AUTONOMII LOCALE ROMÂNEŞTI ÎN SECOLELE IX-XIII

AUTONOMII LOCALE = formaţiuni politice prestatale menţionate în izvoarele istorice medievale sub diferite
denumiri: cnezate, voievodate, ţări, jupanate, ocoale, cobâle, codri, câmpuri.
Apariţia formaţiunilor politice româneşti (autonomii locale), în perioada prestatală, este un proces îndelungat
şi se înscrie în evoluţia firească a evenimentelor, de aceeaşi natură, care aveau loc la popoarele vecine. Astfel, în
secolul a IX-lea apar statele slave ale cehilor, polonilor, sârbilor şi bulgarilor, în secolul al X-lea se constituie statul
kievean iar în anul 1000 apare statul maghiar – regele Ştefan cel Sfânt.
Autonomiile locale sau formaţiunile politice româneşti prestatale sunt menţionate în diferite izvoare scrise.
Transilvania:
– Pentru secolele IX-XI, formaţiunile politice (autonomiile locale) existente în interiorul arcului carpatic
şi în Banat sunt menţionate în două izvoare narative:
– «Gesta Hungarorum et Hunorum" {Cronica notarului anonim, Cronica lui Anonymus) şi
– "Legend sfântului Gerhard" (Legenda Sancti Gerhardi episcopi).
– In primul izvor scris sunt menţionate, pentru secolul al IX - lea, trei autonomii sau formaţiuni politice
(voievodate, ducate):
• voievodatul lui Glad, în Banat, cu centrul la Cuvin (sau Orşova);
• voievodatul lui Gelu, în centrul Transilvaniei, cu reşedinţa la Dăbâca;
• voievodatul lui Menumorut, în Crişana, cu centrul la Biharea.
– Celălalt izvor istoric, "Legenda Sfântului Gerhard", menţionează două voievodate româneşti, din
secolul a XI - lea, în interiorul arcului carpatic:
• un voievodat în centrul Transilvaniei, condus de Gyla (Gyula- lat. Iulus) care îşi avea reşedinţa la Bălgrad
(Alba Iulia) şi pe care cronica îl prezintă ca pe o ţară foarte întinsă şi foarte bogată;
• al doilea voievodat este localizat în Banat şi era condus de voievodul Ahtum, care întreţinea legături cu
bizantinii şi avea o armată proprie.
1. FORMAREA VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI
Are loc în condiţii diferite faţă de cele în care a avut loc întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei. Formaţiunile
politice româneşti existente în interiorul arcului carpatic nu au fost unificate de un voievod român ci de acţiunea de
cucerire a acestora de către maghiari.
Voievodatele româneşti, s-au confruntat cu expansiunea maghiară, care devine sistematică din a
doua jumătate secolului al Xl-lea. Pătrunderea maghiarilor s-a făcut sub forma expediţiilor
militare, în urma cărora autonomiile local româneşti au fost supuse autorităţii regelui maghiar.
Regalitatea maghiară a trecut, apoi, la organizarea teritoriului intracarpatic în unităţi administrative, numite comitate.
Transilvania este organizată politic ca voievodat având în frunte un voievod şi un vicevoievod. Voievozii aveau
largi prerogative şi o mare autonomie faţă de Coroana maghiară. Voievodul ROLAND BORŞA (1288-1294) formal
recunoştea autoritatea regală, dar se comporta ca un adevărat suveran, numind comiţi şi acordând privilegii.
Un alt voievod, LADISLAU KAN (1295 -1315) a avut un rol important în viaţa politică a Ungariei, ajungând să joace
rolul de arbitru al situaţiei din regat. Stăpânea cetăţi, oraşe, domenii, ocne de sare, schimba episcopii. În cetatea sa de
la Deva îşi crease o Curte voievodală, asemănătoare celei regale, cu dregători propri.
- în secolul al Xll-lea, între anii 1113 - 1176, regalitatea maghiară încearcă înlocuirea voievodului cu un principe.
Astfel, documentele menţionează între 1111-1113 pe Mercurius ca principe al Transilvaniei, dar acesta nu şi-a exercita
atribuţiile conferite de titlu. Noua instituţie probabil a determinat frământări ale populaţiei locale, ceea ce a făcut ca
regalitatea să revină la vechea formă de conducere: voievodatul.
- Ca urmare, în 1176, este menţionat, de izvoare istorice, Leustachiu ca voievod al Transilvaniei, instituţia voievodală
simbolizând şi poziţia de autonomie internă a voievodatului dar şi de autoritate a voievodului.
- la marginea voievodatului s-au menţinut vechile ţări româneşti: Ţara Maramureşului, Ţara Zarandului, Ţara
Haţegului, Ţara Făgăraşului, Ţara Bârsei. În interiorul voievodatului românii erau organizaţi în districte.
- Coroana maghiară i-a aşezat de secui la marginea Carpaţilor Orientali, pentru apărarea teritoriului în faţa năvălirilor
tătare dinspre rărărit.Erau organizaţi în scaune.
- La limita Carpaţilor Meridionali îi colonizează pe saşi, aşezarea lor în teritoriu făcându-se prin “Bula de Aur a
saşilor” (Andreanum) din 1224, dată de regele Andrei al II-lea.
- între 1211 – 1225 tot Andrei al II-lea acordă drept de aşezare în Ţara Bârsei cavalerilor teutoni. În faţa tendinţelor
acestora de a ieşi de sub suzeranitatea maghiară, regele îi alungă în 1225, teutonii stabilindu-se apoi pe ţărmul Mării
Baltice.
Adunarea generală a nobililor era o instituţie reprezentativă a Transilvaniei, iniţial aici fiind reprezentaţi şi românii.
În 1366, regele maghiar Ludovic de Anjou a condiţionat calitatea de nobil de apartenenţa la religia catolică, românii

1
ortodocşi fiind treptat excluşi din viaţa politică. După răscoala de la Bobâlna, din 1437, a fost încheiată alianţa Unio
Trium Nationum, prin care sistemul politic al Transilvaniei se baza pe privilegiile maghiarilor, saşilor şi secuilor. Saşii
şi secuii fuseseră colonizaţi în Transilvania de regalitatea maghiară.
După ce turcii i-au învins pe maghiari în lupta de la Mohacs, partea centrală a Ungariei a fost transformată în paşalâc
turcesc. Astfel, în 1541, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană. Astfel, în fruntea
Transilvaniei se afla un principe, ales de către Dietă (adunare reprezentativă). Din punct de vedere administrativ,
Transilvania era organizată în comitate (unităţi administrative ale maghiarilor), districte (teritorii locuite de români) şi
scaune (saşi şi secui).
La sfârşitul secolului XVII, Transilvania a intrat sub dominaţia Imperiului Habsburgic, extins până în sud-estul
Europei. Regimul dominaţiei habsburgice în Transilvania a fost stabilit prin Diploma Leopoldină, prin care titlul de
principe revenea împăratului, fiind însă menţinute Dieta provincială, privilegiile maghiarilor, saşilor şi secuilor şi
statutul de „toleraţi” al românilor ortodocşi.

FORMAREA STATULUI MEDIEVAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

După instaurarea controluluii în Transilvania, regii maghiari îşi îndreaptă interesul asupra zonelor de la sud de Carpaţi,
dorind să controleze drumul comercial de la Dunărea de Jos. Prezenţa cumanilor şi invazia tătaro-mongolă din 1241 îi
determină să colonizeze populaţii străine în zonele de graniţă, cu scopul de apărare. Astfel, fac apel, la cavalerii
teutoni, care se vor aşeza în Ţara Bârsei (1211); datorită ambiţiilor politice pe care le manifestă aceştia, regii maghiari
decid să îi alunge (1225). Le urmează cavalerii ioaniţi, care se aşează în Banat.
Diploma Cavalerilor ioaniţi din 2 iulie 1247 este un document important care ilustrează realităţile politice şi social-
economice din zona dintre Carpaţi şi Dunăre, reprezintă un contract feudal, ce evidenţiază clauze de sfat şi ajutor.
Diploma aminteşte de existenţa unor formaţiuni politice: voievodatele lui Seneslau şi Litovoi, cnezatele lui Ioan şi
Farcaş, precum şi unele categorii sociale de tip maiores terrae („mai marii pământului”), ţăranii sau rusticii; de
asemenea prezintă anumite aspecte legate de terenuriile pentru agricultură, mori sau dezvoltarea economică.
Cu excepţia lui Seneslau, ceilalţi conducători se află în raporturi de dependenţă faţă de coroana maghiară. Litovoi
încearcă să se rupă de sub suzeranitatea maghiară, dar este înfrânt şi cade în luptă (1273, cca.-1277). Fratele său
Bărbat, este luat prizonier, dar se răscumpără pe o mare sumă de bani.
Criza politică prin care trece statul maghiar la sfârşitul secolulu al XIII-lea îi determină pe conducătorii săi să reducă
autonomia voievodatului Transilvaniei, inclusiv a românilor din unele zone de graniţă. În aceste condiţii, Radu Negru
(considerat o legendă), pleacă din Făgăraş şi descalecă la Câmpulung, în Argeş.
Descălecatul din Argeş este considerat de unii istorici începutul procesului de constituire a Ţării Româneşti. Treptat
autoritatea conducătorului este recunoscită de către şefii politici şi militari din această zonă. Noii conducători politici,
voievozi şi domni, provin din Familia Basarabilor.
Basarab I (1310?-1352) este adevăratul întemeietor al Ţării Româneşti. Iniţial se afla sub sub suzeranitatea coroanei
maghiare pentru Banatul de Severin. In 1324, într-un document al cancelariei maghiare, Basarab este numit
„voievodul nostru transalpin”. Basarb I unifică formaţiunile politice din bazinul Oltului şi îşi extinde controlul şi
asupra zonei de la nord de gurile Dunării, Basarabia.
În 1330 regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, întreprinde o expediţie la sud de Carpaţi şi înaintează către Curtea de
Argeş, capitala lui Basarab. Pe drumul de întoarcere, regele este surprins şi înfrânt la Posada (9-12 noiembrie 1330) în
Munţii Carpaţi, fapt ce va consfinţi independenţa statului Ţara Românească.
Fiul lui Basarab I, Nicolae Alexandru (1352-1364) se intitulează domn autocrat. Va pune bazele primei Mitropolii
Ortodoxe a Ţării Româneşti, cu sediul la Argeş, semn al independenţei ţării (1359).
Vladislav Vlaicu (1364 – 1377) se dedică operei de organizare a principalelor instituţii. Domnia sa stă sub semnul
oscilării, în relaţiile cu Ungaria, între conflict şi cooperare. Emite primele monede muntene. În 1370 întemeiază a
doua Mitropolie Ortodoxă a Ţării Româneşti, cu sediul la Severin. Formarea statului medieval Ţara Românească
determină constituirea unui factor politic important la Dunărea de Jos.

FORMAREA STATULUI MEDIEVAL MOLDOVA

La începuturile Evului Mediu izvoarele istorice – Cronica lui Nestor, Poveste din vremurile de demult – menţionează
în zonele dintre răsăritul Carpaţilor, Nistru şi Marea Neagră următoarele formaţiuni politice: ţări, codri, câmpuri,
cobâle.
La baza constituirii Moldovei stă un dublu descălecat. Iniţiativa vine de la fruntaşii politici ai românilor din
Maramureş.Cu prilejul unei expediţii împotriva tătarilor, iniţiata de regele maghiar, Ludovic I de Anjou, le est de
Carpaţi, voievodul maramureşean Dragoş se aşază în teritoriul determinat de râul Moldova, organizând acolo o marcă

2
de apărare (1353-1354).Urmaşii lui Dragoş, Sas şi Balc, menţin raporturile de dependenţă cu Ungaria, ceea ce duce în
1359 la izbucnirea unei răscoale locale. Profitând de aceasta, un alt voiebod din Maramureş, Bogdan din Cuhea, trece
muntii la răsărit şi îi alungă pe urmaşii lui Dragoş.Astfel, se naşte un nou stat românesc independent, Moldova. Noul
său statut politico-juridic este recunoscut în 1364-1365 de către Ungaria.
Petru I Muşat, voievod (cca 1374-1391). Pune bazele principalelor instituţii din Moldova. Mută capitala statului de la
Baia la Suceava şi construieşte un sistem de fortificaţii. Fondează Mitropolia ortodoxă a Moldovei, cu sediul la
Suceava (recunoscută de Patriarhia din Constantinopol în 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun). Este primul
domn moldovean care bate monedă. Acordă un împrumut de 4000 de ruble de argint regelui Poloniei, Wladislav
Jagello, primind in schimb drept zălog Haliciul şi ţinutul Pocuţiei, devenit apoi pretext de conflict între Moldova şi
Polonia. În 1387 inaugurează tradiţia jrământului de vasalitate faţă de regele Poloniei, Vladislav Jagello).
Roman I, voievod (1391-1394) desăvîrşeşte unificarea Moldovei, în anul 1392 reuşind să extindă teritoriul noului stat
până la Marea Neagră şi Dunăre.

FORMAREA STATULUI MEDIEVAL DOBROGEA

În teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, rolul cel mai important îl are Imperiul Bizantin. Primele formaţiuni
politice din această zonă la începutul Evului Mediu sunt menţionate in jurul secolului al X-lea, când sunt amintiţi unii
conducători locali precum jupan Dimitrie, jupan Gheorghe şi strategul Theodor. Între anii 971-1204 în această zonă
fiinţează Thema Paristrion (Paradunavon), unitate militară şi administrativă bizantină.
În perioada secolelor al X-lea şi al XIII-lea spaţiul dobrogean este afectat de invaziile repetate ale migratorilor turanici.
Pentru apărare se construiesc cetăţi: Păcuiul lui Soare şi se întăreşte vechiul sistem de fortificaţii de la marginile
provinciei. Cu acest prilej, poemul „Alexiada”, redactat de impărăteasa bizantină Ana Comnena menţionează şefi
locali, unii de origine slavă, implicaţi în luptele de apărare şi anume: Sacea, Sestlav şi Tatos.
În jurul lui 1230 este amintită "Ţara Cărvunei", probabil plasată între Varna şi Mangalia, şi care va constitui nucleul
viitorului stat medieval.
În secolul al XIV-lea se impune Balica, voievod (cca 1346-1354). Acesta se amestecă în luptele civile din Imperiul
Bizantin, dintre familiile Paleologilor şi Cantacuzinilor.
Urmaşul său, Dobrotici, voievod (1354-1386) este întemeietorul statului dobrogean, unificând formaţiunile dintre
Dunăre şi Marea Neagră. Işi stabileşte reşedinţa la Caliacra. Primeşte din partea Imeriului Bizantin titlul de despot şi
de strateg. Este urmat de fiii săi, Ivanco (sau Ioancu) şi Terter. Ivanco conduce Dobrogea până în 1388, când moare în
luptea cu turcii marelui vizir Ali-paşa. În acelaşi an, 1388, controlul Dobrogei este preluat de Mircea cel Bătrân, care o
va uni cu Ţara Românească.De la mijlocul secolului al XIV-lea până la 1878 Dobrogea se va afla sub stăpânirea
otomană.