pentru tragerea la răspundere penală
4. Persoana juridică ca subiect al infracțiunii
5. Subiectul special al infracțiunii
6. Starea de ebrietate și influența ei asupra tragerii la răspundere a
făptuitorului

1.
În conformitate cu teoria și legislația penală În conformitate cu dispozițiile
articolului 11(1), toate persoanele care au săvîrșit infracțiuni pe teritoriul RM,
urmează să răspundă penal, potrivit codului penal al țării noastre. Rezultă că
subiect al infracțiunii pe teritoriul RM, poate fi cetățeanul RM, cetățeanul străin și
apatridul.

Reieșind din definiția subiectului infracțiunii rezultă că acestuia îi sunt

caracteristice 3 semne distincte:

1. Caracterul fizic – Acesta se cuprinde în natura juridică a acestuia, adică

subiect poate fi doar persoana fizică.
2. Responsabilitatea - Subiect al infracțiunii pot fi numai acele persoane care
posedă capacitatea de a-și da seama de caracterul comportamentului lor,
de faptele pe care le comit și le pot conduce, adică sunt responsabile.
Vinovăția, atît în formă de intenție, cît și imprudență se exclude în toate
cazurile atunci cînd persoana în momentul săvîrșirii faptei din cauza stării
sale psihice, nu-și dădea seama de caracterul faptelor prejudiciabile sau nu
putea să le conducă. Capacitatea de a-și da seama de faptele sale, precum
și de a conduce cu ele apare la persoana psihic sănătoasă, nu din momentul
nașterii, dar odată cu împlinirea unei anumite vîrste.
3. Vîrsta prevăzută de lege - Vîrsta maximală, conform opiniei pediatorilor,
psihologilor, juriștilor este de 16 ani. Anume la această vîrstă minorul atinge
acel grad al activității sociale cînd poate răspunde pentru faptele sale în
ordine penală, absolut pentru toate infracțiunile, iar pentru comiterea unor
fapte arătate în conținutul art. 21(2), vîrsta răspunderii penale începe de la
14 ani.
Aceste 3 semne ale subiectului infracțiunii sunt obligatorii pentru toate
componențele de infracțiune, fiind necesare pentru calificarea oricărei fapte

2.
Nu putem vorbi despre un subiect al infracțiunii dacă acesta nu întrunește
comulativ semnele care îl caracterizează. Unul dintre acestea este
Responsabilitatea.

În conformitate cu prevederile art. 85(2) CP Italian, responsabilitatea este definită

astfel: Responsabilitatea – Responsabil este cel ce are capacitatea de a înțelege și
a dovedi.

În conformitate cu art. 22, responsabilitatea este starea psihologică a persoanei

care are capacitatea de a înțelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum și
capacitatea de a-și manifesta voința și de a-și dirija faptele(acțiunile).
Responsabilitatea poate fi înțeleasă foarte larg și poate fi caracterizată ca o
instituție juridică, precum și o caracteristică a vinovăției și a răspunderii penale și
în calitate de semn al subiectului infracțiunii. Teoria dreptului penal definește
responsabilitatea ca fiind starea psiho-fizică a persoanei care are capacitatea de a-
și da seama de caracterul faptelor sale, de valoarea și urmările care vor apărea,
precum și capacitatea de a-și determina și dirija în mod normal voința, în raport
cu acțiunile proprii, cu realitatea și mediul. Starea de responsabilitate presupune
că făptuitorul posedă însușiri psihice(conștiință, rațiune) care o fac capabilă să
înțeleagă caracterul prejudiciabil al faptelor sale, precum și să o facă capabilă de a
se abține de la comiterea faptelor interzise de lege. Este absolut necesar ca
responsabilitatea să existe în momentul comiterii infracțiunii, dacă aceasta
lipsește, atunci nu se mai pune problema vinovăției în calitate de semn al
infracțiunii, deoarece o persoană iresponsabilă niciodată nu poate
acționa/inacționa intenționat sau din imprudență. Dintre responsabilitate și
vinovăție există o strînsă legătură, responsabilitatea fiind premisa vinovățiie.
Persoana fiind în stare de responsabilitate își poate da seama de faptele sale și le
poate conduce, aceasta poate fi caracterizată prin prezența a 2 criterii
importante: Criteriul juridic și Criteriul medical.

Criteriul juridic(psihologic) – Capacitatea persoanei de a înțelege caracterul

prejudiciabil al infracțiunii, precum și posibilitatea de a conduce cu faptele sale.
Criteriul medical – Psihica sănătoasă, nivelul de dezvoltare al acestuia. Este
responsabilă persoana care posedă capacitatea de a înțelege de ce fapta sa este
periculoasă pentru a se abține de la comiterea.

Potrivit art. 23, nu este pasibilă de răspundere penală persoana care în timpul
săvîrșirii unei fapte prejudiciabile se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu
putea să-și dea seama de faptele sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei
boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice.
Este iresponsabilă persoana care nu este capabilă să înțeleagă semnificația
faptelor sale, sau chiar dacă le apreciază, nu este în stare de a le stăpîni, nu le
poate dirija în mod conștient. La fel este considerată iresponsabilă și persoana
care în momentul săvîrșirii infracțiunii au fost responsabile, însă în momentul
pronunțării sentinței, în rezultatul unei boli mentale au fost declarate
iresponsabile, precum și persoanele care în momentul săvîrșirii faptei, cît și în
momentul pronunțării sentinței erau responsabile, iar în momentul executării
pedepsei sa îmbolnăvit de o boală psihică în rezultatul căreia au fost declarate
inresponsabile(alin. 2, art. 23).

Criteriul medical al iresponsabilității – include prezența unor boli psihice(de ex:

oligofrenia, schizofreni, psihoza-maniacală sau alte tulburări psihice temporare).

Criteriul juridic(psihologic) al iresponsabilității – include 2 factori: intelectiv(nu

putea să-și dee seama de faptele sale) și volitiv(Nu putea să le conducă).

Pentru existența iresponsabilității, este necesară prezența măcar a unuia dintre

criteriile enumerate anterior.

Conceptu responsabilității reduse trezește multiple discuții în teoria dreptului

penal. Pentru prima dată, despre responsabilitatea redusă s-a menționat în codul
penal al Germaniei din 1840. Prin această stare se indica existența deficienței
mentale, a subdezvoltării, a stării de ebrietate și lipsa completă de educație.
Pentru faptele criminale săvîrșite în asemenea stare se prevedea posibilitatea
aplicării unei pedepse mai blînde. Codul penal actual al RM, stabilește
responsabilitatea redusă în conținutul art. 231, astfel persoana care a săvîrșit o
infracțiune ca urmare a unei tulburări psihice constatată prin expertiza medicală,
efectuată în modul stabilit din cauza căreia nu-pi putea da seama pe deplin de
caracterul și legalitatea faptelor sale sau nu le putea dirija pe deplin, este pasibilă
de responsabilitate penală redusă.
Un exemplu de existență a responsabilității reduse se conține în prevederile art.
146(omorul săvîrșit în stare de afect). Starea de afect reprezintă defapt o stare
psihologică instabilă a persoanei, care reduce din capacitatea persoanei de a
realiza caracterul prejudiciabil al faptei și în special de a conștientiza urmările
acesteia. Specific pentru acest caz este faptul că starea psihologică a făptuitorului
poate fi considerată drept stare de afect numai atunci cînd aceasta a fost
provocată nemijlocit de către victimă, de diferite fapte imorale sau ilegale ale
acesteia. Un alt exemplu în acest sens: dispozițiile și prevederile art. 147 care
stabilește Pruncuciderea, care presupune o stare instabilă care poate fi specifică
doar unei femei în timpul nașterii sau imediat după naștere. În literatura de
specialitate, acest interval de timp este cuprins în limita de pînă la 24 ore din
momentul nașterii, în această situație răspunderea limitată este și ea una
specifică, din motivul că acest subiect este unul special(Mama acestuia), iar în
calitate de victimă fătul nou-născut al acesteia.

Resonsabilitatea redusă poate fi caracterizată prin 2 criterii:

a. Criteriul juridic(psihologic) – este caracterizat prin capacitatea diminuată,

minimalizată a făptuitorului de a-și da seama de cele săvîrșite, de a aprecia
importanța acestora prin capacitatea redusă de a motiva faptele sale. În
acest caz se iau în vedere faptele prejudiciabile prevăzute în legislația
penală a căror componențe conțin semnele unei tulburări psihice a
subiectului infracțiunii, precum și diminuarea esențială a posibilității
acestuia de a conștientiza și de a dirija faptele sale.
b. Criteriul medical(biologic) – acesta cuprinde o dereglare temporară a
activității psihice, prezența unei anomalii psihice, unele forme ale
psihopatiilor, neurozele, subdezvoltarea psihofiziologică și altele.

Codul penal al Federației Ruse atribuie la starea de responsabilitate redusă

următoarele tulburări psihice:

 Isteria
 Nevroza isterică
 Psihastemia
 Alte psihoze ce afectează funcțiile vitale ale creierului.

Persoana care suferă de o maladie care nu exclude responsabilitatea, este un

subiect al aplicării răspunderii penale. Faptul că subiectul răspunderii penale a
săvîrșit fapta într-o stare de responsabilitate redusă, reprezintă o circumstanță
atenuantă, potrivit art. 76(1) lit. d. În practică însă putem întîlni și situații în cadrul
cărora făptuitorul prezintă un pericol social-sporit, ceea ce însă niciodată nu
poate fi considerat în calitate de circumstanță agravantă de către instanța
judecătorească. Problema cea mai mare vizavi de acest subiect, constă în faptul că
pînă la moment nu există nici un act normativ în vigoare care ar stabili o listă
exactă de tulburări psihice care acordă instanței judecătorești dreptul de a
declara un făptuitor ca fiind persoană cu responsabilitate redusă, evident cu toate
urmările legate de acest fapt. Potrivit art. 231(2), instanța de judecată la stabilirea
pedepsei sau a măsurilor de siguranță ține cont de tulburarea psihică existentă,
care însă nu exclude răspunderea penală.

3.
Vîrsta fiind privită sub aspectul noțiunii sale, include în sine un șir de semne
caracteristice. Din punct de vedere social-biologic distingem 3 tipuri ale vîrstei:

1. Vîrsta social-psihologică(juridică) – Vîrsta în care persoana fizică a ocupat

un anumit loc în societate, este preocupată de toate domeniile care-i
asigură existența și îndeosebi ca cetățean se bucură de anumite drepturi și
își asumă anumite obligațiuni. Din acest grup fac parte: vîrsta
constituțională, de muncă, pensionară, civilă etc.
2. Vîrsta medicală – Vîrsta în care individul evoluează, crește, se dezvoltă în
mediu, adică trăiește în mediul biologic.
3. Vîrsta calendaristică – Vîrsta care dă o apreciere persoanei la ce etapă de
dezvoltare este, această etapă se măsoară în ani, luni, zile și ore. Aceasta se
deduce din certificatele de naștere, buletine de identitate și alte acte.

Vîrsta răspunderii penale este stabilită în legislație și anume în art. 21(1) care
spune, vîrsta răspunderii penale este de 16 ani. Iar reieșind din conținutul art.
21(2), vîrsta tragerii la răspundere penală pentru infracțiunile arătate în formă
completă în conținutul acestui alineat, este de 14 ani. Există componențe de
infracțiune, care prezumă o vîrstă mai mare a subiectului în raport cu 16-14 ani,
de ex: art. 208, 209, 159, capitolul Infracțiuni contra justiției, altele...

La stabilirea vîrstei minorului, judecata este obligată să determine precis ziua,

luna și anul nașterii, apelînd în cazurile necesare la petrecerea unei expertize
medico-legale. În aceste cazuri se consideră că minorul a atins vîrsta indicată de
lege, reieșind din vîrsta minimă stabilită de către expertiză, iar în cazurile cînd este
cunoscută ziua de naștere, persoana se consideră că a împlinit o anumită vîrstă
începînd cu ora 00:00 a zilei următoare, dacă experții numesc numai luna nașterii,
atunci ziua de naștere v-a fi considerată ultima zi a acelei luni, iar dacă aceștia
indică luna nașterii, atunci ziua de naștere v-a fi considerată ultima zi a ultimei
luni(31 decembrie).

5.
Subiect special al infracțiunii – Persoana fizică responsabilă, care în momentul
săvîrșirii faptei a împlinit o anumită vîrstă și care este caracterizată prin prezența
unui semn special arătat nemijlocit în dispoziția normei speciale din cadrul codului
penal.

Indicația în dispoziția normei asupra faptului prezenței unui subiect special,

denotă faptul că nu oricare persoană fizică responsabilă, care a provocat o
anumită daună, poate fi trasă la răsundere penală.

Semnele subiectului special, după conținutul lor sunt foarte variate, ele se pot
referi la diferite caracteristici ale personalității infractorului(funcția, profesia,
situația familiară, obligațiile militare etc.). Spre exemplu: subiect al infracțiunii
stabilite de componența art. 286, poate fi numai persoana care execută pedeapsa
cu închisoarea.

Semnele subiectului general niciodată nu sunt arătate în conținutul părții speciale

a codului penal, acestea sunt arătate de legiuitor în conținutul art. 11, 21, 22, 231,
24.

Ceea ce ține de definția subiectului special, aceasta nu se conține în prevederile

părții generale a codului penal. De regulă semnele care caracterizează subiectul
special sunt indicate nemijlocit în conținutul dispozițiilor părții speciale a codului
penal. Uneori legiuitorul clasifică normele cu subiect special în capitole separate,
în acest sens putem exemplifica 2 capitole cu subiecți special(cap. XV și XVI), care
stabilesc infracțiunile săvîrșite de persoanele cu funcție de răspundere și
infracțiunile săvîrșite de persoanele care gestionează organizațiile comerciale
obștești sau alte organizații nestatale. Există situații cînd semnele subiectului
special nu sunt arătate în dispozițiile normei speciale, însă acestea pot fi
determinate apelînd la interpretarea sistematică, logică și gramaticală a legii
penale. De ex: în cazul componenței prevăzute la art. 162(Neacordarea de ajutor
unui bolnav), legiuitorul arată indirect subiectul acestei componențe prin
descrierea unui semn esențial caracteristic subiectului respectiv și anume a
obligației în virtutea legii sau a regulilor speciale de a acorda ajutor unui bolnav.

Conform regulilor speciale, din această categorie de persoane fac parte: medicii,
surorile medicale, farmaciștii, asistentele medicale, acușerii(moașele), felcerii. În
dreptul penal, în cazul unor articole din partea specială a codului penal, la
determinarea subiectului infracțiunii legiuitorul aplică caracteristici care se referă
numai la angajații unor sisteme ale statului, de ex: Infracțiunile contra justiției,
care conțin un șir de componențe de infracțiune, subiecte ale cărora pot fi numai
persoanele angajate în domeniul justiției(ofițerii de urmărire penală, procurorii,
judecătorii ect.).

Potrivit regulei generale, subiect al infracțiunii poate fi cetățeanul RM, cetățeanul

străin sau apatridul(art. 11(1)). De la această regulă există 2 excepții:

 Componența art. 337, care stabilește componența trădării de patrie,

subiect al căreia poate fi doar cetățeanul RM;
 Componența art. 338, spionajul subiect al căreia poate fi numai
cetățeanul străin sau apatridul.

Reieșind din ..., semnele subiectului specia se clasifică în:

1. Conform situației juridico-statale:

a. Cetățenii RM(art. 337)
b. Cetățenii străini sau apatrizii(art. 338)
2. Conform criteriului demografic(în dependență de sex, vîrstă, rudenie):
a. Componența prunc-uciderii(doar femeia)
b. Minorul,conform vîrstei (art. 208, 209)
c. Părinții(art. 205)
d. Rudele pe linie colaterală
e. Rude pe linie dreaptă pînă la gradul 3 în cazul incestului(art. 201)
3. Conform obligației militare:
a. Rezervistul(art. 372)
b. Militarul(art. 376)
c. Persoana din unitatea militară(art. 377)
4. Conform funcției de răspundere:
a. Capitolul XV, care stabilește infracțiunile săvîrșite contra bunei
desfășurări a activității în sfera publică
5. Conform profesiei:
 a. Medicul(art. 160, 161, 162)

6.
Starea de ebrietate în dreptul penal – Starea de dereglare psiho-funcțională a
organismului uman, survenită în urma consumului excesiv de alcool, substanțelor
narcotice, psihotrope sau de alte substanțe cu efecte similare(alin. 1, art. 13412).

În conformitate cu prevederile art. 24, persoana care a săvîrșit o infracțiune în

stare de ebrietate produsă de alcool sau de alte substanțe, nu este eliberată de
răspundere penală, cauzele ebrietății, gradul și influența ei asupra săvîrșirii
infracțiunii se i-au în considerare la stabilirea pedepsei. În conformitate cu
dispozițiile alin. 2,3 al art. 23412, în dreptul penal avem 2 forme a stării de
ebrietate: Starea de ebrietate alcoolică cu grad minim; Starea de ebrietate
alcoolică cu grad avansat. Instanța judecătorească este în drept, în funcție de
caracterul infracțiunii să nu o atribuie pe aceasta la categoria de circumstanță
agravantă. Temeiul real de tragere la răspundere penală pentru faptele săvîrșite
în stare de ebrietate se caracterizează în primul rînd prin absența criteriului
medical al iresponsabilității. În dreptul penal, starea de ebrietate se clasifică în 2
grupe:

 Starea de ebrietate fiziologică – De la abaterile psihice ce nasc starea de

iresponsabilitate, ebrietatea fiziologică se deosebește prin 2 semne
esențiale. În primul rînd aceasta apare în urma consumului conștient de
alcool, stupefiante etc. În al doilea rînd, ebrietatea fiziologică nu atrage
după sine apariția unor tulburări esențiale ale organelor de văz, auz,
precum și alte tulburări psihice esențiale. De regulă în cazul stării de
ebrietate fiziologică, lipsește criteriul psihologic al iresponsabilității,
deoarece chiar și în forma avansată, ebrietatea fiziologică nu atrage după
sine o tulburarea a procesului psihic, nu duce la dispariția completă a
controlului conștiinței asupra faptelor sale.
 Starea de ebrietate patologică – Este o stare bolnavă a psihicului persoanei
care apare în rezultatul consumului permanent a alcoolului, stupefiantului,
substanțelor toxice etc. Ebrietatea patologică reprezintă nu numai o formă
gravă a ebrietății, dar și o stare bolnavă a psihicii, o tulburare a acesteia(de
ex: delirul alcoolic). Săvîrșirea infracțiunii în cazul prezenței stării de
ebrietate patologică, exclude răspunderea penală întrucît în acest caz sunt
prezente ambele criterii ale iresponsabilității(medical și juridic). În cazul
 săvîrșirii infracțiunii în stare de ebrietate fiziologică, făptuitorul cu condiția
întrunirii altor semne ale subiectului infracțiunii, v-a purta răspunderea și
pedeapsa penală, deoarece în acțiunile acestuia lipsește criteriul medical al
iresponsabilității și de regulă nu-l avem nici pe cel juridic sau psihologic.
Aplicînd față de asemenea persoane răspunderea și pedeapsa persoanei,
instanța judecătorească poate aplica și măsurile de siguranță potrivit art.
103 al codului penal al RM.

Tema: Latura subiectivă a infracțiunii

1. Noțiunea laturei subiective și importanța ei
2. Vinovăția ca semn principal al laturei subiective
a. Intenția
b. Imprudența
3. Motivul și scopul infracțiunii
4. Vinovăția dublă, mixtă sau infracțiuni comise cu 2 forme de
vinovăție
5. Eroarea și influența ei asupra răspunderii penale a făptuitorului

1.
Pentru ca o faptă să prezinte o infracțiune este necesar ca aceasta să fie săvîrșită
cu vinovăție, adică vinovatul trebuie să posede o anumită caracteristică psihică în
procesul comiterii faptei.

Latura subiectivă - Atitudinea psihică care însoțește săvîrșirea faptei, este

alcătuită din elementul intelectiv și volitiv, care acordă un anumit conținut
vinovăției și formelor sale, această atitudine psihică manifestată sub formă de
intenție sau imprudență, împreună cu motivul și scopul infracțiunii, reprezintă
latura subiectivă a componenței de infracțiune.

Vinovăția, care poate îmbrăca forma intenței sau imprudenței constituie un semn
obligator al laturii subiective a componenței infracțiunii. Acesta este obligator
deoarece demonstrează poziția negativă a acelui care a comis infracțiunea față de
valorile sociale apărate de legea penală. Altfel spus, nu este suficient să se
demonstreze săvîrșirea unei fapte ce prezintă un grad prejudiciabil, ci pentru ca
acea faptă să constituie o infracțiune trebuie să se demonstreze că infractorul a
avut reprezentarea faptei și a urmărilor acesteia, precum și o anumită atitudine a
voinței față de aceasta. Înainte de a se proceda la stabilirea vinovăției și a formei
de manifestare a acesteia, trebuie să se constate că vinovatul a acționat liber și în
conștiință de cauză, că a fost responsabil și a avut libertatea de hotărîre și acțiune.
Semnele laturii subiective a componenței infracțiunii sunt:

1. Vinovăția, ca semn principal

2. Motivul
3. Scopul

2.
Principiul potrivit căreia răspunderii și pedepsei penale poate fi supusă numai
persoana care a săvîrșit o faptă cu vinovăție, a existat totdeauna în teoria
dreptului penal(art. 6 CPRM).

Vinovăția - reprezintă atitudinea psihică a persoanei față de fapta penal săvîrșită

și urmările ei.

Elemente ale vinovăției ca atitudine psihică sunt: Conștiința și

Voința(Mecanismul psihologic al vinovăției), care în totalitatea lor formează
conținutul vinovăției.

Vinovăția este caracterizată prin:

1. Elementul intelectiv
2. Elementul volitiv

Formele vinovăției, adică intenția sau imprudența sunt arătate în conținutul art.
17, 18. În norma concretă a părții speciale a codului penal, forma vinovăției poate
fi arătată nemijlocit sau poate fi subînțeleasă. Atunci cînd caracterul faptelor sau
scopul infracțiunii descris în lege mărturisește despre faptul că infracțiunea dată
poate fi comisă numai intenționat, atunci forma vinovăției poate să nu fie arătată
în conținutul dispoziției normei penale, la astfel de componențe atribuim:
banditismul, furtul, tîlhăria, violul etc.

Forma vinovăției nu este arătată în conținutul dispoziției normei penale și atunci

cînd fapta poate fi săvîrșită atît intenționat, cît și din imprudență(de ex:
componența divulgării secretului de stat).

Importanța juridică a formelor vinovăției este:

 1. Forma vinovăției constituie hotarul subiectiv - delimitează comportamentul
criminal, de cel necriminal(Atunci cînd avem răspunderea penală numai
pentru comiterea intenționată a infracțiunei)
2. Forma vinovăției determină calificarea faptei - atunci cînd avem
componențe de infracțiune care se aseamănă sub aspectul laturii obiective,
dar care se deosebesc conform vinovăției(infracțiunea intenționată de
omor, lipsirea de viață din imprudență, vătămarea intenționată gravă sau
medie, vătămarea din imprudență gravă sau medie.)
3. Forma vinovăției este unul din criteriile de individualizare a răspunderii și
pedepsei penale
4. Forma vinovăției în cumul cu gradul prejudiciabil al faptei influențează
clasificarea infracțiunilor potrivit art. 16 CP – Astfel infracțiunile ușoare, mai
puțin grave și grave pot fi săvîrșite atît intenționat, cît și din imprudență(art.
16 alin. 2,3,4), iar infracțiunile deosebit de grave și excepțional de grave pot
fi săvîrșite doar intenționat(art. 16 alin 5,6)
5. Forma vinovăției influențează asupra stabilirii de către instanța de judecată
a tipului/categoriei penitenciarului în care urmează să-și ispășească
pedeapsa cu închisoare infractorul – Astfel în penitenciare de tip deschis își
execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infracțiuni
din imprudență(art. 72, alin. 2); în penitenciare de tip semi-închis își
execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru
infracțiunilor ușoare, mai puțin grave comise intenționat(art. 72, alin 3); în
penitenciare de tip închis își execută pedeapsa persoanele condamnate la
închisoare pentru infracțiunile deosebit de grave și excepțional de grave
comise intenționat, precum și persoane ce au săvîrțit infracțiuni ce
constituie recidiva(art. 72, alin 4).

a. Intenția – este prezentă în marea majoritate a infracțiunilor săvîrșite în

realitatea obiectivă, precum și în componențele de infracțiune descrise în partea
specială a codului penal al RM. Stabilirea corectă a formei de manifestare a
intenției, prezintă o mare importanță juridică.
Intenția directă – Există atunci cînd făptuitorul își dădea seama de caracterul
prejudiciabil al faptei sale, a prevăzut urmarea prejudiciabilă și a dorit apariția
acesteia. Faptul că persoana și-a dat seama de caracterul prejudiciabil al faptei
săvîrșite și a prevăzut urmarea prejudiciabilă, caracterizează procesele psihice
care decurg în sfera conștiinței și deaceea acestea formează elementul intelectiv
al intenției directe, iar dorința apariției acestor urmări se referă la sfera volitivă a
activității psihice și se atribuie la elementul volitiv al intenției directe. Prevederea
apariției rezultatului prejudiciabil în cazul intenției directe se caracterizează prin
următoarele:
1. Prevederea schimbărilor de fapt în obiectul atentatului
2. Înțelegerea importanțelor sociale
3. Conștientizarea raportului cauzal dintre faptă și urmarea prejudiciabilă

Intenția directă este caracterizată prin prevederea apariției obligatorii a urmării

prejudiciabile. Elementul volitiv al intenției directe ce caracterizează voința
subiectului este determinat în lege ca „dorința urmării prejudiciabile”. Dorința
reprezintă voința mobilizată spre atingerea scopului dat, definiția intenției directe
prevăzută de legiuitor este determinată de componențele materiale de
infracțiune, anume deaceea dorința este caracterizată numai prin consecința
prejudiciabilă care defapt întruchipează acea daună care este cauzată obiectului,
însă în legea penală există și componențe de infracțiune formale și în asemenea
cazuri în calitate de obiect al dorinței apare însăși acțiunea/inacțiunea criminală.

Intenția indirectă – Are loc atunci cînd făptuitorul își dădea seama de caracterul
prejudiciabil al faptelor sale, prevedea urmarea prejudiciabilă și cu toate că nu o
dorea, conștient admitea apariția acesteia sau potrivit legii manifestă o atitudine
indiferentă față de apariția ei.

Caracterul prevederii urmării prejudiciabile este diferit în cazul intenției directe și

a celei indirecte. La intenția directă făptuitorul prevede inevitabilitatea apariției
urmării prejudiciabile, iar în cazul intenției indirecte aceasta se caracterizează
numai prin inevitabilitatea apariției urmării prejudiciabile. Elementul intelectiv al
intenției indirecte se caracterizează prin conștientizarea caracterului prejudiciabil
al faptei comise și prevederea apariției urmărilor prejudiciabile. Elementul volitiv
al intenției indirecte se caracterizează prin admiterea conștientă al urmărilor
prejudiciabile. Intenția indirectă se întîlnește mult mai rar în conținutul legii
comparativ cu cea directă, aceasta este imposibilă în cazul componențelor de
infracțiune formale. În cazul pregătirii și tentativei de infracțiune sau unui scop
bine determinat nu poate fi prezentă intenția indirectă, precum și în acțiunile
organizatorului, instigatorului și a complicelui.

Între aceste 2 forme ale intenției există multe asemănări, elementul intelectiv
caracteristic ambelor forme ale intenției constă în conștientizarea caracterului
prejudiciabil al faptei comise și prevederea urmărilor prejudiciabile, pentru
elementul volitiv comun ambelor forme ale intenției este atitudinea pozitivă față
de apariția urmărilor prejudiciabile și totuși este vorba despre 2 forme ale
intenției, deaceea fiecare dintre acestea prezintă particularitățile sale.

Deosebirea după elementul intelectiv constă în caracterul diferit de prevedere al

urmărilor, dacă în cazul intenției directe făptuitorul de regulă prevede
inevitabilitatea apariției urmărilor, iar în unele cazuri posibilitatea reală de
apariție a rezultatului, atunci intenției indirecte îi este caracteristică numai
prevederea posibilității reale de apariție a urmării. Deosebirea principală însă
dintre aceste 2 intenții, constă în atitudinea volitivă față de urmările
prejudiciabile. În cazul intenției directe, este prezentă atitudinea pozitivă față de
apariția urmărilor, manifestată prin dorința apariției acestora, iar în cazul intenției
indirecte prin admiterea conștientă a apariției lor. Gradul prejudiciabil al
infracțiunilor săvîrșite cu intenție directă de regulă este mai mare în raport cu
gradul prejudiciabil al infracțiunilor comise cu intenție indirectă.

Pe lîngă această clasificare a intenției, teoria și practica dreptului penal mai

clasifică intenția și după momentul apariției acesteia(a gîndului, ideii de comitere
a infracțiune).

1. Intenție premeditată – Se caracterizează prin faptul că intenția de a comite

o infracțiune este realizată după trecerea unui interval însemnat de timp de
la apariție. De obicei în acest interval, făptuitorul pregătește comiterea unei
infracțiuni.
2. Intenție spontană – Există atunci cînd dintre momentul apariției
gîndului/planului/ideii de a comite o infracțiune și momentul realizării în
fapt al acestuia, practic nu există un interval de timp sau dacă acesta totuși
există este nesemnificativ.
a. Simplă – Intenție care apare la persoana ce se află într-o stare psiho-
fizică normală.
b. Afectată – Există atunci cînd făptuitorul a fost provocat să acționeze
astfel însăși de faptele amorale, antisociale ale victimei, care au
general apariția la acel făptuitor a unei stări psiho-fizice anormale la
acel moment.

O altă clasificare a intenției este:

 1. Intenția determinată(concretizată) – Se caracterizează prin prezența la
subiectul infracțiunii a unei închipuiri concrete cu privire la indicii calitativi
și cantitativi ale daunei cauzate.
a. Simplă – Atunci cînd subiectul are o închipuire precisă despre un
oarecare rezultat concret.
b. Alternativă – Atunci cînd subiectul prevede posibilitatea reală, egală
de apariție a 2 sau mai multe urmări prejudiciabile individual
determinate. Acestea trebuiesc calificate în funcție de urmarea real
produsă.
2. Intenția nedeterminată – Este caracterizată prin aceea că deși face parte
din previziunea subiectului, în conștiința acestuia nu este determinată.

Imprudența – Cea de-a doua manifestare a vinovăției care este prevăzută în

conținutul art. 18 C.P. Se consideră că infracțiunea a fost săvîrșită din imprudență
prin încredere exagerată, dacă persoana care a comiso a prevăzut posibilitatea
apariției urmărilor prejudiciabile ale faptei sale, dar considera în mod ușuratic că
ele vor putea fi evitate. Prevederea posibilității apariției urmărilor prejudiciabile în
urma săvîrșirii infracțiunii constituie elementul intelectiv al încrederii exagerate,
iar considerarea ușuratică a posibilității evitării urmărilor constituie elementul
volitiv. Cel care acționează cu sineîncredere, în toate cazurile își dă seama de
caracterul negativ al urmărilor și anume din această cauză face tot posibiliul
pentru a le evita.

Elementul intelectiv al sineîncrederii are unele puncte de tangență cu elementul

intelectiv al intenției indirecte, dar dacă în cazul intenției indirecte, subiectul
prevede posibilitatea reală de apariție a urmărilor prejudiciabile, atunci în cazul
sineîncrederii, această posibilitate apare ca o abstracție. Subiectul își dă seama că
astfel de fapte pot atrage după sine urmări prejudiciabile, dar se bazează pe
faptul că în situația concretă dată le v-a putea evita.

Deosebirea esențială a intenției indirectă de sineîncredere constă în elementul

volitiv. În cazul intenției indirecte, subiectul conștient admite apariția urmărilor
prejudiciabile, adică manifestă o atitudine pozitivă față de apariția lor, pe cînd în
cazul încrederii exagerate lipsește nu numai dorința, dar și admiterea conștientă a
urmărilor, în acest caz subiectul străduindu-se să nu permită apariția lor
manifestînd o atitudine negativă față de ele.
Se consideră că infracțiunea a fost săvîrșită din imprudență prin neglijență penală,
atunci cînd făptuitorul nu a prevăzut posibilitatea apariției urmărilor
prejudiciabile, deși trebuia și putea să le prevadă.
Neglijența penală reprezintă unica formă a vinovăției, în cadrul căreia subiectul nu
prevede urmarea prejudiciabilă a faptei sale, nici ca reală – nici ca inevitabilă, și
nici ca abstract posibilă. Neglijența penală reprezintă o formă a atitudinei spihice
a subiectului față de urmarea prejudiciabilă ale faptei sale în cadrul căreia,
elementul volitiv se caracterizează prin caracterul volitiv al faptei comise și prin
lipsa actelor de comportare care s-ar îndrepta spre prevenirea urmărilor
prejudiciabile. Neglijența penală se caracterizează prin 2 semne:

1. Semnul negativ – Constă în neprevederea posibilității apariției urmărilor

prejudiciabile și include:
a. Lipsa conștientizării caracterului prejudiciabil al faptei
b. Lipsa prevederii urmărilor prejudiciabile
2. Semnul pozitiv – Constă în faptul că subiectul trebuia și putea să prevadă
apariția urmărilor prejudiciabile, anume acest semn atribuie neglijența
penală la una dintre formele vinovăției. Acesta poate fi stabilit cu ajutorul
criteriului obiectiv și subiectiv.
a. Criteriu obiectiv – are un caracter normativ și presupune obligația
persoanei de a prevedea posibilitatea apariției urmărilor
prejudiciabile. Lipsa obligației de a prevedea urmările prejudiciabile,
exclude vinovăția, dar și prezența numai a acestei obligații nu ne
permite să declarăm o persoană – social periculoasă.
b. Criteriul subiectiv – persoana a avut posibilitaea reală în anumite
condiții concrete, să prevadă apariția urmărilor, însă această
posibilitate a rămas nerealizată, iar urmarea nu a fost prevenită.

Este necesar de deosebit neglijența penală de fapta săvîrșită fără vinovăție(art.

20 CP; cazul fortuit, întîmplarea sau cazusul). În dreptul penal cazul fortuit se
caracterizează prin lipsa ambelor criterii menționate anterior, care determină sau
atribuie neglijența penală la categoria de formă a vinovăției. Pentru existența
cazului fortuit este suficientă constatarea absenței unui singur criteriu arătate
anterior, sau a acelui obiectiv sau subiectiv.

3.
Motivul și scopul reprezintă fenomene psihice care formează, împreună cu
vinovăția, latura subiectivă a unei infracțiuni.

Motivul – fenomenul reflectat în conștiința persoanei care îl determină spre

săvîrșirea unei infracțiuni.
Scopul – reprezentarea urmărilor spre a căror realizare tinde persoana.

În cazul infracțiunilor săvîrșite din imprudență, legiuitorul nu include motivul sau

scopul criminal în procesul descrierii componențelor date de infracțiune. Motivul
și scopul infracțiunii reprezintă semne ce caracterizează infracțiunile intenționate.
Motivul și scopul de obicei sunt arătate în conținutul dispozițiilor normelor părții
speciale a codului penal(art. 338 – spionajul, 339 – uzurparea puterii de stat, 342
– atentarea la viiața președintelui). Motivul și scopul reprezintă o importanță
diferită în dependență de caracterul și gradul prejudiciabil al infracțiunii date, în
primul rînd motivul și scopul pot deveni semne obligatorii/principale atunci cînd
legiuitorul le-a inclus într-o componență completă de infracțiune în calitate de
condiție pentru tragerea persoanei la răspundere penală(dispoziția alin. 1, art
188), în al doilea rînd motivul și scopul infracțiunii pot schimba calificarea faptei
deoarece în prezența acestora se poate forma componența aceleiași infracțiuni,
însă cu circumstanțe agravante(dispoziția art. 145, alin2, lit. b,k,l,n). Motivul și
scopul, dacă nu sunt arătate în descrierea componenței de bază și nici nu
reprezintă semne calificante ale acesteia, pot constitui circumstanțe
atenuante(alin. 1, lit. c,g, art. 76; lit. a,b,m,n, art. 77). Motivul și scopul
infracțiunii, în unele situații pot prezenta circumstanțe atenuante excepționale ale
cauzei care pot genera aplicarea pedepsei mai blînde decît cea prevăzută de lege
în condițiile art. 79.

4.
Infracțiuni săvîrșite cu 2 forme de vinovăție

Cele mai multe infracțiuni sunt săvîrșite cu o singură formă de vinovăție, în partea
specială a codului penal se întîlnesc componențe în cadrul cărora legiuitorul
mărește considerabil răspunderea pentru infracțiunea intenționată care din
imprudență a provocat apariția unei urmări căreia i se atribuie rolul de semn
calificant, anume în astfel de cazuri este posibilă existența paralelă a două forme
de vinovăție într-o singură componență de infracțiune. Temeiul legal pentru
existența infracțiunilor săvîrșite cu 2 forme de vinovăție sunt puse însăți de –
legiuitor, care unește într-o singură componență de infracțiune, două infracțiuni
desinestătătoare, una este intenționată – cea de-a doua imprudentă, care pot
exista independent una de cealaltă, dar care în comun formează o componență
calitativ nouă cu un conținut subiectiv specific. Părțile componente ale unei
asemenea infracțiuni atentează de obicei la diferite obiecte, însă pot atenta
asupra unui singur obiect, cum ar fi: provocarea ilegală a avortului care a cauzat
apariția unei vătămări corporale medii sau grave. Absolut în toate cazurile cînd
este vorba de infracțiuni săvîrșite cu 2 forme de vinovăție, subiectul săvîrșește
fapta intenționat, însă din imprudență apar urmările infracțiunii care au rol de
semn calificant.

Infracțiunea săvîrșită cu 2 forme de vinovăție este prevăzută în art. 19.

Toate componențele de infracțiune care sunt săvîrșite cu 2 forme de vinovăție,

pot fi clasificate în 2 grupe:

1. Infracțiunile cu semne calificante – componența de bază este materială, iar

în rol de semn calificant avem o consecință mai gravă sau deosebit de
gravă, decît consecința care constituie semnul obligator al componenței de
bază. Practic în toate cazurile semnul calificant este rezultatul prejudicierii
unui alt obiect și nu a celui asupra căruia a atentat componența de
bază(art. 151, alin. 4; art. 197, alin. 2).
2. Infracțiunile cu o componența de bază formală – componența calificantă al
acesteia include urmări grave, aceste urmări pot fi indicate în dispoziție
printr-o formă concretă(art. 159, alin. 2, lit. b,c; art. 160, alin. 2, lit. c), sau
se pot aprecia din punct de vedere al gravității consecințelor(de ex: violul
soldat cu alte urmări grave - lit.f, alin.3, art. 171). În astfel de componențe,
săvîrșirea intenționată a faptei infracționale se asociază ca și în cazul primei
grupe cu atitudine imprudentă față de consecința calificantă(art. 164, alin.
3, lit. b; art. 275, alin. 3, lit. a,b).

Reieșind din cele relatate cu privire la infracțiunile săvîrșite cu 2 forme de

vinovăție, putem concluziona următoarele:

1. Ele se caracterizează prin asocierea a 2 forme de vinovăție:

a. Intenția
b. Imprudența
2. La aceste infracțiuni, imprudentă poate fi numai atitudinea față de
consecința calificantă.
 3. Două forme de vinovăție pot exista numai în cazul componențelor de
infracțiune calificante.
4. Infracțiunile date, în general sunt atribuite la categoria infracțiunilor
intenționate, fapt determinat de forma intenționată a vinovăției în
componența de bază a acestora.

5.
Tradițional de pe timpuri(dreptul roman), necunoașterea legii nu eliberează
persoana de răspundere. Problema erorii este legată de principiul incriminării
subiective, deoarece din conținutul erorii face parte nu numai reprezentarea
greșită despre caracterul faptei și importanța ei socială, dar și reprezentarea
adevărată, precisă a acestora.

Eroare penală – Necunoașterea sau cunoașterea greșită a unei împrejurări în care

acționează făptuitorul sau a unor dispoziții ale legii penale.

În funcție de aspectul material, de fapt sau juridic asupra căruia persoana admite
o eroare, aceasta este clasificată în:

1. Eroare de drept(juridică) – Constă în necunoașterea sau cunoașterea

greșită a prevederilor legii penale. În cazul acesteia, făptuitorul admite o
eroare cu privire la caracterul legal sau ilegal al faptei, în sensul că nu
cunoaște dacă fapta comisă de el este sau nu incriminată de lege. Dacă în
cazul erorii de fapt, făptuitorul nu cunoaște o împrejurare de fapt în cadrul
căreia își desfășoară activitatea, în cazul erorii de drept făptuitorul are
reprezentarea tuturor împrejurărilor faptei sale, cunoscîndu-le în totalitate
dar fiind în ignoranță referitor la aspectul juridico-penal al acestora,
neștiind dacă fapta sa este sau nu incriminată de lege. Codul penal actual
nu conține nici o prevedere ce ar reglementa eroarea, spre deosebire de
codurile penale al României(art. 30), Federației Ruse(art. 51), care conțin
dispoziții cu privire la eroare. Inadmisibilitatea invocării erorii de drept se
justifică prin aceea că legea penală incriminează numai acele fapte care
prezintă un grad sporit de pericol social sau persoana avînd reprezentarea
gradului prejudiciabil al faptelor comise, trebuie să-și deie seama implicit că
o asemenea faptă este interzisă de lege. Pe de altă parte, necunoașterea
prevederilor legii penale nu poate fi invocată întrucît cunoașterea acesteia
 reprezintă o obligație nu numai a cetățenilor proprii dar și a tuturor
persoanelor aflate pe teritoriul statului.
Deosebim următoarele situații ale erorii de drept:
a. Atribuirea faptei la categoria de infracțiune – însă legea penală
necalificînd-o caatare. În asemenea cazuri fapta nu atentează la
anumite relații și valori sociale apărate de legea penală și nu poate fi
caracterizată printr-un anumit grad prejudiciabil, deaceea ca
finalitate este absentă vinovăția și pe cale de consecință este absentă
răspunderea penală.
b. Aprecierea greșită a faptei săvîrșite ca fiind lipsită de pericol social –
în realitate însă aceasta reprezentînd o infracțiune. O astfel de eroare
nu exclude o vinovăție intenționată și persoana v-a fi trasă la
răspundere și pedeapsă penală, deci v-a fi declarat subiect al
răspunderii și pedepsei penale.
c. Persoana are o reprezentare greșită referitoare la urmările juridice
ale infracțiunii comise – circumstanețle de calificare, tipul și mărimea
pedepsei ce urmează a fi aplicată pentru săvîrșirea acelei fapte, nu
fac parte din intenției făptuitorului, deaceea aprecierea incorectă a
acestora nu influențează forma vinovăției și nu exclude răspunderea
penală(de ex: persoana care a violat o minoră v-a răspunde penal
potrivit sancțiunii alineatului și punctului care prevede răspunderea
pentru prezența acestui semn calificant, chiar dacă subiectul
consideră greșit că fapta sa v-a fi pedepsită în conformitate cu
sancțiunea ce prevede răspunderea pentru comiterea violului fără
circumstanțe agravante).
2. Eroare de fapt – necunoașterea sau cunoașterea greșită a împrejurărilor în
care este săvîrșită fapta prejudiciabilă prevăzută de legea penală. Aceasta
poate fi caracterizată prin următoarele forme:
a. Eroarea în obiect – presupune reprezentarea eronată a persoanei cu
privire la conținutul social și juridic al obiectului atentatului, aceasta
poate fi caracterizată prin mai multe modalități:
i. La aceasta se atribuie cazul cînd subiectul infracțiunii consideră
greșit că atentează asupra unui anumit obiect, în realitate însă
dauna este cauzată unui alt obiect neomogen cu acela care a
fost cuprins de intenția persoanei(de ex: făptuitorul care are
intenția să sustragă, dintr-un depozit farmaceutic, preparate
cu efect narcotizant, în realitate a sustras substanțe care nu
 prezintă asemenea caracteristici. Prezența unei astfel de erori
arată că fapta este necesar să fie calificată în dependență de
tipul intenției, însă nu trebuie neglijat faptul că obiectul inițial,
dacă îl putem numi astfel, nu a suferit nici o modificare.
Făptuitorul în cazul dat v-a răspunde penal pentru tentativa de
infracțiune art. 27, 2174). Regula privind calificarea
infracțiunilor săvîrșite cu admiterea unei erori în obiectul
atentatului de astfel de tip poate fi aplicată numai în cazul
prezenței intenției determinate.
ii. Există atunci cînd subiectul nu cunoaște circumstanțele
datorită cărora se modifică aprecierea juridică și socială a
obiectului(de ex: Femeia care este însărcinată în cazul
omorului, sau violul săvîrșit asupra unei minore, în linii
generale reprezintă semne calificante ale art. 145 și 171,
semne ce măresc considerabil gradul prejudiciabil al acestor
infracțiuni). În cazurile respective, calificarea faptei se face
astfel: Dacă făptuitorul nu cunoaște nimic despre prezența
acestor circumstanțe, în realitate ele existînd, atunci
infracțiunea v-a fi calificată ca fiind săvîrșită fără circumstanțe
agravante. Dacă însă vinovatul admitea greșit prezența unei
astfel de circumstanțe agravante care defapt nu exista în
realitate, atunci fapta se califică ca tentativă la infracțiunea
calificantă(cu circumstanțe agravante).
b. Eroarea în cazul victimei – în acest caz eroarea admisă nu
influențează asupra calificării infracțiunii și asupra răspunderii
penale.
c. Eroarea admisă în caracterul acțiunii sau inacțiunii săvîrșite
i. Atunci cînd persoana consideră că fapta sa poartă un caracter
criminal, în realitate însă ea necaracterizîndu-se astfel. O
asemenea eroare nu influențează forma vinovăției, fapta
rămîne a fi intenționată. Răspunderea apare nu pentru
infracțiunea consumată, dar pentru tentativă la ea, deoarece
intenția criminală nu a fost realizată(de ex: procurarea unei
arme defectate considerînd-o în stare bună, constituie
tentativă de procurare ilegală a unei arme de foc)
ii. Persoana consideră greșit că ea comite o faptă legală și nu-și
dă seama de ilegalitatea acesteia. O astfel de eroare exclude
 prezența intenției, însă dacă fapta respectivă este recunoscută
prejudiciabilă numai în cazul săvîrșirii ei cu intenție, se exclude
și răspunderea penală. Dacă însă fapta este recunoscută
criminală și în cazul comiterii ei din imprudență, atunci
persoana v-a răspunde penal cu respectarea unei singure
condiții: aceasta putea și avea posibilitatea să prevadă
pericolul social al faptei săvîrșite. Dacă latura obiectivă a
infracțiunii conține și astfel de semne obiective cum sunt: locul,
timpul, metoda, instrumentul, mijlocul, împrejurarea, atunci
eroarea admisă față de ele exprimă o modalitate a erorii
admise în caracterul acțiunii sau inacțiunii săvîrșite. Calificarea
faptelor în acest caz este determinată de tipul intenției
vinovatului(dacă persoana consideră că comite o sustragere pe
ascuns a bunurilor din patrimoniul persoanei, neștiind că este
urmărit de alte persoane, aceasta v-a răspunde penal nu
pentru jaf(art. 187), dar pentru furt(art. 186)).
d. Eroarea admisă în caracterul consecințelor sau urmărilor
prejudiciabile – Aceasta se poate referi atît la indicii calitativi, cît și la
cei cantitativ ale acestui semn obiectiv al infracțiunii.
i. Eroarea calitativă – poate fi caracterizată prin prevederea unor
astfel de urmări care defapt nu au survenit, sau neprevederea
acestora care însă au apărut în realitatea obiectivă. O astfel de
eroare exclude răspunderea pentru cauzarea intenționată a
urmărilor apărute de fapt, dar poate atrage răspunderea
pentru cauzarea din imprudență a acestora, dacă acest lucru
este prevăzut de lege. Fapta care a cauzat consecințe ce nu au
fost prevăzute de intenția subiectului v-a fi calificată ca
tentativă de provocare a consecințelor prevăzute de vinovat și
plus la aceasta cauzarea din imprudență a urmărilor de fapt
apărute(de ex: încercarea nereușită de a distruge o locuință
prin incendiere, cînd persoanei care întîmplător se afla în ea i-
au fost provocate vătămări corporale medii, v-a fi calificată
drept tentativă de provocare a prejudiciului premeditat averii
persoanei și cauzarea din imprudență a vătămării medii a
integrității corporale).
ii. Eroarea cantitativă – răspunderea penală depinde de
gravitatea urmărilor prejudiciabile. Subiectul care admite o
 eroare în privința acestui semn obiectiv v-a răspunde penal în
dependență de caracterul intenției. Apariția unei urmări mai
grave decît cea prevăzută de subiectul infracțiunii(moartea
victimei atunci cînd subiectul dorea numai vătămarea
corporală), exclude răspunderea pentru provocarea
intenționată a urmărilor apărute de fapt(alin. 4, art. 151).
e. Eroarea admisă în raportul cauzal – presupune înțelegerea greșită a
dependenței cauzale dintre faptă și apariția urmărilor. Dacă în urma
comiterii faptei apare acea consecință care a fost prevăzută de
subiectul infracțiunii, atunci eroarea admisă în legătura cauzală nu
influențează forma vinovăției. Uneori există situații cînd eroarea
admisă în raportul cauzal exclude intenția, însă rezultă răspunderea
pentru provocarea din imprudență a urmărilor numai dacă subiectul
a avut posibilitatea și obligația să prevadă decurgerea reală a
raportului cauzal. În cazurile cînd consecințele prevăzute intenționat
apar în realitatea obiectivă, însă nu reprezintă rezultatul acelor fapte
pe care vinovatul intenționa să le săvîrșească pentru atingerea
rezultatului dorit, dar a altora, eroarea în raportul de cauzalitate
atrage modificarea calificării faptei(de ex: A și B cu scopul de a
comite un furt, au pătruns într-un imobil, însă observînd-o pe C și
dorind să se izbăvească de martori, i-au provocat acesteia 2 lovituri
cu un cuțin în regiunea pieptului, ulterior după sustragere, aceștia au
incendiat imobilul în care a rămas și C pe care infractorii o considerau
decedată deja. Expertiza însă a stabilit că C a fost rănită grav și a
decedat numai în rezultatul incendiului, eroarea admisă de A și B în
acest caz are drept urmare prezența unui cumul de infracțiuni la
calificare, tentativă de omor cu scopul de a ascunde o altă
infracțiune, lipsirea de viață din imprudență care se conține în alin. 2,
art. 197, lit. a,d).
f. Eroarea admisă în circumstanțele agravante – Există atunci cînd
subiectul crede greșit că acestea nu sunt prezente în cazul existenței
reale a lor, sau prevederea acestor în realitate fiind absente. În
această situație răspunderea este determinată de conținutul
intenției:
i. Dacă subiectul consideră că infracțiunea a fost săvîrșită fără
circumstanțe agravante, atunci răspunderea trebuie să survină
în conformitate cu componența de bază a infracțiunii
 săvîrșite(de ex: subiectul care n-a știut nimic despre faptul că
victima era gravidă, nu poate răspunde penal în conformitate
cu conținutul calificant a unei componențe de infracțiune)
ii. Dacă subiectul era încrezut în prezența circumstanțelor
agravante care defapt erau absente, fapta trebuie calificată ca
tentativă la infracțiunea săvîrșită cu circumstanțe
agravante(art. 27; alin. 2, lit. e, art. 145).