FAMILIA

ROMANĂ
 Obiective de conținut:
1.Definirea și caracterizarea
familiei romane
2.Rudenia de sânge și rudenia
civilă
3.Căsătoria
4.Condițiile de fond și formă
5.Desfacerea căsătoriei
Caracterizarea familiei romane

Romanii nu faceau o disticție clară între familie ca forma de comunitate umană și

familia ca formă de proprietate. Organizată pe baze patriarhale, familia se axa în
jurul unei puteri - cea a șefului de familie numit pater familias.
Pater familias erau cetățenii romani, șefi de familie care beneficiau de capacitate juridică
deplină (caput) – de la cap. Sub puterea lui pater familias se aflau soția, copii, nepoții
slavii și lucrurile. În procesul dezvoltării relațiilor sociale, puterea lui pater familias sa
dezmembrat în manus – puterea soțului asupra soției; patria potestas – asupra copiilor și
nepoților; dominica potestas – asupra sclavilor și dominium – asupra bunurilor.

Cuvântul familia a fost utilizat de către romani cu trei sensuri distincte.

Familia desemna:

Totalitatea sclavilor aflați în prorietatea unei persoane

Totalitatea persoanelor aflate sub puterea aceluiași pater familias

Totalitatea persoanelor și bunurilor care se aflau sub puterea

aceluiași pater familias
 Caracteristici

Pater familias era considerat singurul conducător și judecător în casă;

- Avea dreptul de viață și de moarte asupra tuturor

membrilor familiei;

- Proprietarul întregului patrimoniu familial.

Averea familiilor romane constituia: casa de locuit, terenul din jurul casei, sclavii,
animalele, bani.
PERSOANE SUI IURIS şi PERSOANE ALIENI IURIS

Șeful de familie- pater familas era persoană sui iuris (independentă).

La fel și persoanele care nu se aflau sub această putere.

Soția, copii și nepoții – persoane aflate sub puterea pater familias

intrau în categoria persoanelor alieni iuris (supuși).

La moartea lui pater familias, soția, copii și nepoții deveneau sui iuris,
pentru o perioadă până când se alegea un nou șef de familie.
 RUDENIA DE SÂNGE ȘI RUDENIA CIVILĂ
În epoca veche din cadrul unei familii faceau parte persoanele ce aveau
legături de sânge între ele – cognații, persoanele care nu aveau legături
de sânge – agnații.

Cognațiunea avea la bază legătura de sânge ce unește persoanele cu

autor comun, indiferent dacă se aflau sau nu sub aceiași putere.
Constatăm, rudele de sânge nu erau intotdeauna și rude civile.
Drept exemplu, sora trecea prin căsătorie sub puterea soțului și înceta
rudenia civilă cu fratele ei rămas sub puterea tatălui.

Agnațiunea – legătura dintre persoanele aflate la un moment dat sub aceiași

putere. În dreptul roman existau 3 categorii de agnați

Cei aflați sub puterea aceluiași pater familias la un moment

I categorie
dat – soția, frații, surorile.

Cei care au fost în trecut sub aceeaşi putere, dar

II categorie
care apoi au devenit sui iuris: fraţii după moartea tatălui lor.
Era formată din persoane care nu s-au aflat vreodată sub aceeaşi
III categorie putere, dar s-ar fi putut afla dacă pater familias ar mai fi trăit în
momentul naşterii lor: verii primari născuţi după moartea bunicului.
 RUDENIA DE SÂNGE ȘI RUDENIA CIVILĂ

În concluzie: în funcție de împrejurări aceste categorii de agnați se puteau afla

în oricare categorie.

Exemplu, doi frați intrau în primul cerc atâta timp cât le

trăia tatăl, după deces treceau în al doilea cerc, dacă se nășteau după moartea
tatălui faceau parte din al treilea cerc.

Important să reținem că în epoca veche agnațiunea a fost singurul criteriu

de stabilire a moștenirii.

Interesantă era și situația persoanelor ce nu puteau demonstra legătura de

rudenie. Ei pledau pentru apartenența îndepărtată față de un șef de familie comun
prin existența aceluiași nume de familie și purtau numele de gentili.
 Determinarea gradului de rudenie

Doctrina descrie determinarea gradului de rudenie după anumite calcule:

1.Se numărau generațiile care despart pe una dintre acele 2 persoane de
autorul comun.
2.Generațiile care despart pe autorul comun de cealaltă persoană.
3.În final se calculă suma celor 2 numere, respectiv fiecare generație reprezintă
un grad și erau atâtea grade câte generații.

Exemplu: frații sânt între ei rude de gradul doi deoarece de la frate până la părinte
lor este un grad, respectiv de la acesta până la celălalt al doilea grad.
Verii sunt rude de gradul patru deoarece de la fiecare din ei până la autorul comun
(bunicul) sunt câte două grade, în total 4 grade.
Modalitatea de calculare a gradului de rudenie este valabilă atât pentru agnați
cât și pentru cognați.
 3. Căsătoria. Logodna
Familia la romani apărea numai în baza căsătoriei. Ținând cont de unele
aspecte ale diferitor epoci, în familia romană bărbatul și femeia nu erau
la același nivel. În epoca clasică când dreptul a cunoscut cel mai înalt
grad de dezvoltare femeia a rămas a fi neegală în drepturi cu bărbatul.
Căsătoria romană se încheia în baza consimțământului celor 2 șefi
de familie, respectiv femeia trece sub puterea bărbatului.
Doctrina menționează că uneori căsătoria era precedată de o logodnă
(încheiată în formă verbală între pater familias)

Logodna reprezenta un angajament solemn și religios al ambelor familii.

Logodna producea doar efecte morale, începând din epoca împăratului
Constantin cel Mare a devenit un raport de drept cu consecințe juridice.
Desfacerea nejustificată a logodnei îl obliga pe vinovat la despăgubiri
materiale față de cealaltă parte.
Condiţiile de formă ale căsătoriei

Căsătoria cu manus se încheia în următoarele trei forme:

confarreatio usus coemptio

Reprezintă o formă de încheiere a căsătoriei ce prezintă asemănări cu

cununia religioasă din prezent: se realiza în fața preotului în prezența
martorilor, mireasă fiind acoperită cu un vual roșu.
La acest tip de căsătorie aveau acces numai patricienii.
 Condiţiile de formă ale căsătoriei

Căsătoria cu manus se încheia în următoarele trei forme:

confarreatio usus coemptio

În scopul de a permite şi plebeilor să dobândească puterea asupra

femeii s-a creat căsătoria numită usus. Usus consta din coabitarea
vreme de un an a viitorilor soţi, după care femeia cădea sub puterea
bărbatului. Era numită căsătorie de probă. Se aplica regula celor 3 nopți:
dacă femeia lipsea 3 nopți de la domiciliului soțului căsătoria se întrerupea,
putea fi reluată numai cu acordul soțului.
 Condiţiile de formă ale căsătoriei

Căsătoria cu manus se încheia în următoarele trei forme:

confarreatio usus coemptio

Presupune – cumpărarea fictivă a viitoarei soții. Este o formă de căsătorie

la care recurgeau cetățenii simpli și plebeii.
Exemplu: în prezența a 5 martori viitorul soț cumpăra de la pater familias
în schimbul monedei de un as, fata care urma să-i fie soție.

Căsătoria fără manus se forma prin instalarea femeii în casa bărbatului.

Cu această ocazie se organiza o petrecere.
Condiţiile de fond ale căsătoriei

Condiţiile de fond ale căsătoriei sunt:

connubium consimţământul vârsta

desemna aptitudinea unei persoane de a se

căsători.
Ce

1. Soții să nu fie rude între ei (interzisă între rudele de linie

rinț

dreaptă, rudele de linie colaterală, interzis până la gradul patru).

e

2. Nici unul dintre soți să nu fie căsătorit (poligamia interzisă).

3. Văduva nu se putea recăsători timp de un an (doliul datorat
barbatului).
4. Să nu fie afini
5. Categoria socială (căsătoria dintre plebeni și patricieni interzisă
prin legea Canurea).
6. Motive politice.
 Condiţiile de fond ale căsătoriei

Condiţiile de fond ale căsătoriei sunt:

connubium consimţământul vârsta

În epoca veche căsătoria avea loc numai în baza consimțământului

exprimat de ambii pater familias. Refuzul de a-și exprima consimțământul
fără dovezi serioase de justificare era soldat cu darea în judecată.
În epoca clasică se mai cerea și consimțământul viitorilor soți. Dacă
bărbatul și femeia erau persoane sui iuris se puteau căsători fără acordul cuiva.
Condiţiile de fond ale căsătoriei

Condiţiile de fond ale căsătoriei sunt:

connubium consimţământul vârsta

La momentul încheierii căsătoriei:

Fetele să aibă vârsta de 12 ani (nubile, apte pentru căsătorie);
Baieții: sabinienii considerau nu vârsta ci dezvoltarea fizică
a tânărului (puberitatea);
proculienii fixau vârsta de 14 ani.
 Tipuri de căsătorie

Căsătoria cu manus - femeia ieșea de sub puterea lui pater familias, și intra sub
puterea soțului, dacă soțul era pater familias sau sub puterea lui pater familias
din familia soțului (soțul însuși se afla sub puterea lui pater familias ).
La ieșirea de sub acestă putere pater familias acordă femeii o dotă.
Dota – zestre alcătuită din bunuri mobile sau imobile menită să susțină sarcinile
căsătorie. Regula generală era că soțul devenea stăpânul absolut al bunurilor,
le putea administra, înstrăina, nefiind obligat să le înapoieze la divorț ori în urma
decesului. Respectiv bărbați faceau avere pe seama zestrei.
În epoca clasică s-a hotărât că în momentul încheierii căsătoriei, mirele face o
promisiune scrisă că la desfacerea căsătoriei zestrea va fi întoarsă – dotă returnabilă
 Tipuri de căsătorie

Căsătoria fără manus – soția nu se supunea puterii soțului ei, ci se afla sub puterea
pater familias. Avea o dublă poziție:
1. sui iuris (se afla sub tutelă în familia soțului ei)
2. alieni iuris (se supunea lui pater familias din familia de origine)

Caracteristici

Soțul trebuia să se comporte cu soția ca și cum ar fi egală cu el

Soția avea dreptul să divorțeze ca și soțul

Dacă soțul dorea să folosească lucrurile soției trebuia să ceară

permisiunea ei
 Desfacerea căsătoriei

Căsătoria la romani putea fi desfăcută în următoarele situații:

1. Decesul unuia dintre soți

2. Absența unuia dintre soți de la domiciul timp de 5 ani fără ca să

fie cunoscută vreo informație despre aflării lui.

3. Constatarea faptului că la încheierea căsătoriei nu au fost

respectate condițiile de fond.

4. Pierderea libertății sau a cetățeniei.

5. Divoțul propriu zis.

 DIVORȚUL

Înseamnă desfacerea căsătoriei prin acordul ambilor soți (divorțium).

Primul divorț a avut loc în 231 î.Hr. în Roma, procedura era simplă, ținând cont de
Legea celor XII Table, soțul îi spunea femeii sale să ia lucrurile care îi aparțin
ei și, luând de la ea cheile, o alunga.

Simplitatea divorțurilor a dus la eșuarea multor căsătorii, respectiv Împăratul

Iustinian a cerut ca divorțurile să fie justificate: căderea în prizonierat, adulterul,
atentarea la viața soțului, impotența sexuală, violența bărbatului față de femeie.
În cazurile nejustificate vinovatul de desfacerea căsătoriei era ținut la plata unei
amenzi.

În epoca clasică divorțul se efectua la voința ambelor părți. Unul dintre soți facea
declarație de refuz – desfacere unilaterală (repudium). Declarația trebuia să
exprime intenția.

Perioada monarhiei absolute a introdus o serie de schimbări.

1. A fost interzis divorțul prin acordul de voință a soților
2. Declarația unilaterală de divorț era permisă în cazul infidelității, atentat la
viața soțului.
3. Intenția unuia dintre soți de a divorța fără temei- se plătea amendă.
4. După divorț foștii soți dispuneau de drepturi de a se căsători din nou.
 BIBLIOGRAFIE:
1. Molcuț Emil. Drept privat roman. Ediția rev. și adăug.
București Universul juridic, 2007.
2. Guțan Manuel. Drept privat roman. Ediția a III-a
București, Universul juridic, 2013.
3. Victor Volcinschi. Drept privat roman / colectiv de autori.
Chișinău CEP USM, 2014.
4. Iurie Mihalache. Drept privat roman. Note de curs.
Chișinău, 2014.