III. Evoluţia administraţiei publice în prima parte a epocii moderne.

De la domniile pământene la crearea şi consolidarea statului român modern (1822-1866)

Intervalul cuprins între 1821, revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu - până la elaborarea şi
promulgarea primei Consituţii, în 1866, cuprinde importante mutaţii de ordin calitativ în cadrul administraţiei
publice.

III.1.Revenirea la domniile pământene (1821) a fost cel mai important rezultat al revoluţiei de la 1821
condusă de Tudor Vladimirescu

După ce grecii – şi în mod concret demnitarii fanarioţi – s-au compromis în faţa Porţii Otomane prin
revolta eteristă condusă de Alexandru Ipsilanti, sultanul, cedând presiunii celorlalte mari puteri europene şi
fiind silit să satisfacă una din cererile esenţiale formulate de delegaţiile moldovene şi muntene venite la
Constantinopol, în martie 1822 a hotărât restabilirea domniilor pământene în cele două Principate.
Astfel, la 1 iulie 1822, Poarta otomană a numit în Moldova ca domn pe Ioniţă Sandu Sturdza, iar în
Muntenia pe Grigorie Dimitrie Ghica.
Ales dintre boieri, în conformitate cu tradiţiile şi obiceiurile Ţării, pe o durată de 7 ani, cu acordul
puterii suverane, Turcia, şi al puterii protectoare, Rusia, domnul nu putea fi revocat, schimbat, înlocuit, decât
în cazul comiterii unor mari delicte.
Revenirea la domniile pământene nu a încetinit şi slăbit mişcarea reformatoare ci, dimpotrivă, a
intensificat-o şi diversificat-o. În 1821-1822 au fost înregistrate 75 de memorii, proiecte-programe de reformare
a structurilor politice a Principatelor, iar până în 1826 s-au identificat alte 28 de astfel de documente.
Acest fapt, creşterea şi dezvoltarea mişcării reformatoare, explică de ce în Moldova, de pildă, primul
domn pământean Ioniţă Sandu Sturdza încearcă şi el un vast program de reforme, menite să pună ordine în
administraţia publică:
 desfiinţează unele instituţii, creează altele;
 ia măsuri drastice contra abuzurilor şi corupţiei, îşi manifestă intenţia de a pune capăt vechilor
practici din timpul fanarioţilor;
 instituie controlul sever al funcţionarilor;
 obligă şi boierii la unele obligaţii fiscale;
 întocmeşte o evidenţă a supuşilor străini şi a scutelnicilor;
 vrea să reglementeze pe baze noi relaţiile sătenilor cu stăpânii feudali.
Şi domnul Ţării Româneşti îşi propune să introducă chiar în 1822 o nouă organizare administrativ-
teritorială.
Dar intenţiile reformatoare ale primilor domni pământeni au eşuat dintr-un complex de cauze interne şi
internaţionale. Marii boieri, aflaţi în majoritate în afara graniţelor ţării au încercat şi în bună măsură au reuşit,
cu ajutorul Rusiei îndeosebi, să zădărnicească aceste reforme. Rusia voia să zădărnicească şi cel puţin să
slăbească influenţa Porţii în Principate. Domnii pământeni se confruntau, totodată, cu existenţa, cu persistenţa
legilor din timpul regimului fanariot, iar regimul juridic exsitent nu permitea modernizarea structurilor
administrative publice.
Poarta Otomană îi obliga pe domnii pământeni să acţioneze numai în cadrul legilor existente din timpul
domnitorilor fanarioţi. Numeroasele programe politice de reorganizare a societăţii româneşti, elaborate şi
difuzate sub primii domni pământeni cereau:
 întărirea autonomiei Principatelor ;
 desfiinţarea raialelor turceşti şi trecerea teritoriilor acestora sub jurisdicţia domnilor pământeni ;
 stabilirea graniţelor între Principate şi Imperiul otoman pe talvegul Dunării ;
 circulaţia fără restricţii a vaselor româneşti de comerţ sub pavilion românesc ;
 libertarea dezvoltării industriei, meşteşugurilor, comerţului ;
 îmbunătăţirea adinistraţiei publice în conformitate cu interesele românilor.
Programe de reformare – ca, de pildă: Îndreptarea Ţării, Memoriul cărvunarilor, Strigarea norodului
Moldovei, precum şi multe altele, exprimau tocmai aceste tendinţe. Tendinţe similare se manifestă în primele
decenii ale veacului al XIX-lea şi în Transilvania.

1
 III.2. Încercări de reformare a administraţiei publice în Transilvania, în prima jumătate a sec. al XIX-lea

În Transilvania, sub regimul patronat de Metternich se manifestă în prima jumătate a sec. al XIX-lea
tentative de renovare instituţională, vizând şi sistemul administraţiei publice. Aceste încercări aparţin în primul
rând nobilimii.
Profitând de faptul că între anii 1811-1834 Dieta din Cluj a Principatului Transilvaniei a fost dizolvată,
nobilii au alcătuit un program de reforme. Ei preconizau: înlăturarea abuzurilor în relaţiile dintre nobili şi
iobagi, precum şi din administraţie, răscumpărarea obligaţiilor feudale şi a pământului de către ţărani,
îmbunătăţirea şi lărgirea condiţiilor şi posibilităţilor la învăţătură, egalitate în faţa legilor şi în ocuparea
funcţiilor publice.
Aceste revendicări democratice, care exprimau tendinţele şi spiritul revoluţionar al timpului, erau în
acelaşi timp contrazise de dorinţa aceleiaşi nobilimi de a se asigura, în continuare, de menţinerea vechilor
structuri care le asigurau privilegiile. Astfel, nobilimea maghiară proiecta de pe acum adoptarea limbii
maghaire şi recunoaşterea naţiunii maghiare unice, unirea Transilvaniei cu Ungaria – program ce venea
în contrazicere cu politica Curţii din Viena, care nu dorea desprinderea Transilvaniei de sub autoritatea
imperială centrală.
Românii, ca populaţie majoritară în Transilvania, acţionau în direcţia satisfacerii revendicărilor
formulate încă din 1791, în acel program naţional, Supplex Libbelus Valachorum. Încurajaţi de ideologia
iosefinistă şi de influenţele revoluţiei franceze, intelectualii români preoţi şi laici solicitau egalitate cu naţiunile
privilegiate, maghiari, saşi, secui, crearea posibilităţilor de a învăţa orice meserie şi de a ocupa orice funcţie, în
numele caracterului majoritar al populaţiei româneşti şi al ponderii principale a obligaţiilor suportate către stat.
Unii fruntaşi ai românilor, ca de pildă Moise Nicoară, Vasile Georgevici se foloseau de memoriile şi proiectele
reformatoare puse de ei în circulaţie, de teoria drepturilor naturale ale omului şi popoarelor – dreptul la
egalitate, la proprietate, la fericire, la libertate – spre a revendica drepturi şi libertăţi pentru poporul român din
Transilvania şi Banat.
Decretul aulic, din 2 august 1824, care crea noi premise pentru pătrunderea românilor în învăţământ era
un prim rezultat al mişcării reformatoare, de care Curtea din Viena trebuia să ţină seama. Protopopul din
Timişoara, Vasile Georgevici, în memoriile sale din 1823 şi 1829 cerea Curţii din Viena să ţină cont de faptul
că românii formau majoritatea populaţiei, duceau greul obligaţiilor către stat şi erau încă excluşi de la egalitatea
drepturilor legitime fundamentale, de a învăţa şi ocupa funcţii, după merit. În memoriul românilor ardeleni din
1834, Dizertaţie despre şcoli, elaborat şi difuzat de tânărul intelectual George Bariţiu, se cerea Curţii din Viena
crearea unui învăţământ naţional în limba maternă pentru populaţia majoritară a Transilvaniei, satisfacerea
doleanţelor legitime ale românilor transilvăneni, asigurarea egalităţii pătrunderii lor în viaţa economică,
politică, administrativă.

III.3.Înnoiri în administraţia publică din Principatele române prin Regulamentul Organic

Lupta între Poarta otomană, ca putere suverană, care încerca să păstreze şi să-şi consolideze influenţa în
Principate, şi Rusia, puterea protectoare, care, sub pretextul apărării intereselor creştine dorea să le anexeze şi
să le integreze la imperiul ţarist, apărea aplanată temporar prin semnarea la 25 septembrie/7 octombrie 1826 a
Convenţiei ruso-turce de la Akkerman. Cele două mari puteri îşi confirmau clauzele tratatului ruso-turc,
încheiat la Bucureşti, din 1812. Se accepta reântoarcerea în Principate a marilor boieri refugiaţi în străinătate în
timpul revoluţiei din 1821.
Poarta Otomană şi Rusia se înţelegeau vremelnic, ca, în privinţa regimului politic din Principatele
române să accepte: alegea domnului pământean de către divan, pe o durată de 7 ani, cu asentimentul celor două
mari puteri. Se scuteau Principatele române de plata haraciului sau tributului pe termen de doi ani şi suma
obligaţiilor celor două ţări faţă de Partea Otomană se menţinea la mărimea celei fixate înaintea revoluţiei lui
Tudor Vladimirescu prin batişeriful din 1812. Principatele erau libere să facă comerţ şi cu alte ţări vecine,
numai după asigurarea aprovizionării Porţii otomane. Sub avalanşa numeroaselor memorii şi proiecte
reformatoare – despre care erau la curent ambele mari puteri, Turcia şi Rusia – se accepta înfiinţarea unei
comisii, în fiecare ţară, Moldova şi Muntenia, care să elaboreze şi să definitiveze noi programe de măsuri
pentru îmbunătăţirea organizării politice şi administraţiei publice.
2
 Dar, un nou război ruso-turc declanşat în 14-26 aprilie 1828, întreruprea domniile pământene şi
programul fixat prin Convenţia de la Akkerman, fiindcă ruşii ocupau ambele Principate române.
În locul celor doi domni pământeni, care fugiseră din calea invaziei trupelor ţariste, se instituise o
administraţie militară rusă, condusă de contele Pahlen, numit preşedinte deplin împuternicit al Divanurilor
Moldovei şi Ţării Româneşti.
Succesele militare ale ruşilor au permis semnarea la 2-14 septembrie 1829 a Tratatului de pace ruso-
turc de la Adrianopol, care prevedea, referitor la Principatele române, următoarele:
 restituirea către Ţara Românească a cetăţilor fostelor raiale otomane şi a teritoriilor acestora, stabilindu-se
graniţa româno-otomană pe talvegul (canalul navigabil) Dunării;
 autonomia administrativă pentru ambele Principate române;
 numirea domnilor pământeni pe viaţă;
 abolirea monopolului turcesc asupra comerţului şi libertatea comerţului pentru toate produsele româneşti;
dreptul la navigaţie pentru cele două ţări, Moldova şi Muntenia, cu vase proprii;
 îngrădirea posibilităţilor de intervenţie a Porţii în Principate;
 menţinerea ocupaţiei ruseşti în cele două ţări române şi obligaţia Porţii otomane de a recunoaşte şi confirma
regulementele administrative ce vor fi elaborate şi puse în aplicare în timpul ocupaţiei ruseşti, până la plata
despăgubirilor de război cerute de ruşi şi fixate la suma de 11.500.000 ducaţi.
Ocupaţia rusă în Principatele române avea să se prelungească până în 1834. După F.P. Pahlen funcţia
de preşedinte al divanurilor Moldovei şi Munteniei a fost preluată de din luna noiembrie 1829, de către
generalul P.D. Kisselev. Acesta acţiona, în consens cu dorinţa guvernului rus, pentru anexarea ambelor
Principate Române la Imperiul rus şi stabilirea frontierelor ruseşti pe linia Dunării. Dar, opoziţia marilor puteri
europene faţă de tendinţele expansioniste ale Rusiei, pe care n-o doreau stăpână pe linia Dunării, revoluţia
poloneză din 1831, care afecta stabilitatea imperiului rus, criza otomană şi Tratatul de la Unkiar – Iskelessi
(1833) au silit Rusia să renunţe temporar la ideea anexării Principatelor Române şi să satisfacă o parte din
doleanţele reformatoare ale boierimii moldovene şi muntele, prin Regulamentele Organice, dând Europei iluzia
că ea, Rusia ţaristă, n-a încetat să joace şi un anumit rol “progresist” în lumea creştină.
Având un conţinut cvasiidentic Regulamentele Organice, mai corect Regulamentul Organic era un
hibrid între doleanţele progresiste ale numeroaselor memorii şi proiecte reformatoare ale moldovenilor şi
muntenilor, pe de o parte, şi pe de altă parte exprima dorinţa Rusiei de a-şi menţine şi întări posibilitatea de
amestec în Principate, ca putere protectoare, împăcând, totodată, şi Poarta otomană, ca putere suzerană.
Analizat în ansamblu, Regulamentul Organic – elaborat cu concursul reprezentanţilor marii boierimi
moldovene şi muntene, în timpul ocupaţiei militare ruseşti, sub patronajul lui Pavel D. Kisselev, şi pus în
vigoare la 1/13 iulie 1831 în Ţara Românească şi de la 1/13 ianuarie 1832 în Moldova – avea un caracter
progresist, având semnificaţia celei dintâi legiuiri fundamentale ronâneşti, care, totuşi, fiind elaborată şi
promulgată la hotarul dintre cele două epoci, medievală şi modernă, sub un regim militar de ocupaţie străină, nu
putea fi o Constituţie, ci un hibrid, un compromis, cu limite, dar şi cu prevederi moderne, progresiste,
incontestabile, mai ales pentru sectorul care ne interesează, adiministraţia publică.
Elementele progresiste ale acestei legiuiri fundamentale rezultau din:
 introducerea pentru prima dată a pricipiului separării puterilor;
 evidenţierea clară a dezideratului de a se realiza “nedespărţita unire” a Moldovei şi Munteniei, ca o
“necesitate mântuitoare”;
 crearea în acest scop a unui aparat administrativ modern;
 organizarea pe baze moderne a întregului sistem judecătoresc, recunoaşterea autorităţii lucrului judecat;
 înfiinţarea departamentelor - având semnificaţia ministerelor – şi a serviciilor publice specializate;
 un început de modernizare a sistemului financiar – prin desfiinţarea numeroaselor impozite indirecte
(vinărit, oierit, dijmuit), a vămilor interne şi instituirea unui impozit mic, capitaţia pentru ţărani şi patenta
pentru negustori şi meseriaşi;
 faptul esenţial, în domeniul finanţelor era introducerea bugetului – a evidenţei veniturilor şi cheltuielilor;
 se mai prevedea: reglementarea, încurajarea şi protecţia meseriilor, industriei, comerţului, în condiţiile
libertăţilor prevăzute în Tratatul de la Adrianopol (1829);
 înfrumuseţarea târgurilor, oraşelor, localităţilor.
Limitele Regulamentului Organic izvorau din menţinerea sistemului clăcii în relaţiile dintre ţărani şi
boieri – zilele de lucru normându-se şi înmulţindu-se, fapt pentru care Regulamentul va fi supranumit şi
“codicele muncii de clacă”. Nu erau definite clar conceptele de autonomie, suzeranitate şi protectorat, ceea ce
permitea ingerinţele atât ale Porţii otomane, cât şi ale Rusiei, în treburile interne ale Moldovei şi Munteniei.

3
 Regulamentul Organic aducea modificări importante în vechiul sistem medieval.
Domnul urma să fie ales pe viaţă dintre marii boieri de către Adunarea Obştească Extraordinară –
formată din 190 de membri în Muntenia şi 132 în Moldova.
 Cei 190 de membri ce trebuiau să aleagă domnul muntean erau: mitropolitul, 3 episcopi, 50 de boieri de
rangul I, 73 de boieri de rangul II, 36 boieri aleşi de judeţe, câte 2 în fiecare judeţ, 27 de deputaţi ai
corporaţiilor din oraşe – toţi având vârsta minimă de 30 de ani împliniţi.
 În Moldova, cei 130 de membri ai Adunării Obşteşti Extraordinare se compuneau, din următoarele
categorii sociale: mitropolitul, 2 episcopi, 45 de mari boieri, 31 de boieri de rangul II, 32 de boieri din
ţinuturi, 21 de aleşi ai corporaţiilor din târguri şi oraşe şi un deputat al Academiei Naţionale de
Învăţătură – toţi de aceeaşi vârstă minimă, 30 de ani.
Misiunea Adunării Obşteşti Extraordinare consta în alegerea domnului şi apoi să solicite puterii
suzerane, Turcia, obţinerea investiturii, iar din partea puterii protectoare, Rusia, confirmarea alegerii.
Domniile regulamentare au debutat prin încălcarea flagrantă a prevederii esenţiale, prin faptul că, cei doi
domni, Alexandru Ghica, în Muntenia, şi Mihail Sturdza în Moldova au fost numiţi în aprilie 1834 de către
Poarta otomană şi Rusia, şi nu aleşi conform stipulaţiei fundamentale din Regulamentul Organic. În acest sens,
al alegerii domnului, abia în 1842 s-a procedat la alegerea domnului în Ţara Românească, în persoana lui
Gheorghe Bibescu.
Prerogativele domnului erau de natură legislativă, executivă şi judecătorească, în conformitate cu
legislaţia în vigoare.
 Avea iniţiativă să propună legile către organul legislativ Adunarea Obştească Obişnuită, iar după
aprobarea legilor în acest “parlament boieresc”, domnul avea obligaţia să le semneze, să le promulge sau,
uneori, să le respingă.
Faţă de perioada medievală domnul înceta să mai fie stăpânul absolut al ţării care să dispună după plac de
averea şi viaţa supuşilor săi. Nici nu-şi mai exprima puterea ca fiind de drept divin, în calitate de “reprezentant”
al lui Dumnezeu pe pământ.
Regulamentul Organic limita puterea domnului. Dreptul legislativ al domnului era împărţit cu Adunarea
Obştească Obişnuită – care avea cele mai largi prerogative legislative, de a analiza, aproba sau respinge un
proiect iniţiat, trimis de domn.
 Prerogativele executive ale domeniului constau în numirea sau revocarea celor 6 mari dregători sau şefi de
departamente, precum şi a tuturor dregătorilor şi funcţionarilor locali şi centrali. Principalii colaboratori,
mari dregători sau şefi de departamente – echivalând cu viitorii miniştri.
Ca şef al puterii executive domnul trebuia să asigure şi să păzească buna rânduială şi linişte publică.
 Prerogativele fiscale ale domnului erau restrânse la minim: fixarea impozitelor, controlul veniturilor şi
cheltuielilor, întreaga execuţie bugetară cădea în seama puterii legislative, adică a Adunării Obşteşti
Obişnuite.
 Prerogativele militare constau în faptul că domnul era şeful miliţiei – locţiitorul său se numea spătar în
Muntenia şi hatman în Moldova, denumiri care erau preluate din tradiţiile medievale – şi comandant suprem
al armatei naţionale în formare.
Şefii departamentelor sau miniştrii erau: ministrul treburilor dinlăuntru sau marele vornic, ministrul
finanţelor sau vistiernicul, marele postelnic sau secretarul de stat, logofătul sau ministrul dreptăţii, ministrul
treburilor bisericeşti şi ministrul oştirii. Primii trei – marele vornic, vistiernicul şi postelnicul, adică ministrul de
interne, ministrul finanţelor şi secretarul de stat - formau Sfatul administrativ, care se întrunea de două ori pe
săptămînă, sub preşedinţia marelui vornic sau ministru de interne, exminând afacerile curente referitoare la
ordinea şi liniştea publică, finanţe, comerţ. Toţi miniştrii – sau cei 7 şefi ai departamentelor – se întruneau
periodic, formând sfatul miniştrilor, sub preşedinţia domnului, adoptând decizii ce se puneau imediat în
execuţie.
Pentru prima oară se înfiinţau departamente specializate; de exemplu vornicul sau ministrul de interne
avea atribuţii ce priveau ordinea şi liniştea, aprovizionarea oraşelor, dezvoltarea industriei, meseriilor,
comerţului, întreţinerea căilor de comunicaţie.
Puterea legislativă – Adunarea Obştească Obişnuită – juca rolul unui organism parlamentar
minicameral, format din 42 de membri în Ţara Românească, şi 35 de membri în Moldova. Existau două
categorii de membri – de drept: mitropolitul, episcopii – şi aleşii, în majoritatea lor covârşitoare mari boieri.
Toţi deputaţii, de drept sau aleşi, îşi desfăşurau mandatul pe 5 cinci ani.
Adunarea Obştească Obişnuită era condusă de mitropolit ca preşedinte, ajutată de un birou, format din
2 secretari şi 2 secretari supleanţi.

4
 Adunarea Obştească Obişnuită avea atribuţii exclusiv legislative, asemenea Parlamentului modern, cu
deosebirea că era format din clerici şi boieri. Ea legifera bugetul, putea propune domnului şi măsuri ce priveau
dezvoltarea agriculturii, industriei, comerţului, ordinii publice.
Puterea judecătorească revenea tribunalelor şi judecătoriilor judeţene sau ţinutale, compuse din doi
judecători şi un preşedinte. Deciziile acestor instanţe puteau fi contestate şi rejudecate la instanţele centrale.
Divanele, care, în Ţara Românească erau două, unul la Bucureşti şi al doilea la Craiova, în vreme ce în
Moldova era o singură instanţă centrală, la Iaşi. Pe lângă fiecare instanţă se aflau: un logofăt sau grefier, un
condicar sau arhivar şi un anumit număr de impiegaţi.
În legătură cu instanţele judecătoreşti pentru prima dată se crea şi avocatura ca instituţie. Avocatul era
ales dintre acei oameni, care aveau studii şi cunoşteau pravilele, legile în vigoare, fiind totodată “oameni cinstiţi
şi drepţi”. Pentru a putea să practice avocatura, cei ce îndeplineau criteriile fixate prin lege trebuiau să-şi înscrie
numele lor în condica cancelariei la ministerul dreptăţii, condus de logofăt, dar nu puteau să-şi exercite
atribuţiile decât după ce primeau de la stăpânire o “carte de slobozenie”. Pe lângă fiecare instanţă
judecătorească existau avocaţi publici care puteau fi solicitaţi de inculpaţi. Avocatul era obligat să arate
instanţei juridice împuternicirea pe care o poseda şi să manifeste faţă de organul de judecată cuvenitul respect.
Se crea şi instituţia procuraturii. Procurorii aveau atribuţii precise, în strânsă legătură cu prevederile
legislative.
Organizarea şi permanentizarea funcţionarilor publici era o altă prevedere a Regulamentului
Organic. Departamentele sau ministerele – de interne, de dreptate, finanţe, al oştirii şi treburilor bisericeşti –
aveau în subordine un Secretariat de stat sau Postelnicie şi un Director. Toţi funcţionarii erau numiţi pe 3 ani şi
dacă dovedeau “competenţă şi vrednică purtare” puteau fi realeşi.
În vederea centralizării administrative erau desfiinţate marile subdiviziuni teritoriale – Ţara de Sus şi
Ţara de Jos, căimăcămia Craiovei; judeţele aveau în fruntea lor ocârmuitori, iar ţinuturile ispravnici numiţi pe
termen de trei ani de către domn, la propunerea sfatului administrativ. Oficial, ocârmuitorii şi ispravnicii erau
subordonaţi marelui vornic sau ministru de interne, având în principal doar atribuţii administrative. În ceea ce
priveşte subdiviziunile judeţelor şi ţinuturilor s-au introdus unele schimbări: plaiurile şi plăşile în Ţara
Românească aveau în fruntea lor suborcârmuitori, iar în Moldova, ocoalele – privighetori de ocoale. Atribuţiile
lor erau: să menţină ordinea şi liniştea, să lupte împotriva abuzurilor, să se îngrijească de buna funcţionare a
mijloacelor de comunicaţie, de asistenţa socială.
S-a modernizat şi conducerea oraşelor – care aveau în frunte un Sfat ales de orăşeni – format din 5
membri, dintre orăşenii cu domiciliu stabil în oraşul respectiv; unul dintre membrii sfatului orăşenesc era ales
dintre boierii aflaţi în Adunarea Obştească Obişnuită, iar ceilalţi 4 membri ai Sfatului orăşenesc erau aleşi de
către staroştii, şefii corporaţiilor din oraşul respectiv, întruniţi într-un colegiu. Spre a putea fi aleşi în sfatul
orăşenesc, candidaţii trebuiau să aibă proprietate în oraş sau un capital de minim 25.000 lei. Pe lângă Sfatul
orăşenesc – confirmat de domn – activa şi un comisar al guvernului, care participa la şedinţele Sfatului
orăşenesc, veghind ca acesta să se menţină în atribuţiile ce-i reveneau. Sfatul orăşenesc administra veniturile şi
cheltuielile orăşenilor, răspundea de organizarea şi buna funcţionare a treburilor edilitare şi de aprovizionare,
aviza construcţiile, activitatea din pieţe, construcţia de locuinţe, pavarea străzilor.
Administraţia rurală păstra sistemul tradiţional; în Ţara Românească satele erau conduse de
pârcălabi, iar în Moldova de vornici. Un Sfat al oamenilor buni şi bătrâni administra bunul obştesc, împreună
cu preotul şi boierul satului.

5
 III.4. Epoca marilor reforme moderne.
Evoluţia administraţiei publice în Principate de la 1848 până la elaborarea Constituţiei din 1866

Marcând un vădit progres în introducerea elementelor de modernitate în conformitate cu spiritul

timpului, dar menţinând încă serioase limite prin menţinerea şi sporirea clăcii, prin dependenţa principatelor de
puterea suzerană şi puterea protectoare – la 1835 în Moldova şi la1838 în Ţara Românească Adunarea
Obştească Obişnuită era nevoită să voteze faimosul “articol adiţional” prin care se recunoştea “dreptul” Turciei
şi al Rusiei de-a amaliza şi aproba “orice modificare constituţională” din textul iniţial al legii fundamentale –
Regulamentul Organic.
De aceea, în anii următori proiectele şi memoriile, pentru o nouă organizare mai democratică a societăţii
româneşti în ansamblu şi a administraţiei publice în special au determinat regrupări, organizări şi manifestări
politice.
 Proiectul societăţii secrete din Banat, care preconiza în 1834-1835 formarea unei “republici române
unite” din toate teritoriile vechii Dacii,
 Mişcarea Partidei naţionale pentru înlăturarea şi abrogarea articolului adiţional, “Conjuraţia
confederativă” (1839) condusă de Leonte Radu – preconizând răsturnarea regimului regulamentar,
instituirea unui stat confederativ prin unirea Moldovei şi Ţara Românească şi Serbia, după modelul
Confederaţiei germane, constituirea Societăţii Secrete în 1840 şi “Frăţiei” în 1843 urmărind realizarea
independenţei Ţării Româneşti, lichidarea regimului feudal şi emanciparea clăcaşilor prin
împroprietărire, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor
boiereşti, în cadrul unei republici democratice, însuşirea şi proprovăduirea unor obiective similare şi de
către Asociaţia Patriotică (1846) din Moldova sau de către Societate studenţilor români din Paris (1845)
exprimă această mişcare pentru reînnoirea şi democratizarea legiuirii fundamentale, în deceniile din
preajma lui 1848.
 Emanciparea rromilor aflaţi pe proprietăţile statului, instituţiilor publice şi mănăstirilor, decretată în
1844 de domnitorii Gheorghe Bibescu în Ţara Românească şi de Mihail Sturdza în Moldova ;
 Convenţia moldo-munteană din 1 ianuarie 1848 pentru desfiinţarea vămii dintre cele două Principate,
reprezintă primele succese ale acestei mişcări de renovare şi democratizare.
Revoluţia de la 1848, prin revendicările pe care le formulează şi argumentează, preconizează un nou
regim politic, care “să realizeze întru totul dorinţele şi trebuinţele poporului”. Grupările liberal-democratice şi
liberal-moderate din Moldova, în Petiţia-program din 27 martie/8 aprilie 1848 cer, între cele 35 de puncte şi
unele imperative, care proiectează înlocuirea regimului regulamentar – între care dezideratul de a se înfăptui
“dizolvarea Adunării Obşteşti şi alcătuirea unei noi adunări”, care să fie, prin larga ei alcătuire democratică
“adevărata reprezentaţie a naţiei”.
Proclamaţia de la Islaz a revoluţionarilor munteni scrie mai direct şi mai clar: “Poporul român leapădă
un Regulament care este împotriva drepturilor sale legislative şi împotriva tratatelor ce-i recunosc autonomia”.
Programele redactate şi difuzate la Iaşi, Islaz, Blaj, Bucureşti, Lugoj, Braşov, Cernăuţi sunt adevărate
constituţii, care dau expresie necesităţii unei noi alcătuiri statale şi administrative democratice. În Ţara
Românească, unde guvernul provizoriu conduce efectiv timp de câteva luni destinele statului, se trece temporar
la o administraţie nouă, democratică, preconizându-se formarea unei republici, cu noi alcătuiri politice,
administrative şi juridice, în care domnul – propus a fi ales pe termen de 5 ani – echivala cu un veritabil
preşedinte de republică.
Intervenţia brutală a trupelor ruso-turce în Principate şi ruso-austriece în Transilvania înăbuşă pe
moment acţiunea reformatoare. Dar ideile vor rămâne şi vor reveni în atenţia aceleiaşi generaţii, precum şi a
urmaşilor.
Prin înţelegerea realizată în aprilie/mai 1849, odată cu semnarea Convenţiei de la Balta Liman, Turcia şi
Rusia hotărăsc:
 domni numiţi în Principatele române de puterea suzerană şi protectoare, dintre boierii pământeni, pe o
durată de 7 ani;
 desfiinţarea Adunărilor Obşteşti şi înlocuirea lor cu Divanuri legislative, compuse din membri de drept,
numiţi de domn;
6
  ţinerea sub ocupaţia trupelor otomane şi ruseşti a Moldovei şi Munteniei “pentru a reprima orice
mişcare de insurecţionare”.
În baza acestei convenţii ruso-otomane au fost numiţi,şi nu aleşi, Barbu Ştirbei în Ţara Românească şi
Grigore Alexandru Ghica în Moldova, iar în 1856, la expirarea domniilor lor, câte-un caimacam, adică locţiitor
de domn.
Regimul regulamentar era încălcat de către puterea protectoare, Rusia, în 1853, odată cu declanşarea
războiului ruso-turc, supranumit Războiul Crimeei (1853-1856), când domnii aflaţi în funcţie, Barbu Ştirbei şi
Grigore Alexandru Ghica se refugiază la Viena, iar ruşii ocupă Principatele. Dar, în septembrie 1854, ruşii,
înfrânţi, se retrag din Principate şi acestea trec temporar sub ocupaţia trupelor otomane şi austriece.
Tratatul de la Paris, din 18/30 martie 1856, încheiat în urma Războiului Crimeei, conţinea o sumă de
stipulaţii importante cu privire la o nouă organizare a Principatelor:
 înlocuirea protectoratului Rusiei cu garanţia colectivă puterilor europene participante la război: Franţa,
Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia, regatul Sardiniei;
 convocarea unor adunări sau divanuri ad-hoc, care să se pronunţe, printr-o consultare plebiscitară, asupra
organizării viitoare a celor două ţări, Moldova şi Muntenia, prin revizuirea Regulamentelor Organice, în
conformitate cu dorinţele românilor;
 libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre, în care scop se înfiinţa Comisia Europeană a
Dunării, cu sediul la Galaţi;
 în scopul înlăturării Rusiei de la gurile Dunării, erau retrocedate Moldovei judeţele Belgrad, Cahul şi Ismail,
din sudul Basarabiei.
Dezbaterile şi hotărârile Adunărilor ad-hoc, în care pentru prima oară erau reprezentate toate stările sociale,
au căpătat “valoare şi forţă juridică constituţională”. În Rezoluţia adoptată în Adunarea ad-hoc a Moldovei la
7/19 octombrie 1857, Mihail Kogălniceanu scria: “dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hotărâtă de
toate generaţiile trecute, aceea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care, împlinită, va face fericirea
generaţiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legitimă şi
neapărată, pentru că în Moldova şi în Valahia suntem acelaş popor, omogen, identic, ca nici unul altul, pentru
că avem acelaş început, acelaş nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi
instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeiuri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat,
aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaş viitor de asigurat şi, în sfârşit, aceiaşi misiune de
înplinit”.
Rezoluţia Adunării ad-hoc din Moldova, însuşită şi exprimată în cuvinte aproape identice cu cea din
Muntenia cuprindea următorul program:
1) autonomia ;
2) unirea celor două Principate într-un singur stat cu numele de România;
3) prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană;
4) neutralitatea şi inviolabilitatea noului stat;
5) guvern reprezentativ şi constituţional;
6) garanţia colectivă a celor 7 puteri.
Aceste deziderate exprimau atitudinea progresistă, democratică, a locuitorilor din cele două Principate.
Referindu-se la dorinţa şi voinţa identică şi unanim exprimată de cele două ţări, “Le Constitutionnel” scria la 26
octombrie 1857: “Ele au aşteptat cu nerăbdare ziua în care le va fi lăsată libertatea de a-şi alege reprezentanţii;
cînd această zi a venit, şi-au făcut datoria cu o prudenţă şi o înţelepciune pe care prietenii, ei înşişi, nu
îndrăzneau s-o spere de la lipsa lor de experienţă”.
Conferinţa reprezentanţilor celor 7 puteri europene garante, analizând hotărârile adunărilor ad-hoc din
Principate, adoptau o convenţie evazivă, contradictorie, care nu consacra limpede nici unirea, nici regimul
parlamentar democratic burghez, lăsând în seama românilor destule probleme nesoluţionate, neclare.

✍ Convenţia marilor puteri din 10/22 mai – 7/19 august 1858, prevedea:
1) cele două ţări vor putea purta numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti;

7
2) fiecare ţară urma să aibă domn, guvern, o adunare legiuitoare şi capitală proprie;
3) se înfiinţa o Comisie Centrală pentru alcătuirea legilor de interes comun şi Curtea de Casaţie comune pentru
ambele Principate, cu sediul la Focşani;
4) se instituie responsabilitatea ministerială;
5) se reglementează prin lege relaţiile dintre proprietari şi ţărani;
6) se stabileşte modalitatea alegerii membrilor Adunării elective pe baza unui cens foarte ridicat;
7) domnii urmau să fie reprezentaţi la Curtea Suzerană prin agenţi moldoveni şi munteni, nesupuşi nici unei
jurisdicţii străine şi agreaţi de Poartă.
Această Convenţie de la Paris a devenit legea fundamentală a ţării, rămânând în vigoare până în 1864.
Rămânea în seama românilor, a fruntaşilor lor politici, care dispuneau de experienţa revoluţiei de la
1848 şi cunoşteau contradicţiile dintre marile puteri garante, să făurească un stat român unitar şi modern.
În acest context, între anii 1859-1866 s-a desfăşurat procesul formării şi consolidării statului naţional şi
a sistemului de drept modern, în cadrul cărora a fost unificat, renovat şi modernizat şi sistemul administraţiei
publice.
Alegerea lui Cuza, ca domn, la 5 ianuarie 1859 în Moldova, iar la 24 ianuarie şi în Ţara Românească,
dubla sa alegere a fost un prim pas important, o premisă a continuării şi consolidării unirii, pe plan intern şi
internaţional.
Recunoaşterea dublei uniri a lui Cuza – mai întâi de către statele europene favorabile, Franţa, Prusia,
Sardinia, de către Rusia înfrântă, care îşi căuta aliaţi, de către Anglia inconsecventă, apoi, în final, în august
1859 şi de către cele două mari puteri ostile unirii, Turcia şi Austria – a permis trecerea la unificarea treptată a
organelor centrale ale statului. În acest scop, s-a stabilit o capitală unică, Bucureşti. În fiecare din cele două
guverne au fost numite persoane originare din ambele Principate, spre a se cunoaşte şi conlucra, în vederea
unificării guvernelor, ceea ce s-a putut realiza la 22 ianuarie – 3 februarie 1862, când s-au reunit şi Adunările
Moldovei şi Munteniei, iar Al.I. Cuza putea anunţa solemn “Unirea definitivă a Principatelor”.
După concepţiile teoretice şi experienţa practică a celor mai avansate ţări europene, între care pe primul
loc se situa Franţa, inspirându-se după Constituţia acesteia din 1852 şi ţinându-se seama de tradiţiile
progresiste, de experienţa, de nevoile şi posibilităţile concrete ale societăţii româneşti, Al.I. Cuza şi-a expus
într-o primă formă programul său de dezvoltare, reformare şi modernizare, într-o scrisoare adresată la 17/29
mai 1859 lui Napoleon al III-lea. Erau vizate: problema ţărănească, emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor,
organizarea financiară şi judecătorească, industria, comerţul, administraţia, învăţământul, armata, lucrările
publice, reglementarea regimului juridic al străinilor, jurisdicţia consulară, reforma electorală, consiliul de
miniştri, ministerele, căile de comunicaţie, curtea de conturi şi curtea de casaţie, statutul funcţionarilor publici.
Statul naţional a fost conceput ca principal instrument al construcţiei moderne, racordat la nevoile şi
trebuinţele societăţii româneşti, la orizonturile, experienţa şi spiritul vremii.
 Unificarea pe plan legislativ şi adiministrativ intern a constituit o primă şi importantă direcţie de
activitate. Astfel, s-a început prin revizuirea, reformarea, unificarea şi modernizarea codurilor civil,
penal, comercial şi de procedură penală, continuându-se apoi cu măsurile de ordin administrativ.
 S-au contopit serviciile vamale într-o singură Direcţie generală.
 S-au creat şi modernizat administraţia telegrafului, serviciul sanitar, penitenciar şi a altor servicii, cu o
singură direcţie centrală şi unitară.
 S-a constituit un Consiliu Superior al Instrucţiunii Publice.
 S-a organizat Corpul inginerilor civili.
 S-a unificat conducerea poliţiei.
 Ziua de 24 ianuarie a fost proclamată zi naţională, iar oraşul Bucureşti – capitală.
 În spiritul timpului şi al Convenţiei de la Paris s-a afirmat principiul desfiiţării privilegiilor, egalitatea în
faăa legilor şi a impozitelor, obligativitatea satisfacerii serviciului militar.
 La 24 ianuarie 1862 în faţa Adunărilor şi guvernelor reunite, Al.I. Cuza a prezentat un adevărat program
vizând unirea administrativă, descentralizarea, organizarea comunală.
 În iulie 1862 s-a creat o Comisie de specialişti în acest scop.
 S-a creat Consiliul de Stat.
 S-a elaborat un proiect de Constituţie.
8
  S-au adoptat legea presei, legea comunală, legea contribuţiei pentru poduri şi şosele, legea patentelor,
timbrului, taxelor de judecată şi vânzări.
Al.I. Cuza a fost nevoit la 2/14 mai 1864 să recurgă la lovitura de stat, ocazie cu care, pe calea
plebiscitului din 10/14 mai 1864, a modificat sistemul electoral, aprobând Statutul Dezvoltator al Convenţiei de
la Paris. Care a primit şi titlul de Act adiţional şi modifica în interesul poporului român Convenţia de la Paris
din 7/19 august 1858, prevăzând: Domnul, ca şef al puterii executive, cumula atribuţii importante :
 Era şeful statului;
 Cumula prerogative executive şi legislative;
 Putea emite drecrete-legi fără consultarea parlamentului, ori de câte ori nevoile ţării o impuneau;
 Putea emite decrete cu putere de lege mai ales în intervalul dintre sesiunile parlamentare;
 Împărţea puterea legislativă cu Adunarea Electivă.
Parlamentul, care, conform Convenţiei de la Paris din 1858 era unicameral - devenea bicameral, fiind
format din Camera Deputaţilor şi Senat, care în titulatura sa iniţială se mai numea Corpul Ponderator.
Inţiativa legislativă o avea domnul, care, împreună cu Consiliul de Stat – instituit prin legea din 13
februarie 1864 şi format din jurişti, lucrând sub preşedinţia domnului – elabora proiectele de legi şi le înainta
Parlamentului. Aceste proiecte de legi erau susţinute în Adunarea Electivă sau Camera Deputaţilor chiar de
către miniştrii de resort.
Membrii Adunării Elective se alegea conform noii legi electorale, care micşora censul, permitea unui
număr sporit de cetăţeni să devină parlamentari.
Senatul sau Corpul Ponderator avea în componenţa sa două categorii de membri:
 unii senatori de drept, între care mitropolitul ţării, episcopii, preşedintele Curţii de Casaţie şi cel mai
vechi general aflat încă in activitate – întreg acest grup de senatori era considerat important mai ales
prin experienţă şi prestigiu în viaţa politică a ţării.
 a doua categorie de senatori, 64 la număr, erau oameni numiţi de domnitor.
Senatul cu o astfel de componenţă dezbătea, analiza şi evalua proiectul de lege şi avea puterea să îl
adopte fără modificări – şi, în acest caz, îl trimitea direct, spre sancţionare, domnitorului, care prin semnătura sa
îi conferea putere de promulgare. Dacă senatorii făceau modificări la proiectul de lege analizat, atunci acesta
era înaintat şi Camerei Deputaţilor, spre a-l aproba şi apoi mergea spre sancţionare. Dacă însă Camera
Deputaţilor nu aproba proiectul trimis cu modificări de Senat, acest proiect era remis Consiliului de Stat, acelui
grup de jurişti, spre a-l desăvârşi. Şi Senatul putea respinge o lege, un proiect de lege, şi în acest caz era trimisă
aceluiaşi organism de lucru, Consiliul de Stat, spre a fi refăcută.
Activitatea legislativă şi reformatoare de până la adoptarea Constituţiei propriu-zise – care va prelua
cele mai multe prevederi din Statutul Dezvoltator al Convenţiei de la Paris – a fost extrem de bogată.
Afirmarea demnităţii naţionale s-a făcut printr-un uriaş evantai de reforme. S-a înlăturat jurisdicţia
consulară străină. Turcii aflaţi fără paşaport au fost trimişi în ţara lor de origine, iar cei ce veneau cu treburi
trebuiau să aibă paşaport românesc. Prin acest fapt se limita şi înlătura amestecul Porţii în relaţiile interne.
Statul român se comportă aidoma unui stat independent. Cuza încuviinţează restabilirea Convenţiei
telegrafice cu Austria, încheiată în 1855 cu Moldova. În 1860 se încheie cu Rusia prima Convenţie
internaţională. Obligă Poarta şi Austria să recunoască valabilitatea paşapoartelor române.
În aprilie 1859 concentră oştirea la Floreşti, lângă Ploieşti, avertizând Austria că statul român ar putea
participa la conflictul între Franţa şi Sardinia, contra Imperiului Habsburgic. Cuza a primit de la Napoleon al
III-lea 10.000 de puşti şi instructori militari.
Cuza unifică gradele militare, regulamentele şi şcolile de la Iaşi şi Bucureşti destinate armatei. Proclamă
principiul egalităţii şi obligativităţii serviciului militar pentru toţi fiii ţării. Când mitropolitul Sofronie Miclescu
trimise la mănăstiri “cărţi de afurisenie” în care îndemna clerul la nesupunere şi revoltă faţă de dispoziţiile
guvernului, Cuza îl suspendă din funcţie, îl trimise în judecată şi în surghiun la Mănăstirea Slatina.

✍ În domeniul cultural :
 A fost introdus alfabetul latin în locul celui chirilic.
 A fost oprită înstrăinarea documentelor şi valorilor de patrimoniu artistic.
 S-a hotărât ca în toate bisericile şi mănăstirile să se efectueze cultul numai în limba română.
9
  S-a creat Muzeul Naţional de Antichităţi şi s-au înfiinţat Arhivele Statului.
 A fost introdusă cea dintâi mare reformă modernă a învăţământului – hotărându-se primcipial
gratuitatea şi laicizarea învăţământului primar, înfiinţarea de gimnazii şi licee în toate judeţele,
crearea unei bogate reţele de învăţământ superior, Universitatea din Iaşi (1860) şi cea din Bucureşti
(1864), Şcoala de Arte Frumoase, Conservatorul de Muzică.
 S-a introdul noul calendar gregorian - trecându-se de la 31 decembrie 1864 direct la 13 ianuarie 1865.
 S-a separat Biserica Ortodoxă Română de Patriarhia greacă din Constantinopol, declarându-se
autocefalia Bisericii române (1865).
Dintre marile reforme, care-au stat la baza dezvoltării şi consolidării statului român modern,
menţionăm:
 secularizarea averilor mănăstireşti (1863);
 reforma agrară (1864) – prin care 2/3 din pământurile moşierilor au trecut în proprietatea ţăranilor;
 noua lege electorală (1864) – prin care, în funcţie de venit şi impozit alegătorii erau împărţiţi în colegii,
sporindu-se considerabil accesul elementelor burgheze şi a intelectualilor la viaţa politică;
 elaborarea şi introducerea codurilor civil şi penal, introduse în 1865 şi rămase în vigoare până în 1937.

10