Cap.

I- Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

În condițiile marilor mișcări de populații de la sfârșitul mileniului III î.Hr., s-au format popoarele indo-europene din
care făceau parte și tracii care erau cei mai numeroși după inzi (Herodot). Tracii s-au divizat în două mari ramuri:tracii
sudici și ramura nordică, geto-dacii, care erau numiți de către greci Geți și de către romani Daci.

Geto-dacii

- Geto-dacii fac parte din ramura nordiă a tracilor, fiind localizaţi la nord şi sud de Dunăre.
- sunt făuritorii civilizaţiei fierului la nord de Dunăre.
Etnonimul (denumirea unui popor) de geţi este folosit pentru prima dată de autorii greci Sofocle
şi Herodot. În lucrarea sa “Istorii”, Herodot vorbeşte
 despre cadrul natural al geţilor
 despre Campania regelui persan Darius I împotriva sciţilor şi despre opoziţia îndrăzneaţă a
geţilor în 514 î. Hr.
 menţionează originea etnică tracică a geţilor
Etnonimul de daci apare în opera lui Caesar, “Comentarii de bello gallico”.
Unitatea etno-lingvistică a geto-dacilor a fost confirmată de Strabon “dacii au aceeaşi limbă cu
geţii”.
Individualizarea geto-dacilor în cadrul populaţiei tracice de la nord de Balcani este raportată la
cultura Basarabi, plasată în timp în epoca bronzului şi prima vârstă a fierului (Hallstatt-ul timpuriu).
Pe plan politic geto-dacii sunt puternic influenţaţi de lumea elenistică şi cea celtică. Sunt
organizaţi în uniuni de triburi conduse de basilei. Geţii au venit în contact cu civilizaţia antichităţii
clasice prin intermediul coloniilor greceşti de pe litoralul Mării Negre: Histria (sec. VII), Tomis şi
Callatis.
Cel care a unificat aceste triburi într-un singur stat a fost Burebista (82-44 î.Hr.). Statul său era o
monarhie militară, dispunând de o armată de 200.000 soldaţi, conform spuselor lui Strabon. Acelaşi
autor antic îl considera pe Burebista “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”. În plus,
Burebista era sprijinit de marele preot Deceneu, care-I va şi urma la putere în zona Munţilor Şureanu.
Burebista s-a implicat în războiul civil de la Roma, dintre Caesar şi Pompei, fiind de partea lui
Pompei. Regele geto-dac a trimis în solie la romani un sacerdot grec (Acornion) din Dionysopolis în
anul 48 î.Hr.. Pentru felul în care Acornion a îndeplinit misiunile date de regele get, cetăţenii oraşului
Dionysopolis l-au menţionat într-o inscripţie scrisă în limba greacă.
Conform lui Strabon, statul lui Burebista se dovedeşte efemer, după asasinarea lui Burebista de
către un complot aristocratic, Dacia se împarte în 4, apoi 5 formaţiuni politice.
În anul 28 î.Hr., Dobrogea este cucerită de romani, iar din anul 46 d.Hr. face parte din provincia
romană Moesia. Astfel, în Dobrogea începe procesul oficial de romanizare. Mai târziu, în anul 86
d.Hr., Moesia a fost organizată în două provincii: Moesia Superior și Moesia Inferior. Atacuri ale
dacilor la sud de Dunăre au avut loc în timpul împăraților Vespasian (69-79) și Domițian (81-96).

Pe fondul agravării pericolului roman, unitatea statului dac s-a refăcut sub Diurpaneus-Decebal
(87-106). Faţă de statul lui Burebista, Dacia lui Decebal era mai redusă teritorial, dar mai bine
organizată şi mai dezvoltată economic.
 Datorită incursiunilor dacice la sudul Dunării, împăratul roman Domiţian (81-96 d.Hr.) a hotărât
organizarea unor campanii de pedepsire la nordul Dunării. În anul 87 d.Hr., o armată romană condusă
de Cornelius Fuscus a atacat Dacia, dar a fost înfrântă în bătălia de la Tapae.
În anul 88 d.Hr., romanii, conduşi de această dată de Tettius Iulianus, au reluat atacul asupra
Daciei şi au obţinut victoria tot la Tapae. Întrucât ambele tabere aveau nevoie de răgaz, în anul 89
d.Hr., dacii şi romanii au încheiat o pace de compromis, prin care statul dac devenea stat clientelar
(aliat) al Romei.
La începutul sec. II d.Hr., au avut loc cele două războaie daco-romane. Primul război a avut loc
în anii 101-102d.Hr. Romanii, conduşi de împăratul Traian (98-117), au obţinut o importanta victorie
la Tapae, iar pentru a câştiga timp, regele Decebal a organizat în iarna 101-102 diversiunea moesiană.
Cu toate acestea, romanii au reuşit să câştige şi în Dobrogea, iar în 102, Decebal a fost nevoit să
încheie o pace umilitoare cu romanii.
Întrucât dacii nu au respectat condiţiile păcii din 102 şi au pus la cale asasinarea împăratului
Traian, Senatul Romei a hotărât iniţierea unui nou război cu dacii. În cel de-al doilea război daco-
roman, romanii au reuşit să ocupe şi să distrugă cetăţile dacice, inclusiv Sarmizegetusa Regia. Decebal
s-a sinucis pentru a nu fi luat captiv la Roma.
O diplomă militară din 11 august 106 de la Porolissum atestă faptul că, la acea dată, Dacia era
provincie romană, condusă de guvernatorul Decimus Terenţius Scaurianus.
În anul 113 a fost terminată Columna lui Traian, monument de la Roma care reda scene din cele
două războaie daco-romane şi victoria romanilor.

Organizarea provinciei romane Dacia

Romanizarea a fost cel mai important proces istoric din perioada stăpânirii romane prin care
civilizația romană a pătruns în toate compartimentele vieții provinciei cucerite. În Dacia și Dobrogea,
romanizarea a fost dirijată de Imperiul Roman. Sigiliul Romei (N. Iorga) l-a reprezentat popoarele
latine.
Împăratul Traian a stabilit capitala la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde a şi ridicat un for în anul
108. Dacia era o provincie imperială condusă de un reprezentant al împăratului cu titlul de “legatus
Augusti pro praetore”.
Împăratul Hadrian (117-138) a reorganizat Dacia, prin împărţirea ei în două subunităţi: Dacia
Superior şi Dacia Inferior. Împăratul Marc Aureliu a dat o nouă împărţire a Daciei în Dacia
Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis.
În timpul stăpânirii la nordul Dunării, romanii au luat o serie de măsuri menite să contribuie la
integrarea Daciei în lumea romană:
 au construit poduri ce legau noua provincie de Imperiu (de exemplu, podul de la Drobeta, peste
Dunăre, ridicat de Apolodor din Damasc între cele două războaie daco-romane)
 au pus bazele unui sistem defensiv eficient, bazat pe limesul dunărean (limes=frontieră fortificată
a Imperiului Roman), dar şi pe numeroase castre (castrele erau tabere militare fortificate care
adăposteau trupele romane) împânzite de-a lungul graniţelor Daciei.
 au contribuit la dezvoltarea vieţii urbane, prin ridicarea de teatre, terme, apeducte, biblioteci etc.
 au adus în Dacia “din toată lumea romană” meşteşugari pricepuţi ce au avut un rol important în
dezvoltarea economică.
 După cucerirea militară a Daciei, romanii şi-au impus civilizaţia, fără a distruge elementul
autohton, fapt ce a contribuit la romanizarea dacilor.
Romanizarea dacilor reprezintă procesul istoric de preluare de către daci a tradiţiilor, obiceiurilor
şi elementelor de civilizaţie romană precum şi a limbii latine.
Etapele romanizării dacilor:
1. etapa preromană (sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr.) – etapa contactelor economice, dar şi a primelor
conflicte daco-romane
2. etapa stăpânirii romane (106-271/274 d.Hr.)
3. etapa postromană (după 271) – etapa romanizării dacilor liberi ce nu fuseseră integraţi în
provincia romană (dacii din Maramureş si Crisana, carpii şi costobocii din Moldova etc). În anul
271, din raţiuni strategice, împăratul Aurelian (270-275) a hotărât retragerea administraţiei şi
armatei romane din Dacia la sudul Dunării. În Dacia a rămas o populaţie daco-romană
numeroasă. Acestă populaţie a intensificat legăturile cu dacii liberi, care s-au romanizat şi ei.

Factorii romanizării – Romanizarea dacilor a fost în principal un fenomen lingvistic, prin acţiunea
următorilor factori:
a. Administraţia – guvernatorul Daciei romane şi funcţionarii vorbeau limba latină
b. Armata – fiind provincie de graniţă, Dacia romană avea 40.000-50.000 militari, organizaţi în
legiuni (unităţi militare romane formate din cetăţeni romani) şi trupe auxiliare (formate din
soldaţi de diverse etnii care comunicau în limba latină). Dacia avea numeroase castre lângă
care erau canabae-le (aşezări civile dezvoltate pe lângă castre şi dependente de acestea).
c. Veteranii – după ce terminau serviciul militar, aceştia primeau 3000 de dinari, fiind
împroprietăriţi în provincia unde au activat. Puteau primi chiar funcţii administrative. Erau
disciplinaţi, cunoscători de carte şi vorbitori de limbă latină.
d. Coloniştii – colonizarea Daciei a fost dirijată de statul roman cu “colonişti din toată lumea
romană pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor”, conform afirmaţiei lui Eutropius
în lucrarea “Breviarum ab urbe condita”. Coloniştii erau mineri, meşteşugari, negustori
pricepuţi şi vorbeau cu toţii limba latină.
e. Urbanizarea – Civilizaţia romană are ca trăsătură de bază caracterul său urban. Oraşele
romane erau de două categorii:
- colonia (oraş întemeiat de statul roman prin colonizare cu cetăţeni romani, organizat
după modelul Romei) Printre aşezările urbane din Dacia ce au fost colonii menţionăm: Ulpia
Traiana Sarmizegetusa, Apulum (Alba-Iulia), Napoca, Potaissa (Turda), Drobeta.
- municipia (oraş mic, cu teritoriu propriu şi autonomie administrativă) Ca exemple
avem: Porolissum (Moigrad), Tibiscum (Jupa), Dierna (Orşova)
f. Viaţa economică – coloniştii romani au activat în toate domeniile economice. Ei erau latinofoni.
g. Dreptul roman – În anul 212 d. Hr., prin Constitutio Antoniniana emisă de împăratul Caracalla,
se acorda cetăţenie romană tuturor oamenilor liberi din Imperiul Roman.
h. Cultura – în provincia romană Dacia au fiinţat şcoli de tip roman (ludi literati), în plus, artiştii au
adus la nordul Dunării modelul roman
i. Religia – a ilustrat convingător sinteza spirituala daco-romană. În provincia romană Dacia, s-a
remarcat o diversitate religioasă, fiind adorate atât divinităţi greceşti, cât şi romane şi chiar orientale.
Totuşi, s-a remarcat o preponderenţă a divinităţilor romane.
 În Dacia romană întâlnim fenomenul “interpretatio romana”, ce presupune adorarea sub
nume romane a unor divinităţi neromane. O altă trăsătură a religiei în Dacia romană a fost
sincretismul religios, care presupunea contopirea unor divinităţi asemănătoare, dar de origine
diferită, într-una singură.
Dacă administraţia şi armata romană au fost factorii oficiali ai romanizării, coloniştii, veteranii,
dreptul roman, urbanizarea, învăţământul, religia şi viaţa economică au acţionat ca factori neoficiali.
Un rol important l-a avut şi creştinismul, răspândit la nordul Dunării prin intermediul soldaţilor şi
coloniştilor romani.
Istoricii români au adus numeroase dovezi ale continuităţii populaţiei daco-romane la nordul
Dunării după retragerea aureliană:
- Supravieţuirea unor aşezări daco-romane la nordul Dunării după 271 d.Hr. (Porolissum, Napoca)
- Refacerea unităţii dacice din stânga Dunării de Jos după 271 d.Hr.
- Practicarea neîntreruptă a unor activităţi specifice unei vieţi sedentare (agricultura,
meşteşugurile, mineritul, comerţul). Astfel, deşi din sec. III d.Hr., spaţiul nord-dunărean a fost
tranzitat de numeroase populaţii migratoare (vizigoţi, ostrogoţi, huni, vandali, gepizi, bulgari,
slavi), totuşi, civilizaţia daco-romană s-a dovedit superioară vieţii materiale a migratorilor.
- Menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman după retragerea aureliană:
 Împăratul Diocleţian (284-305) a organizat Dobrogea ca o provincie romană separată
sub numele de Scythia Minor (cu capital la Tomis), ce a rămas sub stăpânirea romană
până în anul 602 (an în care slavii au pătruns în Imperiul Roman de Răsărit, forţând
limesul dunărean). Astfel, prin trecerea slavilor la sudul Dunării, în anul 602, s-a realizat
separarea romanităţii răsăritene în romanitatea nord-dunăreană (unde se va forma
poporul român) şi romanitatea sud-dunăreană (ce va fi slavizată)
 Împăratul Constantin cel Mare (306-337) a reinstaurat stăpânirea romană la nordul
Dunării la Drobeta, Dierna şi Tibiscum. În plus, prin Edictul de la Mediolanum (313
d.Hr.), Constantin cel Mare a legalizat religia creştină.
- În sec. V, Priscus Panites, diplomat şi istoric roman din răsărit a fost trimis, în anul 448 în solie
la Attila, cu care prilej a trecut peste teritoriul ţării noastre, descriind unele obiceiuri ale daco-
romanilor. Priscus Panites a scris lucrarea Istoria goților.
Creștinarea daco-romanilor
Liantul spiritual al daco-romanilor a fost creștinismul. Obiectele paleo-creștine din secolele II-III
sunt puțin numeroase datorită persecuțiilor la care au fost supuși adepții noii religii. Eusebiu din
Caesareea atestă evanghelizarea Scythiei (Dobrogei) în sec. I d. Hr., de către sfântul apostol Andrei
sau Sf. Apostol Filip. Alt support documentar, în acest sens, nu există până acum. Creştinismul s-a
răspândit la nordul Dunării în limba latină. La români, spre deosebire de populaţiile slave din jur,
creştinismul a avut un caracter popular, nu a fost impus de o autoritate centrală. Primii crestini au
pătruns în Dacia odată cu armatele şi coloniştii aduşi de Traian. Creștinarea masivă a daco-romanilor
s-a făcut în secolele IV-V.
- Creştinismul s-a răspândit în rândul daco-romanilor cu ajutorul misionarilor proveniţi din
Dobrogea, cunoscut bastion al confesiunii niceene încă din timpul împăratului Valens.
- Răspândirea creştinismului până în sec. IV d.Hr. a fost influenţată de politica împăraţilor romani.
Unii împăraţi (Traian, Diocleţian) i-au persecutat pe creştini pentru că aceştia refuzau cultul
împăratului şi participarea la oaste. Prin edictele din 303 şi 304, Diocleţian condamna la muncă
 silnică sau la moarte mai mulţi misionari creştini ajunşi în Dobrogea. S-au păstrat până azi
inscripţii cu martiri creştini la Axiopolis (Cernavodă), Halmyris (Murighiol) şi Noviodunum
(Isaccea)
- Pe de altă parte, Constantin cel Mare a acordat libertate de cult creştinilor, acceptând pe mai
departe şi practicile păgâne. Astfel se explică de ce în continuare sunt martirizaţi alţi patru
misionari creştini, fapt atestat de o inscripţie descoperită la Niculiţel (jud. Tulcea)
- Împăratul Teodosius (379-395) a oficializat creştinismul, interzicând cultele păgâne. Această
măsură a favorizat organizarea Bisericii Creştine la Dunărea de Jos. Episcopii de Tomis s-au
remarcat pe plan local şi universal.
 Teotim I – a fost episcop de Tomis şi a propagat creştinismul printre goţi şi huni, ultimii
supranumindu-l “Zeul Romanilor”
 Sfântul Ioan Cassian a organizat viaţa monahală
 Dionisie cel Mic, originar din Dobrogea, a fost iniţiatorul cronologiei creştine.
- Tot în sec. IV, este atestată basilica de la Slăveni (jud. Olt)
- Reinstaurarea stăpânirii romane pe malul stâng al Dunării s-a realizat în timpul împăratului
Iustinian (527-565). El a scris lucrarea Novellae.
- Pentru comunităţile daco-romane, majoritatea izvoarelor confirmă răspândirea creştinismului
în limba latină. De exemplu, inscripţia de la Biertan (jud. Sibiu) atestă faptul că în sec. IV d. Hr.
pe valea Târnavei Mari exista o comunitate creştină de daco-romani. Inscripţia “Ego Zenovius
votum posui” conţinea şi monograma lui Hristos. Imaginea Donariului de la Biertan a fost
trimisă la Roma de către nunţiul apostolic din Viena în anul 1780.
- Noua organizare bisericească se extinde în sec. V-VI, fapt atestat de basilicile de la Sucidava
(Celei), Drobeta şi Porolissum. Din sec. VI datează o cruce de aur descoperită la Histria.
- Din limba latină provin şi termenii de bază ai creştinismului de la nordul Dunării: biserică
(basilica), Dumnezeu (Domine Deus), duminică (dies dominica), înger (angelus), cruce (crux),
altar etc.

Raporturile daco-romanilor cu migratorii

De la retragerea romană și până la așezarea slavilor pe teritoriile dacice ex-provinciale, în
principal cu trei etnii, autohtonii au avut contacte directe, au conlocuit și au conviețuit în anumite
forme. Această conviețuire se poate contura cu ajutorul datelor arheologice. În afară de comunitățile
de daci liberi așezați în fosta provincie, sarmații-iazigi, goții și gepizii au fost populațiile migratoare
care au locuit efectiv alături sau împreună cu autohtonii latinofoni.
Prezența iazigilor în Dacia postromană a fost atestată numai în Banat, fapt atestat de
Ammianus Marcellinus, dar și de datele arheologice. Goții, venind din Moldova și Muntenia, s-au
așezat pe teritoriul fostei provincii numai în părțile nordice și sud-estice ale Transilvaniei. După unii
cercetători, goții au fost dislocați din regiunile extracarpatice de huni după anul 376. O parte din ei
(ostrogoții) au trecut în Transilvania, restul în sudul Dunării. Gepizii, după prăbușirea puterii militare
a hunilor (în anul 454) s-au așezat în vestul Banatului, Crișana și Transilvania nordică și centrală.
Începând cu sec. VI, autohtonii latinofoni iau contact cu slavii, plecați din vestul Ucrainei și
zona Niprului. După prăbușirea hunilor, slavii fac primele raiduri la răsărit de Carpați la sf. sec. V-
începutul sec.VI.
 În anul 602, limesul dunărean al Imperiului Bizantin a fost definitive străpuns. Cea mai mare
parte a slavilor din zonele nord-dunărene au năvălit în sudul Dunării și s-au stabilit acolo.
Etnogeneza românească reprezintă procesul istoric de formare a poporului român şi a limbii
române. Poporul român s-a format la nord şi sud de Dunăre, între secolele I î.Hr. şi VIII d.Hr.
Etnogeneza românească a cunoscut trei etape:
1. Existenţa civilizaţiei geto-dace, supusă cuceririi romane în urma războaielor din 101-102 şi 105-
106.
2. Sinteza daco-romană, realizată în urma procesului de romanizare a dacilor. Potrivit lui Dio
Casius, dacii s-au supus de bunăvoie romanilor. Sinteza daco-romană a fost posibilă ca urmare
a continuității dace sub stăpânire romană. Ca dovezi ale acesteia menționăm numeroase
așezări, toponime (Drobeta, Napoca, Apulum), hidronime (Alutus, Maris, Samus, Donaris)
3. Desăvârşirea etnogenezei în urma asimilării de către populaţia daco-romană a migratorilor
(goţii, vandalii, gepizii, hunii, slavii, avarii, bulgarii). Retragerea aureliană a demonstrat trăinicia
romanizării. După 271, romanitatea s-a extins cuprinzând și dacii liberi (care locuiau în Crișana,
Maramureș, mare parte a Moldovei și în unele perioade o parte a Munteniei). Dominația goților
la nordul Dunării a fost înlăturată de huni, la sfârșitul sec. IV. În sec. V, hunii lui Attila domină
zona Pannoniei (434-453), de unde își exercită influența asupra spațiului nord-dunărean.
Așadar, după 271 daco-romanii au conviețuit cu migratorii. Goții prezenți la nord de Dunăre au
fost alungați de huni după anul 376. Gepizii, după prăbușirea puterii hunilor în 454, s-au așezat
în vestul Banatului, Crișana, Transilvania nordică și centrală. Slavii, plecați din vestul Ucrainei și
zona Niprului, s-au așezat în fosta provincie Dacia în secolele V-VI.
După trecerea slavilor la sudul Dunării (602), Imperiul Roman de Răsărit se grecizează.
Limba română este o limbă neolatină, având următoarea structură:
a) Substratul dac (10% din vocabularul limbii române este de origine dacă – cam 200 de cuvinte:
mânz, căciulă, moş, copil, băiat, prunc, barză, varză, mazăre, gorun, brad, cătun, viezure, vatră,
grumaz, buză etc)
b) Stratul latin (60% cca. 1500 cuvinte- mamă, tată, frate, soră, soare, cruce, înger etc)
c) Adstratul slav (20% - stareţ, vecernie, utrenie, vamă, Bistriţa, Dâmboviţa, plug, cneaz, voievod,
gâscă, seceră, ciocan, altar, rai, iad etc)
d) Preluări din alte limbi (10% din limbi precum maghiară, turcă, greacă, germană, franceză etc.)
Datorită aşezării slavilor la sudul Dunării (în anul 602), limba română a cunoscut o fragmentare
în mai multe dialecte: dialectul nord-dunărean (daco-român = vorbit în România, Rep. Moldova
precum și în comunitățile românești din țările vecine) şi dialectele sud-dunărene (aromân/
macedoromân, istroromân, meglenoromân). Din sec. IX, sub influenţa ţaratului bulgar de la sudul
Dunării, limba slavă a devenit limbă liturgică şi de cancelarie în spaţiul nord dunărean. În limba
română există unele diferențe materializate în graiuri. Limba română literară s-a constituit în secolul
XIX, pe baza graiului muntenesc și prin contribuția operelor literare din Moldova.
Originea latină a poporului român a fost subliniată şi de termenii cu care vecinii făceau referire
la români în Evul Mediu: walach, vlah, olah, blach, ulak.
În anul 587, la nord de Haemus, s-a desfăşurat o nouă luptă între bizantini şi avari. Cu acest
prilej, în timpul unui marş de noapte al ostaşilor care apărau Tracia, a avut loc un episod anecdotic.
De pe spinarea unui catâr care transporta poverile era gata să cadă proviziile unui soldat roman.
Acestuia din urmă, un tovarăş de drum i-a strigat: „Torna, torna, fratre!” (întoarce, întoarce, frate!).
Ceilalţi soldaţi au luat vorbele ca pe un semnal de alarmă, fapt ce a provocat panică în ambele tabere.
Episodul e fost povestit de Theophilact Simocattes (570-640), în lucrarea Historiae, dar și de
Theofanes Confesor în lucrarea Chronografia din sec. IX. Gh. Brătianu consideră expresia din anul
587 drept o primă menţiune de limbă protoromânească.
În lucrarea „Strategikon”, împăratul bizantin Mauricius (sec. VII) denumește, pentru prima
dată, populația de la nordul Dunării cu termenul de romani.
Pentru sec. IX, geografia armeană a lui Moise Chorenati amintea de „ţara necunoscută căreia
îi zice Balak”(Valahia), fără a preciza însă unde era situată această ţară.
Ceva mai util, pentru o asemenea localizare, este „Legenda despre Oguz Han” (Oguzname).
Această lucrare reprezintă cea mai veche cronică turcă, din care aflăm despre o „ţară a vlahilor (ulak
ili)”. Locuitorii acestei ţări, respectiv vlahii (Ulakes), împreună cu ruşii şi alte popoare nu doresc să se
supună unui nou val migrator asiatic.
Pentru sec. X – În contextul înființării Themei Paristrion în anul 971 de către împăratul
bizantin Ioan Tzimiskes în Dobrogea, interesul bizantinilor a sporit pentru trecutul românilor.
Împăratul bizantin Constantin VII Porfirogenetul (912-959), în lucrarea sa „Despre administrarea
Imperiului”, oferă informaţii despre populaţia protoromânească, desemnând-o cu numele de
romani, iar pe cea bizantină cu termenul de romei. „aceştia se mai numesc şi romani pentru că au
venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”.
Împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul (976-1025), în corespondenţa sa
diplomatică din perioada 980-1020, îi desemnează pe români cu termenul de „vlahi”. (La origine,
termenul de „volacae” era folosit de către Caesar în lucrarea „De bello Gallico” pentru a desemna un
trib al celţilor. Preluat de germani, acest termen îî desemna pe galii romanizaţi. Termenul a fost apoi
preluat de slavi pentru a-i desemna pe romanici.) Numele de „vlah” a cunoscut variaţiuni:
 La bizantini şi slavii sudici – vlah
 La slavii din răsărit – voloh
 La slavii apuseni – valachus
 Ungurii – blach şi olah
Ca popor separat sunt amintiţi vlahii şi în anul 996, în opera lui Mutahhar al Magdisi, cărturar arab.
În secolul XI – persanul Gardizi (în lucrarea „Podoaba istoriilor”) face referire la români,
situându-i între slavi, ruşi, unguri, între Dunăre şi un munte mare. (probabil Carpați)
Tot din sec. XI datează şi lucrarea „Sfaturile şi povestirile lui Kekaumenos”, în care sunt
pomeniţi vlahii sud-dunăreni care trăiesc în apropierea Dunării și pe râul Sava.
Pentru secolul XII – Nichita Choniates vorbeşte despre răscoala vlahilor balcanici conduşi de
fraţii Petru şi Assan.
Cronicarul Ioan Kynnamos, (secretar al împăratului Manuel Comnenul) care a străbătut în
1167 teritoriile nord-dunărene, consemna, în lucrarea „Epitome” despre vlahi că „sunt coloni veniţi
de mult din Italia”. El descrie o campanie bizantină împotriva maghiarilor în 1167.
Cronicarul maghiar Anonymus a scris la curtea regelui Bela al III-lea lucrarea “Faptele
Ungurilor” (Gesta Hungarorum). În această lucrare, Anonymus spune că atunci când ungurii, conduşi
de şeful lor Tuhutum, au ajuns în Transilvania în sec. IX-X, unde i-au găsit pe români şi slavi. (“Slavii,
Bulgarii și Blahii, adică păstorii romanilor”)
Pentru secolul al XIII-lea – Maghiarul Simon de Keza, în opera “Gesta hunorum et
hungarorum” spune că romanii erau în Pannonia la venirea hunilor lui Attila, că o parte dintre ei
(civites-locuitorii orașelor) s-au împrăştiat în Italia, iar vlahii, care erau păstorii şi agricultorii acestora,
au rămas să trăiască în continuare.
În secolele XII-XIII, odată ce spaţiul românesc a intrat în sfera de interese a Romei şi
misionarilor ei, papalitatea a luat cunoştinţă despre existenţa românilor şi apartenenţa lor la “ritul
grecilor”. La 8 noiembrie 1203, trimisul papei Inocenţiu al III-lea îl încorona pe Ioniţă Caloian (1197-
1207) drept “rege al bulgarilor şi al valahilor”. În schimb, Ioniţă Caloian (Cel Frumos) trecea la
catolicism.
Tot în sec. XIII, epopeea germanică intitulată “Cântecul Nibelungilor” îl menţiona pe Ramunc,
ducele din ţara valahilor.
Începând cu secolul XIV, informaţiile şi izvoarele istorice despre români se înmulţesc pe
măsură ce creşte interesul faţă de români.
- Această situaţie se explică prin formarea în sec. XIV a statelor medievale româneşti şi afirmarea
romanităţii lor.
- În plus, declanşarea la sfârşitul sec. XIV a “Cruciadei târzii” a pus Ţările Române în situaţia de a
fi un bastion al creştinătăţii împotriva Imperiului Otoman.
- Apariţia şi afirmarea Renaşterii a fost o premisă important pentru interesul pentru spaţiul
românesc. Umaniştii manifestă interes pentru Antichitate, pentru vestigiimateriale şi spiritual
ale romanităţii.
Pentru secolul XV – Poggio Bracciolini (1380-1459) a fost printre primii umanişti italieni care au
afirmat originea romanică a românilor și continuitatea elementului roman, originea latină a limbii
române (idei susţinute cu dovezi culese din spațiul românesc). Pe lângă numeroase elemente
comune limbii latine şi române, Bracciolini a constatat existenţa la românii nord-dunăreni a unei
tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o colonie fondată de Traian.
Contemporanul său, Flavio Biondo (1392-1463), secretar apostolic şi erudit umanist, afirma
despre românii cu care se întâlnise la Roma că “invocau cu mândrie originea lor romană”.
Enea Silvio Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II-lea (1458-1464), a introdus în
circuitul ştiinţific internaţional ideea originii romane a românilor. El şi-a cules informaţiile de la
misionarii franciscani şi dominicani. În 1501 i-a fost tipărită lucrarea “Cosmografia” pe care o scrisese
în 1458. De la el avem ideea că numele de vlahi dat românilor ar veni de la un general roman, pe
nume Flaccus.
Cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil (lucrarea “Scrieri”) cunoştea originea comună a
românilor, numindu-I “daci” pe cei din nordul Dunării şi “vlahi” pe cei din sudul Dunării. El a depășit
gândirea medievală, a revenit la teoria antică elină și a identificat limba cu neamul.
Vărul său, Demetrie Chalcocondil, atenian stabilit în Italia în preajma cuceririi
Constantinopolului (1453), specifica în scrierile sale originea romană a românilor, considerând că
românii au cea mai veche prezenţă pe teritoriul lor.
Antonio Bonfini (1486-1502), a fost umanist italian din sec. XV. La comanda regelui Ungariei,
Matei Corvin, Bonfini a scris o istorie a ungurilor (“Decadele”), precizând că “din legiunile şi din
coloniile duse în Dacia de Traian şi ceilalţi împăraţi s-au tras românii”. El îşi exprima admiraţia pentru
modul cum a supravieţuit “vechea limbă a Romei printre români”.
Filippo Buonaccorsi, consilier la curtea Iagellonă din Polonia, a călătorit în Moldova, unde,
cunoscându-I pe localnici, afla despre “descendenţa românilor din colonişti romani”. Tot el a activat
la curtea regilor Poloniei Cazimir al IV-lea şi Ioan Albert. A negociat pacea dintre turci şi Ştefan cel
Mare.
Pentru secolul XVI – Apariţia tiparului - tiparul a fost adus în spaţiul românesc de călugărul
Macarie (în anul 1508, domnul Țării Românești înființa la Mânăstirea Dealu prima tipografie), iar
diaconul Coresi a contribuit la răspândirea cărţilor tipărite în limba română. (Tetraevangheliarul –
1561, Liturghierul şi Psaltirea – 1570). În Psaltirea, Coresi arăta că mai toate neamurile au cuvântul
lui Dumnezeu în limba lor, numai noi românii n-avem.
Jan Laski – (a fost trimis de regele Poloniei la Papa Leon al II-lea) primat al Poloniei şi episcop de
Gnezno, vorbind în Conciliu de la Lateran din 1514 despre Moldova, a semnalat originea romană a
populaţiei “căci ei spun că sunt oşteni de odinioară ai romanilor”.
În anul 1532, Franceso de la Valle scria lucrarea “Însemnări despre originea, obiceiurile şi oraşele
romanilor”. El arăta că limba română este puţin deosebită de limba italienilor. A reprodus primul o
propoziţie în limba română: Sti rominest? (Ştii româneşte?)
Nicolaus Olahus (Umanist transilvănean de faimă europeană, el însuşi de origine română, a
corespondat cu mari oameni de cultură ai timpului său, mai ales Erasmus din Rotterdam. A fost
arhiepiscop de Strigoniu şi primat al Ungariei şi apoi, intrând în slujba Habsburgilor, a fost vicerege al
coroanei ungare în 1562) a scris lucrarea “Hungaria” (1536), susţinând pentru prima dată unitatea de
neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor. Ca argument, Olahus vorbea de originea comună a
tuturor românilor.
Johannes Honterus, sas originar din Braşov, înscria în harta sa din 1542 numele Dacia pentru
întregul teritoriu locuit de români.
Anton Verancsics (de origine dalmată, a fost un erudit umanist aflat în legătură cu oameni de
cultură celebri precum Erasmus, Melanchton şi Honterus. A îndeplinit funcţia de arhiepiscop de
Strigoniu şi vicerege al Ungariei în slujba Habsburgilor. A locuit o vreme la Alba Iulia) în lucrarea
“Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti” scrisă după 1549, atestă existenţa unei
conştiinţe a descendenţei latine în rândul românilor.
La cumpăna secolelor XVI-XVII, episcopul Nicolae Istvanffy, istoric şi diplomat al împăratului
Rudolf II, avea o poziţie obiectivă şi considera că românii nu sunt o ameninţare pentru maghiari.
Înainte de unirea din 1600 a lui Mihai Viteazul, Ştefan Szamoskozy, intelectual maghiar cu studii
la Padova și Heidelberg, a publicat în 1593 lucrarea Analecta Lapidum, dedicată Daciei romane în
care recunoştea descendenţa romană a românilor. După unirea din 1600, Szamoskozy susţinea
contrariul. Odată cu el, problema romanităţii şi a etnogenezei româneşti a început să fie politizată.
Astfel, întrucât umanistul maghiar a suferit mult în timpul ocupaţiei lui Mihai în Ardeal, la moartea
domnului român, Szamoskozy a compus un epitaf în care-l judeca aspru pe Mihai (“Nero verus”) și
sublinia că românii nu sunt înrudiți și nici de origine romană deoarece aceștia s-au retras din Dacia în
timpul lui Gallienus.
Secolul XVII – secolul XVII marchează apogeul culturii medievale româneşti scrise, dar şi
conturarea conştiinţei naţionale a românilor.
Grigore Ureche (1590-1647, studii în Polonia, unde a învățat latina), în “Letopiseţul Ţării
Moldovei” arăta originea latină a limbii române. “De la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-i
amestecat graiul”. Este prima cronică în limba română.
Miron Costin (1633-1691, studii în Polonia) a continuat letopiseţul lui Ureche, iar în introducerea
Predoslovie din “De neamul moldovenilor” a susţinut originea romană a poporului român şi a limbii
române, unitatea de neam şi de teritoriu. “De neamul moldovenilor” este primul tratat savant
consacrat originii românilor, deoarece conţinea ideile:
 Istoria românilor începe cu afirmarea elementului dacic modelat prin cucerirea romană
 Continuitatea populaţiei daco-romane după retragerea romanilor din Dacia şi rezistenţa
în faţa migratorilor au dus la apariţia poporului roman
 Originea romanică a poporului roman este atestată de numele pe care străinii şi înşişi
românii l-au dat populaţiei (“rumâni”), dar şi de latinitatea limbii române
 Miron Costin îl consider pe împăratul Traian primul descălecător al românilor -
descălecătorul cel dintâi
Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716, studii în Italia) a scris lucrarea “Istoria Ţării Româneşti”
(1700). Principalele sale idei erau:
- Continuitatea dacică sub stăpânirea romană
- Originea romanică a românilor
- Unitatea şi continuitatea românilor
- Românii se mândresc cu originea lor, deci Constantin Cantacuzino subliniază existența
conștiinței romanității la români.
Dimitrie Cantemir (1673-1723) aborda problema romanităţii românilor în treacăt în lucrarea
“Descrierea Moldovei”. Cea mai complexă lucrare istorică care tratează originea românilor este
“Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, (1719-1722) operă cu 343 foi de manuscris, ce
marchează efortul istoriografic de a fixa locul românilor în istoria universală. Cantemir îl consider pe
împăratul Traian drept “săditorul şi resăditorul nostru”. Cantemir susţinea extirparea totală a dacilor
din provincia cucerită şi colonizarea completă cu romani, anticipând Școala Ardeleană. Dacă până la
Cantemir lumea cultivată românească făcea apel la scrierile cărturarilor străini pentru a afirma
originea romană, de aici înainte, străinii apelează la lucrările românilor.
Pentru secolul XVII – În secolul al XVII, în condițiile luptei Habsburgilor împotriva turcilor,
sporește interesul sasilor pentru români.
În sec. XVII, cronicarul sas David Hermann (1625-1682)arăta despre români că “atât cei de
dincolo de Carpaţi, cât şi cei din Transilvania îşi trag originea şi numele, ba chiar şi limba romană din
coloniştii aduşi de Traian”. Teolog și istoric sas din Transilvania, el a descris monumentele și a publicat
inscripțiile latine.
Cărturarul sas J. Troester, într-o lucrare despre Dacia, susţinea că “românii de azi ce trăiesc în
Ţara Românească, Moldova şi în munţii Transilvaniei nu sunt decât urmaşii legiunilor romane de
pază”, în consecinţă, “după originea lor, ei sunt romanii cei nobili, cei mai vechi locuitori ai acestei
ţări”. Așadar, Johann Troester și Lucretius Toppeltinus au susținut originea pur romană a românilor.
Cronicarii sași din a doua jumătate a sec. XVII au afirmat originea pur romană a românilor,
identificându-i pe daci cu goții. Comitele saşilor, Valentin Frank von Frankenstein (1643-1697) a
desfiinţat confuzia cronicarilor saşi care identificau dacii cu goţii. Susţinea originea latină a românilor.
Braşoveanul Martin Schmeitzel (1679-1747), prin cursul său de istorie a Transilvaniei ţinut
mulţi ani la Universitatea din Halle, a contribuit la răspândirea ideilor despre romanitatea românilor
în străinătate. Dar afirmarea romanităţii românilor nu se întâlneşte numai în lucrări săseşti, ci şi în
cele despre secui.
 Martin Opitz, profesor german la Academia princiară din Alba Iulia, susţinea în lucrarea “Dacia
Antiqua” (1622) că “limba română este cea mai apropiată de limba latină dintre toate limbile
romanice”.
Într-o lucrare despre Croația și Dalmația, publicată în anul 1666 la Amsterdam, cronicarul
Ioan Lucius spunea că elementul romanic de la nordul Dunării a fost sporit printr-o imigrare masivă
la nord, provocată de invazia bulgarilor la sud. Practic, Ioan Lucius avea dubii şi rezerve cu privire la
românii nord-dunăreni. Nu a negat elementul roman din Dacia Traiană, dar a susținut că a fost mărit
printr-o imigrare provocată de bulgari de la sud la nord de Dunăre.
Pentru populaţia majoritară a Transilvaniei, sec. XVIII a reprezentat momentul luptei pentru
drepturile politice refuzate de-a lungul secolelor de cele trei “naţiuni privilegiate” (maghiarii, saşii
şi secuii). La sfârşitul sec. XVII, Transilvania a intrat în sfera de influenţă a Imperiului Habsburgic. Prin
“Diploma Leopoldină” din anul 1691, Transilvania era considerată o provincie a Imperiului
Habsburgic, menţinându-se privilegiile maghiarilor, saşilor şi secuilor. Pacea de la Carlowitz (1699)
încheiată între Habsburgi şi turci a recunoscut oficial dominaţia austriacă asupra Transilvaniei.
Sperând că vor obţine drepturi şi privilegii egale cu “cele trei naţiuni”, o parte din românii
transilvăneni au acceptat Unirea cu Biserica Romei. Prin Sinodul de la Alba Iulia din 1697, au pus
bazele Bisericii Greco-Catolice. Diplomele Leopoldine din 1699 şi 1701 au recunoscut clerului “unit”
unele privilegii de care se bucurau catolicii, precum şi libertatea persoanei. Totuşi, din cauza
rezistenţei “naţiunilor privilegiate”, diplomele leopoldine din 1699 şi 1701 nu au fost respectate.
Cel care a sintetizat pentru prima dată cererile populaţiei româneşti din Transilvania a fost
Ion Inocenţiu Micu Klein, episcop greco-catolic și membru al Dietei Transilvaniei din anul 1728. El a
adus în dezbatere argumentaţia istorică a originii latine, vechimii şi continuităţii românilor, faptul că
aceştia erau şi populaţia cea mai apăsată de sarcini. Astfel, s-a profilat o concepţie modernă despre
societatea românească şi naţiune, prin care era înţeles întreg poporul. În anul 1744, Micu Klein şi-a
dezvoltat ideile în petiţia “Supplex Libellus”, document înaintat împărătesei Maria Tereza.
Ideile sale au fost dezvoltate şi de reprezentanţii Şcolii Ardelene. În a doua jumătate a sec.
XVIII, reformele lui Iosif al II-lea (1780-1790) nu şi-au atins scopul în Transilvania şi, în marea lor
majoritate au fost declarate nule, sub presiunea maghiarilor. Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan din
1784-1785 i-a întărâtat şi mai mult pe maghiari.
În această atmosferă a fost lansată “teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, sas de origine şi
ofiţer al armatei imperiale. În 1781-1782, Sulzer a publicat la Viena lucrarea în 3 volume “Istoria
dacilor transalpini”, susţinând că:
- Românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, întrucât această provincie a fost părăsită de
toată populaţia o dată cu retragerea aureliană
- Românii s-ar fi format ca popor la sudul Dunării, într-un spaţiu neprecizat, undeva între bulgari
şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă precum şi credinţa ortodoxă.
- De aici, din sudul Dunării, românii ar fi emigrat către mijlocul sec. XIII (după marea invazie a
tătarilor din 1241) în nordul Dunării şi Transilvania. În Transilvania, românii s-ar fi stabilit după
venirea ungurilor, saşilor şi secuilor, de aceea nu ar avea drepturi politice.
Practic, scopul lansării teoriei lui Sulzer era limpede: anularea argumentelor istorice ale
românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi
secui, precum şi a statutului de “toleraţi” atribuit românilor.
Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată de reprezentanţii Şcolii Ardelene:
  Samuil Micu – în lucrarea “Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” (1780) punea
accent deosebit pe stratul latin al limbii române, minimizând influenţele dacice.
 Gheorghe Şincai – “Hronica românilor şi a mai multor neamuri” (1808)
 Petru Maior – cu lucrarea “Istoria pentru începuturile românilor în Dacia” (1812) susţinea şi
el latinismul limbii române
 Ion Budai Deleanu a scris “Ţiganiada”, prima epopee românească.
În anul 1791 a fost redactat, la Cluj, documentul “Supplex Libellus Valachorum”, o veritabilă cartă a
drepturilor naţionale, prin faptul că a sintetizat toate cererile românilor în sec. XVIII:
- Desfiinţarea denumirii jignitoare de toleraţi
- Egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni şi acordarea unor avantaje asemănătoare, fără
deosebire etnică
- Numirea în funcţii să se facă în raport cu numărul de locuitori
- Utilizarea toponimiei româneşti alături de cea maghiară şi germană
Bazându-se pe dovezile istorice (originea latină, vechimea şi continuitatea, unitatea de neam şi
credinţă), reprezentanţii Şcolii Ardelene au subliniat în mod voit originea pur latină a limbii române.
Astfel, ideea romanităţii românilor devenea o armă de luptă politică. Supplez Libellus Valachorum a
reprezentat primul program politic modern al românilor din Transilvania.
Mişcarea naţională românească de la finalul sec. XVIII a fost comentată defavorabil de I. C.
Eder şi Bolla Marton.
Eder, sas de origine, a criticat Supplexul din 1791, reluând ideile lui Sulzer: românii n-au origine
romană, ei au emigrat la nordul Dunării în sec. XIII unde s-au manifestat ca nişte “trântori”. Aşa
justifica Eder statutul inferior al românilor în Transilvania.
Bolla Marton a încercat să demonstreze că românii sunt de origine bulgară, de aceea li se
spune “volohi”.
J. Christian von Engel în 1804 a negat şi el continuitatea elementului roman în Dacia şi a
adăugat “teoria răufăcătorilor şi exilaţilor” lansată de istoriografia umanistă poloneză, continuându-
l pe Lucius.
“Sub stăpânirea bulgarilor de pe Volga” ajung ostaşii şi provincialii romani, retraşi din Dacia,
conform lui Engel. El susţinea în 1794 că locuitorii de origine romană au revenit la nordul Dunării prin
anii 811-813, când ţarul bulgar Krum i-a nimicit pe avari. Potrivit lui Engel, românii ar fi venit în
Transilvania în sec. IX. Tot el vorbea despre o pretinsă colonizare a Maramureşului cu vlahi din jurul
Constantinopolului, trimişi de împăratul Andronic al II-lea Paleologul în ajutorul regelui maghiar
Ladislau Cumanul.
Deşi abordările predominante ale sec. XVIII au fost impregnate de dimensiunea politică, au
existat totuşi şi abordări corecte:
1. Împăratul Iosif al II-lea (1780-1790), călătorind în Transilvania înainte de răscoala lui Horea,
declara în 1773 că “românii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”.
2. În cartea “Transilvania sive magnus Transilvaniae Principatus” (Viena, 1778), istoricul
maghiar Benko Iozsef arăta că “mulţi romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc” la
abandonarea provinciei de către Aurelian.
3. Ilustrul istoric englez, E. Gibbon, autorul lucrării “Istoria Imperiului Roman” arăta în 1787 că
în Dacia, după retragerea aureliană, locuitorii “mai mare groază aveau de migrare decât de
stăpânitorul got”.
 4. În anul 1784, învăţatul sas Michael Lebrecht scria că românii, ca urmaşi ai romanilor, sunt
”cei mai vechi locuitori ai acelor regiuni”.
5. În anul 1791, contele Teleki, preşedinte al Cancelariei Aulice Transilvane, spunea despre
români că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.
6. Tot în 1791, istoricul maghiar Huszti Andras, autorul cărţii “Vechea şi noua Dacie” scria că
românii sunt “urmaşii geţilor” şi ai “vechilor colonii romane”; Limba lor este atât de apropiată
de latină, încât românii “sunt în Transilvania” descendenţii celor două popoare antice
amintite. Astfel, nici o națiune nu are limba mai apropiată de cea veche romană, ca națiunea
vlahilor.
În Scrierile sale istorice din 1816, Daniel Philippide a utilizat numele de România din punct de
vedere politico-geografic.
Martin Felmer (1760-1810) a scris un tratat despre originea românilor, publicat la 100 de ani de
la moartea autorului. El aplică pentru prima dată denumirea de România pentru teritoriul
corespunzător Daciei antice.
În 1818, în lucrarea “Istoria vechii Dacii”, Dionisie Fotino a susţinut continuitatea daco-romanilor
şi romanitatea românilor. La începutul sec. XIX, cărturarii Ienăchiță Văcărescu și Naum Râmniceanu
abordau și ei ca pe un fenomen natural fuziunea daco-romană.
În anul 1844, marele slavist Paul Joseph Schafarik susţinea că “valahii de la nord şi de la sud de
fluviu au toţi aceeaşi origine, fiind născuţi în acelaşi timp din amestecul tracilor şi geto-dacilor cu
romanii”.
George Bariţiu, editorul “Gazetei de Transilvania”, spunea că disputa pe tema latinităţii şi a
continuităţii “nu a fost din dorinţa sinceră de a descoperi adevărul, cât mai vârtos din tendinţe curat
politice”.
Reprezentanţii romantismului nu au insistat asupra dacilor ca element fondator al poporului
roman, dar au contribuit la consolidarea temei dacice prin evidenţierea curajului şi a spiritului lor de
sacrificiu.
Începutul l-a făcut Mihail Kogălniceanu, care, în celebrul său discurs din 1843, îl considera pe
Decebal “cel mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată”.
În anul 1860, Bogdan Petriceicu Haşdeu publica lucrarea “Pierit-au dacii”. El contesta
purismul latin susţinut de Şcoala Ardeleană, susţinând ideea că românii s-au format din sinteza mai
multor elemente inclusiv cel dacic. Haşdeu a formulat teoria circulaţiei cuvintelor, arătând că
structura unei limbi nu este dată de numărul cuvintelor ci de circulația acestora. Tot el a precizat că
se pot alcătui fraze întregi numai din cuvinte latine, dar nici o propoziție cu cuvinte din alte limbi.
Între anii 1871-1876, August Treboniu Laurian a realizat “Dicţionarul limbii române”,
susţinând că istoria românilor începe de la fondarea Romei. A.T.Laurian a afirmat originea pur latină
a limbii române, prin eliminarea tuturor “impurităţilor” din limba română. Pe fondul afirmării
romantismului (era subliniat sacrificiul şi eroismul dacilor) şi odată cu unirea din 1859 şi independenţa
declarată în 1877, ideea purismului latin a fost considerată o eroare.
A doua jumătate a sec. XIX a fost marcat de unirea celor două Principate Moldova şi Ţara
Românească în 1859 şi de proclamarea independenţei de stat a României. Trecerea la alfabetul latin
şi chiar folosirea numelui de România erau expresii ale conştiinţei romanităţii românilor. În anul 1863
se înregistrează generalizarea alfabetului latin, în timpul lui Cuza.
 În anul 1867 s-a constituit Imperiul Austro-Ungar, în cadrul căruia Austria îngloba Bucovina,
iar Ungaria controla Transilvania şi Banatul. Românii din Transilvania şi Banat trebuiau să respecte
legile fixate de Parlamentul maghiar, conform cărora limba oficială era maghiara, iar naţiunea
maghiară era singura recunoscută. În acest context, în anul 1868 Robert Roesler a publicat lucrarea
intitulată „Dacii şi romanii”, iar în anul 1871, a publicat la Leipzig lucrarea “Studii româneşti”
(Romaniche Studien). Această lucrare devenea “cartea de căpătâi a adversarilor continuităţii” și a
fost folosită de către manualele de istorie din Ungaria. Ideile roesleriene:
- Dacii ar fi fost distruşi ca popor în urma celor două războaie cu romanii. (Roesler aducea ca
argument în favoarea acestei idei un citat din lucrarea “Breviarum ab urba condita” scrisă de
Eutropius în sec. IV. Potrivit acestuia din urmă, Dacia a fost secătuită de bărbaţi în războaiele cu
romanii.)
- Vechea toponimie dacică ar fi dispărut tocmai datorită acestei exterminări
- Dacia nu putea fi romanizată în cei 165 de ani de stăpânire romană.
- Toţi locuitorii au părăsit provincia romană Dacia odată cu retragerea aureliană din 271-274
- Românii s-ar fi format ca popor la sudul Dunării
- Poporul român şi limba română s-ar fi format la sudul Dunării. Roesler a oferit ca argumente în
susţinerea acestei idei:
a) Lipsa elementelor germanice din limba română.
b) Existenţa unor cuvinte comune în limbile albaneză şi română
c) Asemănarea dialectelor dacoromân şi macedoromân
- Românii ar fi un popor de păstori nomazi
- Inexistenţa unor izvoare istorice care să ateste existenţa românilor la nordul Dunării anterior
sec. XIII, deci românii ar fi pătruns în Transilvania după aşezarea maghiarilor în această regiune
- Maghiarii au găsit, la venirea în Transilvania, o terra deserta pe care Coroana maghiară a
populat-o cu coloniști germani pentru a apăra granițele
- După marea ciumă (1348), ținuturile de dincolo de Carpați au fost colonizate cu păstori vlahi de
la sud de Carpați și de Dunăre
Teoria lui Roesler a fost preluată şi de manualele şcolare din Ungaria din sec. XIX-XX.
Bogdan Petriceicu Haşdeu, cunoscut scriitor, lingvist şi folclorist a publicat în anul 1873, la
Bucureşti lucrarea “Istoria critică a românilor”. Haşdeu a respins teoria lui Roesler şi a evidenţiat
continuitatea daco-romană la nordul Dunării.
În anul 1884, istoricul A.D. Xenopol a publicat la Iaşi lucrarea “Teoria lui Roesler. Studiu asupra
stăruinţei românilor în Dacia Traiană”. Principalele idei afirmate în această operă:
 Elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român
 Suprapunerea elementului roman
 Daco-romanii şi-au continuat existenţa la nordul Dunării după 271, retrăgându-se în munţi pentru
a se feri din calea migratorilor
 Continuarea procesului de romanizare după retragerea aureliană, prin creştinismul în limba latină
şi prin menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman
 Continuitatea dacilor după 106 este susţinută de Xenopol prin dovezile arheologice, prin prezenţa
unor soldaţi daci în armata romană, prin păstrarea toponimiei dacice în perioada stăpânirii
romane (Apulum, Capidava, Drobeta), prin utilizarea hidronimiei dacice (Dunărea, Olt, Mureş,
Şomeş), dar şi a oronomiei (Carpaţi, Godeanu)
 Contribuţia elementului slav la formarea poporului român şi a limbii române
 Caracterul fundamental romanic al poporului român
Xenopol a fost membru corespondent al Academiei Franceze. În 1888, la Iaşi, Xenopol a publicat
primul volum din lucrarea monumentală „Istoria românilor din Dacia Traiană”.
Dimitrie Onciul, în lucrarea “Scrieri istorice” (publicată în anul 1885) susţine ideea conform căreia
formarea poporului român şi a limbii române s-a realizat la nord şi sud de Dunăre, idee admisă şi de
D. Fotino şi Mihail Kogălniceanu şi Al. Rosetti.
Secolul XX –
N. Densuşianu a scris lucrarea Dacia preistorică”, publicată în anul 1913, într-o vreme în care
arheologia nu punea la îndemâna savanţilor prea multe informaţii despre daci. În cartea “Dacia
preistorică”, în urma analizei autorilor antici, Nicolae Densuşianu ajunge la concluzia că vechea Dacie
a fost centrul celor mai importante evenimente ale istoriei din acea epocă şi că limba română este
moştenită de la daci. Dacia era văzută drept nucleul unui presupus imperiu pelasgic. În perioada
interbelică, aceleași idei au fost reluate de autori naționaliști. Mișcarea legionară dezvoltă un discurs
autohtonist care supraevalua rolul dacilor în comparație cu civilizația mediteraneană pe care o
considera decadentă.
Dupa Marea Unire din 1918, negarea continuitatii româneşti în ţinuturile de dincolo de
Carpati si teoretizarea pretinsei inferiorități a lumii rurale românesti în raport cu ierarhiile nobiliare
maghiare si cu cultura aulică si urbană a acestora au alimentat masiv resentimentele pe care le-a
provocat destrămarea monarhiei austro-ungare și politica revizionistă maghiară. In aceiași ani, școala
istorică și lingvistica românească produce opere științifice importante pentru întelegerea
etnogenezei românilor:
Vasile Pârvan a publicat lucrările “Începuturile vieţii romane la gurile Dunării” (1923) și
“Getica” (1926). A susţinut teoria continuităţii, aducând ca argumente numeroase descoperiri
arheologice. A socotit numărul de locuitori ai provinciei romane Dacia la un milion de persoane. A
întocmit prima hartă arheologică a României. Prin temeinicia informației, a demonstrat că românii
sunt în cel mai înalt grad și daci și romani.
Constantin C. Giurescu susţinea în anul 1935, în lucrarea “Formarea poporului român”, faptul
că în Dacia romană majoritatea populaţiei o constituiau dacii şi romanizarea s-a produs datorită
superiorităţii culturii romane. Romanismul a biruit în Dacia, fiindcă el i-a câștigat pe autohtoni.
Nicolae Iorga a publicat lucrarea “Istoria românilor” în anii 1936-1939, afirmând că “am
rămas români pentru că nu ne-am putut despărţi de amintirea Romei.” În plus, Iorga a susţinut că
“poporul român poartă sigiliul Romei”. Pentru a susţine continuitatea la nordul Dunării, Iorga a adus
în discuţie variate surse istorice.
Un răspuns bine argumentat cu privire la continuitatea şi romanitatea românilor l-a dat
istoricul Gheorghe Brătianu în lucrarea “O enigmă şi un miracol istoric: poporul român” (1937) în
care demonstrează fără drept de apel, în context european, că romanitatea şi continuitatea românilor
sunt procese reale şi nu miracole.
Acestor mari savanţi li s-au adăugat şi alţi istorici şi filologi români de renume ca Aurelian
Sacerdoţeanu, David Prodan, Constantin Daicoviciu, Sextil Puşcariu, N. Drăgan, Emil Petrovici, Al.
Rosetti (în 1968 a fost publicată lucrarea Istoria limbii române).
 Numeroşi istorici străini au susţinut argumente ale teoriei continuităţii. Printre ei se numără:
Theodor Mommsen (Istoria romană, 1854-1885), J. Jung (1851-1910), C. Patsch, L. Homo, Paul
MacKendrick.
Istoriografia comunistă – După al doilea război mondial, când atât Ungaria, cât şi România au devenit
state-satelit ale URSS, teoriile staliniste despre caracterul “imperialist” al stăpânirii sclavagiste
romane şi despre importanţa civilizatoare a slavilor în istoria Europei au modificat dramatic întregul
context istoriografic. În manualul de istorie a României din 1947, Mihai Roller şi colaboratorii săi
negau romanitatea românilor, exagerând rolul elementului slav în etnogeneza românească. Roller a
lansat teoria privind rolul statului kievean în formarea statelor medievale româneşti. Teoria
stalinistă a afirmat caracterul “imperialist” al stăpânirii sclavagiste romane în Dacia şi importanţa
civilizatoare a slavilor.
Tot în 1947 apărea lucrarea “Scrieri” a lui N. Lazarev. Acesta nega unitatea etno-lingvistică din
spaţiul nord-dunărean, considerând că românii şi moldovenii sunt două popoare diferite.
După 1965, în contextul în care comuniştii români s-au detaşat treptat de interesele sovietice,
aceste teze au fost abandonate. Ideea romanităţii românilor a fost relansată, dar considerându-se că
poporul român s-ar fi format doar la nordul Dunării din dorinţa de a se sublinia absoluta
independenţă a României. După 1971 se dezvoltă teoria autohtoniei și continuității care a
supraevaluat rolul geto-dacilor în etnogeneza românească.
În acţiunea sa de consolidare a puterii, Nicolae Ceauşescu a declanşat o mare operaţie de
reînviere a sentimentului naţional. Totuşi, istoriografia de după 1965 a ajuns să fie dominată de teorii
care minimalizau aportul factorului roman în favoarea civilizaţiei locale a geto-dacilor.
În anii 1980 întâlnim o dispută acerbă, naționalistă, între istoricii români, maghiari și bulgari,
aducându-se drept dovezi descoperirile arheologice.
În condiţiile actuale, când România, Bulgaria şi Ungaria fac parte din Uniunea Europeană
argumentul întâietăţii istorice nu mai are valoare politică, iar reconstituirea trecutului nu mai are
consecinţe pentru drepturile inalienabile ale cetăţenilor şi comunităţilor acestei regiuni. Romanitatea
românilor nu mai are a fi demonstrată şi cu atât mai puţin contestată; poate fi acum recunoscută ca
un fapt cert. Dezbaterea ştiinţifică poate astfel progresa spre o mai bună înţelegere a căilor şi etapelor
concrete prin care identitatea românească s-a cristalizat şi transmis din generaţie în generaţie.
(Lucian Boia, “Istorie şi mit în conştiinţa românească” (1996) – romanitatea românilor este
demonstrată în primul rând de limba vorbită de poporul român.)
Alte lucrări: Şerban Papacostea- Geneza statului în Evul Mediu Românesc – apărută în anul
1988.
Adolf Armbruster – lucrarea Romanitatea românilor – istoria unei idei a fost publicată 1972
și republicată în 1993.

Vlad Georgescu, Istoria românilor: de la origini până în zilele noastre (publicată în

1984 și republicată în 1992)

Catherin Durandin, Istoria românilor, 1995 (în limba română în 1998)

 Cap. II. Autonomii locale şi instituţii centrale

Obştea sătească – Secolele VII-VIII corespund cu etapa desăvârşirii etnogenezei

româneşti. În secolele VIII-IX, forma de organizare specifică spaţiului românesc este
obştea sătească, o comunitate umană având ca trăsături:
- Fiecare membru al obştii este un om liber care posedă o proprietate de pământ
privată;
- O parte a pământului obştii este lucrată în comun de membrii săi, constituind rezerva
obştii, necesară pentru anii cu recolte compromise sau pentru tributul plătit
migratorilor dominatori (în secolul XI- pecenegii; în sec. XII şi XIII-cumanii).
- Treptat, în cadrul obştii apare o stratificare socială, afirmându-se juzii şi cnezii şi
Sfatul „oamenilor buni şi bătrâni”.
- Cu timpul, puterea unora dintre lideri s-a extins peste mai multe sate, luând
naştere uniunile de obşti. Din motive economice şi strategice, uniunile de obşti
(numite de Nicolae Iorga „romanii populare”) s–au unit, formând primele
formaţiuni politice: cnezatele, voievodatele şi „Ţările”. Aceste prime formaţiuni
politice se bucurau de autonomie locală (se organizau după propriile reguli pe plan
intern, dar în politica externă depindeau de o putere vecină)
Instalarea ungurilor în Câmpia Pannonică şi apoi cuceririle lor (după creştinarea
Regatului Ungar în rit catolic după anul 1000) în răsăritul şi sud-estul european, precum
şi ofensivele încununate de succes ale împăraţilor bizantini Ioan Tzimiskes (969-976)
şi Vasile al II-lea (976-1025) - Tzimiskes a anihilat primul Ţarat Bulgar (971), IAR
Vasile al II-lea a cucerit al doilea Țarat bulgar(1018) - mai întâi în estul apoi în vestul
Peninsulei Balcanice, au adus în lumina izvoarelor romanitatea răsăriteană şi
autonomiile ei regionale. În sec. XI-XIII, această populaţie romanică şi structurile ei
politice şi religioase erau răspândite pe o vastă arie, din sudul Peninsulei Balcanice până
în nordul arcului carpatic.
Autonomiile teritoriale ale romanităţii răsăritene poartă în sursele epocii denumirea
de „Vlahia”, „Vlahia de Sus”, „Vlahia de Jos”, „Terra Blachorum”, denumiri care
exprimă sintetic realităţile lor constitutive: caracterul lor romanic şi existenţa lor
autonomă în cadrul unor state mai mari: Imperiul Bizantin, Regatul Ungariei şi imperiile
stepelor (peceneg, cuman, tătar).
La începutul mileniului al II-lea, autonomiile locale româneşti erau grupate în:
a) Regiunea Munţilor Carpaţi: Ţara Bârsei (Terra Borza, consemnată ca ţară
românească în 1222), Ţara Maramureşului (în 1299 sub numele de terra, iar din
1326 a fost transformată în district), Ţara Făgăraşului (atestată în anul 1222 ca
„terra blachorum”), Ţara Haţegului (1247), Ţara Loviştei, Ţara Amlaşului.
Aceste autonomii, situate în zonele de margine ale Transilvaniei, şi-au încetat
existenţa la începutul sec. XIV, odată cu schimbarea dinastică din Ungaria. În sec. XIV-
XV, „ţările” românilor au fost organizate sub forma unor districte româneşti, conduse
de demnitari numiţi de către regele Ungariei. Pentru anul 1326, izvoarele atestă primul
district al românilor, Maramureşul.
b) În depresiunile subcarpatice şi pe văile unor rîuri: Vrancea, Câmpulung, Neamţ,
Vaslui, Vlaşca. Aceste autonomii au supravieţuit în ciuda influenţelor venite
 dinspre Bizanţ, Ungaria sau de la migratorii turanici (pecenegii, cumanii şi, în sec.
XIII-XIV tătarii)
c) La est de Carpaţi sunt menţionate în cronicile ruseşti diverse forme de organizare:
- Codrii Herţei (sec. IX-XI), Codrii Orheiului și Lăpușnei, Codrii Cosminului
- Câmpurile (Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad)
- Ocoalele (Câmpulung, Vrancea)
- Ţările (Ţara Sipeniţului, atestată pentru anul 1000 în nordul Moldovei și amintită în
cea mai veche cronică turcă)
- Cobâle (în ţinuturile Dorohoi, Neamţ, Bacău, Vaslui)
d) Între Dunăre şi Marea Neagră avem atestaţi pentru sec. X doi conducători locali:
 Jupan Dimitrie – menţionat într-o inscripţie în slavonă din anul 943, de la Mircea
Vodă
 Jupan Gheorghe – menţionat pentru anul 992 la Basarabi-Murfatlar
 Între anii 971 şi 1204, în Dobrogea a funcţionat thema Paristrion (o circumscripţie
militaro-administrativă a Imperiului Bizantin, înfiinţată de împăratul Ioan
Tzimiskes (971-976)
e) În nordul Peninsulei Balcanice
Aceste „ţări” ale românilor au stat la baza constituirii statelor medievale
româneşti Moldova, Ţara Românească, Transilvania şi Dobrogea. În Transilvania,
trecerea de la „Ţară” la stat a fost oprită de cucerirea maghiară.
Factorii care au favorizat trecerea de la aceste autonomii locale la statele
medievale au fost:
1. Factori interni: creşterea demografică, dezvoltarea economică, dezvoltarea
drumurilor comerciale şi stratificarea socială în sânul societăţii româneşti
2. Factori externi:
- Cumanii (sec. XII-XIII) şi tătarii (sec. XIII-XIV) au stopat expansiunea
Ungariei la sud şi est de Carpaţi
- Rivalitatea dintre Ungaria şi Polonia pentru dominaţie asupra spaţiului românesc
le-a permis românilor să-şi constituie propriile state
-Criza dinastică din Ungaria de la începutul sec. XIV, criză provocată de stingerea
dinastiei arpadiene
-Criza internă din Imperiul Bizantin
Voievodatul Transilvaiei
În secolelel VIII-IX, românii convieţuiau cu slavii în zona Tisei şi în Transilvania.
În anul 898, maghiarii, sub conducerea ducelui Arpad, au pătruns în Pannonia, de unde
au pornit mai apoi expansiunea spre Transilvania.
Astfel, Cronica „Gesta Hungarorum”, scrisă de notarul anonim (Anonymus) al
regelui Ungariei Bela al III-lea probabil în sec. XII (Bela al III-lea, 1172-1196), dar
oglindind evenimente petrecute la cumpăna sec. IX/X, a relatat conflictele care i-au opus
pe ungurii în expansiunea spre est formaţiunilor politice româneşti de aici. Aceste
formaţiuni erau:
- Ducatul lui Menumorut (situat în Crişana, având centrul la Biharea)
- Ducatul lui Gelu (Podişul Transilvaniei, cu capitala la Dăbâca)
- Ducatul lui Glad (Banat, cu centrul la Cuvin)
 Gelu este singurul dintre aceşti conducătri locali numit de Anonymus „blach”,
adică român. Anonymus a relatat despre interesul ducelui Arpad pentru aceste teritorii
bogate. În urma confruntărilor cu maghiarii, aceste formaţiuni politice au fost anihilate.
Ducatul lui Gelu a fost cucerit de către căpetenia militară Tuhutum, cu acceptul
localnicilor. La începutul sec. XI, urmaşul lui Tuhutum, Gyula, a intrat în conflict cu
regele Ungariei, Ştefan.
O confirmare indirectă a realităţilor prezentate de Anonymus a adus-o Cronica lui
Nestor (Povestea vremurilor de demult), din sec. XII, care păstra amintirea faptului că,
la trecerea lor prin Carpaţii Păduroşi, spre Pannonia, ungurii i-au găsit acolo pe români
şi pe slavi.
Pentru evenimentele din sec. XI, cel mai important izvor istoric este „Legenda
Sfântului Gerard”, în care au fost menţionate:
 Voievodatul lui Gyula în Podişul Transilvaniei (Gyula a refuzat creştinarea în rit
catolic, de aceea a fost atacat şi învins de maghiarii regelui Ştefan, iar ţara sa a fost
ocupată (1002-1003); În 1001, regele Ungariei, Ștefan I s-a creștinat în rit catolic,
el primind de la Papă titlul de rege apostolic.
 Voievodatul lui Ahtum din Banat (cu centrul la Cenad-Morisena)– Ahtum a intrat
în conflict cu maghiarii datorită vămuirii sării regale ce trecea pe Mureş. Ahtum a
fost ucis de maghiari, iat Banatul ocupat (1028)
În Transilvania, regalitatea maghiară își impune autoritatea prin intermediul
nobililor, deținători de feude (fiefuri). Regii maghiari au organizat structuri proprii
specifice feudalismului apusean. Cucerirea efectivă a Transilvaniei de către maghiari s-
a făcut treptat, între sec. XI-XIII, prin diverse mijloace.
În opinia istoricului Kurt Horedt, extinderea autorităţii maghiare asupra
Transilvaniei s-a produs în cinci etape- în prima etapă, în jurul anului 900, maghiarii
ajung pe Someșul Mic, în etapa a doua în jurul anului 1000, după creștinarea maghiarilor
de către regele apostolc Ștefan, maghiarii ajung pe valea Mureșului, iar în jurul anului
1100 ating valea Târnavei Mari, în etapa a patra, în jurul anului 1150 ajung la Valea
Oltului, iar în ultima etapă, în jurul anului 1200 ajung la Carpații Răsăriteni și
Meridionali.
1. Mijloace militare – Maghiarii au organizat campanii militare de cucerire,
începând cu asedierea cetăţilor de margine ale Transilvaniei: Biharea şi Medieş
2. Mijloace politice – Maghiarii au încercat să impună în Transilvania principatul,
o formă de organizare politică specifică feudalismului apusean, dar străină
tradiţiei româneşti. Astfel, pentru anul 1111, izvoarele îl atestă pe principele
Transilvaniei, Mercurius.
Tentativa maghiară de a impune principatul a eşuat, astfel încât, pentru anul 1176,
este atestat voievodul Leustachius, probabil identic cu Leustachius, comite de Dăbâca,
atestat în anul 1164. Primul voievod propriu-zis cu atribuții administrative, judecătorești
și militare, numit de rege apare documentar în 1199. Voievodul Transilvaniei era vasal
al regelui Ungariei, având atribuţii militare, administrative şi juridice. Termenul de voievod
este de origine slavă.
În perioadele de criză a puterii regale, voievozii au acţionat aproape în chip
independent faţă de interesele Ungariei. De exemplu, voievozii Roland Borşa (1288-
1293) şi Ladislau Kan (1294-1319) au avut o autoritate sporită. Roland Borşa, în numele
unui „regnum Transilvanum” autonom faţă de Ungaria, convoacă la Deva, în 1288
prima Adunare Obştească (Congregaţia generală) la care participă nobili din cele 7
comitate, clerul superior, orăşenii şi reprezentanţii ţărănimii libere. A doua Ad.
Obştească a avut loc în 1291. Ultima participare românească la o Congregaţie generală
fost în anul 1355. Prin diplomele regale din anul 1366, emise de regele Ungariei,
Ludovic I de Anjou, puteau participa la viaţa politică a Transilvaniei doar catolicii, astfel
încât românii, ce erau ortodocşi, erau excluşi. Măsura a fost desăvârşită în anul 1437
(când a avut loc răscoala de la Bobâlna), când maghiarii, saşii şi secuii au constituiut
Uniunea celor trei naţiuni (Unio Trium Nationum), cu drepturi politice în
Transilvania. Statutul inferior al românilor în Transilvania va fi reconfirmat şi de
documentul Tripartitum-ul lui Werboczi, din 1517 (după răscoala lui Gheorghe Doja
din 1514).
3. Mijloace administrative – Regalitatea maghiară a întemeiat pe plan local
structuri proprii numite comitate (plasate în jurul unei cetăţi, comitatele aveau în
frunte un comite numit de regele Ungariei): Bihor (1111), Crasna, Dăbâca (1164),
Cluj, Alba, Timiş (1175), Arad, Zarand, Târnava. Comitatele erau create peste
vechile „ţări” ale românilor, punându-se astfel bazele autonomiei nobiliare.
Încercările maghiarilor de a anihila formaţiunile româneşti i-au determinat pe unii
lideri locali români să se răzvrătească şi să treacă cu suitele lor la sud sau est de
Carpaţi.
4. Mijloace religioase – Expansiunea maghiară în spaţiul intracarpatic a fost
însoţită de o adevărată cruciadă, regii maghiari primind de la papalitate un sprijin
real în extinderea catolicismului spre răsărit, ei având calitatea de regi apostolici.
Maghiarii, creştinaţi de către regele Ştefan I la începutul mileniului II, au încercat să
impună catolicismul şi în rândul românilor. Astfel, pentru anul 1111 îl avem menţionat
în documente pe episcopul catolic Simion, la Bălgrad. În anul 1366, regele Ungariei
Ludovic I de Anjou (1342-1382) a emis un edict prin care doar catolicii aveau acces la
viaţa politică a Transilvaniei. Totuşi românii şi-au păstrat credinţa ortodoxă, o dovadă
fiind şi biserica ortodoxă din Densuş, ridicată în sec. XIII.
5. Mijloace etnice – Fie pentru a răspândi catolicismul în rândul românilor, fie
pentru o apărare eficientă în faţa pericolului cumanilor sau tătarilor, regalitatea
maghiară i-a colonizat în Transilvania pe saşi, secui şi cavaleri teutoni.
Saşii – au venit în Transilvania datorită transformărilor din lumea germană din sec. XII-
XIII.
- Au întemeiat în Transilvania o serie de oraşe înfloritoare (Sibiu, Brașov, Bistrița),
conduse de un Consiliu format din jurați, coordonat de un primar.
- În anul 1224, regele maghiar Andrei II (1205-1235) le-a acordat saşilor o „Bulă de
Aur”, document prin care le acorda saşilor privilegii economice pentru Sibiu.
Diploma preciza că teritoriul din zona Sibiului nu putea fi înstrăinat prin danii, iar
saşii puteau folosi „pădurea românilor şi pecenegilor” împreună cu aceştia.
- S-au organizat în 7 scaune şi două districte (Braşov şi Bistriţa) conduse de doi juzi
- Emancipate progresiv de sub autoritatea regală, organizaţiile săseşti s-au constituit
într-o adunare teritorială şi politică numită „Universitatea saşilor”, a cărei autonomie
a fost confirmată la sfârşitul sec. XV.
Secuii – de origine turcică, secuii au pătruns în Transilvania odată cu maghiarii, fiind
folosiţi la început ca avangardă, apoi ca ariergardă în faţa pericolului local.
- S-au bucurat de o largă autonomie
- Au avut în primul rând obligaţii militare faţă de regalitatea maghiară
- S-au organizat în 7 scaune, unităţi judiciar-administrative în fruntea cărora se aflau
un căpitan şi un jude.
- S-au stabilit în Bihor, în zona Târnavelor şi în Subcarpaţi

Cavalerii teutoni (ordinul cavalerilor teutoni a fost creat de cruciaţii germani în anul 1198, din
rândul nobilimii germane, atinge apogeul în sec. XIV, decade datorită Reformei în sec. XVI și este
suprimat de Napoleon în 1809)– au fost aduşi de regele Andrei II în Ţara Bârsei în anul 1211
pentru a lupta împotriva cumanilor. ( Cumanii- popor asiatic aflat în sec. IX între fluviile Ural și
Volga, de unde a înaintat treptat până în interiorul cuprins între fluviul Don și Carpați; au stăpânit aceste teritorii
sub numele de Cumania, până după mijlocul sec. XIII.)
- Au reuşit să lichideze dominaţia cumană din est şi chiar să răspândească catolicismul
la est de Carpaţi. Pentru anul 1227, documentele atestă Episcopia catolică a
cumanilor, cu sediul la Civitas Milcoviae - Odobeşti. Deci, în 1227 o parte a
cumanilor ar fi trecut la creștinismul catolic. În plus, pentru anul 1234 sunt atestaţi
de izvoarele istorice (documentele papei Grigore al IX-lea) românii din Episcopia
Cumaniei, cu proprii lor episcopi de rit ortodox, ceea ce presupune şi o organizare
politică românească în zonă.
- Au ridicat cetatea Feldioara
- Prezența călugărilor militari în Țara Bârsei a asigurat accesul Ungariei la Dunărea
de Jos.
- În anul 1225, datorită nerespectării autorităţii regale, Andrei II i-a alungat pe teutoni
din Ţara Bârsei. (Ordinul cavalerilor teutoni va decade în sec. XVI datorită Reformei
religioase inițiată de Martin Luther în anul 1517.)
Așadar, Transilvania s-a format ca stat prin unificarea autonomiilor locale
intracarpatice între secolele XI-XIII. Peste eforturile de încorporare duse de Ungaria,
Transilvania şi-a menţinut individualitatea din punct de vedere economic, social, politic,
administrativ (românii s-au organzat în district, primul district fiind Maramureşul, în
1326) şi confesional.
În secolul al XIII –lea, cucerirea și organizarea Transilvaniei de către unguri s-a
încheiat. Așezarea noilor veniți a determinat schimbări etno-demografice importante,
însă românii au rămas majoritari în interiorul arcului carpatic. În zonele centrale ale
Transilvaniei întâlnim instituții specifice regalității maghiare, iar în regiunile mărginașe
supraviețuiesc autonomiile românești. Acestea erau grupate în regiunea Munților
Carpați: Țara Bârsei-terra Borza, consemnată în 1222, Țara Făgărașului-Terra
Blachorum, 1222, Țara Hațegului-Terra Harszok, 1247, Țara Maramureșului-1299.
Acestea aveau funcția de apărare a graniței, autonomia lor era recunoscută în schimbul
serviciilor militare și a fidelității față de Regatul Ungariei. Începând cu anul 1301,după
dispariția dinastiei arpadiene, aceste autonomii au fost desființate. În sec. XIV-XV,
țările au fost organizate ca districte românești, conduse de demnitari numiți de coroana
maghiară.
Începând cu sec. XV, voievodatul Transilvaniei se confruntă cu pericolul otoman.
Dintre conducătorii Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (voievod 1441-1456 și
guvernator al Ungariei 1446-1453) s-a remarcat în lupta antiotomană. Această politică
a fost continuată de fiul său, Matia Corvin (rege al Ungariei între 1458-1490).
În anul 1514, Transilvania a fost marcată de răscoala țărănească a lui Gheorghe Doja.
Ungaria a fost înfrântă decisiv în 1526 la Mohacs, însuși regele Ludovic al II-lea
pierzându-și viața.

Primul stat creat de către romanitatea răsăriteană a aparţinut vlahilor din

Peninsula Balcanică. Exponenţi ai romanităţii orientale, vlahii din Balcani intraseră,
anterior, în istorie ca locuitori ai Thessaliei, Epirului, Greciei Centrale şi ai Munţilor
Haemus, unde îşi constituiseră veritabile ţări. Românii sud-dunăreni au avut propriile
lor organizări politice prestatale, astfel izvoarele vorbesc despre Vlahia de Sus, Vlahia
de Jos, Terra Blacorum. Afirmarea lor politică începea în sec. XI (1066) când, răsculaţi
împotriva fiscalităţii Imperiului de la Constantinopol, au reuşit să obţină îndeplinirea
tuturor cererilor formulate.
În secolul XII, vlahii din această zonă şi-au văzut ameninţate privilegiile de către
dinastia bizantină Anghelos care a sporit taxele şi impozitele. În anul 1185, vlahii din
Balcani s-au răsculat sub conducerea fraţilor Petru şi Asan împotriva fiscalității
împăratului Isac al II-lea Anghelos. Vlahii din nordul Dunării au sprijinit răscoala alături
de cumani. Victoria vlahilor a însemnat şi formarea statului vlaho-bulgar. Noul stat a
recunoscut în timpul lui Ioniţă cel Frumos (1197-1207) autoritatea spirituală a Romei
în schimbul titlului dat de papa Inocenţiu al III-lea ca „rege al vlahilor şi bulgarilor” în
anul 1203.
Sub Ioan Asan al II-lea (1218-1241), statul vlaho-bulgar a atins apogeul puterii
sale, a rupt legătura cu Roma şi a revenit la ortodoxism, restabilind relaţiile cu Patriarhia
de la Constantinopol. Treptat, elementul bulgar a devenit predominant, în vreme ce
elementul vlah s-a estompat. În 1204, Dobrogea va intra sub influența statului
Asăneștilor, în condițiile căderii Constantinopolului sub dominația cruciaților apuseni
din Cruciada a IV-a (Între 1096 și 1270 s-au desfășurat 8 cruciade împotriva
musulmanilor pentru eliberarea Locurilor Sfinte. Cruciada a IV-a a deviat de la
traseu, cruciații cucerind Constantinopolul în anul 1204. Abia în anul 1261,
bizantinii vor recuceri Constantinopolul.)
În a doua jumătate a sec. XIII (1285), Imperiul Bizantin înfiinţează o
arhiepiscopie ortodoxă cu centrul la Vicina (probabil Isaccea).
Ţara Românească

În sec. XIII, în vreme ce în Transilvania îşi continua existenţa în cadrul Ungariei,

se conturează tot mai clar formaţiunile politice ale românilor din exteriorul arcului
carpatic. Astfel, în 1234, o bulă papală dată de papa Grigore al IX-lea către viitorul
rege Bela al IV-lea, menţiona existenţa unor elemente de ierarhie bisericească ortodoxă
în exteriorul arcului carpatic, ceea ce implica şi o organizare politică.
În sec. XIII, regii Ungariei au urmărit să-și extindă stăpânirea la sud de Carpați.
Astfel, în anul 1230, ei au creat marca numită Banatul de Severin.
În secolul al XIII-lea, întreg spaţiul românesc avea să fie marcat de marea invazie
tătaro-mongolă din 1241, care a distrus şi dezorganizat totul, atât cnezatele şi
voievodatele româneşti, cât şi Regatul Ungariei. Izvorul istoric care ne-a lăsat mărturii
despre această invazie a fost lucrarea Carmen Miserabile a călugărului Rogerius.
Ulterior, tătarii s-au retras la nordul Mării Negre, unde au întemeiat un stat puternic,
Hanatul Hoardei de Aur.
După şocul invaziei, maghiarii au încercat să recâştige influenţa la sud de Carpaţi,
colonizându-i în anul 1247 în Ţara Severinului pe cavalerii ioaniţi. Din 2 iunie 1247
datează Diploma Cavalerilor Ioaniţi, diplomă regală emisă de regele Ungariei, Bela
IV, şi adresată preceptorului ioaniţilor, Rembald. În această diplomă sunt menţionate
autonomiile locale româneşti de la sud de Carpaţi:
- Banatul de Severin (Ţara Severinului a fost transformată de regele maghiar Andrei al II-lea în
Banatul de Severin în anul 1230) – ce va fi dat spre apărare şi exploatare cavalerilor ioaniţi
- Voievodatul lui Litovoi (localizat în nordul Olteniei şi Ţara Haţegului)
- Voievodatul lui Seneslau ( localizat în nordul Munteniei şi Ţara Făgăraşului)
- Cnezatele lui Ioan şi Farcaş (pe Olt)
Cu excepţia voievodatului lui Seneslau, care se afla în apropierea stăpânirii cumane,
celelalte formaţiuni politice româneşti atestate în Diplomă depindeau de Ungaria.
În 1277-1279, Litovoi, acelaşi din Diplomă sau un urmaş de-al său, s-a revoltat
împotriva dominaţiei maghiare a regelui Ladislau al IV-lea Cumanul, dar a fost ucis, iar
fratele său, pe nume Bărbat, luat prizonier, s-a răscumpărat cu o mare sumă de bani şi
apoi i-a urmat la conducere. Această informaţie face aluzie la bogăţia ţării lui Litovoi şi
la nivelul superior de dezvoltare economică.
În anul 1291, regele maghiar Andrei al III-lea (1290-1301) a anihilat autonomia
românească din Ţara Făgăraşului. În acest context, conform tradiţiei istorice, a avut loc
descălecatul legendar al lui Negru Vodă din Făgăraş la Câmpulung, unde era o puternică
comunitate catolică de saşi şi maghiari. Liderii locali din dreapta Oltului au venit la
Câmpulung să i se închine lui Negru Vodă. Descălecatul lui Negru Vodă nu este
confirmat de izvoarele istorice ale timpului. Cu toate acestea, istoricii români recunosc
rolul deosebit de important jucat de românii din spaţiul intracarpatic la constituirea Ţarii
Româneşti. Ei se bazează pe faptul că prima capitală a Ţării Româneşti a fost la
Câmpulung, unde a fost descoperită şi prima necropolă domnească. De asemenea,
realitatea unui descălecat de la nord de Capați pare a fi sugerată chiar de numele de
Basarab, de origine cumană, consemnat de documente în Țara Hațegului.
Domnia lui Basarab I (1310-1352)- numele voievodului Basarab este de origine cumană,
fiind consemnat în documente din Ţara Haţegului.
A reuşit să unifice într-un singur stat toate autonomiile locale româneşti atestate
în Diploma Cavalerilor Ioaniţi şi sudul Basarabiei. Această unificare s-a făcut în jurul
voievodatului lui Seneslau.
Încă din 1317, Carol Robert (1308-1342) recunoștea, indirect, titlul voievodal al
lui Basarab I, iar la 1 feb. 1327, printr-o scrisoare adresată dominicanilor trimiși în Țara
Românească, papa Ioan al XXII-lea îi așeza sub protecția lui Basarab I. La începutul
domniei sale, relaţiile cu Ungaria erau amiabile, o dovadă în acest sens fiind documentul
regal din 1324 în care Basarab I a fost desemnat drept „voievodul nostru transalpin”
(Terra Transalpina), dependent de rege prin Banatul de Severin. Totuşi, în scurt timp,
relaţiile româno-maghiare s-au deteriorat din cauza neînţelegerilor asupra Banatului de
Severin. Considerând că Basarab I nu şi-a respectat obligaţiile vasalice, în anul 1330
regele maghiar Carol Robert de Anjou a organizat o campanie militară împotriva Ţării
Româneşti. Basarab I, conştient de disproporţia numerică dintre oastea sa şi cea
maghiară, a încercat calea tratativelor, propunându-i regelui Ungariei o înţelegere:
Basarab I renunţa la Banatul de Severin şi-i oferea regelui maghiar 7000 de mărci de
argint (echivalent cu 74 kg aur). Carol Robert de Anjou a respins oferta lui Basarab I şi
a pătruns cu trupele în Ţara Românească. Basarab I a aplicat tactica pământului pârjolit
şi i-a atras pe maghiari într-o ambuscadă, într-o trecătoare. Bătălia decisivă s-a
desfăşurat la Posada (nume dat fictiv de Nicolae Iorga) pe 9-12 noiembrie 1330 şi s-a
soldat cu victoria oştii lui Basarab I şi câştigarea independenţei Ţării Româneşti. Despre
victoria românilor la Posada avem informaţii din Cronica pictată de la Viena.
Ulterior, relaţiile ŢR cu Ungaria s-au îmbunătăţit datorită luptei comune
împotriva tătarilor.
Dintre urmaşii lui Basarab I îi menţionăm pe:
1. Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) – în 1359 şi-a lut titlul de „domn
singur stăpânitor, autocrat, samodârjeț”, titulatură care evidenţia atât puterea sa
supremă în interiorul statului, cât şi independenţa sa în faţa regelui Ungariei.
- În anul 1359 a creat Mitropolia ortodoxă a Ţării Româneşti, cu sediul la Curtea
de Argeş. Mitropolia de la Argeş era dependentă religios de Patriarhia de la
Constantinopol.
2. Vladislav Vlaicu (1364-1377)
- În anul 1368 i-a înfrânt pe maghiari în bătălia de pe Ialomiţa, obţinând astfel de la
regele Ungariei Ludovic I recunoaşterea stăpânirii asupra Făgăraşului şi
Severinului.
- A bătut primele monede ale ŢR, ducaţii, fapt ce semnifică independenţa ţării
- A întemeiat a doua mitropolie ortodoxă a ŢR, la Severin, în anul 1370.
- În anul 1369 i-a ajutat pe sârbi şi bizantini în luptele cu turcii, la Cirmen, pe rîul
Marița. Tot el a respins primul atac otoman la Dunăre în 1370.
- A acordat privilegii comerciale negustorilor din Braşov.
Moldova

Cronica turcă Oguz-name menționează existența la est de Carpați a unei țări,

Ullak-illi. Tradiția istorică și izvoarele arheologice susțin prezența în această zonă a
Țării Sipenițului, pentru anul 1000.
La est de Carpaţi, cronicile ruseşti au atestat existenţa între secolele IX-XIII a
unor variate structuri politice tradiţionale ce dispuneau de autonomie locală: Codrii
Herţei, Codrii Cosminului, ocoale, câmpuri, cobâle etc. Începând din sec. XIII, teritoriul
Moldovei s-a aflat sub dominaţia tătarilor, retraşi după marea invazie din 1240-1241 la
nordul Mării Negre, în Hanatul Hoardei de Aur. În 1277, românii de la est de Carpați
își apără interesele împotriva rușilor din Halici.
Constituirea statului medieval Moldova a fost favorizată de câţiva factori:
 Apariţia structurilor sociale în rândul românilor (într-un document papal din anul
1332, au fost atestaţi “puternicii acelor locuri” care au confiscat bunurile
episcopiei Cumaniei)
 Drumul comercial care lega Polonia şi Europa Centrală cu Marea Neagră tranzita
teritoriul de la est de Carpaţi
  Lupta regalităţii maghiare pentru înlăturarea dominaţiei tătare la Dunărea de Jos –
Regele maghiar Ludovic I a organizat mai multe expediţii militare împotriva
tătarilor în zona Dunării de Jos în 1345, 1346 şi 1354.
Statul medieval Moldova a avut la bază autonomiile locale de la est de Carpaţi
atestate în cronicile ruseşti şi s-a constituit în urma unui dublu descălecat:
1. Descălecatul lui Dragoş de Baden (1345-1354) – el a condus o “marcă de apărare”
instituită de regele Ludovic I în nord-vestul Moldovei, în anul 1347, peste micile
formaţiuni politice româneşti. Practic, Dragoş a constituit Moldova Mică, având
capitala la Baia si fiind dependentă de Ungaria.
2. Descălecatul lui Bogdan din Cuhea (1359) – În Maramureş, regii maghiari au
depus eforturi pentru a anihila autonomiile locale româneşti. Aceste eforturi au
întâmpinat rezistanţa liderilor locali ai românilor. Astfel, în anul 1343, unul dintre
aceşti lideri români, Bogdan, era declarat “infidel”, iar demnităţile îi erau retrase.
În anul 1349, acelaşi Bogdan, continuând răzvrătirea împotriva dominaţiei
maghiare, era declarat în actele regale “fost voievod necredincios al nostru”.
Nemaisuportând oprimarea maghiară, Bogdan şi-a strâns proprii oameni şi a
trecut pe furiş la est de Carpaţi (1359), unde a primit sprijinul localnicilor nemulţumiţi
de dominaţia maghiară şi de urmaşii lui Dragoş, Sas şi Balc. Cel mai important izvor
istoric care a prezentat descălecatul lui Bogdan în Moldova a fost “Cronica lui Ioan de
Târnave”. În urma victoriile din 1364-1365 în faţa Ungariei, Bogdan a reuşit să câştige
independenţa Moldovei. În aceeaşi cronică se preciza faza faptul că regele maghiar nu
a mai reuşit să recucerească Moldova. Luple pentru înlăturarea Dragoșeștilor, a fiului
lui Sas, Balc, au fost grele. Succesul acțiunii lui Bogdan a fost facilitate și de faptul că,
în anii 1364-1365, Ludovic I era absorbit de planul unei cruciade antiotomane în
Balcani.
Urmaşi:
i. Laţcu (1365-1375) –a intrat în legătură cu papalitatea, care i-a recunoscut titlul de
“duce” al Moldovei.
-a înfiinţat o episcopie catolică la Siret în 1370
ii. Petru I Muşat (1377-1391)
- a mutat capitala Moldovei de la Baia la Suceava
- a bătut primele monede ale Moldovei, groşii (semn de independenţă)
- a organizat Cancelaria domnească, acordând funcţii importante oamenilor de încredere
- a întemeiat la Suceava prima Mitropolie ortodoxă a Moldovei (1382/1387), mitropolie
care va fi recunoscută de către Patriarhia de la Constantinopol abia în 1401, sub domnia
lui Alexandru cel Bun.
- pentru a contrabalansa pericolul maghiar, Petru I Muşat a depus jurământ vasalic în
faţa regelui Poloniei, Wladislav Iagello, în anul 1387. Astfel, Petru I Muşat a inaugurat
tradiţia orientării politicii externe a Moldovei spre Polonia. În 1388, la cererea regelui
polonez, Petru I îi va acorda un împrumut de 3000 de ruble pentru care i s-a dat amanet
Haliciul cu Pocuția.
iii. Roman I (1391-1394) – a desăvârşit unificarea teritoriilor de la munte până
Nistru, Dunăre şi mare. Într-un act domnesc din 1393, Roman I era proclamat “domn
singur stăpânitor, de la munte până la mare”.
 Dobrogea

Primele autonomii locale localizate între Dunăre şi mare au fost menţionate

pentru secolul X: jupanatele lui Dimitrie (943, la Mircea Vodă) şi Gheorghe (992, la
Basarabi-Murfatlar). Intre 971 si 1204, Dobrogea a fost o unitate administrativă
bizantină, Thema Paristrion (unitate administrativă întemeiată de împăratul Ioan
Tzimiskes 969-976)
Pentru sfârşitul secolului XI, avem informaţii de la Ana Comnena, în lucrarea
“Alexiada”. Aici sunt amintiţi liderii de origine pecenegă Tatos, Sestlav şi Satza,
precum şi un lider al românilor, Pudilă (1094).
Din sec. XIII, Dobrogea s-a aflat sub dominaţia tătarilor. Nucleul viitorului stat
medieval Dobrogea a fost “Ţara Cavarnei”, atestată documentar pentru anul 1230 între
Mangalia şi Varna şi având centrul la Caliacra (Într-o diploma acordată de Ioan Asan al
II-lea raguzanilor).
Pentru anul 1285 avem o informaţie şi despre întemeierea mitropoliei ortodoxe
de la Vicina (în Dobrogea).
Printre lideri s-au remarcat:
*Balica (1346-1354) – s-a implicat în războiul civil din Bizanţ
*Dobrotici (1354-1386) a primit titlul de strateg, apoi pe cel de “despot” (1357) de la
bizantini. A desăvârşit unificarea statală a Dobrogei.
*Ivanco (1386-1388) a reuşit să se desprindă din sfera influenţei bizantine şi a bătut
propria monedă, pentru a-şi marca independenţa. Totuși, în 1388, Ivanco a căzut în
luptele cu turcii.

Instituţia Principatului în sec. XVI-XVIII

La începutul secolului al XVI-lea, Imperiul Otoman se afla în plină expansiune

teritorială. Astfel, în anul 1521, turcii au cucerit cetatea Belgrad, iar în 1526 i-au înfrânt
pe maghiari în bătălia de la Mohacs. În anul 1541, Imperiul Otoman a transformat
Ungaria răsăriteană în paşalâc. Voievodatul Transilvaniei, Banatul (până în 1552, când
e transformat în paşalâc) şi comitatele Partium au alcătuit Principatul autonom al
Transilvaniei, sub suzeranitate otomană, care şi-a păstrat autonomia şi instituţiile
proprii. Autonomia Principatului s-a manifestat în primul rând prin dreptul Dietei de
a-l alege pe principe care era confirmat şi investit cu însemnele puterii de sultan.
Principele Transilvaniei, ca şi domnii Moldovei şi ŢR, era investit cu largi prerogative,
hotăra în probleme de politică externă, declara război şi încheia pace, acredita misiuni
diplomatice şi primea trimişii diplomatici.
Dreptul de a alege principele, pe care sultanul îl acorda dietei, a fost legiferat de
către Dieta întrunită la Cluj în anul 1543. În 1653, s-a adoptat colecția de legi
Approbatae Constitutiones, iar în anul 1669, colecția Compilatae Constitutiones.
Dieta Transilvaniei, continuare a “congregaţiilor” celor trei naţiuni privilegiate,
se întrunea anual, sau chiar de mai multe ori pe an. Ea a fost un factor permanent de
coguvernare alături de principe. Rolul ei a scăzut în condiţiile în care principele a căpătat
puteri sporite.
 La începutul sec. XVII, principele Gabriel Bethlen a inaugurat politica de
consolidare a absolutismului princiar, izvorâtă din necesitatea consolidării statutului
autonom al Principatului în raport cu ţelurile expansionist ale Habsburgilor. Aceştia au
ocupat Principatul Transilvaniei, integrându-l în imperiu. La 4 decembrie 1691, a fost
acordată Diploma Leopoldină care a constituit baza juridică a administraţiei austriece,
menţinând uniunea celor trei naţiuni medievale şi statutul religiilor recepte. Prin
Tratatul de Pace de la Karlowitz (1699), dintre Habsburgi şi otomani, Transilvania a
fost cedată Habsburgilor.
După instalarea stăpânirii habsburgice în Transilvania, la sfârșitul sec. XVII,
organizarea politico-administrativă a principatului este, în linii mari, menținută.
Împăratul prelua și titlul de principe, iar conducerea propriu-zisă a Transilvaniei nu mai
era asigurată de Dietă, ale cărei atribuții au fost restrânse, ci de un Guberniu (1693)
condus de un guvernator militar. Cancelaria aulică de la Viena (1694) coordona
conducerea principatului.
Din a doua jumătate a sec. XVII (1765) Transilvania va fi numită Mare Principat,
împăratul Habsburg având şi titulatura de principe, fiind reprezentat de un guvernator.
Instituţiile Principatului erau: Guberniul, armata, Tezaurariatul, care aplica politica
economică a Imperiului, subordonate Vienei prin Cancelaria Aulică. Administraţia
austriacă a realizat primele măsuri de recenzare a populaţiei de pe teritoriul
Transilvaniei. Din punct de vedere religios, sec. XVIII aduce un element nou și anume
Unirea cu Roma.
Instituţii medievale româneşti

Întemeierea statelor medievale româneşti în sec. XIV a fost rezultatul a trei

tendinţe istorice:
- agregarea formaţiunilor politice preexistente
- crearea instituţiilor supreme: Domnia şi Biserica
- emanciparea de sub dominaţia străină
La scurt timp după constituirea Ţării Româneşti şi a Moldovei, regimul politic a
evoluat spre formula monarhică în tiparele generale ale monarhiei feudale, dar cu
trăsături specifice societăţii româneşti.
Domnia – a reprezentat instituţia politică centrală în ŢR şi Moldova, organizată
după modelul bizantin
 Succesiunea la tron era electiv-ereditară. Domnul era ales de către marea
boierime din rândul membrilor familiei domnitoare (familia Basarabilor în ŢR,
familia Muşatinilor în Moldova). Putea fi ales, dacă era considerat vrednic de
domnie, oricare dintre descendenţii familiei domnitoare, chiar şi din afara
căsătoriei. Era de ajuns ca pretendentul la domnie să fie “de os domnesc”. Pentru a
limita amestecul marii boierimi în succesiune, domnii îşi asociau încă din timpul
vieţii fiul preferat la domnie.
 Autoritatea domnului – Domnul şi-a asumat titlul de “mare voievod” (comandant
suprem al armatei”, care exprima funcţia militară a conducătorului.)
În calitate de mare voievod, domnul percepea birul, dare în general destinată acoperirii
cheltuielilor de apărare sau răscumpărării păcii prin tributul impus de puterile vecine.
 Titulatura domnului reflecta puterea acestuia: “Io, Vladislav, mare voievod, domn
şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia”. Originea divină a puterii domneşti se reflecta
prin introducerea cuvântului “Io” (prescurtare de la “Ioannes”, cel ales de Dumnezeu)
şi a titlului de “Domn” (care a conservat în limba română semnificaţia de “Dominus”-
stăpân atribuit împăraţilor romani). Domnii dobândeau aura divinităţii prin ceremonia
religioasă a ungerii şi încoronării, care le transfera harul divin şi confirma sprijinul
divinităţii pentru puterea lor.
Formula “singur stăpânitor” reprezintă o afirmare de suveranitate în raport cu
puterile vecine, dar şi internă faţă de toţi supuşii, inclusiv categoria boierimii.
Domnul avea atribuţii
A. de politică externă - declara război şi încheia pace, semna tratate cu statele vecine
B. de politică internă :
* conducea întreaga administraţie a statului, numindu-i pe marii dregători;
* teoretic, domnul era proprietarul întregului pământ al ţării şi din această
poziţie putea acorda danii şi confirma proprietăţile;
* bătea monedă (semn al independenţei)
* fixa taxe şi impozite
* era judecătorul suprem
Atribuţiile domniei au fost limitate de drepturile şi privilegiile boierimii mari,
care-l asista pe domn la guvernarea ţării şi de “obiceiul” sau “legea ţării”, dreptul
cutumiar românesc.
În sec. XIV-XVI domnia a avut un rol esenţial în lupta antiotomană, reuşind să
păstreze autonomia statală, păstrându-se dreptul de a se alege domnul dintre boierii
pământeni.
În primele secole după întemeierea statelor medieval româneşti, veniturile
domniei proveneau, mai ales, din beneficiile aduse de drumurile comerciale care
străbăteau spaţiul românesc.
Ca urmare a creşterii influenţei otomane, ideea de domnie a suferit o transformare
notabilă din a doua jumătate a sec. XVI. Domnia a început să nu mai fie considerată un
atribut exclusiv al voinţei divine, ea depinzând acum de voinţa sultanului. În concepţia
otomană, domnia a devenit, încă din a doua jumătate a sec. XVI, o funcţie
administrativă. În secolul al XVII-lea ascendentul boierimii în viaţa socio-economică a
ţării s-a reflectat în tendinţele ei de instituire a regimului nobiliar, simultan cu evoluţia
spre monarhia feudală reprezentată de Matei Basarab şi Vasile Lupu.
Alte modificări au intervenit în organizarea instituţiei centrale odată cu
instaurarea regimului fanariot în Ţările române (în 1711 în Moldova şi în 1716 în ŢR)
şi a regimului habsburgic în Transilvania. Unii fanarioți au introdus reforme, cel mai
important reformator fiind Constantin Mavrocordat. Alexandru Ipsilanti, domn al ȚR
între 1774-1782 și 1786-1788, a restructurat Academia Domnească de la București
(1776), iar Alexandru Moruzzi (domn al ȚR 1792-1796 și al M 1802-1806) l-a primit
în 1794 pe ambasadorul englez la Curtea Nouă din București și a dat un Așezământ
agrar în 1805.

Sfatul Domnesc – organul central al guvernării era alcătuit iniţial din marii
boieri, dar, treptat, pe măsura consolidării puterii domneşti, rolul cel mai important a
revenit boierilor cu dregătorii. Dintre atribuţiile Sfatului domnesc amintim: asista pe
domn la scaunul de judecată, participa la încheierea tratatelor cu puterile vecine.
Un pas important a înregistrat politica de centralizare a puterii în urma apariţiei
cancelariei domneşti, în fruntea căreia se afla marele logofăt. Afirmarea şi consolidarea
prerogativelor judecătoreşti ale domniei şi-au găsit expresia în instituţia marelui
vornic.
Gestiunea centrală a veniturilor domniei, adunate de vistierie, se afla sub
autoritatea marelui vistier. Activitatea diplomatic, primirea solilor străini şi
ceremonialul primirii lor se aflau în grija marelui postelnic, a marelui portar al Sucevei,
sau a marelui uşar. Paharnicul degusta vinul domnesc (stolnicul degusta alimentele)
pentru a dejuca vreun plan de asasinare a domnului. Comisul avea în grijă grajdurile
domneşti. Hatmanul, dregător din Moldova, şi spătarul din Ţara Românească aveau
atribuţii precumpănitor militare.
În a doua jumătate a sec. XV, o dată cu întărirea autorităţii centrale, din Sfatul
domnesc au început să fie eliminaţi, treptat, boierii fără dregătorii. Accentuarea
dependenţei faţă de Poarta otomană a făcut ca de la sfârşitul sec. XVI, Sfatul domnesc
să fie numit cu termenul turcesc de divan. În timpul domniilor fanariote, numărul
dregătorilor a crescut considerabil, iar dregătoria a devenit principalul mijloc de
îmbogăţire.
În Transilvania, Consiliul Princiar a fost subordonat principelui în vremea
absolutismului, câştigându-şi în momentele de declin ale puterii central, un rol
dominant. În timpul dominaţiei habsburgice, Guberniul, instituţie administrativă
organizată în anul 1693, a creat o reprezentanţă la Viena care se constituia în
Cancelaria Aulică a Transilvaniei, condusă de un cancelar aulic şi şase consilieri.
Această Cancelarie, având rolul unui guvern, lua deciziile privind Transilvania.
Adunările de Stări - reprezintă o instituţie semnalată încă din sec. XV, purtând
numele de Marea Adunare a Ţării în ŢR şi Moldova. Adunarea Ţării se compunea din
marii boieri, din clerul înalt, din boierimea mică şi mijlocie şi din curteni. Întrunită
numai când o convoca domnul, Adunarea Ţării nu a devenit o instituţie permanentă, ci
una sporadică, din ce în ce mai frecventă în sec. XVI, când era vorba de alegerea
domnului, declaraţii de război împotriva turcilor sau încheierea păcii cu aceştia.
Adunarea Ţării şi-a definit atribuţiile în mai mare măsură în vremea lui Matei Basarab.
În timpul regimului fanariot a scăzut semnificativ rolul Adunării Ţării. Ultima alegere a
unui domn de către Adunarea Ţării a avut loc în anul 1730, iar ultima sa reunire, dedicată
desfiinţării şerbiei, a avut loc în anul 1749. Sub o formă modernă, instituţia va renaşte
între 1831 şi 1848 sub numele de Adunarea Obştească.
Armata – Progresele centralizării s-au manifestat şi în organizarea militară. Pe
lângă serviciul feudal al membrilor claselor privilegiate, care alcătuiau oastea cea mică
(curtea), domnia putea dispune în situaţii de primejdie, participarea la apărarea ţării a
întregii populaţii apte de serviciul militar, oastea cea mare (formată în timpul
confruntărilor cu Imperiul Otoman). După instaurarea dominaţiei otomane, oastea cea
mare nu a mai fost chemată sub arme.
Un rol important în sistemul de apărare al ŢR şi Moldovei l-au avut cetăţile de la
hotare şi din interiorul ţării.
 Administraţia ŢR şi Moldovei se realiza prin intermediul unor dregători
teritoriali, în cadrul judeţelor, respectiv ţinuturilor.

Biserica – În ceea ce priveşte organizarea bisericească, românii au urmat modelul

bizantin adaptat necesităţilor româneşti. În 1285 a apărut un arhiepiscopat bine organizat
la Vicina, care se va transforma într-o mitropolie spre anul 1300.
În mai 1359, a fost inaugurată Mitropolia Ţării Româneşti, la Curtea de Arges,
primul miropolit fiind Iachint de Vicina. Dependentă de Patriarhia de la
Constantinopol, ea urma să fie condusă de mitropoliţi acceptaţi de Bizanţ. Prin
înfiinţarea Mitropoliei de la Curtea de Argeş, domnul îşi consolida tronul şi poziţia,
devenind un monarh civil şi religios. Între domnie şi Biserică exista o strânsă legătură.
Mitropolitul ocupa primul loc în Sfatul domnesc şi ţinea locul domnului în caz de
vacanţă a tronului. Domnul îl putea delega pe mitropolit cu conducerea unei delegaţii
care să poarte negocieri cu un alt stat. În Moldova, Petru I Muşat a pus bazele mitropoliei
de la Suceava, recunoscuttă de Bizanţ abia în 1402.
Titlul suplimentar atribuit de patriarhul de la Constantinopol mitropolitului Ţării
Româneşti, care arăta şi calitatea sa de “exarh al plaiurilor”, avea sensul de
reprezentant sau împuternicit al Patriarhiei în ţinuturile locuite de credincioşii ortodocşi
români stăpânite de Ungaria.
 Cap. III. Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în sec.XIV-XV
Ţările Române au evoluat încă de la constitirea lor într-un context internaţional marcat de
conflictele de interese dintre Marile Puteri şi dintre statele vecine:

 Polonia şi Ungaria au atins un stadiu de creştere al forţei lor, care le-a permis şi le-a încurajat într-
o acţiune militară de durată, vizând expansiunea lor spre răsărit şi spre sud-est.
 Declinul Hoardei de Aur pe la jumătatea sec. XIV a înlesnit ascensiunea puterii Poloniei, Lituaniei,
Ungariei şi cnezatului Moscovei.
 În a doua jumătate a sec. XIV, a început şi expansiunea otomanilor în Peninsula Balcanică. În 1354,
turcii au ocupat primele teritorii în Europa. La sfârșitul sec. XIV, expansiunea otomană a ajuns la
Dunăre. Mai mulţi factori au contribuit în acelaşi timp, consolidându-le poziţia: divizarea Ţaratelor
bulgare (Ţaratul de Târnovo a fost cucerit de turci în 1393, ţaratul de Vidin în 1396), luptele
interne din Bizanţ şi descompunerea Ţaratului sârb. Imperiul Bizantin se afla într-un declin
ireversibil. În timpul cruciadei a IV-a (1202-1204), Constantinopolul a fost ocupat, iar Imperiul
împărțit. Refacerea unității acestuia în 1261 n-a însemnat și revigorarea lui. Statul sârb ajunsese
la apogeu în timpul domniei lui Ștefan Dușan (1331-1355), urmând apoi o perioadă de decădere.
 Totuşi, Valahia şi Moldova nu s-au aflat pe „calea regală” a înaintării trupelor otomane spre
Europa Centrală. Acest drum pleca de la Adrianopol spre Sofia, Niş, Belgrad şi se oprea la Viena.
Principalele obiective ale politicii externe a domnilor români în Evul Mediu au fost: apărarea graniţelor
statului, apărarea independenţei statului, apărarea lumii creştine în faţa pericolului otoman.
Pentru a atinge aceste obiective, domnii români au folosit atât mijloace militare (lupta directă cu
armatele străine), cât şi mijloace diplomatice. Ca mijloace diplomatice:
 Ţările Române s-au aliat între ele (formând un front românesc care să anihileze expansiunea statelor
creştine vecine sau expansiunea otomană)
 Ţările Române s-au aliat cu statele creştine în lupta antiotomană (participând astfel la cruciadele târzii –
expediţiile militare organizate de creştini, la iniţiativa papalităţii, pentru izgonirea turcilor din Europa).
Pe tot parcursul Evului Mediu, tipul de război purtat de Ţările Române cu otomanii ar putea fi
caracterizat drept „conflict asimetric”, întrucât inferioritatea armată i-a obligat pe români să ducă un război
de uzură, îndelungat. Strategia folosită de români a fost, de regulă, una defensivă, de apărare a teritoriului
propriu, conjugată uneori şi cu ofensiva.
Tacticile de luptă ale românilor în Evul Mediu au fost:
 Tactica „Pământului pârjolit” prin care se distrugeau recoltele şi locuinţele, iar populaţia incapabilă de
plută era adăpostită în zone ferite (în păduri, în zone montane greu accesibile duşmanilor)
 Hărţuirea adversarului pentru a nu da inamicului posibilitatea de a valorifica superioritatea numerică
 Nimicirea detaşamentelor plecate după hrană, fapt ce contribuia la demoralizarea adversarului
 Tactica atacului de noapte (atacarea taberei militare adverse pe neaşteptate, în toiul nopţii)
 Exemplul personal al conducătorului (conducătorul se poziţiona în fruntea oştirii sale pentru a oferi
exemplu de vitejie soldaţilor săi)
Statutul politico-juridic – Conform dreptului islamic, lumea era împărţită în trei categorii:
1. Casa Islamului – reprezentată de teritoriile locuite de musulmani
2. Casa Păcii – teritoriile locuite de adepţii altor religii, dar consideraţi amici ai Imperiului Otoman
3. Casa Războiului – teritoriile locuite de adepţii altor credinţe religioase şi care trebuiau cucerite
Ţările Române făceau parte din Casa Păcii, la baza raporturilor româno-turceşti s-au aflat capitulaţiile (diplome de
privilegii acordate de sultani domnilor români). Acestea prevedeau autonomia Ţărilor Române (prin autonomie se înţelege
dreptul unui stat de a se conduce singur, după propriile legi), dar cu plata unui tribut (haraci) ce semnifica de fapt o
răscumpărare a păcii. Pe lângă tribut, de-a lungul timpului s-au mai adăugat şi alte obligaţii:
- peșcheșurile (daruri oficiale pentru sultan și marii dregători)
- rușfeturile (darurile neoficiale, foarte mari, pentru tot mai mulți demnitari turci)
- darurile oferite sultanului pentru confirmarea domniei (mucarerul mic la un an și mucarerul mare la trei ani)
- aprovizionarea Imperiului cu cereale, turme de oi, lemn etc.
- sprijinirea oştirii turceşti cu soldaţi şi salahori în cazul unor campanii militare
Autonomia Ţărilor Române poate fi susţinută de faptul că turcii nu au avut voie să staţioneze la nordul Dunării şi nici
să ridice moschei în spaţiul românesc.
Domnia lui Mircea cel Bătrân (domn al Ţării Românești între anii 1386-1418)

Cea mai veche reprezentare a spaţiului românesc apare în „Tractatus de re militari et

machinis bellicis” (1394-1396). Când otomanii s-au instalat la Dunăre prin cucerirea de către sultanul
Baiazid I a Ţaratelor de Târnovo (1393) şi Vidin-condus de Strațimir (1396), Ţara Românească se afla
sub conducerea lui Mircea cel Bătrân.
Timp de câţiva ani de la înscăunare, Mircea a continuat confruntarea cu Ungaria pentru
Banatul de Severin, Făgăraş şi Amlaş. Pentru a contracara tendinţele expansioniste maghiare la sud
de Carpaţi, Mircea cel Bătrân a încheiat o alianţă cu regele Poloniei, Vladislav Iagello, în 10
decembrie 1389 la Radom. Această alianţă a fost intermediată de domnul Moldovei Petru I Muşat.
Tratatul de la Radom a fost ratificat în 20 ianuarie 1390 la Lublin.

Începuturile conflictului dintre Ţara Românească şi Imperiul Otoman au fost consecinţa

intervenţiei lui Mircea cel Bătrân la sudul Dunării, în teritorii pe care le doreau şi turcii. Preluând
stăpânirea Dobrogei în anul 1388 şi intervenind în favoarea sârbilor cneazului Lazăr în iunie 1389 în
bătălia de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei) împotriva turcilor, Mircea cel Bătrân a declanşat
inevitabil conflictul cu turcii. În plus, în 1391, Mircea pătrunde la sudul Dunării şi ocupă Vidinul, pe
care îl predă ţarului bulgar Straţimir. Otomanii au reacţionat faţă de provocările lui Mircea,
organizând raiduri de pradă la nordul Dunării prin trupele de cavalerie ale achingiilor în 1391 (achingii
– ostaşi turci destinaţi incursiunilor în teritoriul inamic înainte de atacul decisiv). Ca atare, în
1393/1394, Mircea a organizat un raid împotriva achingiilor, până la Karinovasi.
Creşterea pericolului otoman l-a determinat însă pe Mircea să-şi revizuiască politica externă,
reorientându-se spre Ungaria (ameninţată şi ea de pericolul otoman). La 7 martie 1395, Mircea cel
Bătrân şi regele Ungariei Sigismund de Luxemburg au semnat Tratatul de alianţă de la Braşov,
însemnând de fapt primul tratat de alianţă antiotomană din istoria sud-estului Europei. Era un tratat
încheiat de pe poziţii de egalitate, lui Mircea fiindu-i recunoscute titlurile de duce de Făgăraş şi ban
de Severin. Aşadar, cei doi conducători renunţau la vechile neînţelegeri pentru a face faţă pericolului
comun otoman.
Aşa cum era de aşteptat, în mai 1395, o armată turcă condusă chiar de sultanul Baiazid I a
atacat Ţara Românească. Mircea a mobilizat oastea cea mare (40.000 soldaţi) şi a aplicat tactica
pământului pârjolit, hărţuirea adversarului şi chiar o serie de atacuri surprinzătoare în toiul nopţii.
Bătălia decisivă a avut loc într-o zonă cu şanţuri pline cu apă la Rovine (neidentificată pe teren) la 17
mai 1395 şi s-a sfârşit cu victoria clară a românilor.
Victoria de la Rovine a consolidat independenţa Ţării Româneşti. În aceste împrejurări, o parte
a marii boierimi, nemulţumită de autoritatea lui Mircea, l-a impus pe tronul ŢR în 1395 pe Vlad
Uzurpatorul. Acesta din urmă a acceptat plata unui tribut şi s-a recunoscut vasal al regelui Poloniei.
Succesul lui Mircea la Rovine a determinat alcătuirea primei mari coaliţii creştine
antiotomane, coaliţie la care au aderat regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, dar şi cavalerii
burgunzi, voievodul Transilvaniei, Știbor şi Mircea. Cruciada de la Nicopole, desfăşurată pe 25
septembrie 1396 a însemnat un dezastru pentru creştini, datorită lipsei de unitate a taberei creştine.
Îngrijoraţi de creşterea puterii otomane, boierii l-au părăsit pe Vlad Uzurpatorul, astfel încât Mircea
a redevenit domnul ŢR. Informaţii despre cruciada de la Nicopole ne-a oferit un participând la acest
eveniment, Johann Schltberger.
La 20 iulie 1402, în bătălia de la Ankara, căpetenia mongolă Timur Lenk le-a provocat turcilor
o înfrângere zdrobitoare, însuşi sultanul Baiazid fiind luat prizonier. Pierzându-şi conducătorul,
Imperiul Otoman a intrat într-o perioadă de lupte interne între fiii lui Baiazid. Mircea cel Bătrân s-a
implicat în aceste lupte pentru succesiunea la tronul sultanilor, susţinându-i pe Musa (1409-1413) şi
pe Mustafa (1416). Cu ajutor de la Mircea şi de la despotul Serbiei, Ştefan Lazarevici, Musa a fost
sultan între 1411 şi 1413. De asemenea, Mircea a sprijinit răscoala condusă de Breddedin, declanșată
în posesiunile otomane din Balcani. Acești ani au reprezentat apogeul domniei lui Mircea. În
document din 1406 menționează stăpânirile domnului muntean: Domn a toată țara Ungrovlahiei și
a părților de peste munți, spre părțile tătărești și Herțeh (duce) al Amlașului și Făgărașului și domn
al Banatului de Severin și de amândouă părțile peste toată Podunavia (Dobrogea) încă până la
Marea cea Mare și singur stăpânitor al cetății Dârstor (Silistra).
Dar ambii favoriţi ai lui Mircea au fost înfrânţi de către Mehmed I (1413-1421). În replică, în
1417, o armată otomană condusă chiar de sultan, a invadat ŢR, a anexat cea mai mare parte a
Dobrogei şi cetăţile Turnu şi Giurgiu şi a obligat ŢR să plăteacă tribut de 3000 galbeni. Turcii au
încheiat preluarea Dobrogei la finalul sec. XV prin cucerirea Chiliei și Cetății Albe. Mircea cel Bătrân
a murit în 1418 și este înmormântat la mânăstirea Cozia, ctitoria sa din 1388. I-a urmat la putere fiul
său, Mihail I (1418-140).

Domnia lui Alexandru cel Bun (Moldova 1400-1432)

A întreprins o mare operă de organizare a Moldovei. Prin intermediul lui Mircea cel Bătrân, a
obţinut recunoaşterea Mitropoliei de la Suceava din partea patriarhiei de la Constantinopol, în anul
1401.
În politica externă a manevrat abil între Ungaria şi Polonia. Încă din 12 martie 1402 a
recunoscut suzeranitatea regelui Poloniei, pentru a se pune la adăpost de pretenţiile Ungariei, care
dorea să controleze oraşul comercial Chilia, punctul final al vestitului drum comercial ce unea Europa
Centrală şi apuseană de Marea Neagră.
Primejdia reprezentată de cei doi puternici vecini reiese din încheierea, între regale Ungariei
şi cel al Poloniei, a tratatului de la Lublau (15 martie 1412), prin care cei doi îşi împărţeau Moldova,
în cazul neparticipării lui Alexandru la o expediţie antiotomană ce se plănuia în acel moment. Tratatul
nu a intrat în vigoare întrucât domnul Moldovei a avut abilitatea de a-şi respecta angajamentele luate
faţă de suzeranul polon, între altele participarea la războiul pe care acesta îl ducea cu ordinul
cavalerilor teutoni. Astfel, la Grunwald, în 1410 şi Marienburg în 1422, alături de armatele polone
victorioase au luptat şi oştenii moldoveni.
În anul 1420, a avut loc prima ciocnire între Moldova şi Imperiul Otoman, acesta din urmă
încercând, fără success, să ocupe Chilia şi Cetatea Albă. Spre sfârșitul domniei, Alexandru cel Bun se
apropie de Ungaria și sprijină constituirea unui stat lituanian care să slăbească puterea Poloniei.
Iancu de Hunedoara
(voievodul Transilvaniei între 1441-1456; ban de Severin din 1438)

Începutul carierei politice a lui Iancu trebuie raportat la evenimentele petrecute în alte zone
din centrul Europei. În anul 1438, dinastia de Luxemburg a fost înlocuită cu cea de Habsburg, care a
revenit la tronul Germaniei, în acelaşi timp ocupând şi tronul Ungariei, stat al cărui rege, Albert, l-a
numit pe Iancu Ban de Severin (1438).
 În anul 1441, noul rege al Ungariei, Vladislav I, ca răspuns pentru sprijinul dat de Iancu în Dietă
pentru numirea sa ca rege, i-a încredinţat lui Iancu titlurile de voievod al Transilvaniei şi comite al
Timişoarei și conte al secuilor.
Iancu de Hunedoara s-a implicat în lupta împotriva Imperiului Otoman, încercând să atragă de
partea sa şi Moldova şi Ţara Românească. Astfel, în acest sens, în anul 1442 l-a impus pe tronul Ţării
Româneşti pe Basarab al II-lea, apoi în 1443 pe Vlad Dracul, iar în 1447 pe Vladislav al II-lea, în oct.
1448 pe Vlad Țepeș, iar în feb. 1448 pe tronul Moldovei pe Petru al II-lea (care a cedat cetatea Chilia
Ungariei). Aşadar, Iancu a acţionat pentru formarea unui „bloc românesc” pentru lupta antiotomană.
Tot în direcţia luptei împotriva turcilor, Iancu a organizat numeroase campanii ofensive
contra Imperiului Otoman condus de Murad al II-lea (1421-1451), dând dovadă de mari calităţi de
strateg şi comandant de oşti. A fost capabil să comande armate formate din oşteni de diverse
naţionalităţi; a cunoscut şi a aplicat cele mai moderne tehnici de luptă ale timpului său ( de exemplu,
de la husiţi a preluat utilizarea taberelor întărite de care).
 Seria marilor acţiuni antiotomane conduse de Iancu de Hunedoara a început în toamna anului
1441 cu o victorie provocată begului de Semendria. Replica otomanilor nu a întârziat. În martie
1442, turcii au invadat Ţara Românească şi au pătruns în Transilvania. Surprins de rapiditatea
deplasării trupelor turceşti, Iancu a fost învins la Sântimbru (18 martie 1442). A fost o victorie fără
importanţă pentru otomani, pe care Iancu a transformat-o, în scurt timp, într-o înfrângere.
Urmărite îndeaproape, armatele otomane au fost învinse în apropiere de Sibiu (22 martie 1442).
 Apoi, Iancu a intrat în Ţara Românească şi i-a învins iarăşi pe turci (conduşi de beilerbeiul Rumeliei,
Şehabedin) pe râul Ialomiţa (2 sept. 1442) şi l-a impus ca domn al Ţ.R. pe Basarab al II-lea, iar în
1443 pe Vlad Dracul (Iancu spera că Vlad Dracul va lupta alături de el împotriva turcilor).
 Entuziasmat de victoiile lui Iancu, Papa Eugeniu al IV-lea le-a solicitat prinţilor creştini să se
mobilizeze pentru a porni o nouă cruciadă antiotomană. Faţă de această iniţiativă papală au
răspuns doar regele Ungariei, Vladislav I, şi voievodul Transilvaniei. În anul 1443, armata creştină
condusă de cei doi a organizat la sudul Dunării „campania cea lungă”, pătrunzând 300 km în
Balcani şi cucerind oraşele Niş şi Sofia. În acest fel, în faţa creştinilor apărea perspectiva înlăturării
turcilor din Europa. Totuşi, venirea iernii şi oboseala trupelor i-au determinat pe Vladislav I şi pe
Iancu să oprească ofensiva la sudul Dunării. Astfel, în februarie 1444, regele Vladislav I a intrat în
Buda cu importante trofee de război: 4000 de prizonieri şi 13 comandanţi otomani.
 În iulie 1444, la solicitarea sultanului Murad al II-lea la Seghedin, Vladislav I a ratificat tratatul de
pace cu turcii, tratat prin care otomanii se obligau să înceteze ostilităţile timp de zece ani, să
evacueze teritoriile şi cetăţile cucerite şi să ofere o importantă despăgubire de război.
 În toamna anului 1444, creştinii, conduşi de regele Ungariei (Vladislav I), au organizat împotriva
turcilor cruciada de la Varna. Forţele creştine (inclusiv armata lui Iancu și cea a domnului ȚR, Vlad
Dracul) au fost învinse de turci pe câmpul de la Varna, la 10 noiembrie 1444 datorită unei
defecţiuni apărută în tabăra creştină. Navele genoveze, din interese comerciale, au permis
turcilor accesul în Balcani şi le-au facilitat astfel victoria. Însuşi regele maghiar a rămas pe câmpul
de luptă. În consecinţă, datorită minoratului noului rege al Ungariei, Ladislau, Iancu de
Hunedoara a devenit în anul 1446 guvernator general al Ungariei.
 În 1445, Iancu, sprijinit de flota burgundă, împreună cu Vlad Dracul, a desfășurat o expediție pe
Dunăre, eliberând Giurgiu.
 În 1447 îl înlătură pe Vlad Dracul care acceptase suzeranitatea otomană și-l pune pe tron pe
Vladislav al II-lea. În oct. 1448 organizează o expediție balcanică, dar e înfrânt la Kossovopolje.
 În anul 1453, turcii lui Mahomed II (1451-1481)au cucerit Constantinopolul, ameninţând astfel
centrul Europei.
 În anul 1456, dorind să controleze Europa Centrală, turcii au asediat cetatea Belgradului (21-22
iulie 1456) dar asediul lor a fost respins de oastea lui Iancu de Hunedoara. În urma victoriei
creştinilor la Belgrad, papa Calixt al III-lea afirma „acesta este cel mai fericit moment al vieţii
mele”. Același papă îl considera pe Iancu atletul cel mai puternic al lui Hristos.
 Totuşi, la 11 august 1456, Iancu de Hunedoara a murit de ciumă şi a fost înmormântat în catedrala
de la Alba Iulia. Pe piatra sa de mormânt stau scrise cuvintele „S-a stins lumina lumii”.
 Informaţii importante despre Iancu de Hunedoara şi faptele sale a oferit scriitorul bizantin Laonic
Chalcocondil, în lucrarea „Expuneri istorice”.

Vlad Ţepeş
(domn al Ţării Româneşti în oct. 1448; iun 1456-1462; nov 1476)

A venit la putere în Ţ.R. cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara şi a dus o politică antiotomană. În
politica internă, Vlad Ţepeş a reuşit să întărească puterea centrală, impunându-se în faţa marii
boierimi printr-o politică extrem de dură. Instrumentul utilizat împotriva duşmanilor interni şi externi
a fost tragerea în ţeapă. Metodele dure folosite de domnul Ţării Româneşti nu erau mai crude decât
cele ale altor monarhi ai vremii (Ludovic al XI-lea al Franţei, sultanul Mahomed II, Ţarul Rusiei Ivan cel
Groaznic etc.). Faima de conducător sângeros a lui Vlad Ţepeş a fost pusă în circulaţie de negustorii
saşi, care au fost pedepsiţi cu cruzime pentru faptul că nu au respectat poruncile domnului în legătură
cu locurile în care aveau permisiunea să facă negoţ în Ţara Românească. A eliminat din Sfatul
Domnesc boierii fără dregătorii şi a numit oameni credincioşi. A stârpit hoţia prin pedepse exemplare.
A protejat negustorii autohtoni şi, din 1459, a interzis celor ardeleni să cumpere bunuri direct de la
producători (vânzarea se făcea în târgurile de la hotare). A organizat armata şi a sporit efectivele
gărzii personale, în rândul căreia s-au aflat şi mercenari.
În politica externă, Vlad Ţepeş s-a afirmat ca un dârz luptător creştin împotriva turcilor.
Răzvrătirea sa a coincis cu iniţiativa papei Pius al II-lea de a susţine financiar o noua campanie
antiotomană.
 În anul 1459 Ţepeş a refuzat să mai plătească tribut turcilor (tributul era de 10.000 galbeni).
 În anul 1460, Vlad Ţepeş a încheiat o alianţă antiotomană cu regele Ungariei, Matei Corvin. Turcii,
încercând să împiedice această alianţă, au pus la cale capturarea lui Ţepeş, prin Hamza paşa, beiul
de Nicopole. Drept răspuns, în iarna 1461-1462, Vlad Ţepeş a organizat o campanie surpriză la
sudul Dunării, reuşind să ocupe prin vicleşug cetatea Nicopole.
 În anul 1462, 60.000 de turci, conduşi de sultanul Mahomed II, au atacat Ţara Românească. Ţepeş,
având doar 30.000 de oşteni, a aplicat tactica „pământului pârjolit”, dar şi „atacul de noapte”
asupra taberei turceşti la Târgovişte (16-17 iunie 1462). Turcii s-au retras în dezordine. Pentru a
evita noi alte distrugeri provocate de luptele cu turcii, marii boieri l-au părăsit pe Vlad Ţepeş,
aducându-l la domnie pe Radu cel Frumos, un favorit al sultanului. Noul domn a aceptat să
plătească tribut turcilor, ca o răscumpărare a păcii.
 Trădat de boieri, Vlad Ţepeş a fugit în Transilvania unde a aşteptat ajutorul lui Matei Corvin.
Regele maghiar l-a capturat şi arestat pe Ţepeş, acuzându-l de trădare pe baza unor documente
false, răspândite de secui.Țepeș a fost închis la Buda zece ani, perioadă în care s-au răspândit și
Povestirile germane lansate de sașii din Transilvania cu care Țepeș s-a aflat în conflict, deoarece
a dorit să reglementeze raporturile cu negustorii brașoveni. Abia în 1476, cu sprijinul domnului
Moldovei, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş a revenit pe tronul Ţării Româneşti, dar la scurt timp a fost
ucis de un complot al marii boierimi muntene.
 Despre campania otomană desfăşurată în anul 1462 împotriva lui Vlad Ţepeş avem informaţii de
la cronicarul bizantin Mihail Ducas, în lucrarea „Istoria turco-bizantină”.
Domnia lui Ştefan cel Mare
(domn al Moldovei între 1457-1504)

După peste 25 de ani de lupte interne, care au urmat domniei lui Alexandru cel Bun, Ştefan
cel Mare a ocupat tronul Moldovei cu ajutorul lui Vlad Ţepeş şi în urma alegerii lui de către Adunarea
Ţării pe 14 aprilie 1457, pe Câmpia de la Direptate. (Pe 12 aprilie 1457, Ştefan îl învinsese pe fostul
domn, Petru Aron în bătălia de la Doljeşti.) Era prima dată când domnul Moldovei era consacrat de
Adunarea Ţării.
În politica internă, domnia lui Ştefan cel Mare a însemnat o întărire a puterii centrale, dar şi
a celorlalte instituţii precum armata şi Biserica. A refăcut domeniul domnesc în dauna mrii boierimi.
A restructurat principalele instituţii ale statului, sporind rolul dregătorilor curţii domneşti. S-a bazat
pe mica boierime (ce constituia în armata lui Ştefan trupele de cavalerie) şi pe ţărănime (care forma
infanteria). În armata sa, Ştefan a folosit şi grupuri de mercenari. A folosit o tehnică militară modernă,
dispunând şi de artilerie. A pus un accent deosebit pe întărirea sistemului defensiv al ţării, numind în
fruntea cetăţilor oameni de încredere. Dintre cetăţi amintim Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă,
Suceava, Neamţ etc.
A fost un protector al Bisericii, ctitorind numeroaşe lăcaşuri de cult: Putna (în 1466), Voroneţ
(1488), Tazlău, Dobrovăţ etc.
Pe plan extern, Ştefan cel Mare a urmărit să nu aibă mai mulţi duşmani deodată. Consecvent
acestui principiu, într-o primă parte a domniei a păstrat relaţiile cu Imperiul Otoman inclusiv prin
plata tributului (Moldova a plătit prima dată tribut turcilor în anul 1456 de către domnul Petru Aron)
şi a înlăturat suzeranitatea maghiară prin acceptarea celei polone.
 La 4 aprilie 1459, la Overchelăuţi, Ştefan cel Mare s-a recunoscut vasal al regelui Poloniei, Cazimir
al IV-lea. În schimb, regele polon se angaja să nu protejeze alţi pretendenţi la tronul Moldovei şi
să-l ţină departe de graniţele Moldovei pe Petru Aron. În acel moment, Polonia nu intenționa să
transforme contractul feudalo-vasalic într-o stăpânire efectivă asupra Moldovei.
 În anul 1462, profitând de atacul turcesc asupra Ţării Româneşti, Ştefan cel Mare a asediat cetatea
Chilia, fără succes însă. Chilia era un centru economic și strategic important pentru că asigura
ieșirea la mare. Abia în ianuarie 1465, printr-un nou asediu, Ştefan va reuşi să ocupe Chilia. Acest
fapt a stârnit nemulţumirea Ungariei, interesată şi ea de stăpânirea acestei cetăţi care i-ar fi oferit
ieşire la Marea Neagră. Prin urmare, în toamna anului 1467, armata maghiară condusă de regele
Matei Corvin a atacat Moldova. Bătălia decisivă a avut loc pe 14-15 decembrie 1467, la Baia. În
ciuda trădării unei părţi a boierimii, Ştefan a obţinut o victorie decisivă, pe câmpul de luptă
 rămânând însuşi voievodul Transilvaniei. Cronicarul polonez Jan Dlugosz a scris că, în 1467,
expediţia regelui maghiar Matei Corvin împotriva Moldovei s-a încheiat cu un „uriaş dezastru”.
 Ştefan cel Mare a început lupta antiotomană în 1473, prin refuzul de a mai plăti tribut turcilor.
În plus, în toamna anului 1473, Ştefan cel Mare a pătruns cu armata sa în Ţara Românească,
obţinând victoria de la Vodnău (noiembrie 1473) în faţa domnului muntean Radu cel Frumos.
Întreaga vistierie, o parte a tehnicii de luptă precum şi familia domnească au fost capturate de
Ştefan cel Mare. În locul lui Radu cel Frumos (un domn supus turcilor), Ştefan cel Mare a impus
pe tronul Ţării Româneşti un domn favorabil luptei antiotomane, în persoana lui Laiotă Basarab.
 În toamna anului 1474, sultanul Mahomed al II-lea a iniţiat o campanie militară împotriva
Moldovei. Armata turcă, condusă de beiul (beglerbegul) Rumeliei, Suleiman paşa, avea un
efectiv de 120.000 soldaţi, la care s-au adăugat şi 17.000 de oşteni din Ţara Românească (conduși
de Radu cel Frumos). Ştefan cel Mare avea la dispoziţie 40.000 de ostaşi moldoveni, plus un
ajutor de 5.000 de soldaţi secui şi 1800 transilvăneni. Pus în faţa unui conflict asimetric, Ştefan
cel Mare a aplicat tactica „pământului pârjolit”. Bătălia decisivă s-a dat la Vaslui, pe 10 ianuarie
1475. Prin buna folosire a terenului, unde turcii nu-şi puteau valorifica zdrobitoarea superioritate
numerică, profitând şi de vremea ceţoasă, oştirea moldoveană a obţinut victoria. Turcii au suferit
„cel mai mare dezastru de la începutul Islamului”, potrivit unei cronici turceşti. Au murit 30.000
de soldaţi turci, iar alţi 15.000 au căzut prizonieri.
 La 25 ianuarie 1475, Ştefan trimitea o scrisoare către marile curţi europene, în care aducea la
cunoştinţă creştinilor importanta victorie de la Vaslui, dar, în acelaşi timp, atrăgea atenţia asupra
faptului că pericolul otoman nu dispăruse, ci continua să ameninţe întreaga creştinătate. În ciuda
demersurilor lui Ştefan cel Mare de a obţine noi aliaţi împotriva turcilor, doar maghiarii au
răspuns pozitiv.
 Astfel, în 12 iulie 1475, la Iaşi, s-a semnat tratatul de alianţă antiotomană cu Ungaria. Conform
acestui tratat, Ştefan acorda libertatea comerţului în Moldova pentru negustorii maghiari, în
schimb, Ungaria oferea suport militar împotriva turcilor, iar regele Matei Corvin refuza să-i
acorde azil politic lui Petru Aron Vodă, un rival al lui Ştefan cel Mare. În plus, domnului Moldovei
i se ofereau două cetăţi în Transilvania (Ciceu şi Cetatea de Baltă) în care să se refugieze în caz
de primejdie.
 În vara anului 1475, turcii au continuat cuceririle de pe litoralul Mării Negre, luând în stăpânire
Caffa, colonie genoveză şi Mangopul, principat bizantino-genovez. De asemenea, turcii i-au
supus pe tătarii din Crimeea.
 În iunie 1476, o armată otomană de 150.000 soldaţi, avându-l în frunte pe însuşi sultanul
Mahomed al II-lea, a pătruns în Moldova pe la sud. Sosirea sa fusese precedată de raiduri
devastatoare ale tătarilor din Crimeea. În acelaşi timp, Ştefan a trebuit să respingă şi un atac al
tătarilor dinspre răsărit. Dispunând doar de vreo 10.000 de oşteni, Ştefan cel Mare a fost înfrânt
de turci în bătălia de la Războieni (Valea Albă) pe 25 iulie 1476.Totuşi turcii nu au reuşit să profite
de acest succes, întrucât cetăţile Suceava, Neamţ şi Hotin au rezistat. În plus, în tabăra turcă a
izbucnit o epidemie de ciumă, la care s-a adăugat şi foametea. În această situaţie, în august 1476,
sultanul Mahomed al II-lea a dat semnalul de retragere, fără a putea transforma Moldova în
paşalâc (sau eylat).
 Dar şi coaliţia europeană antiotomană s-a destrămat, Veneţia încheind pace cu Imperiul Otoman
în 1479 (Veneţia a încheiat pace cu turcii, în ciuda soliei moldovene a lui Ioan Țamblac din mai
 1477). Ca atare, în 1480, Ştefan a fost obligat să încheie, la rândul său, pace și să reia tributul
de 8000 de galbeni.
 În anul 1481, în fruntea Imperiului Otoman a venit Baiazid al II-lea. Acesta a reluat ideea cuceririi
litoralului românesc de la Marea Neagră. Drept urmare, în vara anului 1484, turcii, conduşi de
sultanul Baiazid al II-lea (1481-1512), au asediat şi cucerit cetăţile Chilia (14 iulie 1484) şi Cetatea
Albă (5 august 1484). Revelator pentru dimensiunile capacităţii de rezistenţă a Moldovei este
faptul că Baiazid II nu a îndrăznit să se aventureze acolo unde Mahomed al II-lea eşuase prin
campaniile din 1475 şi 1476, ci s-a mulţumit doar cu cucerirea cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă.
Astfel, în timpul sultanului Baiazid l II-lea, Marea Neagră a devenit „un lac otoman”. Ori cucerirea
de către turci a Chiliei și a Cetății Albe prejudicia atât Polonia, cât și Moldova. Ca atare, Polonia
s-a alăturat puterilor antiotomane.
 Ameninţat din nou de turci, Ştefan cel Mare s-a recunoscut vasal al regelui Poloniei prin
jurământul de la Colomeea în fața lui Cazimir al IV-lea (din 15 septembrie 1485). În schimb,
Ştefan a primit sprijin militar polonez atât în bătălia de la Cătlăbuga (16 noiembrie 1485), cât şi
în lupta de la Şcheia (6 martie 1486).
În anul 1487, Ştefan a trebuit să le plătească turcilor tribut, pentru a păstra autonomia Moldovei.
În 1489, Polonia a încheiat pace cu turcii.
La sfârşitul sec. XV, relaţiile Moldovei cu Polonia s-au deteriorat în condiţiile dorinţei noului rege
al Poloniei, Ioan Albert de a relua politica antiotomană pentru cucerirea cetăţilor Chilia şi Cetatea
Albă şi de a-l impune pe tronul Moldovei pe fratele său, Sigismund. În plus, în anul 1490, Ştefan cel
Mare a ocupat un teritoriu aflat în litigiu între cele două state, Pocuţia şi a stabilit contacte cu
adversari ai Poloniei (de exemplu, cu cneazul Moscovei, Ivan al III-lea). În toamna lui 1497, polonezii
au atacat Moldova, dar au fost înfrânţi în bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497).
Tratatul de pace semnat la Hârlău (12 iulie 1499), de pe poziţii de egalitate între domnul Moldovei şi
regele polonez, stabilea „pacea veşnică” între cele două state şi presupunea emanciparea Moldovei
de sub suzeranitatea Poloniei.

În anul 1503, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse în tratatul ungaro-turc cu obligația
plății tributului. La 2 iulie 1504 s-a stins din viaţă Ştefan cel Mare, acesta lăsând în urmă o ţară liberă,
cu o economie prosperă şi cu linişte internă.

*După moartea lui Ştefan cel Mare, treptat, situaţia Ţărilor Române s-a înrăutăţit considerabil.
Imperiul Otoman se afla la apogeul puterii sale. Forţei copleşitoare a otomanilor, conduşi de sultanul
Soliman Magnificul (1520-1566), nu i-a rezistat nici Belgradul (ocupat de turci în 1521), nici regatul
maghiar, transformat, în cea mai mare parte a sa în paşalâc în anul 1541 (după ce în anul 1526 armata
maghiară suferise o gravă înfrângere în faţa turcilor în bătălia de la Mohacs; regele maghiar Ludovic
al II-lea a murit pe câmpul de luptă). După cucerirea Belgradului și zdrobirea puterii Ungariei la
Mohacs, Imperiul Otoman controla cursul Dunării de la Buda la Marea Neagră.
Succesele militare ale Imperiului Otoman din secolul al XVI-lea au determinat puterile
creștine să-l accepte ca partener în relațiile internaționale. În anul 1536, Franța a încheiat cu
Imperiul Otoman un tratat antihabsburgic, punând pe primul plan principiul rațiunii de stat.
Înrăutăţirea situaţiei Ţărilor Române s-a manifestat pe mai multe paliere:
 Ştirbirea autonomiei – Domnul era ales din familia domnitoare de către boieri (în ŢR şi M) şi de
către dietă (în Transilvania). Treptat, domnii au început să fie numiţi sau revocaţi de către sultan
 fără a se consulta ţara. Cu toate acestea, cele trei ţări române şi-au păstrat instituţiile şi o politică
intenă proprie.
 Creşterea dependenţei politice a însemnat integrarea treptată a politicii externe a Ţărilor Române
în cea otomană. Domnii români nu mai putea avea iniţiativă de politică externă.
 Pierderi teritoriale – Otomanii au sporit presiunea asupra Ţărilor Române prin anexarea unor
teritorii: Tighina a devenit raia sub numele de Bender (1538), Brăila a fost transformată în raia
(kaza) în 1540/1542, Giurgiu în 1546 (provinciile otomane aflate sub guvernarea unui paşă erau
denumite eylaturi sau vilaet). În plus, intervenția Habsburgilor în Transilvania, aflată sub
suzeranitate otomană, a nemulțumit Poarta, ca atare, în 1552 a fost creat pașalâcul Timișoarei.
 Creşterea obligaţiilor materiale – Tributul (numit şi haraci) a crescut ameţitor, ajungând la
155.000 galbeni pentru ŢR şi 65.000 pentru Moldova. În acelaşi timp, au fost introduse noi
obligaţii materiale: daruri oficiale pentru sultan şi dregătorii otomani (peşcheşuri), confirmările
de domnie (mucarerul mic o dată pe an şi mucarerul mare la trei ani), rușfeturile (darurile
neoficiale). La acestea s-a adăugat instituirea monopolului otoman asupra comerţului exterior al
ŢR şi Moldovei, care a adus mari pierderi economice acestor state.

Domnia lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546)

Fiu al lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş a fost un adevărat predecesor al lui Mihai Viteazul.
Astfel, a iniţiat o politică foarte activă în Transilvania, profitând de luptele pentru tronul Ungariei
(dintre Ioan Zapolya și Ferdinand de Habsburg), după moartea regelui Ludovic al II-lea la Mohacs.
În mai 1529, Petru Rareș a încheiat un acord cu Ioan Zapolya. Prin victoria de la Feldioara
(1529), împotriva lui Ferdinand de Habsburg, unul dintre pretendenţii la tronul Ungariei, Petru Rareş
a ajuns practic stăpânul ŢR şi Transilvaniei, unde stăpânea numeroaşe cetăţi şi oraşe: Bistriţa, Rodna,
Unguraşul, Ciceul şi Cetatea de Baltă. A dejucat acţiunea prin care turcii încercau să-şi impună
influenţa în Ţările Române prin intermediul aventurierului veneţian Aloisio Gritti şi a fiilor săi.
Spre deosebire de tatăl său, Petru Rareş era prea impulsiv. A deschis un nou conflict cu
Polonia, pentru teritoriul Pocuţiei şi a suferit o grea înfrângere la Obertyn în 1531.
Petru Rareș, printr-un tratat, s-a declarat, în 1535, vasalul lui Ferdinand de Habsburg şi a
aderat la o coaliţie împotriva otomanilor alcătuită din Imperiul Romano-German, Ungaria, Veneţia.
Acţiunile sale de politică externă au produs îngrijorarea lui Soliman Magnificul care, chemat de boierii
nemulţumiţi de politica sa internă autoritară, a invadat Moldova în 1538. Suceava a fost ocupată, iar
Petru Rareş s-a refugiat în Transilvania. În acel moment dramatic, probabil că Moldova putea fi
transformată în paşalâc, dar sultanul s-a mulţumit cu transformarea Tighinei în raia şi să mărească
obligaţiile materiale ale ţării. Domnia lui Petru Rareş s-a caracterizat printr-o înflorire culturală –
realizarea picturilor exterioare de la Humor, Moldoviţa, Arbore. În anul 1541, Petru Rareș și-a
recăpătat domnia în schimbul majorării tributului și acceptării unei garnizoane turcești în cetatea
Sucevei.
Între urmaşii lui Petru Rareş, cel care a reluat politica antiotomană a fost Ion Vodă cel Viteaz
(1572-1574). A fost numit de boieri „cel cumplit”, deoarece i-a eliminat fără milă pe membrii clasei
boiereşti care i-au pus la îndoială autoritatea.
Motivul ridicării sale împotriva otomanilor l-a constituit cererea acestora de a dubla
tributul. Iniţial, campania sa antiotomană a înregistrat un succes prin victoria de la Jilişte, arderea
Benderului, Brăilei şi Cetăţii Albe. A încercat, fără succes, să impună un domn aliat pe tronul Ţării
Româneşti. În bătălia de la Roşcani (10 iunie 1574), Ion Vodă a fost înfrânt datorită trădării boierimii
condusă de pârcălabul Ieremia Movilă. Prins de turci, a fost omorât în chinuri groaznice.
În anul 1508, domnul ȚR, Radu cel Mare a întemeiat prima tipografie a țării, la M. Dealu.
În Ţara Românească, la începutul sec. XVI s-a remarcat Neagoe Basarab (1512-1521). El a avut
bune relații cu celelalte țări românești, cu Ungaria, Polonia, Imperiul Romano-German, Veneția,
urmărind să ia parte la o cruciadă antiotomană. Renumele său de protector al ortodoxiei s-a
răspândit în toată lumea creştină. Astfel, în cadrul ceremoniei de sfinţire a Bisericii de la Curtea de
Argeş în 1517 au fost prezente mari personalităţi ale Orientului ortodox, în frunte cu patriarhul
ecumenic de la Constantinopol.
Radu de la Afumați (1522-1529) – scurta sa domnie s-a caracterizat prin mai multe lupte
antiotomane. Numai între 1522 și 1525 a dat 20 de lupte cu turcii conduși de pașa de Vidin, Mehmed.
În cele din urmă a acceptat plata tributului, dar a fost recunoscută autonomia țării. S-a aflat în bune
raporturi cu Ungaria, iar după bătălia de la Mohacs s-a implicat în sprijinirea unor pretendenți la tron.
În 1529 a căzut victimă unui complot al marii boierimi. A fost înmormântat la Argeș, ctitoria lui
Neagoe Basarab.

Mihai Viteazul (1593-1601)

Mihai Viteazul, mare ban al Olteniei, a ajuns domn prin aceleaşi metode ca şi predecesorii săi, şi anume
prin cumpărarea tronului, în schimbul unei mari sume de bani, împrumutate de la cămătarii şi bancherii de la
Constantinopol (înainte de a deveni domn, Mihai fusese dragoman al Porții).
Începutul domniei lui Mihai Viteazul a coincis cu relansarea de către papa Clement al VIII-lea a Ligii
Sfinte (sau Liga Creştină- inițiată de Habsburgi în 1590-1592), alianţă din care făceau parte Austria, Spania,
ducatele italiene Toscana, Mantua şi Ferrara și Parma. Polonia, după ce a depășit luptele pentru tron generate
de stingerea dinastiei Iagellonilor (1572), a redevenit o putere pontică. La Liga Sfântă au aderat şi principele
Transilvaniei, Sigismund Bathory şi domnul Moldovei, Aron Vodă. Deşi nu a fost vizat de solii papali în vederea
atragerii de partea taberei antiotomane, totuşi, Mihai Viteazul a aderat din proprie iniţiativă la Liga Sfântă,
după ce obţinuse acceptul Sfatului domnesc, din care un loc important îl ocupau fraţii Buzeşti. Mai apoi,
domnul Ţării Româneşti, cel al Moldovei şi principele Transilvaniei au încheiat o înţelegere de acţiune
împotriva turcilor (1594). Concomitent, răscoala antiotomană a izbucnit la Bucureşti şi Iaşi.
Mihai a iniţiat lupta antiotomană în 13 noiembrie 1594, prin uciderea creditorilor greci şi a garnizoanei
otomane de la Bucureşti. Imediat după acest episod, oastea lui Mihai a atacat cetăţile turceşti de la Dunăre
(Giurgiu, Hârşova, Silistra). Otomanii şi tătarii au atacat Ţara Românească, însă au fost înfrânţi la Putineiu,
Stăneşti şi Şerpăteşti în ianuarie 1595. În timp ce Mihai a atacat Brăila, Aron Vodă a asediat cetatea Tighina
(martie 1595). Apoi oastea lui Mihai a ajuns până în Balcani, unde bulgarii şi sârbii i s-au alăturat.
Răscoala românilor punea în primejdie principalul front otoman din Ungaria, precum şi aprovizionarea
capitalei Constantinopol; de aceea, riposta otomană era inevitabilă.
Pentru a putea avea succes în lupta împotriva Porţii, Mihai Viteazul avea nevoie de aliaţi. Din acest
motiv, la 20 mai 1595, o delegaţie de boieri din Ţara Românească (delegaţie condusă de mitropolitul Eftimie)
a încheiat cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, Tratatul de la Alba Iulia. Tratatul era dezavantajos
pentru Mihai, însă se obţinea sprijinul principelui Transilvaniei în confruntarea cu turcii. Mihai Viteazul a
devenit locţiitor al principelui Transilvaniei, iar Ţara Românească urma să fie guvernată de un sfat boieresc
format din 12 boieri. Biserica ortodoxă a Transilvaniei era pusă sub protecţia Mitropoliei Ţării Româneşti. Un
tratat asemănător a fost încheiat de către Aron Vodă al Moldovei (1591-1595), astfel că Sigismund devenea
suzeranul ţărilor române extracarpatice.
 În august 1595, 100.000 de turci, conduşi de marele vizir Sinan Paşa, au atacat Ţara Românească, cu
scopul transformării ei în paşalâc (provincie a Imperiului Otoman). Armata lui Mihai având 23.000 militari, i-a
învins pe turci în bătălia de la Călugăreni (13/23 august 1595), fapt confirmat de cronica silezianului Balthasar
Walter, dar şi de cronicarii turci. În mlaştinile Neajlovului au murit 7.000 de turci, iar steagul lor de luptă a fost
capturat. La Călugăreni românii au obţinut o victorie strategică, întrucât armata Ţării Româneşti a rămas
intactă, constituind o ameninţare constantă pentru turci. Totuşi, Mihai nu a putut opri înaintarea otomanilor
şi a fost nevoit să se retragă lângă Bran în aşteptarea sprijinului aliaţilor săi. Profitând de această situaţie, turcii
au cucerit Bucureştiul şi Târgovişte, introducând în aceste oraşe garnizoane turceşti şi transformând bisericile
în moschei.
În octombrie 1595, ajutat de trupe transilvănene şi moldoveneşti, Mihai a eliberat Ţara Românească,
învingându-i pe otomani la Giurgiu (20 octombrie 1595) şi alungându-i la sud de Dunăre. În primăvara lui 1596,
Mihai declanșează o campanie la sudul Dunării, ajungând până la Plevna și Sofia. Distrugerile din timpul
conflictului cu turcii și părasirea de către țărani a pământurilor, l-au determinat pe Mihai să introducă, în anul
1596, legarea de glie a țăranilor (șerbia).
Luptele cu otomanii au continuat până în anul 1597, când otomanii i-au trimis steag de domnie. În 20
iulie 1597, sultanul Mehmed al III-lea i-a recunoscut lui Mihai domnia pe viaţă şi reducerea la jumătate a
tributului. Practic, Mihai avea statut de egalitate cu principele Transilvaniei.
Dar pacea cu turcii nu era decât un răgaz înaintea unor noi confruntări. Din acest motiv, Mihai a strâns
legăturile cu împăratul Rudolf al II-lea, căruia îi solicita subsidii pentru întreţinerea unei armate de mercenari.
La 9 iunie 1598, Mihai a semnat Tratatul de la Mânăstirea Dealu cu împăratul Rudolf al II-lea. Era un tratat
prin care lui Mihai i se promitea ajutor în lupta antiotomană: domnul Ţării Româneşti primea bani pentru o
armată de 5000 de oameni. Împăratul recunoştea domnia ereditară în familia lui Mihai Viteazul, care la rândul
său recunoştea suzeranitatea lui Rudolf al II-lea. Prin dubla suzeranitate, otomană şi habsburgică, Mihai
Viteazul s-a emancipat de consecinţele tratatului cu Sigismund Bathory. După semnarea tratatului de la
Mânăstirea Dealu, luptele cu otomanii au reînceput, desfăşurându-se la sud de Dunăre, de unde au fost
colonizaţi în Ţara Românească circa 16.000 ţărani sârbi şi bulgari.
Lupta antiotomană a avut de suferit în 1599, când Sigismund Bathory a renunţat la tronul
Transilvaniei în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Bathory. Acesta din urmă era apropiat de Polonia şi un
partizan al păcii cu turcii. În Moldova, Ieremia Movilă, pus domn în 1595 de oștile polone conduse de marele
hatman Jan Zamoyski, acţiona pentru a-l impune pe tronul Ţării Româneşti pe fratele său, Simion. Atât Andrei
Bathory, cât şi Ieremia Movilă doreau pace cu turcii şi au acţionat pentru detronarea lui Mihai. În asemenea
condiţii, Mihai a solicitat, în iulie 1599, acceptul împăratului Rudolf al II-lea pentru o campanie în Transilvania.
După ce a primit acordul imperial, Mihai a iniţiat campania pentru cucerirea Transilvaniei.

Unirea din 1600

În 18/28 octombrie 1599, Mihai Viteazul l-a învins pe Andrei Bathory în bătălia de la Şelimbăr, lângă
Sibiu (după această bătălie, Andrei Bathory a fost decapitat de către secui), iar la 1 noiembrie 1599, Mihai a
intrat triumfal în Alba Iulia, unind practic Transilvania cu Ţara Românească. Dieta Transilvaniei l-a recunoscut
pe Mihai principe, otomanii i-au trimis steag de domnie, în timp ce Rudolf al II-lea îl considera doar guvernator
al Transilvaniei (sept. 1600)
În mai 1600, Mihai a pătruns în Moldova, reuşind să-l înfrângă pe Ieremia Movilă. Astfel, la 27 mai 1600
se putea intitula „domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi al Moldovei”.
În Transilvania, Mihai a luat măsuri în favoarea românilor, fapt ce i-a nemulţumit pe nobilii unguri. Printre
măsurile luate de Mihai menţionăm:
 Acordarea dreptului de păşunat iobagilor şi preoţilor români în hotarul necultivat al satelor maghiare şi
săseşti
 Scutirea de robotă pentru preoţii români
 Pedepse aspre împotriva celor care vor maltrata pe iobagi
 Întemeierea Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia
Nemulţumiţi de aceste măsuri, nobilii maghiari s-au revoltat în septembrie 1600, ajutaţi fiind de trupele
imperiale ale generalului Basta (Rudolf al II-lea dorea să anexeze Transilvania pentru sine). Mihai a fost învins
în bătălia de la Mirăslău (întra Mureș și dealuri) pe 18 septembrie 1600, pierzând astfel controlul asupra
Transilvaniei.
În octombrie 1600, cu ajutor polon, Ieremia Movilă a recucerit Moldova, iar Simion Movilă a fost
recunoscut de către turci domn al Ţării Româneşti. Astfel, Mihai a pierdut domnia.
În iarna 1600-1601, Mihai a fost la Praga, unde i-a cerut ajutor lui Rudolf al II-lea pentru a-şi recăpăta
domnia. Tabloul pictorului flamand Frans Francker cel Tânăr „Cresus arătându-şi comorile lui Solon” prezintă
o scenă de la curtea împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, unde Mihai Viteazul a fost primit cu mare fast.
În Transilvania, nobilimea maghiară s-a răsculat şi împotriva împăratului, proclamându-l din nou principe
pe Sigismund Bathory. Împăratul i-a oferit iar sprijin armat lui Mihai, astfel încât, pe 3/13 august 1601, Mihai
l-a învins pe Sigismund Bathory în bătălia de la Gurăslău (lângă Zalău) şi a redevenit stăpân al Transilvaniei. La
câteva zile, o solie munteană i-a oferit lui Mihai tronul Ţării Româneşti, recuperat în urma unei răscoale
condusă de fraţii Buzeşti împotriva lui Simion Movilă. Dar posibilitatea ca Mihai să-şi redobândească puterea
i-a speriat pe Habsburgi, iar la 9/19 august 1601, pe Câmpia Turzii, domnul român a fost asasinat de mercenarii
valoni, din ordinul generalului Basta.
În timpul lui Mihai Viteazul s-a realizat prima unire a celor trei ţări româneşti. Efectul pozitiv al luptei
antiotomane a lui Mihai pentru Ţările Române a fost salvarea de la falimentul economic la care le-ar fi dus
creşterea continuă a pretenţiilor financiare otomane. Din punct de vedere politic, Mihai a evitat transformarea
Ţării Româneşti în paşalâc (provincie turcească). Ţările Române şi-au menţinut autonomia faţă de Poartă şi în
secolul al XVII-lea.
Cea mai cunoscută imagine a lui Mihai Viteazul este reprezentată de gravura lui Aegidius Sadeler,
lucrată la Praga, după natură, în anul 1601. De la Nicolae Bălcescu avem lucrarea „Românii supt Mihai Voevod
Viteazul” (1847-1852). În Occident, victoriile sale au fost prezentate ca victorii ale creștinătății sub conducerea
lui Sigismund Bathory sau a lui Rudolf al II-lea.

Secolul al XVII-XVIII

În sec. XVII, spaţiul românesc a intrat în sfera de influenţă a patru mari puteri: Imperiul Habsburgic,
Polonia, Imperiul Otoman şi Rusia. Dacă Mihai Viteazul a îmbinat cu succes diplomaţia cu rezistenţa armată
antiotomană, domnii români din sec. XVII au reuşit să păstreze autonomia ţărilor române prin mijloace
diplomatice.
Imperiului Otoman i-au trebuit aproape 20 de ani ca să readucă din nou sub ascultarea sa ţările
române. Înfrângerile suferite de turci în faţa armatei lui Mihai Viteazul au obligat Poarta să-şi diversifice şi
rafineze mijloacele de influenţă asupra spaţiului românesc. Turcii s-au folosit de familiile boiereşti greceşti care
şi-au cumpărat pământ în ţările române şi au ajuns chiar în Sfatul Domnesc după anul 1620. Domnii autoritari
Matei Basarab în Ţara Românească (1632-1654) şi Vasile Lupu în Moldova (1634-1653) au pus capăt
dominaţiei boierilor greci în ţările române, dar au trebuit să accepte majorarea tributului către Imperiul
Otoman. În acelaşi timp, Transilvania s-a remarcat în politica europeană prin participarea la Războiul de 30 de
ani (1618-1648) în timpul principilor Gabriel Bethlen (1613-1629) şi Gheorghe RaKoczi I (1630-1648). Acelaşi
Gheorghe Rakoczi I a semnat un tratat de alianţă cu regele Franţei, Ludovic XIV, în anul 1645, în cadrul
războiului de 30 de ani și a participat chiar la Pacea din Westphalia (1648).
În secolul al XVII-lea, acţiunile lui Mihai au fost luate uneori drept model de către domnii din Muntenia
Radu Şerban (1602-1610) şi Mihnea al III-lea(1658-1659) sau principii Transilvaniei care au încercat apropieri
între Ţările Române, în vederea unei posibile lupte antiotomane. Principii transilvani au fost cei care au preluat
cel mai clar ideea unui regat al Daciei, aşa cum a fost proiectul lui Gabriel Bethlen de a uni Transilvania,
Moldova şi Ţara Românească într-un regat de confesiune protestantă, pentru care a cerut sprijinul
patriarhului de la Constantinopol. Despre „planul dacic” al principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen se vorbea
şi într-o scrisoare din anul 1627 a ambasadorului englez la Constantinopol, Thomas Roe.
Fiind singurii care puteau fixa politica externă pentru statele lor, Matei Basarab şi Vasile Lupu au
încheiat tratate de alianţă cu Transilvania (1638), menţinând astfel autonomia Moldovei şi a Ţării Româneşti
faţă de Imperiul Otoman. În urma unui proiect de cruciadă iniţiat în secolul al XVII-lea de regele Poloniei,
domnului Matei Basarab i se rezerva titlul de „general al întregului Răsărit”. Creşterea puterii Habsburgilor
şi încercările lor de a se amesteca în Ţările Române au determinat Transilvania să încheie o alianţă cu Franţa,
prin Tratatul de la Făgăraş (1677), dar acesta nu a împiedicat pătrunderea armatelor imperiale în principat
(1687).
Problema orientală – Decăderea Imperiului Otoman, vizibilă prin înfrângerile repetate în faţa Austriei
şi Rusiei la sfârşitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII, a declanşat criza (problema) orientală, criză care a pus în
evidenţă competiţia dintre marile puteri europene pentru moştenirea Imperiului Otoman.
Numai contradicţiile dintre Austria, Rusia, Anglia şi Franţa au împiedicat dispariţia statului otoman,
considerat „omul bolnav al Europei”.
În 1683, turcii, trădaţi de domnii români, au fost înfrânţi de către creştini la Viena şi au pierdut Ungaria
şi Transilvania în favoarea Imperiului Habsburgic. În anul 1687, trupele austriece au pătruns în Transilvania. În
1697, turcii sunt înfrânți în bătălia de la Zenta, iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz, Transilvania trecea
sub dominația oficială a Habsburgilor. Profitând de acest eşec al turcilor, domnii români au încercat să se
apropie de Habsburgi sau de ruşi. Astfel, domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino (1678-1688) a iniţiat
legături diplomatice secrete cu Imperiul Habsburgic şi cu Rusia, întreţinând în acelaşi timp şi relaţii bune cu
Imperiul Otoman. În anul 1688, Şerban Cantacuzino a încheiat, prin intermediul trimisului său, arhimandritul
Ioan, un tratat cu ţarii ruşi Ioan şi Petru, pentru o viitoare acţiune militară antiotomană, care nu a mai avut
loc. Tot Şerban Cantacuzino a trimis în 1688 o delegaţie la Viena pentru a încheia o alianţă cu Habsburgii.
Tratatul cu Habsburgii a fost semnat în 1689, dar de către noul domn al Ţării Româneşti, Constantin
Brâncoveanu (1688-1714). Încheind un tratat cu Imperiul Habsburgic, Domnul Ţării Româneşti a demonstrat
individualitatea statului său faţă de turci. Pentru a nu stârni suspiciunea Porţii, Brâncoveanu a sporit sumele
de bani plătite otomanilor. În plus, Brâncoveanu şi-a creat un adevărat cabinet diplomatic, cu oameni pricepuţi
în negocieri şi a stabilit legături cu Franţa, Veneţia, Statul Papal, Rusia şi Polonia. După victoria de la Zenta
(1697) contra turcilor, presiunea austriecilor a sporit, astfel că domnul Ţării Româneşti a căutat o
contrapondere în Rusia şi Polonia. Pentru a nu depinde prea mult de Habsburgi, Brâncoveanu şi-a întărit
legăturile cu Rusia în anul 1698, pe care o vedea ca pe un aliat împotriva turcilor.
Deşi recunoscut domnitor pe viaţă de către otomani, după încheierea păcii de la Karlowitz, Constantin
Brâncoveanu a continuat să se implice, în secret, în negocieri antiotomane, obţinând în anul 1701 protecţia
împăratului Leopold I de Habsburg. În anul 1703, aplicând politica pungilor de galbeni catre sultan,
Brâncoveanu primește reconfirmarea domniei.
În războiul ruso-turc din 1710-1711, Brâncoveanu a adoptat expectativa, neintervenind. Dar un grup
de boieri, conduşi de Toma Cantacuzino a trecut de partea ruşilor, fapt ce i-a dat de înţeles sultanului că şi
domnul Ţării Româneşti l-a trădat. Din acest motiv, la 15 august 1714, C-tin Brâncoveanu a fost executat la
Constantinopol împreună cu cei patru fii ai săi. În anul 1716, turcii au introdus în Ţara Românească regimul
fanariot, încercând astfel să evite situaţiile în care domnii români ar fi trecut de partea cauzei creştine.
Domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir (1710-1711) a avut o domnie puternică, reuşind să se impună în
faţa tendinţelor marilor boieri de a-l controla. S-a bazat pe mica boierime şi pe orăşeni, cărora le-a acordat o
serie de privilegii. În politica externă s-a orientat spre Rusia, mare putere pe care o vedea ca o contrapondere
în faţa turcilor. La 2 aprilie 1711 a încheiat cu ţarul Petru I cel Mare al Rusiei tratatul antiotoman de la Luţk.
Prin acest tratat, se prevedea autonomia Moldovei, autoritatea absolută a domnului în faţa boierilor. Rusia
garanta integritatea teritorială a Moldovei în faţa pretenţiilor turceşti, în schimb Dimitrie Cantemir se angaja
să lupte alături de ruşi împotriva turcilor. După aceea, ţarul a plecat din Iaşi în fruntea unei armate de 38.000
de ruşi şi 6.000 de moldoveni, în întâmpinarea turcilor care trecuseră Dunărea pe la Obluciţa. Raportul de forţe
era în favoarea turcilor. Bătălia s-a dat la Stănileşti, pe malul Prutului. Aici tabăra rusească a fost înconjurată
de oştile otomane comandate de marele vizir Mehmed Paşa. Prin pacea de la Vadul Huşilor ( 23 iulie 1711), i
se permitea ţarului să se retragă din Moldova cu toată oastea şi cu armele. În schimb cetatea Hotinului era
transformată în raia, iar ruşii cedau turcilor Azovul. Dimitrie Cantemir a fost lăsat să plece în Rusia, unde a
trăit până la sfârşitul vieţii. Avântul Rusiei spre sud-estul Europei era stopat, aceasta acceptând să cedeze
cetatea Azov.
Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir au avut domnii puternice şi în politica internă. Au realizat
reforme fiscale prin care au redus obligaţiile micii boierimi în defavoarea boierimii mari. Astfel, cei doi domni
şi-au întărit propria putere în stat, reducând influenţa marilor boieri. Având domnii puternice în interior,
Brâncoveanu şi Cantemir şi-au putut permite să promoveze o politică proprie faţă de interesele turcilor.
La începutul sec. XVIII, turcii nu mai aveau încredere în domnii români, motiv pentru care au impus în
Moldova (1711) şi în Ţara Românească (1716) domniile fanariote. Domnii fanarioţi erau de fapt greci din
cartierul Fanar al Constantinopolului. În acest fel, instituţia domniei nu a pierdut doar caracterul românesc, ci
şi autoritatea ei, deoarece domnul fanariot era considerat un înalt funcţionar al Porţii. Boierii nemulţumiţi de
domn puteau să se plângă turcilor, iar turcii puteau numi alt domn. Astfel, în secolul XVIII, domnii şi-au pierdut
din autoritate în favoarea boierilor. Primul domn fanariot, an cazul ambelor principate, a fost Nicolae
Mavrocordat.
Chiar dacă domnii fanarioţi erau numiţi direct de către sultan, Ţările Române au continuat să fie
considerate ca având un statut internaţional distinct faţă de Imperiul otoman. La Constantinopol continuau să
activeze capuchehăi (reprezentant diplomatic al domnului la Poartă), iar otomanii au recunoscut statutul
deosebit al Principatelor Române. De asemenea, în Ţara Românească şi în Moldova au fost deschise primele
agenţii şi consulate ale Rusiei, Austriei, Prusiei, Franţei şi Marii Britanii la cumpăna sec. XVIII /XIX.
Încă din anul 1752, ambasadorii Franţei îi considerau pe domnitorii Principatelor Române ca suverani,
cu titlul de alteţă. Însă, spre deosebire de secolele anterioare, drepturile Principatelor au fost restrânse în
relaţiile cu alte state, ele pierzând dreptul de a trimite reprezentanţi în alte capitale.
Încălcarea autonomiei Principatelor de către otomani s-a manifestat şi prin cedarea de către aceştia a
unor teritorii româneşti, prin tratatele de pace încheiate în urma războaielor ruso-austro-turce: Banatul şi
Oltenia au fost cedate Habsburgilor prin Tratatul de pace de la Passarowitz din 1718 (Oltenia a revenit Ţării
Româneşti în 1739 prin Pacea de la Belgrad); Bucovina a fost cedată Habsburgilor în 1775 prin Convenţia de
la Constantinopol; Basarabia a fost cedată ruşilor prin Tratatul de pace de la Bucureşti din 1812.
Unii domni fanarioți au luat atitudine față de aceste cedări teritoriale. Domnul Moldovei, Grigore Ghica
al III-lea, a protestat față de cedarea Bucovinei, fiind ucis de turci în 1777. Unii domni fanarioți au inițiat legături
secrete cu reprezentanții altor state. În Moldova, Alexandru Mavrocordat (1782-1785) a acordat un privilegiu
comercial negustorilor din Imperiul Habsburgic în 1784. Alexandru Ipsilanti a negociat o convenție comercială
cu Habsburgii în 1787. În iulie 1794, domnul Țării Românești, Alexandru Moruzzi îl primește pe ambasadorul
englez la Curtea Nouă din București.
 Cap. IV. Constituţiile României
Constituţia reprezintă legea fundamentală a unui stat. Pe plan universal, prima constituţie
modernă a fost cea a Statelor Unite ale Americii, adoptată în anul 1787.
Necesitatea unei constituţii ca fundament al organizării instituţional-politice, s-a conturat în
societatea românească în condiţiile procesului de modernizare a întregii vieţi social-economice,
politice şi culturale de la cumpăna sec. XVIII-XIX, în contextul pătrunderii şi difuzării ideilor Revoluţiei
Franceze, afirma în 1938 N. Iorga, care desemna ideea de constituţie ca „cea dintâi necesitate în
statele româneşti”.
Un prim proiect de constituţie, Constituţia cărvunarilor, elaborat la Iaşi, în 1822, indica
tendinţa introducerii sistemului modern de guvernare, prin afirmarea indirectă a necesităţii
separaţiei puterilor în stat. Proiectele boierimii române din anii 1827-1828, vizând îmbunătăţirea
organizării instituţional politice a ţării, s-au finalizat în 1831, prin introducerea în ŢR a Regulamentului
Organic.
În România, prima constituţie a intrat în vigoare la 1 iulie 1866. Ea venea după alte acte cu
caracter constituţional, care au stat la baza organizării Principatelor Române:
- Cererile norodului românesc (1821)
- Constituţia cărvunarilor din 1822, redactată de Ionică Tăutu
- Osăbitul act de numire a suveranului românilor (1838, redactat de Ion Câmpineanu)
- Proclamaţia de la Islaz (iunie 1848)
- Regulamentele Organice adoptate în 1831 în Ţara Românească şi 1832 în Moldova (redactate de
două comisii coordonate de consulul rus Minciacki)
- Convenţia de la Paris (impusă de Marile Puteri Garante în august 1858)
- Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (adoptat în urma unui plebiscit în mai 1864)
Evoluţia constituţională a României, de la Unirea Principatelor din 1859 până la revoluţia
din 1989, a cunoscut patru etape de evoluţie:
1. O etapă de aşezare a instituţiilor constituţionale (24 ian. 1859-1 iulie 1866)
2. O etapă de continuitate a instituţiilor constituţionale (1 iulie 1866-20 februarie 1938)
3. O etapă de instabilitate constituţională (20 feb. 1938-30 dec. 1947)
4. Etapa dictaturii comuniste (30 dec. 1947-dec. 1989)
Regulamentele Organice – În anul 1828, Principatele Dunărene au intrat sub ocupaţia militară rusă
până în 1834. Aşa cum s-a stabilit prin Tratatul de la Adrianopol (1829), în Principate urmau să fie
introduse regulamente privind organizarea internă. Textul lor a fost dezbătut la Petersburg, supus
aprobării Adunărilor Obşteşti de la Bucureşti şi Iaşi şi ratificat de Poartă. Aceste prime acte
constituţionale au pus bazele parlamentarismului în Principate şi au prevăzut necesitatea unirii. Au
fost primele legiuiri care au instituit adunări rezultate pe bază de vot (sufragiu), care prin activitatea
lor însemnau o limitare a puterii domnului. Cuprindeau reguli de organizare a puterilor statului,
norme de drept administrativ, financiar, civil, deoarece urmăreau să pună capăt abuzurilor.
Revoluționarii de la 1848 au acționat pentru înlocuirea regulamentelor deoarece apreciau că aveau
prevederi care mențineau privilegiile boierimii și încălcau autonomia Principatelor. Au fost în vigoare
până în 1858.
Proclamația de la Islaz (9 iunie 1848) propunea: art.1 independența administrativă și legislativă
(autonomie), art.2-egalitatea drepturilor politice, art.4-adunare generală compusă din reprezentanții
tuturor stărilor, art.5-domn responsabil ales pe 5 ani și din toate straturile societății, art.8-libertatea
absolută a tiparului, art.11-garda națională.
Convenţia de la Paris – Statutul Principatelor a fost adus din nou în discuţia Marilor Puteri garante
care în 1858 au elaborat Convenţiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale M
şi ŢR şi au pus la baza organizării Principatelor principiul separaţiei puterilor în stat, concretizat pentru
prima oară în Regulamentele Organice. În plus se prevedea votul cenzitar, Adunarea electivă urmând
să fie aleasă în fiecare Principat pe o durată de 7 ani care adopta legile, alegea domnitorul, dar nu
avea inițiativă legislativă. Principatele erau organizate sub forma unei uniuni sub numele de
Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. Singurele puteri constituite comune erau puterea
Domnului, impus de Adunările Elective, Comisia Centrală şi Înalta Curte de Casaţie , cu sediul la
Focşani. Se desființau rangurile boierești. Convenția acorda drepturi și libertăți: egalitatea
moldovenilor cu munterii de rit creștin, libertatea individuală, garantarea proprietății. Prevederile
electorale erau restrictive. Dreptul de vot era censitar, cetățenii erau împărțiți în alegători direcți și
indirecți. Se stabilea necesitatea reglementării raporturilor dintre proprietari și țărani.
Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris – în anul 1864, a izbucnit un conflict între puterea
executivă –domn şi guvern, pe de o parte şi puterea legislativă pe de altă parte. După lovitura de stat
din 2 mai 1864, Cuza a organizat un plebiscit în zilele de 10/22 mai 1864 şi 14/26 mai 1864 prin care
este aprobat un nou act constituţional şi o nouă lege electorală. Noul act constituţional, introdus cu
acordul Porţii şi Puterilor Garante, a menţinut principiul separaţiei puterilor în stat, dar a prevzut
modificări esenţiale în organizarea legislativului. Cuza a introdus al doilea Corp legislativ, Senatul,
numit şi Corp Ponderator, punându-se bazele sistemului bicameral. Senatul era camera superioară,
formată din membri de drept și membri numiți de domn. Domnul avea atribuții extinse: era singurul
care avea inițiativă legislativă, avea drept de veto. Puterea legislativă era formată din Adunarea
electivă care se alegea prin vot censitar, iar președintele acesteia era numit de domn, și Senat.
Proiectele de legi erau elaborate de Consiliul de Stat ai cărui membri erau numiți de domn.
Constituţia de la 1866

Detronarea lui Cuza crea problem serioase Principatelor. S-a constituit o Locotenență domnească
formată din reprezentanți ai ȚR, M și armatei (Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și Nicolae Haralambie)
și un guvern provizoriu condus de Ion Ghica. În anul 1866 au avut loc două evenimente semnificative
pentru dezvoltarea şi evoluţia politică a României moderne: înscăunarea unui prinţ străin (care fusese
propusă de Adunările Ad-Hoc încă din 1857) în persoana principelui Carol de Hohenzollern
Sigmaringen la 10 mai 1866 şi adoptarea primei Constituţii interne româneşti de către Adunarea
Constituantă. Domnul Carol I a sancţionat şi promulgat această primă lege fundamentală a României
pe 30 iunie 1866.
Prima constituţie internă românească a intrat în vigoare la 1 iulie 1866 prin publicarea sa în
Monitorul Oficial. Avea ca model constituţia Belgiei din 1831. Cuprindea 8 tituluri şi 133 de articole.
Proiectul de Constituţie a fost elaborat de Consiliul de Stat şi apoi a fost discutat de Adunarea
Constituantă. Pericolele externe au determinat compromisul dintre liberali și conservatori. Elaborată
de un Parlament preponderant conservator, C 1866 avea mai degrabă un caracter liberal. Dezbaterile
au fost aprinse pe problem precum: componența Senatului pe care moșierii o doreau moșierească,
puterile domnului etc.
 Constituţia de la 1866 reprezenta de fapt un act de independenţă pentru că nu erau menţionate
raporturile statului român cu Imperiul Otoman sau cu Puterile Garante, deşi în anul 1866 România se
afla sub suzeranitatea Porţii şi garanţia colectivă a marilor puteri. Astfel, în art. 1 se preciza:
„Principatele Unite Române constituie un stat indivizibil sub numele de România.”, iar în art. 2
„Teritoriul României” era declarat „inalienabil” (graniţele nu puteau fi schimbate decât printr-o lege
– art.123). Teritoriul României era împărţit în judeţe, plase şi comune.
 Ca formă de guvernământ, România era o „monarhie constituţională ereditară în familia
principelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen pe linie masculină. Urmaşii vor fi crescuţi în religia
ortodoxă” (art. 82). Moştenirea tronului în România se baza pe principiul primogeniturii.
 Constituţia de la 1866 afirma principiul suveranităţii poporului. Conform art. 31, „toate puterile
statului emană de la naţiune, care o poate exercita prin delegaţiune.”
 Principiul guvernării reprezentative (art. 38)
 Principiul separaţiei puterilor în stat afirmat în articolele 32, 35 și 36 funcţiona astfel:
a. Puterea legislativă era exercitată în mod colectiv de către domn şi Reprezentaţiunea
Naţională (formată din 2 camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor). Pentru a intra în
vigoare, orice lege trebuia aprobată de cele trei instituţii.
Domnul:
- Numea şi revoca miniştrii; Domnul îl desemna pe primul-ministru, care îşi alegea apoi cabinetul,
pe care îl supunea aprobării principelui.
- Putea oferi amnistie politică
- Numea şi confirma în toate funcţiile publice
- Avea dreptul de a bate monedă
- Era comandantul suprem al armatei şi oferea decoraţii şi grade militare
- Controla politica externă, având dreptul de a declara război şi de a încheia pace
- Încheia convenții cu alte state după ce obținea acordul Parlamentului
- În materie legislativă, domnul avea dreptul de a sancţiona şi a promulga legile.
- Avea drept de veto (putea respinge un proiect de lege); totuţi, dreptul de veto nu era absolut
întrucât domnul trebuia să ţină seama de părerea deputaţilor şi senatorilor şi nu putea respinge
definitiv un proiect de lege.
- Avea dreptul de a convoca/amâna/dizolva Parlamentul (în cazul dizolvării, domnul trebuia să
organizeze alegeri în termen de o lună).
- Actele emise de domn trebuiau contrasemnate de un ministru (art. 93-95). În acest fel, persoana
domnului era inviolabilă (nu putea fi trasă la răspundere pentru deciziile luate)
Parlamentul:
- putea acorda sau retrage încrederea Guvernului
- avea drept de iniţiativă şi sancţiune legislativă
- avea drept de interpelare a întregului guvern sau a unui singur ministru
- Adunarea Deputaţilor avea dreptul exclusiv de a vota bugetul pe anul următor
-Senatorii şi deputaţii puteau cere desfăşurarea unor anchete asupra activităţii ministeriale.
b. Puterea executivă aparţinea Domnului şi Guvernului; Guvernul avea ca principale atribuţii
elaborarea proiectelor de legi, care erau transmise spre discuţie în Parlament şi
gestionarea treburilor curente. Domnul îl desemna pe primul ministru, care alegea
cabinetul, pe care îl supunea probării domnului. Guvernul elabora proiecte de legi pe care
 le trimite Parlamentului și gestiona treburile curente. Miniștrii contrasemnau actele
Domnului și își asumau răspunderea ministerială (art. 93-95)
c. Puterea judecătorească aparţinea curţilor şi tribunalelor. Hotărârile judecătoreşti se
pronunţau în virtutea legii şi se executau în numele domnului (art. 36). Hotărârile
judecătoreşti se pronunţau în numele domului, singurul în măsură să anunţe graţierile,
mai puţin în cazul miniştrilor condamnaţi, pe care nici el nu-i putea absolvi de vină. Se
constituia juriul (curțile de jurați) pentru crime, delicte politice și de presă. Judecătorii
erau inamovibili.
 Principiul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (titlul II)
În Constituţia de la 1866 erau afirmate libertatea conştiinţei, libertatea învăţământului, libertatea
presei, libertatea de întrunire, de asociere, inviolabilitatea domiciliului etc. Totuşi, conform art. 7,
cetăţenia română se acorda, la cerere, doar creştinilor, fiind practic excluşi evreii şi turcii. În art. 10
era afirmată egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii. În art. 19, proprietatea era declarată sacră şi
inviolabilă.
Cetăţenilor români le era impusă o singură interdicţie: aceea de a nu intra în slujba unui guvern
străin. (art. 30). În caz contrar, statul român putea retrage cetăţenia română. Se prevedea dreptul la
educaţie, învăţământul primar fiind obligatoriu şi gratuit.
 Principiul votului cenzitar (pe bază de avere)
Pentru Adunarea Deputaţilor, alegătorii erau împărţiţi în patru colegii electorale, astfel:
-în primele două colegii votau proprietarii funciari
-în colegiul al treilea votau burghezii, ofiţerii, avocaţii, medicii şi profesorii
-în colegiul al patrulea votau ţăranii (Așadar, din colegiul IV făceau parte toți cei care plătesc o
dare cât de mică)
Dacă alegătorii din primele trei colegii votau în mod direct, ţăranii votau indirect, prin delegaţi.
Pentru Senat, alegătorii erau împărţiţi în două colegii. Censul pentru alegerea în Senat fiind foarte
ridicat (un venit anual între 300 și 800 galbeni) a făcut ca această Cameră să fie dominată de moşieri.
Ţărănimea care reprezenta 80% din populaţie, nu avea drept de vot direct, iar femeile erau lipsite de
acest drept. Erau scutiți de plata censului cei cu profesiuni liberale, ofițerii în retragere, profesorii,
pensionarii statului.
Constituţia de la 1866 a fost percepută ca o manifestare de facto a independenţei României şi a
creat cadrul legislativ necesar funcţionării instituţiilor interne ale statului.
Constituţia de la 1866 a suferit mai multe modificări în timp:
- În octombrie 1879 a fost modificat art. 7, astfel încât cetăţenia română să poată fi acordată şi
pentru locuitorii de alte confesiuni. Astfel se răspundea cerinţei pe care Marile Puteri au impus-o
României prin Tratatul de Pace de la Berlin din 1 iulie 1878. În consecinţă, în anul 1880, trei mari
puteri (Anglia, Franța și Germania) au recunoscut independenţa României.
- În iunie 1884, a fost introdus în Constituţie articolul ce confirma transformarea României în regat
(La 14 martie 1881, Parlamentul votase legea transformării României în Regat). În plus, a fost
prevăzută şi modificarea sistemului electoral prin reducerea numărului de colegii pentru
Adunarea Deputaţilor de la 4 la 3. În acest fel, era extins dreptul de vot pentru cei care absolviseră
şcoala primară. (Liberalul radical C. A. Rosetti se pronunţase chiar pentru crearea unui singur
colegiu electoral).
- În iunie 1917, s-au adus modificări art. 57 şi 67 în sensul introducerii votului universal şi adoptării
unei reforme agrare. Prin decretul-lege nr. 291 din 16 noiembrie 1918, s-a impus votul universal
pentru bărbații majori.

Constituţia de la 1923

Anul 1918 a însemnat realizarea statului naţional unitar român, prin unirea Basarabiei, Bucovinei
şi Transilvaniei cu Regatul României. Prin tratatele de pace de la Paris din 1919-1920, România primea
recunoaşterea internaţională a Marii Uniri, dar trebuia să reglementeze statutul minorităţilor
naţionale aflate pe teritoriul său. În plus, în anul 1921 a fost pusă în aplicare reforma agrară, prin care
1,4 milioane de ţărani au fost împroprietăriţi cu 6 milioane de hectare. Pentru a confirma această
situaţie şi pentru a realiza o integrare instituţională reală a noilor provincii, era necesară adoptarea
unei noi constituţii. Actul fundamental trebuia să fie în acord cu noile condiții economice, politice,
sociale și etnice. Problema minorităților devenise mai complexă: apăruseră confesiuni importante
numeric (greco-catolici, protestanți, catolici). Prin tratatele de pace, România își luase mai multe
angajamente. S-a desființat sistemul rotativei guvernamentale.
În ianuarie 1923, regele Ferdinand a dizolvat Parlamentul şi s-au organizat alegeri pentru
Adunarea Naţională Constituantă. Alegerile au fost câştigate de Partidul Naţional Liberal, avându-l în
frunte pe Ion I. C. Brătianu. Deoarece procedura nu era legală, partidele din opoziţie au criticat iniţial
proiectul noii constituţii, pentru ca mai apoi să guverneze pe baza lui. Constituţia a fost votată în
Cameră la 26 martie 1923, iar în Senat la 27 martie 1923. La 28 martie 1923, regele Ferdinand a
promulgat printr-un decret regal, noua Constituţie, iar la 29 martie 1923 aceasta a fost publicată în
Monitorul Oficial nr. 282.
Constituţia de la 1923:
- a păstrat 76 de articole din Constituţia de la 1866
- Avea 8 titluri şi 138 de articole
- era tot o Constituţie de factură liberală
 Constituţia de la 1923 sublinia caracterul unitar şi naţional al statului. Astfel, în art. 1 se prevedea
că „Regatul României este un stat naţional, unitar şi indivizibil”, cu teritoriul inalienabil. Așadar,
se insista pe caracterul national și unitar al statului.
 Forma de guvernare era monarhia constituţională. (art.87)
 Se afirma principiul suveranităţii poporului în art. 33. Spre deosebire de Constituţia de la 1866,
în Constituţia de la 1923 Parlamentul, ales pe baza votului universal, avea rolul principal. Potrivit
art. 42, „Membrii Adunărilor reprezintă naţiunea.”
 Principiul separaţiei puterilor în stat
a. Puterea executivă era exercitată de către Rege, prin intermediul Guvernului format din
ministri. Ministrii aveau o triplă răspundere: politică faţă de Parlament, penală faţă de Inalta
Curte de Casatie si Justitie si civilă faţă de orice parte vatamată. Conform art. 87, persoana
Regelui era inviolabilă.
Dacă prerogativele regelui rămâneau aceleaşi ca cele din Constitutia de la 1866, în realitate puterea
regelui era diminuată în favoarea Parlamentului ales prin vot universal.
 b. Puterea legislativă era exercitată colectiv de către Rege şi Parlament. În Senat erau membri
aleși, membrii desemnați de Consiliile locale, camera profesionale (comerț, agricultură,
industrie), de universitate și de membri de drept.
Parlamentarii aveau drept de anchetă a miniştrilor, pe care îi puteau interpela. Deputaţii şi senatorii
trimiteau petiţiile cetăţenilor şi puteau cere urmărirea miniştrilor şi trimiterea lor înaintea Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
c. Puterea judecătorească era exercitată de organele de judecată. Instanţa supremă era Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. O noutate era înfiinţarea Consiliului Legislativ (art. 76) care se
ocupa cu controlul preventiv al constituţionalităţii legilor. Se înfiinţa Contenciosul
Administrativ care trebuia să verifice legalitatea actelor Guvernului. Prin Constituţia de la
1923, toţi judecătorii avea drept de inamovibilitate, nefiind traşi la răspundere pentru
sentinţele date (art. 104).
 Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti – În Constituţia de la 1923 era menţionată egalitatea în
drepturi a tututror cetăţenilor în faţa legii.
- Dreptul la proprietate era garantat de stat, proprietatea având o funcţie socială. Se puteau face
exproprieri în caz de utilitate publică (art. 17).
- Bogăţiile subsolului erau în proprietatea statului (art.19).
- Căile de comunicație, căile navigabile, spațiul atmosferic sunt incluse în domeniul public (art.20)
- Erau prevăzute pentru prima dată asigurările sociale pentru muncitori în caz de accidente la locul
de muncă (art.21)
- Erau reconfirmate libertatea presei, a muncii, a educaţiei, a conştiinţei, a întrunirilor etc.
- Drepturile cetățenești erau definite în funcție de tendințele internaționale, fiind acordate fără
deosebire de origine etnică, limbă și religie (art 5,7,10,26,27). Se precizează egalitatea între sexe,
fără acordarea dreptului de vot femeilor. Art.6 prevedea că printr-o lege specială votată de o
majoritate de 2/3 se va reglementa dreptul de vot al acestora.
- Biserica ortodoxă era biserica dominantă, dar se acorda un statut aparte Bisericii Greco-catolice
(art.22).
 Principiul votului universal – Conform Constituţiei de la 1923, aveau drept de vot toţi bărbaţii
majori peste 21 de ani, cu excepţia magistraţilor şi a militarilor de carieră. Erau eligibili pentru
Adunarea Deputaţilor cetăţenii români peste 25 de ani, cu domiciliul în România (art.66). Pentru
Senat eligibilitatea era valabilă pentru cetăţenii români de peste 40 de ani (art. 75).
Întrucât dreptul de vot pentru Adunarea Deputaților îl aveau cetățenii de peste 21 de ani,
România era printre statele europene avansate. Ea se asemăna cu Franța, Anglia, Suedia,
Grecia, Polonia și era înaintea altor țări care aveau un prag de vârstă mai ridicat: Olanda-23 ani,
Austria-24 ani, Belgia și Norvegia-25 de ani, Danemarca-30.
Constituţia de la 1923 a fost un act cu profund caracter democratic, necesar pentru a confirma
Marea Unire din 1918, dar şi introducerea votului universal. Constituţia de la 1923 a contribuit la
perfecţionarea sistemului de control al respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi al
regimului politic în stat. Contestată în perioada adoptării de către Partidul Național Român și
Partidul Țărănesc, C 1923 a fost, după adoptare, aplicată de toți factorii politici.
La 27 martie 1926 a fost adoptată legea electorală care introducea principiul „primei
electorale”. Partidul politic care câştiga 40% din voturi, beneficia de prima electorală, adică de 50%
din locuri în Parlament, iar restul de 50% se împărţeau proporţional între toate partidele politice,
inclusiv cel câştigător. Se introducea pragul electoral (2%), încălcând astfel principiul dreptului de vot
egal.

Constituţia de la 1938

În decembrie 1937 au avut loc alegeri parlamentare în urma cărora nici un partid politic nu a
obţinut 40% din voturi. În acest context, regele Carol al II-lea obţinea o largă posibilitate de manevră
pentru sporirea propriei puteri. Astfel, la 28 decembrie 1937, Regele l-a desemnat ca prim-ministru
pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional Creştin, partid de mâna a doua, ce se clasase pe
locul al patrulea la alegeri. Aducând la conducere un partid slab, Carol al II-lea a urmărit să câştige
timp pentru a instaura un regim de autoritate personală.
În noaptea de 10/11 februarie 1938, Regele Carol al II-lea a format un „guvern consultativ”,
condus de patriarhul Miron Cristea. Pe 11 februarie, Regele a impus starea de urgență și cenzura. La
20 februarie 1938, Regele a prezentat poporului, printr-o „proclamaţie”, o nouă Constituţie. Prin
referendum-ul din 24 februarie 1938, Constituţia a primit acceptul poporului. În acel referendum,
votul s-a făcut prin declarație verbală care era consemnată pe liste separate pentru cei cu da și pentru
cei cu nu.
Noua Constituţie a intrat în vigoare la 27 februarie 1938, prin promulgarea sa de către Rege
prin decretul regal nr. 1045 din 27 feb. 1938.. Textul noii Constituţii a fost elaborat de reputatul jurist
Istrate Micescu. Prin această nouă lege fundamentală se confirma de fapt regimul de autoritate
personală a regelui Carol al II-lea. C 1938 se întemeia pe doctrina corporatismului și critica regimului
bazat pe partide.
Prevederi:
 Teritoriul României avea aceeaşi situaţie ca în Constituţia de la 1923
 Forma de guvernământ era monarhia autoritară. Astfel, potrivit art. 30, „Regele este Capul
Statului.”
 Principiul suveranităţii poporului era specificat doar formal în art. 29, întrucât puterea reală era
în mâinile Regelui.
 Principiul separaţiei puterilor în stat era exprimat doar formal, de fapt fiind desfiinţat.
 Astfel, puterea legislativă aparţinea Regelui prin Reprezentaţiunea Naţională.
Regele:
- avea iniţiativă legislativă,
- putea amâna sau dizolva Camerele Parlamentului, fără a avea un termen pentru o nouă
convocare
- sancţiona şi promulga legile
- avea dreptul de a guverna prin Decrete-legi atunci când Adunările erau dizolvate sau între sesiuni
- avea drept de veto absolut, fără a mai motiva refuzul sancţionării legii
Reprezentaţiunea Naţională era formată din Senat (alcătuit din senatori de drept şi senatori
aleşi) şi Adunarea Deputaţilor (cu mandat de şase ani). Parlamentul avea drept de interpelare a
miniştrilor, dar şi drept de iniţiativă legislativă doar în cazul legilor de interes obştesc.
 Puterea executivă aparţinea Regelui care o exercita prin Guvernul său. Miniştrii erau
răspunzători doar în faţa Regelui, fiind numiţi sau revocaţi doar de Suveran. Regele era
comandantul suprem al armatei, având dreptul de a acorda decoraţii şi grade militare.
  Puterea judecătorească aparţinea instanţelor de judecată.
 Drepturile şi îndatoririle românilor
În Constituţiile de la 1866 şi 1923, românii aveau doar două îndatoriri: de a urma cursurile şcolii
primare şi de a face serviciul militar. În Constituţia de la 1938, în capitolul al II-lea era rezervat un
întreg subcapitol îndatoririlor românilor. În plus, era limitată libertatea de exprimare. Astfel, potrivit
art 7, nici un român nu putea propăvădui schimbarea formei de guvernare. Se introducea pedeapsa
cu moartea pe timp de pace pentru atentatele politice.
 Dreptul de vot
Constituţia de la 1938 a limitat dreptul de vot la cetăţenii români de peste 30 de ani. Femeile
puteau vota, dar nu puteau fi eligibile. Aşadar, era introdus dreptul de vot parţial pentru femei. (Abia
prin legea electorală din iunie 1946 a fost impus votul integral pentru femei; prin aceeaşi lege a fost
desfiinţat Senatul;) Prin toate aceste modificări, scădea numărul alegătorilor de la 4,6 milioane în
anul 1937, la 2 milioane în 1939.
O dovadă în plus a autoritarismului regal era prevederea referitoare la revizuirea Constituţiei.
Această măsură putea fi aplicată doar din iniţiativa Regelui. Constituţia de la 1938 consacra principiul
supremaţiei regelui şi suprima separaţia puterilor în stat. În plus, Constituţia carlistă se întemeia pe
„doctrina corporatismului”.
La 30 martie 1938 s-a instituit Consiliul de Coroană ca organ permanent, consultativ, cu
membrii numiți de rege. Tot la 30 martie 1938 a fost dat decretul-lege privind dizolvarea partidelor
politice. În oct. 1938 s-au înființat breslele, după modelul corporatist italian. La 15 dec. 1938 s-a
înființat Straja Țării, constituită din tineri care trebuiau să-l glorifice pe Rege. La 16 decembrie 1938
s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale, care era de fapt singura formaţiune politică în România.
În iunie 1940, FRN va deveni Partidul Națiunii. În august 1938, printr-o reformă administraţivă,
teritoriul României a fost împărţit în ținuturi, conduse de rezidenţi regali ce răspundeau în faţa
Regelui.
La 9 mai 1939 a fost introdusă o nouă lege electorală prin care erau menţionate trei categorii
de senatori: senatori de drept, senatori numiţi de Rege şi senatori aleşi prin vot. Potrivit noii legi
electorale, toţi senatorii şi deputaţii trebuiau să depună jurământ de credinţă faţă de Rege.
În anii 1938-1940, regimul personal al regelui Carolal II-lea a modificat raportul de forţă dintre
puterile statului, anulând dreptul de control reciproc şi a eliminat garanţiile care protejau libertăţile
individuale. Carol al II-lea a fost susţinut din umbră de către ministrul Casei Regale dintre 1938-1940,
Ernest Urdăreanu.
Constituţia carlistă a fost anulată în 5 septembrie 1940, apoi, pe 6 sept Carol al II-lea a
abdicat. La 14 septembrie 1940, România a fost proclamată Stat naţional-legionar.
Regimul antonescian care i-a urmat a făcut un pas mai departe. Preşedintele Consiliului de
Miniştri concentra toate puterile, devenind conducătorul statului, în vreme ce regele avea doar o
poziție formală. Antonescu guverna, legifera, avea dreptul de a încheia tratate și convenții, de a
declara război și de a încheia pace. Lipsa partidului unic și a mobilizării politice a națiunii face ca
regimul Antonescu să nu fie caracterizat ca totalitar, fiind mai degrabă asemănător celor fascist-
corporatiste create pe fondul autohton al antiparlamentarismului și autoritarismului.
După lovitura de stat din 23 august 1944 prin care mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat
de la putere şi arestat, Constituţia de la 1923 a fost repusă, parţial, în vigoare.
 Constituţiile comuniste

Au fost întocmite după modelul Constituţiei Uniunii Sovietice din 1936. La sfârşitul celui de-al
doilea război mondial, puterea în România a fost preluată treptat de către comunişti. Între anii 1944
şi 1958, teritoriul României s-a aflat sub ocupaţia forţelor militare sovietice.
La 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost forţat să abdice, iar prin Legea 363, România a fost
proclamată Republica Populară Română. Pentru legitimarea noului regim era nevoie de o
Constituţie. În martie 1948, după autodizolvarea vechiului Parlament, au fost organizate alegeri
pentru noul organ reprezentativ, Marea Adunare Naţională.
La 13 aprilie 1948, Marea Adunare Naţională a adoptat în unanimitate textul noii Constituţii.
Principalele prevederi:
 Despre stat – Conform art. 1, „Republica Populară Română era un stat popular, unitar,
independent şi suveran”. Era o prevedere propagandistică în condițiile în care România era
dependentă de Moscova.
 Forma de guvernare era republica populară.
 Principiul suveranităţii poporului era menţionat formal în Constituţie. Potrivit art 3, „În
Republica Populară Română întreaga putere de stat emană de la popor şi aparţine poporului.”
 Principiul separaţiei puterilor în stat nu mai funcţiona întrucât „organul suprem al puterii de stat
era Marea Adunare Naţională”.
Atribuţiile Marii Adunări Naţionale erau: alegerea Prezidiului Marii Adunări Naţionale, formarea
Guvernului, modificarea Constituţiei, votarea bugetului, fixarea impozitelor. Preşedintele Prezidiului
Marii Adunări Naţionale era şeful statului. Prezidiul Marii Adunări Naţionale convoca Marea Adunare
Naţională, emitea decrete, oferea graţieri si acorda decoraţii şi grade militare, reprezenta Republica
Populară Română în relaţiile internaţionale, ratifica sau denunţa tratatele cu alte state.
Primul preşedinte al Prezidiului MAN a fost profesorul Constantin I. Parhon, care oficial era şeful
statului.
Puterea executivă (în fapt singura putere reală în stat) aparţinea Consiliului de Miniştri. Organele
locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale.
Puterea judecătorească era reprezentată de instanţele de judecată şi de Curtea Supremă, dar
independenţa justiţiei era practic desfiinţată prin intervenţia factorului politic.
În fapt, întreaga putere aparţinea partidului unic (Partidul Muncitoresc Român), din care făceau
parte atât membrii MAN, cât şi miniştrii. Partidul însă nu era menţionat în Constituţie.
 Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau menţionate în Constituţie, însă exercitarea lor era
posibilă doar dacă nu intra în contradicţie cu regimul politic. Astfel, femeia avea drepturi egale cu
bărbatul, sănătatea publică era organizată de stat. Proprietatea privată „agonisită prin muncă şi
economisire” era garantată de stat. Teoretic erau proclamate libertatea presei, a cuvântului şi a
întrunirilor, meetingurilor, cortegiilor şi manifestaţiilor.
 Dreptul de vot universal pentru toţi cetăţenii majori de la 18 ani, iar dreptul de a fi eligibil de la
23 de ani. Întreaga putere… emană de la popor și aparține poporului, care își exercită puterea prin
organe reprezentative, alese prin vot universal, direct, secret.
Totuşi, prin art. 18, nu aveau drept de vot „persoanele interzise, lipsite de drepturi civile şi
politice” (aici erau vizaţi opozanţii regimului, acuzaţi de activităţi fasciste). Pe baza acestei
 prevederi au fost privaţi de drepturi politice numeroşi cetăţeni, adversari ai regimului puşi sub
acuzaţia că desfăşoară activitate fascistă, hitleristă, ostilă URSS.
 Structura social-economică – În Constituţia de la 1948 era introdus pentru prima dată un astfel
de capitol. Astfel, conform primei constituţii comuniste româneşti, „în Republica Populară
Română mijloacele de producţie aparţin statului sau organizaţiilor cooperatiste sau particulare”
(art. 5). În acest fel, era deschisă calea naţionalizărilor. În plus, în Constituţia din 1948, prevederile
economice prevalau asupra celor politice, fiind instrumentul legal prin care se pregătea trecerea
întregii economii sub controlul statului. Astfel, art. 11 prevedea că mijloacele de producţie,
băncile şi societăţile de asigurare pot deveni proprietatea statului când interesul general o cere,
iar articolul 14 prevedea că atât comerţul intern cât şi cel extern trec sub controlul statului, iar
articolul 15 prevede planificarea economiei naţionale.

La 11 iunie 1948 a intrat în vigoare legea naţionalizării tuturor mijloacelor de producţie

industriale şi miniere. Între 3-5 martie 1949, Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc
Român a decis transformarea socialistă a agriculturii, în fapt începutul colectivizării.
Aceste transformări necesitau adoptarea unei noi Constituţii, fapt ce s-a materializat la 24
septembrie 1952, când Marea Adunare Naţională a votat „Constituţia construirii socialismului”, prin
care se făcea bilanţul transformărilor structurale ale societăţii româneşti.
Principiul suveranităţii naţionale este înlocuit cu o nouă formulă „Baza puterii populare în RPR
este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei
muncitoare” (art.2). În art. 4, „În RPR puterea aparţine oamenilor muncii de la oraşe şi sate”.
Principiul separaţiei puterilor în stat nu mai era funcţional.
Conform Constituţiei din 1952, „organul suprem al puterii este Marea Adunare Naţională ca unic
organ legiuitor al Republicii Populare Române”.
„Organul suprem executiv este Consiliul de Miniştri constituit de Marea Adunare Naţională”.
Conform Constituţiei de la 1952, România era împărţită în 18 regiuni, raioane, oraşe şi comune.
(această împărțire se făcuse încă din anul 1950, după model sovietic)
Justiţia era asigurată de Tribunalul Suprem al RPR, tribunal ales de MAN pe 5 ani.
 Formal, erau respectate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti (dreptul la muncă, la odihnă, la
învăţătură, la asigurări sociale, libertatea conştiinţei, libertatea religioasă, libertatea presei, a
întrunirilor etc.) Dar în articolul 86 se preciza faptul că „orice organizaţie cu caracter fascist sau
antidemocratic este interzisă.” În acelaşi timp, Partidul Muncitoresc Român era declarat unica
„forţă conducătoare a societăţii”. Aşadar, art. 86, alin. IV vorbea despre „rolul conducător al
partidului”.
 Se prevedea dreptul de vot universal de la 18 ani şi dreptul de a fi eligibil de la 23 de ani.
 În primul capitol al Constituţiei de la 1952, se vorbea despre orânduirea socială, fiind
menţionate trei forme de proprietate: de stat, cooperatistă şi particulară. Prevederi noi erau
proprietatea socialistă (art.6), sistemul planificat al economiei, monopolul statului asupra
comerțului, rolul conducător al PMR (art.86, al 4).
 Erau subliniate monopolul statului asupra comerţului, dar şi planificarea economică.
În concluzie, Constituţia de la 1952 a fost introdusă pentru a întări ideea aservirii României faţă
de Uniunea Sovietică, dar şi pentru a confirma începutul proceselor de naţionalizare şi colectivizare
precum si rolul conducator al PMR. Numită şi Constituţia construirii socialismului, C 1952 făcea
bilanţul transformărilor structurale ale societăţii româneşti, sub aspect economic, social şi politic.
Noua lege consacra rolul dominant al sectorului socialist în economia naţională.

Constituţia de la 1965

În martie 1965, Gheorghiu-Dej a încetat din viaţă. În iulie 1965, a avut loc Congresul al IX-lea al
Partidului Comunist Român, congres în timpul căruia a fost ales ca secretar general Nicolae
Ceauşescu.
Definitivarea colectivizării şi continuarea detaşării României de interesele Uniunii Sovietice
trebuiau specificate şi de o nouă Constituţie. Astfel, la 21 august 1965, Marea Adunare Naţională a
aprobat în unanimitate textul Constituţiei Republicii Socialiste România. Principalele trăsături ale
noii legi fundamentale:
 Era subliniat caracterul socialist al statului. Conform articolului 1, „România este o republică
socialistă. Republica Socialistă România este un stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate,
suveran, independent şi unitar. Teritoriul său este inalienabil şi indivizibil.” Observăm astfel că
prin noua Constituţie se schimba chiar denumirea statului (Republica Populară Română devenea
Republica Socialistă România.)
 Ca formă de guvernare, România era o republică socialistă, în care forţa politică conducătoare a
întregii societăţi era Partidul Comunist Român. (art. 3). Se poate sesiza şi schimbarea denumirii
partidului unic din Partidul Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român.
 Formal, era afirmat principiul suveranităţii poporului, dar „Marea Adunare Naţională este
organul suprem al puterii de stat.” (art.42)
 Principiul separaţiei puterilor în stat nu era funcţional pentru că „Marea Adunare Naţională este
organul suprem al puterii de stat”, iar „Partidul Comunist Român este forţa politică conducătoare
a societăţii”. Consiliul de Miniștri era organul suprem al administrației de stat.
(Din anul 1961, locul Prezidiului Marii Adunări Naţionale a fost luat de Consiliul de Stat, format
dintr-un preşedinte, trei vicepreşedinţi şi 13 secretari.) Conform Constituţiei de la 1965, Consiliul de
Stat era ales de Marea Adunare Naţională dintre membrii săi. Preşedintele Consiliului de Stat era
şeful statului. Consiliul de Stat avea aceleaşi atribuţii pe care le avusese Prezidiul Marii Adunări
Naţionale. Între 1961—1965 preşedintele Consiliului de Stat a fost Dej, iar între 1965-1967 a fost
Chivu Stoica. Din 1967, preşedintele Consiliului de Stat a fost Ceauşescu.
 În ceea ce priveşte structura economică a ţării, prin Constituţia de la 1965, în RSR nu exista
proprietate privată, ci doar proprietate de stat si proprietate cooperatistă. Aşadar, Constituţia
din 1965 consfinţea caracterul socialist (cooperatist) al proprietăţii (art. 6) şi al economiei (art.
5). Statul era proprietarul bogăţiilor de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondul
funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, fabricile şi uzinele, căile de
comunicaţie, mijloacele de transport, fondul de locuințe etc. Se prevedea monopolul statului
asupra comerțului exterior (art.8).
 Votul era universal, fiind eliminate restricțiile existente în C1948 și C1952 în ceea ce privește
dreptul de vot. C1965 înscrie principalele libertăți și drepturi cetățenești, dar se sublinia că
acestea nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste. (art.29)
În concluzie, Constituţia de la 1965 a confirmat schimbarea denumirii ţării în Republica Socialistă
România şi în acelaşi timp a consacrat rolul politic conducător al Partidului Comunist Român.
România rămânea în continuare un stat totalitar, în cadrul căruia se încălcau principiile de bază ale
democraţiei. Astfel, după adoptarea Constituţiei din 1965, singurul partid politic era PCR, iar
proprietatea privată era restrânsă.
Spre deosebire de Constituţia din 1952 care exprima dependenţa României de Uniunea Sovietică,
Constituţia din 1965 asigura calea legală de distanţare a politicii externe româneşti faţă de interesele
Moscovei.
Constituţia de la 1965 a suferit o serie de modificări. În februarie 1968, s-a realizat o reorganizare
administrativă a ţării în judeţe, oraşe şi comune. Observăm astfel că au fost desfiinţate raioanele
care fuseseră de fapt nişte structuri administrative introduse în România sub influenţa sovietică. Prin
desfiinţarea raioanelor, România renunţa la încă un mijloc de dependenţă faţă de Uniunea Sovietică.
La 28 martie 1974, prin Legea nr. 1, Constituţia a suferit o nouă modificare, fiind introdusă funcţia
de preşedinte al RSR. Preşedintele Republicii Socialiste România era ales de Marea Adunare
Naţională şi avea printre atribuţii:
- Numea şi revoca pe membrii Tribunalului Suprem, emitea decrete prezidenţiale, numea şi revoca
miniştrii
- Era în acelaşi timp şi preşedinte al Consiliului de Stat şi al Consiliului Apărării, Era comandantul
suprem al armatei, Conferea decoraţii şi gradele militare de general, amiral şi mareşal, proclama
starea de necesitate în caz de urgenţă. Preşedinteşe RSR putea încheia tratate internaţionale şi
stabilea rangurle misiunilor diplomatice
Primul preşedinte al României a fost Nicolae Ceauşescu, iar măsura introducerii acestei funcţii
avea menirea de a spori prestigiul lui Ceauşescu în ţară şi în străinătate.
Inspirate de constituţia sovietică din 1936, cele trei constituţii republicane ale României
comuniste sunt asemănătoare, diferenţele dintre ele marcând evoluţia treptată a modului în care
controlul de partid s-a extins asupra întregii societăţi.
Constituţia din 1991

În România, regimul comunist s-a prăbuşit prin violenţă deoarece a fost unul represiv şi nu s-a reuşit
închegarea unei opoziţii în interior. În plus, Nicolae Ceauşescu s-a opus cu înverşunare ideii de reformare a
sistemului. România a fost ultima dintre ţările comuniste, care, pe „principiul dominoului” a răsturnat vechiul
regim şi singura ţară în care schimbarea s-a făcut cu vărsare de sânge, prin jertfa a 1.100 de oameni, în special
tineri. Revoluţia a început pe 16 decembrie 1989, prin manifestaţia de protest de la Timişoara izbucnită în
condițiile solidarizării cu episcopul reformat Laszlo Tokes.

Între 18-19 decembrie 1989, Ceauşescu a făcut o vizită în Iran, neţinând parcă seama de protestele
din ţară şi lăsând mână liberă Elenei Ceauşescu pentru a coordona reprimarea mişcării. Pe 20 decembrie,
Ceauşescu s-a adresat populaţiei la radio şi televiziune, aruncând vina pentru evenimentele de la Timişoara
asupra unor „huligani” şi „fascişti”. Pe 21 decembrie, Ceauşescu a convocat, la Bucureşti, un miting de sprijin
pentru regim, dar situaţia a scăpat de sub control, iar forţele de ordine au deschis focul asupra manifestanţilor.
Pe 22 decembrie, Ceauşescu a încercat să vorbească demonstranţilor, dar a fost huiduit. În această situaţie,
soţii Ceauşescu au fugit cu un elicopter. Ulterior, cei doi au fost arestaţi la Târgovişte. Televiziunea Română
anunţa preluarea puterii de către un nou organism politic, Frontul Salvării Naţionale, din care făceau parte
Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Ion Iliescu, Petre Roman etc. FSN a prezentat un „Program” în
zece puncte care prevedeau revenirea României la pluralism politic, separaţia puterilor în stat, reformarea
societăţii pentru a se trece la economia de piaţă.
 La 25 decembrie 1989, s-a desfăşurat la Târgovişte procesul soţilor Ceauşescu, încheiat cu
condamnarea la moarte şi executarea celor doi. La 26 decembrie 1989, Ion Iliescu devenea preşedintele
Consiliului FSN, iar printr-un decret-lege al CFSN, Petre Roman era desemnat prim ministru. La 31 decembrie
1989 s-a publicat Decretul numărul 8 de funcţionare a partidelor politice și organizațiilor obștești. La scurt
timp, au apărut vechile partide politice interbelice: PNŢ-cd, PNL, PSD, dar şi partide noi precum FSN, UDMR şi
PUNR. Deşi iniţial negase intenţia de a se transforma într-un partid politic, la 6 februarie 1990, Frontul Salvării
Naţionale s-a înregistrat ca partid politic. Pe scena politică românească s-au confruntat două grupări: puterea
reprezentată de Frontul Salvării Naționale și opoziția reprezentată de partidele istorice.
Rolul de Parlament provizoriu a fost preluat de către Consiliul Provizoriu al Unităţii Naţionale (CPUN),
înființat prin decretul din 8 februarie 1990. În România, evoluţia sistemului politic pluralist a avut loc
concomitent cu apariţia societăţii civile. Responsabilitatea creării organizaţiilor nonguvernamentale care să
apere drepturile cetăţenilor în faţa statului şi-au asumat-o intelectuali precum Doina Cornea, Ana Blandiana,
Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Stelian Tănase. Astfel, pe 20 ianuarie 1990 a luat fiinţă „Grupul pentu
Dialog Social”, care edita revista 22. Pe 2 ianuarie 1990 luase fiinţă Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, organism
nonguvernamental care îşi propunea demistficarea regimului comunist. La 6 noiembrie 1990 s-a născut
„Alianţa Civică”.
În primele luni ale anului 1990 a crescut numărul manifestaţiilor anticomuniste. Aceste evenimente
au culminat cu „Proclamaţia de la Timişoara” din 11 martie 1990. Cel mai dezbătut articol a fost articolul 8,
care cerea excluderea din viaţa politică a foştilor activişti de partid şi a agenţilor Securităţii.
După evenimentele din decembrie 1989 în urma cărora în România a fost înlăturat regimul
comunist şi s-a revenit la principiile de bază ale unui stat democratic, era necesară adoptarea unei
noi Constituţii. La 21 noiembrie 1991, noua lege fundamentală a fost adoptată de către Adunarea
Constituantă, iar la 8 decembrie 1991, românii au aprobat-o printr-un referendum.
Trăsături:
 Caracterul statului – „România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.
 Forma de guvernământ era republica. „România este un stat de drept, democratic şi social, în
care drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi pluralismul politic sunt garantate.”
 Constituţia din 1991 afirma principiul suveranităţii poporului.
 Principiul separaţiei puterilor în stat –
i. Puterea executivă aparţine Preşedintelui României şi Guvernului.
Printre atribuţiile Preşedintelui menţionate în Constituţia din 1991, amintim:
- reprezintă statul român şi este garantul independenţei, unităţii şi integrităţii teritoriale. (art.29)
- Este ales prin vot universal, având dreptul la maxim două mandate
- Desemnează un candidat pentru funcţia de premier şi numeşte Guvernul pe baza votului de
încredere dat de Parlament, poate dizolva Parlamentul
- Are dreptul de a promulga sau respinge un proiect de lege si poate emite decrete prezidenţiale
care trebuie contrasemnate de un ministru
- Poate acorda, la cerere, graţiere individuală
- Este comandantul Consiliului Superior de Apărare a Ţării, având dreptul de a oferi cele mai înalte
decoraţii ale statului român, dar şi de a institui starea de asediu
- Are atribuţii de politică externă, având dreptul de a încheia tratate şi de a acredita reprezentanţii
diplomatici
Guvernul
- Asigură realizarea politicii interne şi externe, conduce administraţia publică (art.30-31), adoptă
hotărâri şi ordonanţe
- Miniştrii trebuie să răspundă interpelărilor parlamentare
- Sub aspect politic, Guvernul răspunde doar în fața Parlamentului pentru actele sale.
ii. Puterea legislativă aparţine Parlamentului. Parlamentul este unica autoritate legiuitoare,
fiind organul reprezentativ suprem al poporului român. (art 27-28)
Parlamentul se întrunește în două sesiuni ordinare: februarie-iunie și septembrie-decembrie.
- Este format din două camere: Camera Deputaţilor şi Senatul (deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin
vot universal). Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
- Senatul numeşte pentru un mandat de patru ani pe Avocatul Poporului responsabil pentru
apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu
sau la cerere.
- Iniţiativa legislativă poate aparţine Guvernului, celor două camere ale Parlamentului, dar şi,
potrivit art. 73, electoratului (dacă se strâng 250.000 de semnături)
iii. Puterea judecătorească aparţine Curţii Supreme de Justiţie, instanţă formată din 9 judecători
care dau sentinţe în numele legii. O componentă importantă este Consiliul Superior al
Magistraturii.
iv. Administrația publică cuprinde autoritățile publice centrale aflate în subordinea guvernului,
cât și autoritățile publice locale, județene, orășenești și comunale. Armata este o instituție
publică de interes national. Autonomia locală se asigură prin Consiliul Local și primar.
Autoritatea administrației publice care coordonează consiliile comunale și orășenești este
Consiliul Județean. Guvernul numește un prefect în fiecare județ și în municipiul
București.Acesta este reprezentantul guvernului în teritoriu și conduce serviciile
descentralizate ale ministerelor și ale altor autorități în teritoriu.
 În Constituţia de la 1991 sunt precizate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti: egalitatea în faţa legii,
dreptul la viaţă, la libertate, la liberă exprimare, la educaţie, la muncă, la informaţie, la libera
circulaţie (art. 25), la iniţiativă legislativă a electoratului (art.73) etc. Proprietatea este sacră şi
inviolabilă.
 Conform Constituţiei din 1991, în România se aplică dreptul de vot universal, pentru toţi cetăţenii
de la 18 ani, votul fiind „universal, egal şi direct, secret şi liber exprimat” (art. 59).
Constituţia din anul 1991 a fost revizuită în anul 2003 pentru a pune legea fundamentală în
concordanţă cu noile realităţi impuse de viitoarea aderare a României la Organizaţia Tratatului
Atlanticului de Nord (NATO) şi la Uniunea Europeană.
La 18 octombrie 2003 s-a organizat un referendum pe baza căruia revizuirea Constituţie a
obţinut şi acordul electoratului. Printre noutăţile aduse Constituţiei prin revizuirea din 2003
menţionăm desfiinţarea obligativităţii serviciului militar, iar mandatul preşedintelui României se
mărea la 5 ani.
 Cap. V. Geneza statului român modern
De la proiect politic la realizarea României Mari

I. Proiecte de realizare a statului român modern

Condiţiile care au dus la naşterea României moderne sunt în strânsă legătură cu transformările suferite
de societatea românească în secolele XVIII-XIX şi cu conjunctura politică internaţională în cadrul căreia
„chestiunea orientală” a asigurat un echilibru între Marile Puteri.
După asediul eşuat al Vienei în anul 1683, declinul Imperiului Otoman s-a accentuat, fapt de care au
încercat să profite Imperiul Habsburgic şi Imperiul Rus. Între turci, pe de o parte şi Habsburgi şi ruşi de cealaltă
parte au avut loc mai multe războaie al căror teatru de operaţii a fost uneori chiar spaţiul românesc.
Înfrânţi de creştini, turcii au trebuit să accepte anexarea unor teritorii româneşti de către statele
creştine vecine. Așadar, începând cu sec. XVII, concurența dintre Habsburgi și Romanovi pentru moștenirea
omului bolnav al Europei a generat războaie care au marcat sud-estul european și au obligat Imperiul Otoman
la importante cedări teritoriale.
 Astfel, prin Tratatul de Pace de la Karlowitz (1699), semnat de Imperiul Otoman şi Habsburgi,
Transilvania a intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic.
 Prin Tratatul de Pace de la Vadu Huşilor (1711), Hotinul devenea raia turcească.
 Prin Tratatul de Pace de la Passarowitz (1718), Banatul şi Oltenia au revenit Imperiului Habsburgic.
 Prin Tratatul de Pace de la Belgrad (1739), Oltenia a revenit Ţării Româneşti.
 Prin Tratatul de Pace de la Kuciuk-Kainargi, din 1774, de instituia „de facto” protectoratul rus asupra
Principatelor Române.
 Prin Convenţia de la Constantinopol (1775), Bucovina a revenit Imperiului Habsburgic.
 Prin Tratatul de Pace de la Iaşi (1792), Rusia ajungea cu expansiunea teritorială până la Nistru (Rusia
ocupa teritoriul dintre Bug și Nistru), devenind astfel vecină a Moldovei.
 Prin Tratatul de Pace de la Bucureşti (1812), Basarabia a revenit Imperiului Rus.
Pe fondul „crizei orientale”, a crescut interesul Marilor Puteri pentru Ţările Române. Această conjunctură
a oferit elitei politice româneşti posibilitatea să acţioneze pentru modificarea statutului Principatelor Române.
Instaurarea domniilor fanariote (în anul 1711 în Moldova şi în anul 1716 în Ţara Românească) a produs vii
nemulţumiri în rândul românilor datorită creşterii fiscalităţii, grecizării instituţiilor şi a domniei şi adâncirii
dominaţiei otomane. În acest context s-a conturat o elită politică românească formată din boieri români
grupaţi în „Partida Naţională” şi receptivi la modelul occidental. Această elită a ales ca şi modalitate de luptă
pentru emanciparea naţională adresarea către marile puteri creştine a numeroase memorii care solicitau:
înlăturarea domniilor fanariote (40 memorii), unirea Moldovei cu Ţara Românească şi independenţa (10
memorii), desfiinţarea raialelor, reformarea instituţiilor, adoptarea unor noi forme de guvernare (fie
despotismul luminat, fie monarhia constituţională), reorganizarea administraţiei prin desfiinţarea venalităţii
funcţiilor, libertatea comerţului, dezvoltarea învăţământului, acordarea de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.
Aceste memorii reprezentau de fapt o anticipare a făuririi statului român modern.
Totodată, au fost concepute numeroase proiecte de reformă menite să modernizeze societatea
românească. În acest sens putem vorbi de un reformism domnesc şi de un reformism boieresc.
Reformismul domnesc a cuprins măsurile adoptate de domnii fanarioţi Constantin Mavrocordat,
Alexandru Ipsilanti, Ion Caragea, Scarlat Callimachi. În plus şi împăraţii habsburgi Maria Tereza şi Iosif al II-lea
au introdus unele reforme.
Constantin Mavrocordat (domn fanariot în mai multe rânduri în perioada 1730-1769) a acţionat în sens
reformator, având acordul sultanului pentru această politică. În anul 1740 a organizat un referendum pentru
a putea controla mai uşor politica fiscală a statului.
 În 1742 a publicat la Paris un proiect de Constituţie.
 În 1746 în Ţara Românească şi în 1749 în Moldova, s-a impus reforma socială prin care se desfiinţa şerbia
şi se înfiinţa claca (12 zile de muncă pe moşia boierului pentru ţăranii din Ţara Românească şi 24 de zile de
muncă pe an pentru cei din Moldova)
 Prin reforma fiscală, au fost desfiinţate dările multiple şi s-a introdus o singură dare, anuală, plătibilă în
patru rate
 Prin reforma în administraţie, s-a introdus salarizarea funcţiilor. În plus, fiecare judeţ era condus de câte
doi ispravnici care răspundeau în faţa Domnului ţării.
 Alexandru Ipsilanti a adoptat importante măsuri pentru sistematizarea Bucureştiului, a reformat sistemul
de învăţământ (prin dezvoltarea Şcolii Domneşti din Bucureşti) şi a îmbunătăţit sistemul juridic prin adoptarea
în anul 1780 a colecţiei de legi „Pravilniceasca Condică”.
Alte coduri de legi au fost adoptate de Ion Caragea („Legiuirea Caragea, 1818, ŢR) şi Scarlat Callimachi
(Codul Calimachi, 1817, Moldova).
Reformele împăraţilor Maria Tereza şi Iosif al II-lea din Imperiul Habsburgic au produs efecte şi în Banat
şi Transilvania. În anul 1759, prin reforma religioasă se prevedea restaurarea religiei ortodoxe în Transilvania.
Astfel, în urma acestei reforme, românii ortodocşi din Transilvania au dispus de o episcopie ortodoxă proprie.
În anul 1777 a fost adoptată reforma învăţământului (Ratio Educationis) ce prevedea sporirea numerică a
şcolilor rurale şi dezvoltarea învăţământului confesional. Prin Edictul de toleranţă din 1781, s-a acordat
libertate confesiunilor necatolice. Prin reforma socială din 1785, era desfiinţată şerbia. La moartea lui Iosif al
II-lea, nobilimea, de teama răspândirii valului revoluţionar din Franţa, a anulat reformele împăratului.
Reformismul boieresc – Între anii 1768 şi 1830 au fost elaborate 209 memorii adresate Marilor
Puteri printre alţii de Mihai Cantacuzino, Enăchiţă Văcărescu, Eufrosin Poteca şi Dimitrie Sturdza.
În sec. XVIII şi la începutul sec. XIX, principala preocupare a programelor elaborate de către boieri a vizat
problema formei de guvernământ a Principatelor. În anul 1769, în contextul războiului ruso-turc din 1768-
1774, Partida Naţională condusă de mitropolitul Gavril Callimachi al Moldovei a propus un proiect de reformă
care prevedea înfiinţarea unei republici aristocratice condusă de 12 mari boieri.
În anul 1772, în timpul tratativelor de la Focşani s-au solicitat, prin Ienăchiță Văcărescu, revenirea la
domniile pământene, dar şi unirea Ţării Româneşti cu Moldova într-un stat aflat sub garanţia Austriei, Rusiei
şi Prusiei.
În anul 1791, Partida Naţională a înaintat, cu prilejul tratativelor de la Şistov, un memoriu prin care se
cereau desfiinţarea raialelor, revenirea la domniile pământene, neutralitatea şi independenţa sub
protectoratul Austriei şi Rusiei.
În anul 1802, boierul Dumitrache Sturdza a redactat proiectul „Plan sau formă de oblăduire republicească
aristo-democraticească”. Prin acest proiect, se propunea ca formă de guvernare republica în care să
funcţioneze principiul separării puterilor în stat. Astfel, puterea legislativă ar fi aparţinut Divanului cel Mare
(format din marii boieri), puterea executivă ar fi aparţinul Divanului de Jos (cu membrii aleşi prin vot indirect),
iar puterea judecătorească ar fi aparţinut Divanului Pravilnicesc.
Prin hatișeriful de la Gulhane, din sept. 1802, Poarta recunoștea autonomia celor două principate
dunărene, iar durata domniei era fixată la șapte ani.
Între anii 1817-1818, boierul Iordache Rosetti Roznoveanu a înaintat 8 proiecte de reformă prin care se
propunea ca domnia să aibă rol de supraveghere şi control, iar puterea să fie deținută de o Adunare Obştească
și de un Divan al boierimii.

II. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu

După constituirea Sfintei Alianțe în 1815 (alianță formată de Rusia, Austria și Prusia împotriva oricăror
mișcări revoluționare), în Europa au izbucnit mai multe mișcări sociale și naționale.
În anul 1821, în Ţara Românească a izbucnit revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, cu scopul înlăturării
regimului fanariot şi înlocuirii lui cu domni pământeni. La începutul sec. XIX, Imperiul Otoman se confrunta cu
lupta de eliberare naţională a popoarelor din Balcani. În anul 1814, la Odesa a fos înfiinţată societatea secretă
Eteria, ce avea ca scop eliberarea grecilor de sub dominaţia otomană. Eteria se bucura de ajutorul Rusiei. Se
urmărea izbucnirea unei răscoale generale în Balcani şi apoi obţinerea independenţei Greciei. În vederea
atingerii acestui obiectiv, membrii Eteriei au stabilit legături şi cu boierii români.
În ianuarie 1821, a murit ultimul domn fanariot din Ţara Românească, Alexandru Şuţu. Puterea a fost
preluată de un Comitet de Oblăduire, format din trei mari boieri. Acest comitet l-a însărcinat pe Tudor cu
formarea unei armate pentru a porni lupta împotriva fanarioţilor. Tudor a guvernat țara timp de câteva luni.
Din rațiuni diplomatice, Rusia a dezavuat Eteria în martie 1821. În aceste condiții, Tudor a optat pentru
tratative cu Imperiul Otoman acuzându-i în exclusivitate pe fanarioți pentru situația țării. El credea că prin
tratative cu Poarta se poate ajunge la îmbunătățirea situației Țării Românești. Aceste tratative au fost
interpretate de eteriști ca o trădare. Tudor a fost ucis de eteriști în noaptea de 26-27 mai 1821, la marginea
Târgoviștei. Rămasă fără comandant, oastea lui Tudor s-a dezintegrat. Armata eteristă a fost înfrântă de turci
în iunie 1821.
 Documentele principale ale mişcării revoluţionare conduse de Tudor au fost:
 Proclamaţia de la Padeş (23 ianuarie 1821) - a fost mai degrabă un apel, o chemare la luptă
 Cererile norodului românesc (feb. 1821)- a fost o combinaţie de program politic şi act cu valoare
constituţională, atâta timp cât domnul, la instalarea sa în funcţie, ar fi trebuit să jure pe acest
document. Principalele prevederi ale documentului au fost:
 Afirmarea principiului suveranităţii poporului
 Domn ales de ţară
 Desfiinţarea privilegiilor boiereşti
 Promovarea în funcţie după merit
 Armata susţinută de mânăstiri (4000 de panduri şi 200 de arnăuţi)
 Reforma fiscală prin impozitul unic în patru rate
 Desfiinţarea vămilor interne
 Desființarea categoriilor privilegiate ale scutelnicilor și poslușnicilor

Boierii au continuat acţiunile şi după înfrângerea mişcării lui Tudor Vladimirescu. Între 1821 şi 1822 ei
au redactat nu mai puţin de 75 de memorii şi proiecte de reformă, pe care le-au înaintat ruşilor, turcilor şi
austriecilor, cerând recunoaşterea drepturilor naţionale şi domni pământeni. Drept consecinţă, în sept. 1822,
Poarta a accetat restaurarea domniilor pământene. Astfel, primii domni au fost Grigore IV Dimitrie Ghica în
Ţara Românească şi Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova.
Revenirea la domniile pământene poate fi considerată o schimbare de regim politic pentru că
instituţia domniei devenea una naţională (pământeană). Totuşi, instituţiile celelalte nu s-au schimbat. Din
acest motiv, boierimea reformatoare a continuat să redacteze proiecte şi memorii şi să organizeze societăţi
culturale şi politice, unele cu caracter secret.
În anul 1822, Simion Marcovici redacta documentul „Aşezământul politicesc”, în care ideea de bază
era separarea puterilor în stat.
În Moldova, cel mai cunoscut proiect de reformă a fost „Constituţia cărvunarilor”( cunoscută și ca
Proiectul celor 77 de ponturi) redactat în anul 1822 la Iași de către Ionică Tăutu. Acest document cuprindea
revendicări preluate din ideile Revoluţiei Franceze. Se propunea ca puterea executivă să aparţină unui domn
ereditar ales de Adunarea Obştească şi susţinut în îndeplinirea atribuţiilor de un Sfat Obştesc. Puterea
legislativă urma să revină Adunării Obşteşti. Erau menţionate şi o serie de principii precum: autonomia
Moldovei şi a Ţării Româneşti, libertatea comerţului, libertatea presei, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.
În anul 1826, Eufrosin Poteca a propus şi el un proiect de reforme care vizau impozitul proporţional
pe venit, libertatea tiparului şi promovarea în funcţii după merit.
Tot în anul 1826, în lucrarea „Însemnare a călătoriei mele”, Dinicu Golescu propunea unirea
provinciilor româneşti sub forma Daciei Mari.

III. Regulamentele Organice

Nevoia de reorganizare internă era recunoscută şi în principalele acte internaţionale referitoare la
Principatele Române. Astfel, în oct. 1826, Rusia şi Turcia au semnat Convenţia de la Akkerman, act ce era o
completare a tratatului de pace de la Bucureşti din 1812. Prin această convenţie, se prevedea implementarea
în Principate a unor documente organice reformatoare, libertatea comerțului, domni pe șapte ani.
În urma războiului ruso-turc din 1828-1829, s-a semnat Tratatul de Pace de la Adrianopol (sept. 1829)
care prevedea:
 Autonomia Moldovei şi a Ţării Româneşti
 Introducerea protectoratului rus asupra celor două Principate
 Desfiinţarea monopolului turcesc asupra comerţului românesc
 Desfiinţarea raialelor Turnu, Giurgiu şi Brăila
 Stabilirea graniţelor dintre Imperiul Otoman şi Principatele Române pa talvegul Dunării
 Domni constituţionali şi pământeni aleși pe viață
 Adoptarea unor Regulamente Organice pentru organizarea Principatelor Române.
Regulamentele Organice au fost redactate în timpul ocupaţiei militare ruseşti de două comisii speciale de
la Bucureşti şi Iaşi, coordonate de consulul rus Minciaki. S-a urmărit ca Regulamentele Organice să nu modifice
radical structurile social-politice interne, dar să susţină unitatea celor două provincii româneşti.
 După ce au fost amendate de Rusia, Regulamentele Organice au intrat în vigoare la 1 iulie 1831 în Ţara
Românească şi la 1 ianuarie 1832 în Moldova.
Principalele prevederi:
1. Separarea puterilor în stat
 Puterea executivă aparţinea Domnului şi Sfatului Administrativ
Domnul era ales pe viaţă de o Adunare Obştească Extraordinară, avea iniţiativă legislativă şi sancţiona
legile, numea miniştrii, avea drept de VETO absolut, putea dizolva Adunarea Obştească. Primii doi
domni regulamentari au fost Alexandru Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi Mihail Sturdza în
Moldova. Ei au fost desemnaţi de Rusia şi acceptaţi de Turcia. În 1842, în Ţara Românească a fost ales
domn Gheorghe Bibescu.
Sfatul Administrativ era format din miniştri şi se ocupa de organizarea domeniilor edilitar, penitenciar,
învăţământ, social şi sistemul de pensii.
 Puterea legislativă aparţinea Adunării Obşteşti aleasă pe 5 ani din boieri favorabili domniei. Adunarea
Obştească elabora şi adopta proiectele de legi şi trimitea Domnului rapoarte despre starea ţării. Dacă în
Ţara Românească, Adunarea Obştească s-a manifestat împotriva ingerinţelor Rusiei, în Moldova opoziţia
era redusă.
 Puterea judecătorească aparţinea Înaltului Divan Domnesc, care conferea autoritate lucrului judecat. Se
constituiau corpurile de avocaţi şi procurori.
2. În administraţie s-au creat departamentele conduse de miniştri
3. În sistemul financiar se introducea impozitul unic pe cap de familie (capitaţie), era înfiinţat bugetul
ţării, erau desfiinţate vămile interne, iar boierii şi clerul nu plăteau impozit.
4. Se prevedea înfiinţarea armatei naţionale, a arhivelor statului
5. În domeniul relaţiilor dintre boieri şi ţărani, era menţinută claca, în timp ce se garanta o treime din
proprietate.
În concluzie, Regulamentele Organice au marcat actul de naştere al parlamentarismului românesc,
introducându-se ideea de alegeri prin sufragiu. Între 1828 și 1834, Moldova și Țara Românească au fost sub
ocupație militară rusă, sub coordonarea guvernatorului Pavel Kisseleff. Dacă primii domni regulamentari,
Mihai Sturdza în Moldova (1834-1849) şi Al. D. Ghica în Ţara Românească (1834-1842) au fost numiţi de ruşi şi
acceptaţi de turci, în schimb Gheorghe Bibescu (domn al ŢR între 1842-1848) a fost ales de Adunarea
Obştească Extraordinară.
Domnii regulamentari au promovat o politică de reforme, dar s-au confruntat şi cu puternice
contestări. În anii 1837-1838, Partida Naţională condusă de boierul Ion Câmpineanu s-a evidenţiat în cadrul
Adunării Obşteşti a Ţării Româneşti. Au fost redactate două acte: „Osăbitul act de numire a suveranului
românilor” şi „Act de unire şi independenţă”. În aceste documente, Partida Naţională cerea înlăturarea
suzeranităţii otomane şi a protectoratului rus, unirea într-un Regat al Daciei independent, noul stat să fie o
monarhie constituţională ereditară sub garanţia colectivă a Marilor Puteri, separarea puterilor în stat,
egalitatea în faţa legii şi votul universal.
În anul 1840, boierul Dimitrie Filipescu înfiinţa o societate secretă care elabora un proiect de
constituţie bazat pe ideile de libertate şi egalitate şi preconiza republica democratică.
În anul 1843, la Bucureşti, lua fiinţă „Frăţia”, o societate secretă de tip masonic, din care făceau parte
Ion Ghica, Christian Tell şi Nicolae Bălcescu. Printre ideile acestei societăţi menţionăm: unirea şi
independenţa, emanciparea clăcaşilor, egalitatea în faţa legii şi introducerea unui regim constituţional. Aceste
idei liberale au fost răspândite prin publicaţii ca „Propăşirea”, „Arhiva românească”, „Magazin istoric pentru
Dacia” (publicaţie editată în 1845 de Nicolae Bălcescu). Societatea „Frăţia” a jucat un rol important în
pregătirea şi desfăşurarea revoluţiei de la 1848 în spaţiul românesc.
IV. Revoluţia de la 1848

Anul 1848 a fost unul revoluţionar pentru întreaga Europă, cu excepţia Rusiei şi a Imperiului Otoman.
Printre cauzele generale ale revoluţiei amintim:
 Menţinerea regimurilor absolutiste şi conservatoare , aşa cum hotărâseră marile puteri în 1815, în
cadrul Congresului de Pace de la Viena
 Lupta popoarelor pentru eliberare naţională şi unificare statală
 Menţinerea privilegiilor feudale
 Condiţiile grele de viaţă ale ţăranilor şi muncitorilor
 Revoluţia europeană a fost doar contextul favorabil izbucnirii revoluţiei române. Cauzele particulare ale
revoluţii române au fost:
 Criza societăţii feudale şi nevoia transformărilor de tip capitalist
 Problemele naţionale (stăpânirea otomană şi protectoratul rus asupra Moldovei şi a Ţării
Româneşti, Stăpânirea habsburgică în Transilvania, Bucovina şi Banat, Lipsa drepturilor naţionale
pentru românii din Imperiul Habsburgic, Fărâmiţarea politică a spaţiului românesc
 Problema ţărănească (ţăranii nu dispuneau de pământul pe care îl lucrau)
 Autoritarismul domesc
Pregătirea revoluţiei a fost realizată de tinerii intelectuali „paşoptişti” care studiaseră în Occident şi
reveniseră în ţară cu dorinţa aplicării modelului politic şi cultural occidental. Printre obiectivele generaţiei
paşoptiste amintim: reformarea societăţii româneşti, impunerea unui regim constituţional, reforma agrară,
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, autonomie/independenţă şi unire, constituirea unui Regat al României sub
garanție europeană (propunere făcută de Ion Maiorescu în Parlamentul german de la Frankfurt pe Main).
Aceste obiective naţionale erau susţinute în ziare precum „Pruncul român”, „Poporul suveran” şi
Gazeta de Transilvania. Deşi revoluţionarii munteni nu au înscris ideea unităţii naţionale în programe, C. A.
Rosetti, în gazeta „Pruncul român”, publica la 11 iunie 1848 articolul „Către fraţii noştri din Moldova”, în care
făcea un apel la unire. Cu prilejul Adunării Naţionale de la Blaj din 3-5 mai 1848, mulţimea de români
participanţi a scandat lozinca „Noi vrem să ne unim cu Ţara!”.
Moldova - În Moldova, evenimentele revoluţionare au izbucnit în martie 1848 la Iaşi şi s-au plasat pe
linia legalistă prin practica înaintării de proiecte şi programe. La 27 martie 1848, a avut loc Adunarea de la
Hotel Petersburg din Iaşi, în cadrul căreia s-a aprobat documentul „Petiţia proclamaţiune”, redactat de Vasile
Alecsandri. Era un document cu caracter moderat, întrucât revoluţionarii moldoveni se temeau de intervenţia
militară a Rusiei. Prevederi:
 Sfânta păzire a Regulamentului Organic
 Grabnica îmbunătăţire a situaţiei ţăranilor
 Modernizarea statului prin promovarea pe merit şi eradicarea corupţiei
 Reforma şcolilor
 Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (desfiinţarea cenzurii, siguranţa personală, desfiinţarea pedepselor
corporale)
 Responsabilitatea miniştrilor
 Garda naţională
 Adunare Obştească
Documentul a fost înaintat domnului Mihail Sturdza, dar acesta l-a respins şi a ordonat arestarea
revoluţionarilor. Cei care au scăpat au fugit în Transilvania sau Bucovina, de unde au continuat calea legalistă.
În iunie 1848, în Moldova au intrat trupele rusești.
La 12 mai 1848, la Braşov, revoluţionarii moldoveni au redactat documentul „Prinţipurile noastre pentru
reformarea patriei” (redactori: Vasile Alecsandri şi C. Negri). Era cel mai radical document al revoluţiei,
solicitând: desfiinţarea boierescului şi a privilegiilor feudale, egalitatea în drepturi civile şi politice, unirea şi
independenţa, precum şi împroprietărirea ţăranilor cu pământ fără despăgubire.
În august 1848, la Cernăuţi, Mihail Kogălniceanu a redactat programul „Dorinţele Partidei Naţionale în
Moldova”, cu prevederile: desfiinţarea privilegiilor şi a rangurilor boiereşti, egalitatea în faţa legii, contribuţie
generală, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, unirea Moldovei cu Ţara Românească, împroprietărirea ţăranilor cu
despăgubire. Mihail Kogălniceanu afirma că „unirea Moldovei cu Muntenia este cheia bolţii fără de care s-ar
prăbuşi tot edificiul naţional”.
Ţara Românească – Aici revoluţia a fost pregătită de un Comitet Revoluţionar şi urma să izbucnească
în mai multe centre deodată. La 9 iunie 1848, la Islaz, Ion Heliade Rădulescu a dat citire documentului
programatic „Proclamaţia de la Islaz” (document numit de revoluționari Constituție): autonomia Ţării
Româneşti prin eliminarea amestecului Rusiei și Imperiului Otoman în problemele interne ale ȚR, desfiinţarea
protectoratului rus, egalitatea drepturilor politice, domn responsabil ales pe 5 ani din toate stările sociale,
Adunare Obştească Reprezentativă, contribuţie generală, instrucţie egală, desfiinţarea rangurilor boiereşti,
dezrobirea robilor ţigani, emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea cu despăgubire, libertatea tiparului.
La 11 iunie 1848 au izbucnit evenimetele revoluţionare şi la Bucureşti. La 13 iunie 1848, domnul
Gheorghe Bibescu a fugit peste Carpaţi, iar puterea a fost preluată de un guvern revoluţionar condus de
mitropolitul Neofit. Noul guvern a încercat să reformeze instituţiile ţării. La 22 iunie 1848, Nicolae Bălcescu
trimitea o scrisoare către Alexandru Golescu, în care se vorbea despre mersul revoluţiei şi sarcinile imediate
care stăteau în faţa guvernului provizoriu.
În plus, în Ţara Românească s-a constituit o Comisie a proprietăţii care avea în vedere reglementarea
raporturilor dintre proprietari şi ţărani. Noul guvern a pus în aplicare unele din prevederile Proclamației:
libertatea tiparului, desființarea privilegiilor, adoptarea tricolorului cu deviza Dreptate, Frăție.
Cooperarea dintre Rusia şi Imperiul Otoman a dus, în 28 iulie/9 august 1848, la înlocuirea de către
comisarul otoman Suleiman pașa a guvernului provizoriu cu o Locotenenţă domnească formată din Ion
Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu şi Christian Tell. Rusia a considerat atitudinea lui Suleiman Pașa mult prea
moderată și a cerut înlocuirea sa grabnică. A fost numit un nou comisar în persoana lui Fuad Pașa ce avea
ordinul să pătrundă cu trupele în București.
Pentru a-și exprima nemulțumirea față de intervenția militară a Imperiului Otoman, la 6 sept. 1848, în
cadrul unei mari adunări, au fost arse la București copii ale Regulamentului Organic și ale Arhondologiei
(condica rangurilor boierești). La începutul lunii septembrie 1848, trupele otomane şi ruseşti au pus capăt
revoluţiei. La 13 septembrie 1848, a avut loc rezistenţa corpului de pompieri conduşi de Pavel Zăgănescu în
Dealul Spirii din Bucureşti. Peste 200 de fruntaţi revoluţionari au fost arestaţi. S-a reinstaurat în ȚR regimul
regulamentar, locul domnului fiind ocupat temporar de caimacamul Constantin Cantacuzino.
Transilvania – Evenimentele de aici au avut un aspect mai complicat datorită izbucnirii în martie 1848
a revoluţiei maghiare care urmărea anexarea Transilvaniei la Ungaria. Revoluționarii unguri, sub conducerea
lui Lajos Kossuth, doreau refacerea Ungariei medievale. În acest context, românii transilvăneni și-au exprimat
poziția în cadrul unor adunări populare, prima fiind organizată în 18/30 aprilie 1848, unde s-a decis
convocarea unei mari adunări naționale la Blaj.
Între 3-5 mai 1848, a avut loc Marea Adunare Naţională de la Blaj, la care au luat parte peste 40.000
de oameni, inclusiv moldoveni (Al. I. Cuza, N. Ionescu, Alecu Russo) şi munteni (Dimitrie Brătianu).
Adunarea a adoptat în unanimitate documentul „Petiţia naţională” (redactat de Simion Bărnuţiu):
 Respingerea anexării Transilvaniei la Ungaria
 Recunoaşterea naţiunii române, a limbii române şi a Bisericii ortodoxe
 Şcoli în limba română
 Libertatea persoanei, libertatea presei
 Desfiinţarea iobăgiei fără despăgubire
 Gardă naţională românească
Din motive tactice, Adunarea de la Blaj a exprimat fidelitatea naţiunii române faţă de Habsburgi. A
fost ales un Comitet Național Român, cu sediul la Sibiu, prezidat de Andrei Șaguna. Adevăratul lider era Simion
Bărnuțiu.
La 18 mai 1848, Dieta de la Cluj a votat anexarea Transilvaniei la Ungaria. Imperiul Habsburgic a
acceptat această decizie.
Între 2-16 septembrie 1848 a avut loc a treia adunare de la Blaj, ocazie cu care s-a adoptat o Rezoluţie
prin care românii respingeau anexarea Transilvaniei la Ungaria şi hotărau organizarea politică şi militară a
Transilvaniei în 15 prefecturi şi, respectiv 15 legiuni. În vara-toamna 1848, maghiarii au organizat numeroase
masacre împotriva românilor. Rezistenţa armată românească în fața maghiarilor conduși de generalul polonez
Iosif Bem, a fost coordonată de Avram Iancu, în zona Munţilor Apuseni. În plus, Avram Iancu şi Axente Sever
au început formarea gărzilor militare românești. În martie 1849, a fost adoptată Constituţia Imperiului
Habsburgic, text prin care se recunoştea autonomia Transilvaniei şi a naţiunii române. În această situaţie,
represiunea maghiară îndreptată contra românilor a devenit şi mai sângeroasă, organizându-se adevărate
„tribunale de sânge”. În consecință, românii au optat, în prima fază, pentru o cooperare cu austriecii.
Ulterior, în condiţiile încercării Habsburgilor de a stăvili valul revoluţionar din întreg imperiul, la
Debreţin au avut loc tratative româno-maghiare mediate, între aprilie-iulie 1849, de Nicolae Bălcescu. Între
cele două părţi s-a ajuns la un compromis, prin semnarea „Proiectului de Pacificaţie” de la Seghedin (2 iulie
1849), dar înţelegerea a intervenit mult prea târziu. La 1 august 1849, armata maghiară condusă de polonezul
Iosif Bem a fost nevoită să capituleze în faţa Habsburgilor şi ruşilor la Şiria (lângă Arad).
Bucovina – La 8/20 mai 1848, la Cernăuţi a avut loc o Adunare Naţională a românilor, în cadrul căreia
a fost citită „Petiţia ţării” (document redactat de Eudoxiu Hurmuzaki). Prin acest act, se solicitau autonomia
Bucovinei faţă de Galiţia, autonomia Bisericii Ortodoxe, libertatea presei, desfiinţarea iobăgiei, Dietă
reprezentativă şi înfiinţarea de şcoli naţionale.
 Banat – La 15 iunie 1848, la Lugoj a avut loc o Adunare Naţională condusă de Eftimie Murgu. Cu această
ocazie s-a dat citire documentului „Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat”, în care se cereau:
autonomie, recunoaşterea naţiunii române şi a Bisericii Ortodoxe, limba română oficială şi emanciparea
clăcaşilor prin despăgubire.
Printre urmările revoluţiei române de la 1848 menţionăm accelerarea procesului de dezvoltare de tip
capitalist şi impulsionarea luptei de eliberare naţională.

V. Unirea Principatelor Române

Deşi înfrântă prin intervenţia militară a imperiilor vecine, revoluţia română de la 1848-1849 a reuşit să
stabilească direcţiile principale de acţiune pentru făurirea statului modern român şi pentru modernizarea
societăţii româneşti.
După 1848, ideea naţională privind unirea Moldovei cu Ţara Românească a devenit obiectivul central al
elitei româneşti. Astfel, la Paris, în anul 1850, în lucrarea „Mersul revoluţiei în istoria românilor”, Nicolae
Bălcescu scria că „revoluţia viitoare va fi o revoluţie naţională”.
În mai 1849, Rusia şi Turcia au semnat Convenţia de la Balta Liman ce prevedea reintroducerea
Regulamentelor Organice în Moldova şi Ţara Românească, accentuarea tutelei otomane şi ruseşti asupra
Principatelor de la Dunăre şi sporirea autorităţii domnului. Astfel, domnul era numit pe 7 ani de către ţar şi
sultan, iar Adunările Obşteşti erau dizolvate şi înlocuite cu divanuri ad-hoc formate exclusiv din mari boieri
numiţi de domn.
Între 1849 şi 1856, în Ţara Românească a domnit Barbu Ştirbey, iar în Moldova Grigore Alexandru
Ghica. Ambii domni erau adepţii reformării statului după model iluminist. Dacă în Moldova Grigore Al. Ghica
a permis reîntoarcerea revoluţionarilor exilaţi şi organizarea mişcării unioniste, în Ţara Românească, Barbu
Ştirbey a fost reticent faţă de orice agitaţie politică.
Mişcarea unionistă a fost activă şi în străinătate, emigraţia românească urmărind să atragă atenţia
asupra „cauzei româneşti” unor personalităţi europene precum împăratul Napoleon al III-lea al Franţei (1852-
1870), contele Walewski (ministrul de externe francez), premierul britanic Palmerston. Au fost antrenate în
sprijinul ideii naţionale româneşti şi personalităţile culturale ale vremii dintre care remarcăm pe Jules
Michelet, Edgar Quinet, J.A. Vaillant.
Conjunctura care a favorizat crearea statului român prin unirea Moldovei cu Ţara Românească a fost
oferită de redeschiderea „crizei orientale” în timpul Războiului Crimeii din 1853-1856. Început ca un conflict
între Rusia şi Turcia, războiul a devenit unul european prin intervenţia Franţei, Angliei, Prusiei şi Sardiniei
pentru Imperiul Otoman. Astfel, când Congresul de Pace de la Paris şi-a început lucrările, problema
românească era de interes european. Astfel s-a luat în discuție crearea unui stat tampon în calea expansiunii
rusești. Marile Puteri s-au pronunţat însă în conformitate cu propriile interese. Astfel, Franţa, prin ministrul ei
de externe, contele Walewski, a cerut înfăptuirea unirii sub un principe străin, Rusia a susţinut-o cu gândul
de a stârni neînţelegeri între Franţa şi Anglia. Prusia şi Sardinia au susţinut unirea din raţiuni care priveau
propriile obiective politice. Anglia nu s-a pronunţat. Împotriva unirii au fost de la început Imperiul Otoman (se
temea ca nu cumva şi celelalte popoare din Balcani să se ridice la luptă) şi Austria (se temea ca nu cumva şi
românii din Transilvania să ceară unirea cu noul stat).
La 18/30 martie 1856, Congresul de Pace de la Paris a semnat Tratatul de Pace care prevedea:
 Autonomia Moldovei şi a Ţării Româneşti sub suzeranitatea Imperiului Otoman
 Înlăturarea protectoratului rus asupra ţărilor române şi înlocuirea lui cu garanţia colectivă a Marilor
Puteri
 Retrocedarea de către Rusia a sudului Basarabiei către Moldova (judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail)
 Libertatea navigaţiei şi a comerţului
 Libertatea cultelor
 Revizuirea Regulamentelor Organice
În problema unirii, Congresul de la Paris a decis organizarea unor alegeri în cele două principate pentru
convocarea unor adunări/divanuri ad-hoc (din toate categoriile sociale), prin care românii să fie consultaţi
asupra viitorului lor. Deci, adunările ad-hoc trebuiau să aibă un caracter reprezentativ şi consultativ, hotărârile
trebuiau comunicate unei comisii şi apoi unei conferinţe internaţionale. S-a instituit o conducere provizorie,
fiind numiți în M și ȚR caimacami.
În Moldova, caimacamul Nicolae Vogoride, dirijat de turci, a încercat să falsifice listele pentru adunarea ad-
hoc pentru a împiedica unirea, dar a fost descoperit. Al. I. Cuza a demisionat din funcţia de pârcălab de
Covurlui, în semn de protest faţă de falsificarea listelor electorale pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei.
Unioniștii au informat Marile Puteri cu privire la situația din Moldova. Napoleon al III-lea, împăratul Franței, a
amenințat Poarta, în iulie 1857, cu ruperea relațiilor diplomatice.
Se crea astfel un impas între marile puteri, întrucât Franţa cerea anularea alegerilor. În august 1857 a
avut loc, la Osborne, o întâlnire între împăratul Napoleon al III-lea al Franţei şi regina Victoria a Angliei pe tema
situaţiei din cele două Principate. Cei doi au ajuns la un compromis: Franţa renunţa la o unire deplină,
acceptând ideea unei uniri formale, legislative, iar Anglia accepta reorganizarea alegerilor. Victoria în alegeri a
revenit unioniştilor. Adunările ad-hoc erau alcătuite din reprezentanți ai clerului, ai marilor și micilor
proprietari, ai orășenilor și clăcașilor. Dacă clerul, marii proprietari și orășenii votau direct, micii proprietari și
țăranii votau indirect, prin reprezentanți. Pentru prima dată în Principate, prevederile electorale se bazau pe
avere și nu pe origine socială.
Astfel, în 7 octombrie 1857, au fost redactate Rezoluţiile adunărilor ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi.
Conţinutul celor două rezoluţii era asemănător, solicitându-se:
 Unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat cu numele de România
 Autonomia noului stat, cu menţinerea garanţiei colective a marilor puteri
 Noul stat urma să fie condus de un prinţ străin dintr-o familie domnitoare în Europa, cu moştenitori
crescuţi în religia ortodoxă a Răsăritului
 Neutralitatea şi inviolabilitatea noului stat
 Adunare Obştească reprezentativă
După ce au adus la cunoştinţă marilor puteri aceste cereri, adunările ad-hoc s-au dizolvat. Marile puteri au
răspuns prin „Convenţia de la Paris” din 7/19 august 1858, document ce va servi drept constituţie pentru
Principatele Române Unite până în anul 1864. Principalele prevederi:
 Menţinerea suzeranităţii otomane şi a garanţiei colective a Marilor Puteri; Marile Puteri erau de acord
ca Principatele Române să se autoadministreze, fără vreun amestec din partea Imperiului Otoman.
 Unirea formală a Moldovei cu Ţara Românească sub forma unei confederaţii numită „Principatele Unite
ale Moldovei şi Valahiei”
 Noul stat urma să fie condus de doi domni, două guverne şi două Adunări Legislative
 Cele două principate aveau două instituţii comune, cu sediul la Focşani: Comisia Centrală (ca instituţie
legislativă) şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie.
 Separaţia puterilor în stat
a. Puterea executivă aparţinea Domnului şi Guvernului. Domnul numea miniştrii, sancţiona legile
şi putea dizolva Adunarea Legislativă.
b. Puterea legislativă aparţinea Domnului şi Adunării Legislative, ce funcționa ca un parlament
unicameral (Adunările legislative dezbăteau și adoptau legile, fără a avea însă inițiativă legislativă
și alegeau domnul).
c. Puterea judecătorească aparţinea Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, judecătorii fiind numiţi de
domn.
 Era formulat principiul votului cenzitar (în funcţie de avere), existând două categorii de alegători: direcți
și indirecți (votau prin delegați).
 Erau prevăzute drepturile şi libertăţile cetăţeneşti: egalitatea în faţa legii, garantarea proprietăţii,
libertatea individuală, egalitatea în drepturi a moldovenilor și muntenilor de rit creștin. Erau desfiinţate
privilegiile şi rangurile boiereşti. Se cerea reglementarea raporturilor dintre țărani și proprietari.
În concluzie, Convenţia de la Paris din 1858 a oferit românilor şansa de a edifica unirea deoarece nu interzicea
clar alegerea aceluiaşi domn în ambele Principate.
Au fost numiți noi caimacami (câte trei în fiecare Principat), în ȚR, unul dintre caimacami fiind
Alexandru Ghica, fost domn regulamentar.
La 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Moldovei (dominată de membrii Partidei Naţionale) l-a ales, în
unanimitate (48 voturi) ca domn pe Alexandru Ioan Cuza. În Ţara Românească, Adunarea Electivă era dominată
de conservatori care aveau proprii candidaţi. În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat o vie agitaţie în
rândul populaţiei bucureştene şi al ţăranilor din împrejurimi. O mulţime de 30.000 oameni s-a aflat în preajma
Adunării în acele zile istorice. Ideea alegerii lui Cuza la București a fost sugerată de delegați Moldovei care
mergea la Constantinopol pentru a anunța rezultatul votului din Moldova. Într-o şedinţă secretă a Adunării,
deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Al. I. Cuza , aceasta fiind acceptată în
unanimitate. Dubla alegere a lui Cuza a fost expresia abilităţii oamenilor politici români din epocă, dar şi
rezultatul mobilizării populaţiei Capitalei în acele momente istorice. Prin politica faptului împlinit, românii au
realizat de facto unirea.
Practic, prin dubla alegere a lui Cuza, românii au pus Marile Puteri în faţa faptului împlinit, oferind
calea necesară pentru realizarea unirii depline. Prin unirea deplină s-au pus practic bazele statului modern
român, îndeplinindu-se astfel unul dintre dezideratele memoriilor boiereşti şi ale revoluţionarilor paşoptişti.
Prin crearea statului modern român se deschideau perspective promiţătoare asupra modernizării societăţii
româneşti, asupra obţinerii independenţei şi chiar asupra făuririi României Mari.

VI. Domnia lui Al. I. Cuza (1859-1866)

Uriaşul entuziasm stârnit de dubla alegere a lui Al. I. Cuza pe întreg spaţiul românesc nu putea să
ascundă situaţia complexă în care se găsea noul stat. De la începutul domniei, principalele obiective ale lui
Cuza au fost consolidarea unirii (prin obţinerea recunoaşterii internaţionale şi unificarea instituţiilor celor două
principate) şi modernizarea noului stat printr-o suită întreagă de reforme.
Marile Puteri europene au interpretat dubla alegere a lui Cuza ca o încălcare a Convenţiei de la Paris.
Marile Puteri s-au întrunit la Paris, la 26 martie 1859. Cu excepția Austriei și a Imperiului Otoman, celelalte
puteri au recunoscut actul din 24 ianuarie. Totuşi, datorită situaţiei internaţionale complicate şi a diplomaţiei
româneşti eficiente, în 25 august/6 septembrie 1859, Marile Puteri (inclusiv Austria și Imperiul Otoman),
întrunite în Conferinţa de la Paris, au recunoscut dubla alegere. Oricum, Cuza concentrase o armată moldo-
munteană la Floreşti încă din aprilie 1859. Detensionarea situaţiei atât în relaţie cu Imperiul Otoman cât şi cu
Austria l-a determinat pe Cuza să ordone închiderea taberei de la Floreşti pe 11 septembrie 1859. Cuza a iniţiat
demersurile şi pentru unificarea instituţională, prin înfiinţarea primului minister unit - Ministerul de război,
condus de generalul Emanoil Florescu (în 1860), dar şi prin unificarea serviciilor de vamă, poştă şi telegraf.
Capitala țării s-a stabilit la București. S-a adoptat stema țării cu simbolurile vulturul și zimbrul. La 24 ianuarie
1861 s-a înfiinţat Curtea de Casaţie şi Justiţie, cu un rol important în organizarea judecătorească modernă.
În 22 noiembrie/4 decembrie 1861, în cadrul Conferinţei ambasadorilor de la Constantinopol,
Puterile Garante au aprobat unirea deplină a celor două Principate, iar sultanul a dat un firman în acest sens,
cu condiţia unirii doar pe durata domniei lui Al. I. Cuza.
La 22 ianuarie 1862, la Bucureşti şi-a început lucrările primul guvern unic, condus de conservatorul
Barbu Catargiu. La 24 ianuarie 1862, s-a întrunit la Bucureşti prima Adunare Legislativă unică. În acest fel,
Comisia Centrală şi-a încetat activitatea, s-au contopit cele două steme, iar din 1863, la propunerea lui Mihail
Kogălniceanu a fost adoptată în actele interne titulatura de România.
Epoca marilor reforme
Politica de reforme a început timid pentru că primul guvern unic era dominat de conservatori. În iunie
1862, Guvernul Barbu Catargiu a înaintat un proiect de lege rurală care nu aducea modificări semnificative în
situaţia ţărănimii. În schimb, liberalii moderaţi din jurul lui Mihail Kogălniceanu au propus un proiect ce
presupunea emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea diferenţiată a lor, în funcţie de numărul de vite. În
situaţia în care Adunarea Legislativă era dominată de conservatori, proiectul lui Kogălniceanu a fost respins.
După aceea, viaţa politică a tânărului stat român a fost umbrită de asasinarea, în condiţii neelucidate încă, a
primului ministru Barbu Catargiu. Lui Catargiu i-a urmat la guvernare Nicolae Krețulescu (iunie 1862-oct.1863).
La începutul anului 1863 s-a constituit monstruoasa coaliție, o alianță între liberalii radicali conduși de I.C.
Brătianu și C.A. Rosetti și conservatori. Aceasta urmărea înlăturarea lui Cuza și instalarea unui principe străin.
Pentru a pune în aplicare proiectele de reformă, Cuza l-a desemnat ca premier pe Kogălniceanu, în
octombrie 1863. Între cei doi oameni politici a fost cooperare fructuoasă din care au rezultat numeroase
reforme în toate domeniile de activitate.
La 25 decembrie 1863, Adunarea Legislativă a votat în unanimitate legea secularizării averilor
mânăstireşti, care reprezentau aproape un sfert din teritoriul naţional. În 23 martie 1864, a fost adoptat Codul
Penal și de procedură penală. În martie 1864, Guvernul Kogălniceanu a adus în faţa Adunării vechiul proiect
de lege rurală ce fusese respins în 1862. În aprilie 1864, Adunarea Legislativă a respins, printr-un vot de blam
(de neîncredere) dat guvernului, încă o dată proiectul iniţiat de Kogălniceanu. În această situaţie, Cuza avea
de ales între demiterea Guvernului şi organizarea unei lovituri de stat şi dizolvarea Adunării Legislative.
 Pentru a continua politica de reforme, la 2 mai 1864, Cuza a pus la cale o lovitură de stat, dizolvând
Adunarea şi prezentând o „Proclamaţie către armată şi popor” în care îşi justifica alegerea făcută. Apoi, pe 10
mai 1864, Cuza a supus unui plebiscit documentul „Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris” şi o nouă
lege electorală care ar fi sporit numărul alegătorilor (alegătorii ar fi fost de două categorii: alegători primari –
ce votau prin delegaţi şi alegători direcţi). Rezultatul plebiscitului a fost favorabil domnului. Prin „Statutul
Dezvoltător” se instaura practic un regim autoritar dominat de domn:
 Sporea puterea domnului şi a Executivului
 Domnul avea el singur iniţiativa legislativă
 Domnul avea drept de Veto
 Domnul îl numea pe preşedintele Adunării
 Se înfiinţa cea de a două cameră a puterii legislative, Senatul (numit şi Corpul Ponderator)
 Domnul numea o parte din senatori
 Proiectele de legi erau redactate de Consiliul de Stat, controlat tot de domn
În iunie 1864, Marile Puteri au acceptat noul document cu valoare constituţională.
Practic, Domnul putea continua drumul reformelor. Cea mai importantă în acest sens era reforma
agrară,care ar fi trebuit să îmbunătăţească situaţia majorităţii populaţiei rurale. La 14/26 august 1864, a intrat
în vigoare Legea rurală care prevedea:
 Emanciparea ţăranilor clăcaşi prin despăgubire plătită timp de 15 ani
 Împroprietărirea ţăranilor cu pământ în mod diferenţiat, în funcţie de numărul de vite. Astfel, ţăranii erau
împărţiţi în trei categorii: pălmaşi, fruntaşi şi mijlocaşi.
 Pământul acordat ţăranilor nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani şi nu putea depăşi două treimi din
moşia boierului.
Prin Legea rurală din 1864 au fost împroprietărite 463.544 de familii ţărăneşti cu 1.810.311 ha. Practic se
generalizau relaţiile capitaliste la nivelul întregii societăţi şi se întărea proprietatea ţărănească. S-a sperat în
uşurarea situaţiei ţăranilor, dar aceştia nu dispuneau de uneltele agricole necesare pentru exploaterea
proprietătii primite. În plus, ţăranii s-au confruntat cu situaţia fărâmiţării terenurilor primite prin sistemul
moştenirii. Legea rurală din 1864 a avut şi unele inconveniente întrucât nu specifica ce fel de pământ urma să
fie expropriat. Astfel, ţăranii primeau pământ mai puţin fertil sau aflat în zone greu accesibile. Totuşi, prin
legea rurală din 1864 a sporit numărul de proprietari funciari şi s-au deschis premizele dezvoltării agriculturii.
În timpul guvernului Kogălniceanu s-au adoptat şi alte reforme în domenii precum justiţie, administraţie,
economie, învăţământ. În plan juridic s-au introdus legea pentru organizarea Curţii de Casaţie şi legea pentru
organizarea judecătorească. În 27 noiembrie/9 decembrie 1864, s-a adoptat legea organizării armatei
naționale. În decembrie 1864/ ian 1865 a fost promulgate Codul Civil. Prin Codul Civil, se impunea întâietatea
căsătoriei civile în faţa celei religioase, se asigura individului libertăţi personale, se garanta egalitatea tuturor
cetăţenilor în faţa legii şi era apărată proprietatea privată. Codul civil, ca și cel penal erau elaborate după cel
napoleonian din 1804 și cel prusac din 1851.
În plan administrativ, s-au adoptat legea pentru organizarea administrativă şi legea comunală.
În plan economic, s-a adoptat legea contabilităţii şi s-a introdus sistemul metric unic de măsuri şi greutăţi
(septembrie 1864). A fost înfiinţat CEC ( în 1/12 decembrie 1864).
În plan educativ, s-a urmărit laicizarea învăţământului. La 25 noiembrie/7 decembrie 1864 a fost
promulgată legea instrucţiunii publice prin care se prevedea obligativitatea şi gratuitatea învăţământului
primar. Se acordă importanţă şi învăţământului superior, fiind înfiinţate universităţile de la Iaşi ( oct. 1860) şi
Bucureşti (1864).
Pentru a coordona cât mai eficient politica externă şi relaţiile cu celelalte state, s-au înfiinţat Ministerul
de Externe şi mai multe agenţii diplomatice româneşti în străinătate. Au fost încheiate unele convenţii vamale,
poştale şi comerciale cu alte state. În martie 1865, s-a încheiat convenția telegrafică cu Franța.
În ianuarie 1865, datorită tensionării relaţiei cu domnul, Kogălniceanu a demisionat din fruntea
Guvernului. Încă din ianuarie 1863 se formase o alianţă între conservatori şi liberalii radicali cu scopul de a-l
înlătura pe Cuza de la putere şi de a impune un prinţ străin. Această alianţă, imposibilă în alte condiţii, a rămas
cunoscută în istorie sub numele de „monstruoasa coaliţie”. La începutul anului 1866 această alianţă şi-a
intensificat activitatea, silindu-l pe Cuza să abdice la 11/23 februarie 1866. Puterea a fost preluată de o
Locotenenţă Domnească. Marile puteri acceptaseră unirea deplină doar pe timpul domniei lui Cuza. În această
situaţie, politicienii români trebuiau să acţioneze rapid pentru a evita o intervenţie străină care ar fi pus în
pericol unirea. În rândul clasei politice a fost reafirmat proiectul prinţului străin. Iniţial i s-a propus tronul
României lui Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei, dar oferta a fost declinată. În martie 1866, propunerea
pentru tronul României i-a fost înaintată principelui Carol de Hohenzollern Sigmaringen. Susţinut de împăratul
Franţei Napoleon al III-lea, dar şi de regele Prusiei şi de cancelarul Otto von Bismarck, principele Carol a
acceptat propunerea românilor. În aprilie 1866, s-a organizat un plebiscit prin care populaţia şi-a manifestat
acordul pentru venirea lui Carol la putere. La 10 mai 1866, principele Carol a depus jurământul de credinţă, ca
domn constituţional, în faţa Adunării la Bucureşti. În octombrie 1866, Carol a făcut o vizită la Istanbul, în
timpul căreia a primit firmanul de numire din partea sultanului.

VII. Domnia lui Carol I

Domnia lui Carol I de Hohenzellern Sigmaringen a debutat prin adoptarea Constituţiei de la 1866, act
fundamental care a instituţionalizat regimul parlamentar modern, a deschis calea către pluralismul politic, a
oferit perspectiva modernizării societăţii româneşti şi a obţinerii independenţei. Primii ani ai domniei lui Carol
I au fost tensionați, din cauza unor manifestații anticarliste și antidinastice care au culminat în 1870-1871 la
Ploiești.
În timpul domniei lui Carol I (1866-1914), s-a realizat consolidarea statului modern român. Factorii
decisivi ai puterii politice au fost monarhia, Parlamentul şi partidele politice, toate funcţionând conform
cadrelor impuse de Constituţia de la 1866.
Monarhia a fost un factor de echilibru între grupările politice, ceea ce a asigurat o stabilitate internă.
Principele Carol I a jucat rolul de arbitru, de mediator între cele două mari grupări politice ale vremii: Partidul
Naţional Liberal şi Partidul Conservator. Cucerirea independenţei de stat a României în urma războiului cu
turcii din 1877-1878 a sporit prestigiul monarhiei, consolidându-i poziţia pe scena vieţii politice. Drept urmare,
la 9 septembrie 1878, Parlamentul i-a conferit lui Carol I titlul de „alteţă regală”. La 14 martie 1881,
Parlamentul a votat legea de transformare a României în Regat. La 10 mai 1881, Carol I şi soţia sa, Elisabeta
de Wied au fost încoronaţi ca regi ai României. La 18 mai 1881, s-a semnat Pactul de familie, prin care
Ferdinand, nepotul lui Carol, devenea moștenitorul tronului. În 1883 a avut loc inaugurarea oficială a castelului
Peleș. La 9 iunie 1884 a fost adoptată legea înființării Domeniilor Coroanei și s-a votat Statutul Casei Regale.
De la început, Carol I şi-a asumat un rol politic de primă mână în politica externă şi în treburile militare.
În anii 1875-1876, o nouă criză orientală era în desfăşurare. Domnul Carol şi primul-ministru, Ion C. Brătianu,
care doreau să obţină independenţa, au încercat să ajungă la o înţelegere cu Rusia. La 12 aprilie 1877, Rusia a
declarat război Turciei şi în aceeaşi zi, trupele ei au început să treacă Prutul, în Moldova. La 9 mai 1877, în
Camera Deputaţilor, ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, răspunzând interpelării deputatului Nicolae
Fleva, a citit declaraţia de independenţă a României, independenţă proclamată a doua zi şi în Senat.
În primele luni de război, Carol şi Brătianu au încercat să stabilească reguli de bază de colaborare între
armata română şi cea rusă. În vara anului 1877, Carol a primit comanda supremă a trupelor aliate de la Plevna,
care a fost încercuită şi a capitulat pe 28 noiembrie 1877. Cucerită pe câmpul de luptă din Balcani,
independenţa a fost recunoscută internaţional prin Tratatele de Pace de la San Stefano (19 feb. 1878) şi Berlin
(1 iulie 1878). Statul român primea Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor, dar pierdea sudul Basarabiei în
favoarea Rusiei. În plus, prin Tratatul de Pace de la Berlin, recunoașterea independenței României era
condiționată și de răscumpărarea de către guvernul României a acțiunilor Societății Strousberg.
În 1878, independența României a fost recunoscută de Rusia, Austro-Ungaria, Serbia și Imperiul
Otoman, în 1879 de Italia, iar în 1880 de Germania, Marea Britanie și Franța.
După obținerea independenței, România a aderat la Tripla Alianță în 1883. Statul român a acordat în
continuare atenție problemei naționale: a sprijinit comunitățile românești din Balcani, a subvenționat
învățământul românesc din Transilvania, a sprijinit mișcarea memorandistă din 1892-1894. Carol I a intervenit
pe lângă împăratul Franz Iosif pentru amnistierea memorandiștilor în 1895. În 1909, la împlinirea vârstei de 70
de ani, Carol I a primit titlul de feldmareșal al armatei germane, iar în 1912 pe cel de mareșal al armetei ruse.
Partidele politice - Adoptarea Constituţiei de la 1866 a impulsionat procesul de constituire a partidelor
politice PNL şi Partidul Conservator. La începutul domniei, Carol I s-a sprijinit pe conservatori, întrucât marii
proprietari funciari erau considerați a avea o fire dinastică. Din 1876 a conlucrat cu liberalii deoarece aceștia
doreau să adopte măsuri cu caracter reformator. Carol I a practicat alternanţa la guvernare a celor două
partide pentru a evita orice încercare de a acapara puterea. Astfel, în anul 1895, regele Carol I a introdus
rotativa guvernamentală, sistem desființat după Marea Unire.
 Instituţionalizarea regimului parlamentar moden în anul 1866, bazat pe alegeri periodice, a grăbit
închegarea partidelor politce.
Partidul Naţional Liberal – o primă încercare de unificare a grupărilor liberale a fost în 1867, prin
„Înţelegerea de la Concordia” între radicalii din jurul lui Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti şi moderaţii lui Mihail
Kogălniceanu. PNL s-a constituit la 24 mai 1875 prin „Coaliţia de la Mazar Paşa”. Printre liderii liberali amintim
pe Ion C. Brătianu (în timpul guvernării sale din 1876-1888 – „Marea guvernare liberală-, au fost adoptate
importante reforme), Ion I. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Dumitru Brătianu (șeful PNL între 1891 și 1892), D. A.
Sturdza (mare moșier și liderul PNL între 1892 și 1909). Din 1909, lider al PNL a fost Ion I. C. Brătianu. Programul
PNL din 1913 propunea două reforme de bază: agrară şi electorală prin introducerea votului universal.
Originile PNL le regăsim în proiectele de reformă în spirit liberal ale Partidei Naţionale şi documentele
programatice ale Revoluţiei de la 1848. Liberalismul românesc s-a inspirat din ideile Revoluţiei Franceze,
liberalismul occidental şi tradiţiile culturale româneşti. Din punct de vedere economic, liberalii au susţinut
doctrina „prin noi înşine”, fiind adepţii dezvoltării industriei naţionale prin forţe proprii.
Partidul Conservator – s-a înfiinţat la 3 februarie 1880 prin unirea grupării conservatoare în jurul
liderilor Lascăr Catargiu, Manolache C. Epureanu, Grigore Cantacuzino etc. Între 1880 şi 1899, lider al Partidului
Conservator a fost Lascăr Catargiu. La conducere au urmat Grigore Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp
(1907-1913). Din 1914, preşedinte al Partidului Conservator a fost Alexandru Marghiloman. Conservatorii
susţineau politica „paşilor mărunţi” care presupunea dezvoltarea graduală a societăţii, în conformitate cu
tradiţiile. În momentul în care, în 1884, liberalii doreau lărgirea dreptului de vot prin revizuirea Consituţiei,
conservatorii s-au opus întrucât ei considerau că românilor nu le lipseau drepturile politice, dar că situaţia lor
materială trebuia îmbunătăţită.
Din rândul conservatorilor s-au remarcat junimiştii. Teoria „formelor fără fond”, susţinută de către
junimişti în viaţa socială şi politică a vremii, a stat în centrul ideologiei conservatoare. Junimiştii semnalau
neconcordanţa dintre structura socială, tradiţională românească şi instituţiile noi adoptate după modelul
occidental. Partidul Conservator a cunoscut desprinderi, în anul 1908, Take Ionescu înființând Partidul
Conservator Democrat.
Socialiștii – La baza ideologiei socialiste din România a stat articolul Ce vor socialiștii români, publicat
în 1886 de către Constantin Dobrogeanu Gherea. În anul 1893 s-a înființat Partidul Social Democrat al
Muncitorilor din România. În 1899, în PSDMR a avut loc o criză de putere, mai mulți lideri, numiți generoșii,
trecând la PNL. În 1910, cu prilejul reorganizării, PSDMR a luat denumirea de Partidul Social Democrat din
România.
În anul 1882, Constantin Dobrescu Argeș a înființat Partida Țărănească, activitatea lui fiind continuată
apoi de Ion Mihalache, care va înființa în 1918 Partidul Țărănesc.
Din punct de vedere guvernamental, începutul domniei lui Carol I s-a caracterizat prin instabilitate şi
confruntări între diversele grupări politice. Din anul 1895, s-a introdus sistemul rotativei guvernamentale
(alternarea la guvernare a liberalilor şi conservatorilor).
Parlamentul, conform Constituţiei de la 1866, era bicameral, cele două camere fiind Adunarea
Deputaţilor şi Senatul. Membrii Parlamentului erau aleşi pe baza votulu cenzitar. În iunie 1884, prin
modificările aduse Constituţiei de la 1866, se extindea dreptul de vot pentru toţi ştiutorii de carte. În iunie
1917, s-a impus dreptul de vot universal pentru toţi bărbaţii majori. Parlamentul exercita, alături de suveran,
puterea legislativă. Parlamentarii îi puteau interpela pe miniştri. Activitatea Parlamentului începea la 15
noiembrie odată cu Mesajul Tronului și se desfășura pe parcursul a trei luni. În fiecare an, activitatea
parlamentară se încheia cu un mesaj al primului ministru.
Legislaţia – Sistemul parlamentar instituit în 1866 s-a caracterizat prin rolul preponderent al
legislativului. Parlamentul devenea aproape partener egal cu domnitorul în elaborarea legilor. După 1866,
legislaţia adoptată avea în vedere asigurarea modernizării ţării în toate domeniile. În 1867, s-a instituit noul
sistem financiar bazat pe moneda națională (leul). Principalele acte legislative din timpul lui Carol I au vizat:
 Legea responsabilităţii miniştrilor (1878)
 Legea organizării comunelor (1878 şi 1882)
 Organizarea învăţământului în trei trepte şi reducerea analfabetismului, un rol însemnat în acest sens
avându-l ministrul instrucțiunii Spiru Haret
 Legile de organizare a armatei (1868 şi 1872) prevedeau înfiinţarea unei armate permanente şi
impunerea principiului mobilizării generale; potrivit legii din 1868, armatei permanente şi rezervelor li
 se adăugau dorobanţii şi grănicerii, miliţiile, garda civilă şi gloatele; Legea din 1872 a urmărit ridicarea
calitativă a nivelului oştirii în ansamblul ei. S-a acordat atenţie şi dezvoltării flotei de război.
 Legile pentru încurajarea industriei naţionale (1887 şi 1912) acordau scutiri de taxe şi impozite şi alte
facilităţi investitorilor români
 Legile privind agricultura: în 1881 s-a înființat Creditul Agricol, în 1889 s-a dat legea privind vânzarea
proprietăților statului la țărani, în 1907 s-au introdus învoielile agricole, în 1908 s-a adoptat Legea
Casei Rurale.
 Legea minelor din 1895 oferea avantaje şi investitorilor străini
 Legea de înfiinţare a Academiei Române (1879); în 1866 se înființase Societatea Literară Română, iar în
1867 luase ființă Societatea Academică Română.
 Legea de înfiinţare a Băncii Naţionale a României (1880)
 Legile pentru promovarea protecţionismului vamal (1886 și 1906) pentru a sprijini industria autohtonă
 În anul 1885, Biserica Ortodoxă şi-a proclamat autocefalia în raport cu Patriarhia de la Constantinopol.
A fost adoptată apoi Legea clerului mirean şi a seminariilor care prevedea salarizarea preoţilor din
bugetul statului sau al localităţilor.
 În 1888 s-a inaugurat clădirea Ateneului Român, din bani proveniți din donații publice.
 În 1985, s-a dat în funcțiune podul de la Cernavodă proiectat de Anghel Saligny
La 16 noiembrie 1918 a fost publicat în Monitorul Oficial Decretul lege nr. 291 privind introducerea votului
universal în România.
VIII. Realizarea statului unitar român – Marea Unire din 1918
Ideea unirii politice a Transilvaniei cu Principatele române a apărut încă de la începutul sec. XIX la
munteanul de origine ardeleană, Naum Râmniceanu (1802) şi la ardeleanul Ion Budai-Deleanu (1804). Aceste
planuri au fort reluate după 1838 de A. G. Golescu-Albu şi Ion Câmpineanu. În 1852, Dimitrie Brătianu utiliza
pentru prima dată sintagma „România Mare”. Cu prilejul sărbătorilor de la Putna, din 1871, tânărul A. D.
Xenopol aprecia că „marea unire” era un fapt inevitabil. Sub coordonarea lui D.A. Sturdza și N. Iorga, s-au
publicat importante colecții de documente istorice. În 1901 s-au omagiat 300 de ani de la moartea lui Mihai
Viteazul, în 1904 – 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare., iar în 1906 s-a organizat jubileul regal.
Deşi alianţa cu Puterile Centrale (din 1883) a împiedicat exprimarea deschisă a ideilor iredentiste, în
secret, guvernul de la Bucureşti acorda sprijin ardelenilor. „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”
înfiinţată în 1891 la București, cuprindea mulţi cărturari de peste munţi care susţineau cauza naţională. Ca
expresie a caracterului său politic, în 1914, Liga şi-a luat numele de „Liga pentru unitatea politică a tuturor
românilor”. Orientarea politică externă a României după 1900 indica îndepărtarea certă de Puterile Centrale.
Când România intra în al doilea război balcanic (1913) împotriva Bulgariei (o protejată a Austro-Ungariei),
Nicolae Iorga afirma că acolo, peste Dunăre, începea „războiul nostru pentru eliberarea Ardealului”.
Realizarea Marii Uniri (prin unirea Bassarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Regatul României) este
rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul primului război mondial când s-au
dezmembrat Imperiul Rus şi Imperiul Austro-Ungar. Marea Unire s-a realizat în contextul afirmării pe plan
internaţional a principiului autodeterminării şi a principiului naţionalităţilor, principii promovate de cele „14
puncte” ale preşedintelui american Woodrow Wilson de la începutul anului 1918. În cazul românilor distingem
două mari etape în realizarea unirii: autonomia şi unirea propriu-zisă.
Basarabia – Prima provincie care s-a unit cu Vechiul Regat a fost Basarabia. Aceasta a survenit pe
fondul dezmembrării Imperiului Rus, în urma abdicării țarului Nicolae al II-lea în timpul revoluției burgheze din
martie 1917. În martie/3 aprilie 1917, românii din Basarabia au înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc
(condus de Vasile Stroescu), cu rolul de a coordona mişcarea de eliberare naţională. În acelaşi an a apărut la
Chişinău şi organul de presă al partidului, ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, condus de către Onisifor Ghibu.
Congresul ostaşilor moldoveni de la Chişinău din 8 octombrie 1917, a proclamat autonomia
provinciei. La 2-6 noiembrie 1917 s-a constituit un organ reprezentativ numit Sfatul Ţării (condus de Ion
Inculeţ). Ca for executiv a fost format Consiliul Directorilor Generali (cu rol de guvern, condus de Petre Erhan).
În condiţiile primejdiei reprezentate de pretenţiile Ucrainei de a anexa Basarabia, în 2 decembrie 1917 a fost
proclamată Republica Democratică Moldovenească. Primul preşedinte al acesteia a fost ales Ion Inculeţ, iar
puterea executivă a fost preluată de guvern. În condiţiile tulburărilor provocate de soldaţii ruşi care se
întorceau de pe front (în 25 oct/7 nov 1917, în Rusia a avut loc revoluția bolșevică. Noul guvern bolșevic a decis
retreagerea Rusiei din război. Rușii au încheiat un armistițiu cu Puterile Centrale, fapt care a determinat
România să semneze pe 26 noiembrie 1917 armistițiul de la Focșani. Astfel, în 3 martie 1918, prin Pacea de la
Brest Litovsk, Rusia a încheiat pace separată cu Puterile Centrale), Consiliul Directorilor Generali a cerut
sprijinul armatei române. La 12 ianuarie 1918, patru divizii ale armatei române au trecut Prutul şi au restabilit
ordinea în Basarabia. Drept răspuns, la 13 ianuarie 1918, Rusia a întrerupt relaţiile diplomatice cu România şi
a sechestrat tezaurul românesc. La 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii
Democratice Moldoveneşti.
La 27 martie 1918, Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a adoptat cu
majoritate de voturi hotărârea Basarabiei de a se uni cu România. La 22 aprilie 1918, regele Ferdinand semna
decretul de promulgare a Actului Unirii Basarabiei cu România. Pentru administrarea provizorie a Basarabiei a
fost desemnat Consiliul Directorilor, până la preluarea acesteia de către guvernul de la Bucureşti.
Bucovina – Situaţia românilor din Bucovina s-a înrăutăţit practic în toamna lui 1918 când Austro-
Ungaria se prăbuşise. Se vehicula teza anexării de către Habsburgi, ca o ultimă soluţie de salvare, a Bucovinei
la Galiţia, în timp ce Ucraina ridica pretenţii de stăpânire asupra provinciilor româneşti şi ameninţa cu
intervenţia armată. În 4/17 octombrie 1918, deputaţii români din Parlamentul de la Viena au constituit
Consiliul Naţional Român din Austria, condus de Constantin Iosipescu Grecul şi George Grigorevici. La 9
octombrie 1918, Consiliul Naţional Român a cerut, în numele naţiunii, dreptul la autodeterminare şi a exprimat
dorinţa de secesiune. Din iniţiativa lui Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu a fost convocată la Cernăuţi o Adunare
a românilor bucovineni pentru 14/27 octombrie 1918. Această Adunare Constituantă a Bucovinei a decis
unirea Bucovinei cu teritoriile locuite de români din Austro-Ungaria într-un stat naţional. Preşedintele Adunării
a fost ales Iancu Flondor. S-a ales un Comitet Executiv şi un Consiliu Naţional Român din Bucovina (condus
de Ion Nistor) ca organ reprezentativ. În Bucovina au început apoi să pătrundă trupe ucrainiene cu scopul
ocupării şi alipirii ei la Ucraina. În aceste condiţii, Consiliul Naţional Român a solicitat sprijinul armatei române.
Armata română a intervenit pentru a restabili ordinea. La 31 octombrie/12 noiembrie 1918 se forma un
guvern condus de Iancu Flondor, iar CNR stabilea instituțiile Bucovinei.
În aceste condiţii, a avut loc la Cernăuţi, pe 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, în
care românii erau majoritari. La propunerea lui Iancu Flondor, care a prezidat lucrările Congresului, s-a votat
cu majoritate largă unirea necondiţionată a Bucovinei cu regatul României. Reprezentanţii celorlalte populaţii
au recunoscut şi acceptat hotărârea românilor. Ziarul „Glasul Bucovinei”, editat de Sextil Puşcariu, a avut o
influenţă deosebită asupra mişcării pentru unirea Bucovinei cu România. La 18/31 decembrie 1918, regele
Ferdinand a emis decretul de unire a Bucovinei cu Regatul României.
Transilvania – În 1861, la Sibiu a avut loc Conferința națională a românilor prin care s-a înființat
Asociația transilvană pentru literatura română și cultura poporului român (ASTRA). Constituirea Imperiului
Austro-Ungar și înglobarea Transilvaniei la Ungaria au stârnit nemulțumirea românilor. În anul 1869, s-au
înființat Partidul Național Român din Transilvania și Partidul Național Român din Banat. În 1881, la conferința
de la Sibiu, cele două partide s-au unit, formând Partidul Național Român. Tactica politică a PNR a fost până
la începutul sec. XX cea a pasivismului, ceea ce presupunea refuzul de a participa la lucrările Parlamentului de
la Budapesta. Momentul de apogeu al pasivismului a fost în 1892, când liderii PNR au înaintat împăratului
Franz Iosif un memorandum prin care au cerut dezlipirea de Ungaria și independența națiunii române. Printre
semnatarii Memorandum-ului s-au numărat Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu, Eugen Brote, Ion Rațiu, Gh. Pop de
Băsești și Septimiu Albani. Din 1905, PNR a adoptat tactica activismului, cerând autonomia Transilvaniei.
Lupta naţională a românilor s-a radicalizat odată cu începutul primului război mondial. Contactele cu
liderii politici de la Bucureşti s-au intensificat, iar Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor a desfăşurat
o vie activitate în sprijinul idealului naţional.
În toamna anului 1918 şi-au reluat activitatea cele două partide româneşti: Partidul Naţional Român
şi Partidul Social Democrat. Comitetul executiv al PNR s-a reunit la Oradea pentru a adopta, la 29
septembrie/12 octombrie 1918 o declaraţie care proclama „independenţa naţiunii române” din cadrul
Imperiului Austro-Ungar. Prin aceeaşi declaraţie se cerea separarea politică de Ungaria, asumarea suveranităţii
naţiunii în teritoriul său naţional şi organizarea unui plebiscit.
La 3 octombrie 1918, împăratul Carol I de Habsburg a făcut o ultimă încercare de a salva monarhia
bicefală. El a lansat manifestul „Către popoarele mele credincioase”, în care propunea federalizarea Austro-
Ungariei. Drept răspuns, pe 5/18 octombrie 1918, deputatul român Alexandru Vaida Voevod a citit în
Parlamentul maghiar „Declaraţia de la Oradea”, act ce a căpătat astfel valoarea unei declaraţii de
independenţă. La Viena, Iuliu Maniu a preluat comanda trupelor române din armata austro-ungară
(aproximativ 60.000 militari).
 La 18/31 octombrie 1918, la Arad s-a constituit Consiliul Naţional Român Central (format din 6
membri PNR şi 6 PSD) ca organ politic unic al românilor transilvăneni. În noiembrie 1918, după modelul CNRC,
în întreaga Transilvanie s-au format consilii susţinute de gărzi naţionale locale. Aceste consilii au preluat
controlul politic şi administrativ în întreaga provincie. La 5/18 noiembrie 1918, CNCR a publicat manifestul
Către popoarele lumii prin care se reliefa că unirea Transilvaniei cu România era dorința națiunii române.
CNRC a publicat la 6 noiembrie 1918 manifestul „Către naţiunea română” în care erau argumentate dreptul
românilor din Austro-Ungaria la autodeterminare. La 7 noiembrie 1918, CNRC a publicat manifestul „Istoria
ne cheamă la fapte” prin care se anunţa convocarea la Alba Iulia a Adunării Naţionale a Românilor. La 9
noiembrie 1918, CNRC a adresat o notă ultimativă guvernului maghiar, cerând întreaga putere de guvernare.
Între 13-14 noiembrie 1918, la Arad, au avut loc tratativele româno-maghiare, dar fără succes deoarece
maghiarii erau dispuşi să ofere doar autonomia Transilvaniei şi nu separarea definitivă de Ungaria..
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a avut loc Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, la care au
luat parte 1228 delegaţi aleşi. Adunarea a fost deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti, iar declaraţia de unire a
fost citită de Vasile Goldiş. Rezoluţia de Unire prevedea înfăptuirea unui regim democratic, inclusiv respectarea
drepturilor minorităţilor naţionale. A doua zi s-au ales organele provizorii ale puterii de stat şi anume Marele
Sfat Naţional ca for legislativ, condus de Gh. Pop de Băseşti şi fiind format din 250 de membri şi Consiliul
Dirigent (prezidat de Iuliu Maniu şi format din 15 membri, avea rolul unui for executiv).
Marea Unire din 1918 a încununat aspiraţiile românilor de a vieţui într-un singur stat. Suprafaţa ţării a
sporit de la 137.000 km² la 295049 km², populaţia a ajuns de la 7.250.000 locuitori la 18.000.000 locuitori. S-
au înregistrat creşteri importante ale suprafeţei arabile şi ale celei împădurite, s-a extins reţeau de căi ferate
etc.
La 29 decembrie 1919, primul Parlament al României Mari a votat legile prin care era ratificată
unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. La 4 aprilie 1920, s-au dat decretele prin care au
fost dizolvate organele regionale de conducere din Transilvania, Bucovina şi Basarabia. În 15 octombrie 1922,
la Alba Iulia, regele Ferdinand şi regina Maria au fost încoronaţi ca suverani ai României Mari.
 CAP. VIII - România în timpul regimului comunist
(1948-1989)

Între anii 1939 şi 1945 a avut loc al doilea război mondial între forţele Axei (Germania, Italia şi Japonia)
şi Coaliţia Naţiunilor Unite (SUA, Marea Britanie şi URSS). România a intrat în război la 22 iunie 1941 alături de
Germania în războiul antisovietic, urmărind eliberarea teritoriilor româneşti ocupate de URSS în iunie 1940.
Între anii 1943 şi 1944, când devenea tot mai evident că Germania va pierde războiul, România a căutat soluţii
pentru a ieşi din conflictul antisovietic. Negocieri în acest sens au fost iniţiate atât de membrii opoziţiei, cât şi
de reprezentanţii Guvernului României (ministrul de externe, Mihai Antonescu). Principalele locaţii în care
România a purtat negocieri cu reprezentanţii Naţiunilor Unite au fost la Ankara, Lisabona, Cairo şi Stockholm
(cu reprezentantul URSS, Alexandra Kollontay). Toate negocierile au eşuat întrucât în cadrul conferinţei
interaliate de la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943), liderii SUA, URSS şi Marii Britanii au decis să ducă
războiul până la capitularea necondiţionată a adversarilor. În aprilie 1944, Armata Roşie se afla la graniţele
României. În aceste condiţii, la 23 august 1944, la Bucureşti a avut loc o lovitură de stat prin care mareşalul
Ion Antonescu a fost arestat. În seara zilei de 23 august 1944, regele Mihai citea la Radio o proclamaţie prin
care anunţa oprirea războiului antisovietic şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei.
Actul de la 23 august a avut ca principali autori pe regele Mihai și generalul Sănătescu, mareșalul
Palatului. Cu acest eveniment erau la curent și liderii comuniști Lucrețiu Pătrășcanu și Emil Bodnăraș.
Exercitându-şi prerogativele constituţionale, regele Mihai I l-a numit prim-ministru pe generalul
Constantin Sănătescu. Noul guvern era compus din militari, dar îi includea şi pe reprezentanţii Blocului
Naţional Democrat: ţărănistul Iuliu Maniu, liberalul C. I. C. Brătianu, social democratul Constantin Titel
Petrescu şi comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu (portofoliul justiției).
Actul de la 23 august 1944 a fost urmat de eliberarea teritoriului naţional şi apoi de participarea la
războiul antihitlerist. Dar noul guvern român nu se constituise sub protecţia Armatei Roşii. Dimpotrivă, era
sprijinit de principalele partide politice şi era decis să restabilească regimul politic bazat pe Constituţia de la
1923 şi pe pluralismul politic. Stalin avea însă alte gânduri, urmărind să impună regimuri comuniste în toate
ţările est-europene unde înaintase armata sovietică. Astfel, deşi teritoriul României a fost eliberat de armata
română, totuşi trupele sovietice au pătruns în România şi la 30 august 1944 au ocupat Bucureştiul. La
București au fost concentrate unități sovietice de blindate și a fost interzisă legătura cu armata română de pe
front. Ca atare, se creau premisele instaurării regimului comunist în România.
Ascensiunea comuniştilor la putere a fost rapidă datorită prezenţei Armatei Roşii pe teritoriul țării
noastre, dar şi datorită aranjamentelor diplomatice între marile puteri occidentale şi URSS pentru împărţirea
Europei în sfere de influenţă. În 9 octombrie 1944, la Moscova, Stalin şi Winston Churchill au semnat acordul
de procentaj prin care România ar fi intrat în zona de interes a URSS în proporție de 90%. În cadrul
conferințelor de la Yalta (4-11feb.1945) și Potsdam (iulie-august 1945), România a fost plasată în zona de
influență sovietică. Ca urmare a acestor înțelegeri, URSS a impus regimul comunist în statele din Europa de
Est, România, Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria. S-a instaurat, de asemenea, regimul
comunist în Iugoslavia și Albania.
În plus, în perioada războiului, Moscova a instruit şi pregătit militanţi comunişti care să preia
responsabilităţile unor guverne prosovietice. Echipa moscovită din România avea în frunte pe Ana Pauker,
Vasile Luca şi Emil Bodnăraş. Această grupare a venit în ţară odată cu Armata Roşie.
La 12 sept. 1944 s-a semnat Convenția de armistițiu cu Națiunile Unite. Această convenție a fost
folosită de Stalin pentru a consolida poziția în România, folosindu-se de PCR care și-a mărit numărul de
membri.
Între octombrie – decembrie 1944 a funcţionat al doilea guvern condus de C-tin Sănătescu, în cadrul
căruia comuniştii deţineau vicepreşedinţia (prin Petru Groza, conducătorul în perioada interbelică a unei
formațiuni politice fără influență-Frontul Plugarilor), dar şi ministerul de Justiţie (prin Pătrăşcanu) şi
comunicaţiile (prin Teohari Georgescu). Așadar, în al doilea guvern Sănătescu, Frontul Național Democrat,
organizație controlată de comuniști, care cuprindea și Partidul Social Democrat și Frontul Plugarilor, deținea
mai multe portofolii. Maniu și C.I. C. Brătianu au refuzat să facă parte din acest guvern.
La 6 decembrie 1944, prim-ministru a devenit generalul Nicolae Rădescu, un anticomunist convins.
Totuşi, şi în acest Cabinet, comuniştii deţineau poziţii cheie la justiţie, educaţie, muncă, comunicaţii, dar și
vicepreședinția Consiliului de Miniștri prin Petru Groza.
PCR a trecut la aplicarea planului de preluare a puterii. Liderii comuniști au fost chemați la Moscova,
unde s-a stabilit planul de răsturnare a guvernului Rădescu prin crearea de tensiuni între populație și
administrație, prin înlăturarea unor prefecți și primari considerați reacționari, prin organizarea de greve de
către sindicatele comuniste ale ceferiștilor și tipografilor.
În 28 februarie 1945, a venit în România viceministrul afacerilor externe din URSS, Andrei Vişinski.
Acesta i-a cerut regelui Mihai I demiterea guvernului Rădescu şi formarea unui guvern al Frontului Naţional
Democrat (grupare politică înfiinţată în octombrie 1944 şi controlată de PCR). După criza provocată de PCR și
PSD, guvernul Rădescu a demisionat. Pentru a prelua puterea, PCR s-a aliat cu o facțiune a PNL, condusă de
Gh. Tătărescu, și una țărănistă condusă de Anton Alexandrescu. La 6 martie 1945, regele Mihai I a instalat la
putere un guvern procomunist condus de Petru Groza, cu Tătărescu la externe și Anton Alexandrescu ministru
al cooperativelor. Avocat și proprietar care afișase în perioada interbelică convingeri naționaliste și democrate,
Petru Groza era și liderul unui partid țărănesc minuscul, Frontul Plugarilor, tocmai bun pentru a gira un cabinet
în care comuniștii aveau majoritatea, dar nu și premierul.
Noile autorități de la București au preluat Transilvania de nord-vest pe 13 martie 1945, în fapt
eliberată de armata română încă din octombrie 1944.
Noul guvern a luat măsuri pentru înlăturarea din viaţa publică a intelectualilor şi politicenilor
anticomunişti. În plus, pentru atragerea masei ţărăneşti, la 23 martie 1945 a fost dat decretul lege privind
înfăptuirea reformei agrare prin care numeroase familii ţărăneşti au fost împroprietărite cu pământ. Erau
expropriate 1.468.946 ha, a 9 a parte din suprafața agricolă a țării, cu care erau împroprietărite 917.777 familii.
Făștii proprietari puteau să-și păstreze 50 ha. Legea a avut drept scop să-i atragă pe țărani de partea
comuniștilor.
La 30 martie 1945 noul guvern a adoptat legea de epurare pe criterii antifasciste a întreprinderilor şi
instituţiilor. Aşadar, susţinătorii anticomunişti erau înlăturaţi din funcţiile de conducere din întreprinderi şi
instituţii. În august 1945 au fost reluate relațiile diplomatice cu URSS.
Programul PCR de comunizare a ţării a avut de înfruntat în plan politic două obstacole: monarhia şi
partidele politice. În contextul nerecunoaşterii guvernului Petru Groza de către SUA şi Marea Britanie (din
guvern nu făceau parte nici un reprezentant al partidelor istorice PNL şi PNŢ) şi luând act de numeroasele
încălcări ale prevederilor constituţionale, la 21 august 1945, regele Mihai I i-a cerut lui Petru Groza să
demisioneze. Acesta a refuzat, la încurajarea reprezentantului sovieticilor (Ivan Susaikov îl înlocuise pe
generalul Vladislav Vinogradov) din Comisia Aliată de Control. Atunci regele s-a retras din viaţa politică, iniţiind
„greva regală” (23 august 1945). Regele Mihai s-a retras la Castelul Peleş şi a refuzat să sancţioneze actele
elaborate de guvernul lui Petru Groza. În sprijinul regelui, la 8 noiembrie 1945, la Bucureşti a avut loc o
manifestaţie anticomunistă organizată de partidele istorice și tineretul universitar.
În 16-23 decembrie 1945, în cadrul Conferinţei interaliate de la Moscova, miniştrii de externe ai URSS
(V. Molotov), SUA (J. F. Byrnes) şi Marii Britanii (Ernest Bevin) au cerut includerea în guvernul Groza a unor
reprezentanţi ai partidelor istorice. Așadar, Conferința interaliată de la Moscova din dec. 1945 a definitivat
planul Marilor Puteri învingătoare pentru România. Deciziile adoptate acolo îi avantajau din nou pe comuniști,
întrucât ordinea firească a lucrurilor era inversată – în loc să organizeze imediat alegeri și să recunoască
guvernul constituit de majoritatea parlamentară, Groza și miniștrii săi primeau legitimarea cu condiția
acceptării câte unui ministru PNL și PNȚ și a organizării apoi a unor alegeri. După ce în ianuarie 1946, în guvern
au fost incluşi liberalul Mihail Romniceanu şi ţărănistul Emil Haţieganu ca miniștri secretari de stat fără
portofoliu, în februarie 1946 Marea Britanie şi SUA au recunoscut guvernul Groza. În acest fel, regele Mihai a
fost nevoit să renunţe la greva regală.
Urmărind dezmembrarea PNL şi PNŢ, Petru Groza i-a adus în guvern pe dizidentul liberal Gh. Tătărescu
şi pe ţărănistul Anton Alexandrescu.
Pentru a câştiga alegerile stabilite pentru noiembrie 1946, guvernul Groza a adoptat o nouă lege
electorală la 15 iunie 1946, care excludea de la vot orice persoană suspectă de a fi colaborat cu fascismul. Prin
noua lege electorală, sporea numărul alegătorilor, adăugându-le și pe femei, și desființa Senatul, reconstruind
Reprezentanța Națională în așa fel încât să-i fie supusă. În plus, frauda electorală a jucat un rol deosebit, dar
atunci nu a putut fi dovedită formal. Era aplicat principiul lui Stalin conform căruia „Nu contează cine şi cum
votează, ci cine numără voturile.”
Alegerile din 19 noiembrie 1946 s-au desfăşurat într-o atmosferă tensionată. Rezultatele oficiale
indicau o victorie categorică a Blocului Partidelor Democratice (în frunte cu comuniştii) cu 69,81% din voturi,
obţinând 349 de mandate pentru Adunarea Deputaţilor, PNȚ obținuse 12,88% și 33 mandate, iar PNL 3,78% și
3 mandate. Alegerile au fost câștigate prin fraudă electorală de BND. Organele de presă țărăniste și liberale au
fost interzise. Istoricul Dinu C. Giurescu caracteriza alegerile din noiembrie 1946 drept „cea mai mare fraudă
politică din întreaga istorie parlamentară a României”. Deşi SUA şi Marea Britanie au denunţat alegerile, nici
una nu a mers mai departe pentru a sprijini partidele istorice. În realitate, alegerile au fost câștigate de
țărăniști, însă comuniștii au întârziat publicarea rezutatelor trimițând instrucțiuni de revizuire a cifrelor. După
acest eveniment, influenţa occidentală practic a încetat. În aceste condiţii, regele Mihai I a participat la 1
decembrie 1946 la şedinţa inaugurală a noului Parlament. Semnarea la 10 feb. 1947 a Tratatului de Pace de la
Paris cu Națiunile Unite a contribuit la consolidarea regimului.
Anihilarea celor două partide politice istorice nu a fost uşoară. Liderii opoziției sunt atacați sistematic
prin ziarele comuniste Scânteia și România Liberă. Pretextul, în cazul PNŢ, a fost înscenarea de la Tămădău
(lângă Bucureşti), când, pe 14 iulie 1947, 14 membri ai partidului au fost arestaţi când intenţionau să
părăsească ţara. La 29 iulie 1947, Iuliu Maniu a fost arestat, iar PNŢ a fost scos în afara legii. Maniu şi colegii
săi au fost acuzaţi de trădare şi de a fi conspirat cu americanii şi britanicii pentru a răsturna guvernul Groza. La
11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă. Maniu s-a stins din
viaţă în 1953, la închisoarea din Sighet, iar Mihalache în 1963, la închisoarea din Râmnicul Sărat.
După înscenarea de la Tămădău, în întreaga țară era un climat de teroare. Pentru a nu împărtăşi soarta
ţărăniştilor, PNL a ales calea autodizolvării în august 1947. Gheorghe Tătărescu şi fracţiunea sa liberală au fost
menţinuţi atâta timp cât s-au dovedit utili regimului. Comuniştii l-au obligat pe Tătărescu să demisioneze din
funcţia de ministru de externe la 6 noiembrie 1947, fiind înlocuit cu Ana Pauker.
Ultimul obstacol în calea comunizării ţării era monarhia. Regele era un pol de rezistenţă şi de
cristalizare a opoziţiei faţă de instalarea noului regim. În cadrul unei întrevederi cu Petru Groza şi Gheorghe
Gheorghiu Dej, la 30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost obligat să semneze actul de abdicare. În aceeaşi zi,
Marea Adunare Naţională a adoptat legea 363 de proclamare a Republicii Populare Române. Fruntașii politici
români care s-au exilat au înființat în străinătate, în 1948, Comitetul Național Român.

România sub regimul de tip stalinist în timpul lui Gh. Gheorghiu Dej

Un moment decisiv în comunizarea ţării a fost apariţia partidului unic. Astfel, în februarie 1948, a avut
loc Congresul de constituire a Partidului Muncitoresc Român (prin unirea PCR cu Partidul Social Democrat-
aripa procomunistă), avându-l ca secretar general pe Gheorghe Gheorghiu Dej. Acesta din urmă a dominat
viaţa politică a României între 1948 şi 1965. El a instaurat cu sprijinul sovieticilor un regim politic stalinist. Baza
juridică a noului regim a fost asigurată de constituţiile de la 1948 şi 1952, care acordau PMR rolul de forţă
conducătoare, desfiinţau partidele politice şi principiul separaţiei puterilor în stat.
În viaţa politică internă, Gheorghiu Dej a urmat modelul stalinist de represiune împotriva oricăror rivali.
Dej a inițiat represiunea încă din 1946, când a ordonat asasinarea fostului secretar al PCR în perioada 1940-
1944, Ștefan Foriș. Apoi, Dej a reuşit să înlăture din fruntea PMR atât gruparea naţională (reprezentată de
Lucreţiu Pătrăşcanu) cât şi gruparea moscovită (reprezentată de Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca).
Lucreţiu Pătrăşcanu a fost arestat în 1948 şi executat în 1954, după moartea lui Stalin în 1953. Gruparea
moscovită a fost înlăturată din Partidul Muncitoresc Român în 1952, fără a fi anihilată fizic (eliminarea grupării
moscovite s-a făcut în contextul unor epurări în cadrul PCUS de către Stalin). În anul 1957, Dej i-a înlăturat de
la putere pe Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu. În anul 1952, Dej devenea şi prim-ministru (funcție
deținută până în 1955), iar în 1961 preşedinte al Consiliului de Stat, având astfel toate pârghiile puterii. Petru
Groza a fost, între 1952 și 1958, președintele Prezidiului MAN, în locul lui C. I. Parhon.

În viaţa economică, în România postbelică s-a impus modelul stalinist, urmărindu-se desfiinţarea
proprietăţii private. Încă din 1946 Banca Națională a României a fost etatizată, devenind bancă de stat. În
1947 a fost realizată reforma monetară. Industria românească era dependentă de cea sovietică. Prin acordul
româno-sovietic din 8 mai 1945, au fost înfiinţate sovromurile care erau companii mixte româno-sovietice ale
căror venituri urmau să ajungă în URSS. Ultimul sovrom a fost desfiinţat abia în anul 1956.
La 11 iunie 1948 s-a dat legea 119 de naţionalizare a întreprinderilor industriale şi miniere (1060 de
întreprinderi au trecut în proprietatea statului, fără ca vechii proprietari să primească vreo despăgubire), lege
votată de Marea Adunare Națională pe 22 iunie 1948. În noiembrie 1948 au fost naționalizate instituțiile de
sănătate, casele de filme, cinematografele. Naţionalizarea a continuat şi în anii următori cuprinzând inclusiv
proprietăţile imobiliare în 1950. Consecinţele acestui act au fost multiple.
Statul controla practic toate capacităţile industriale ale ţării, iar prin Comitetul de Stat al Planificării
(înființat în 18 iulie 1948) dirija politica economică. Au fost elaborate, după modelul sovietic, planuri anuale
în 1949 şi 1950 şi apoi planuri cincinale. Pentru perioada 1951-1955 a fost adoptat primul plan cincinal. Plenara
CC din noiembrie 1958 a declarat țara pregătită pentru un efort general de modernizare socialistă, accentul
principal urmând a fi pus pe dezvoltarea industriei constructoare de mașini și pe siderurgie. Construirea
Combinatului siderurgic de la Galați (în perioada 1960-1966, și intrat în funcțiune în 1968) a devenit simbolul
revenirii la politica de industrializare forțată. Conform prevederilor planului de 6 ani (1960-1965), 78% din
investiții urmau a se face în industriile energetică (32%), metalurgică (23%) și chimică (23%). Ca urmare a
industrializării, a crescut ponderea populației urbane și a scăzut cea a populației rurale. Anul 1980 a marcat
însă eșecul economiei planificate.
Unele realizări economice au fost abil folosite de propaganda regimului pentru a stimula munca peste
normă. Modalităţile prin care s-a pus în practică această politică au fost şantierele tineretului şi munca în
echipă a brigadierilor, asemenea stahanovismului rusesc. Șantierele tineretului de la Bumbești-Livezeni și
Salva-Vișeu urmau să constituie un exemplu pentru populație în vederea creșterii producției. În 1948 s-a
instituit distincția Ordinul muncii. În 1951, s-a instituit distincţia „Erou al muncii socialiste”. În 1950 a fost
adoptat Codul muncii care prevedea înființarea lagărelor de muncă forțată.
În agricultură, comuniştii au încercat mai întâi să-şi atragă de partea lor simpatia ţăranilor, printr-o
reformă agrară (23 martie 1945). 917.777 familii ţărăneşti au fost împroprietărite cu 1,4 milioane hectare
pământ. Dar ţăranii nu au beneficiat prea mult de această reformă. În plus, între anii 1945-1957, țăranii au
trebuit să achite cotele obligatorii.
La 2 martie 1949 s-a hotărât lichidarea chiaburilor (termenul este echivalent celui sovietic de Kulac).
Pământurile, aproximativ 1 milion de hectare și inventarul agricol au fost confiscate. Miliția a scos 17.000 de
familii din casele lor și le-a mutat în zone de reașezare în Bărăgan.
La 3-5 martie 1949, Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român a hotărât
transformarea socialistă a agriculturii. Linia politică a PMR era ne sprijinim pe țărănimea săracă, strângem
alianța cu țărănimea mijlocașă și ducem lupta împotriva chiaburimii. De fapt, s-a trecut la colectivizarea
agriculturii şi la lichidarea micilor proprietăţi ţărăneşti. S-au înfiinţat Cooperativele Agricole de Producţie (CAP)
şi Gospodăriile Agricole de Producţie (GAP). Prin brutalităţi şi concesii temporare, s-a ajuns ca în 1962, 96%
din suprafaţa agricolă a ţării să fie colectivizată. Membrilor gospodăriilor colective li s-a permis să mai păstreze
mici loturi de pământ care să nu depăşească 0,15 ha. Pământul, efectivele de animale și echipamentul
proprietarilor de pământ care posedaseră terenuri până la 50 ha, în temeiul legii agrare din 1945, au fost
expropriate fără compensare.
Rezistenţa ţărănimii faţă de colectivizare a luat forma răscoalelor, a revoltelor, dar şi a refuzului de a
mai preda cotele fixe obligatorii introduse în anul 1951. Peste 80.000 de ţărani au fost arestaţi pentru că s-au
opus colectivizării, iar 30.000 au fost judecați în procese publice. Printre consecinţele colectivizării menţionăm:
distrugerea satului tradiţional românesc, exodul populaţiei de la sat la oraş şi acutizarea crizei alimentare, fapt
ce a dus la introducerea cartelelor alimentare. La 27 aprilie 1962, Dej a anunțat oficial, la Plenara CC a PMR
încheierea colectivizării. 3.201.000 ha, reprezentând 96% din suprafața agricolă a țării au fost încadrate în
acest sistem. Veniturile obținute de țărani în CAP-uri erau extrem de mici. Drept urmare, în anii 1960 s-a produs
exodul rural. În același timp, comasarea pământului a favorizat modernizarea agriculturii.
Modelul stalinist a fost impus şi în viaţa culturală, unde unicul criteriu valoric acceptat era conformitatea
ideologică. S-a urmărit desființarea valorilor naționale și înlocuirea patriotismului cu internaționalismul
socialist. Scoaterea din biblioteci a sute de autori acuzați de naționalism și cosmopolitism, eliminarea din
expoziții a tuturor tablourilor sau sculpturilor socotite decadente și interzicerea compozitorilor care nu
înfățișau viața nouă a țării a devenit o normă curentă. Disciplinele socio-umane -filosofia, istoria sau sociologia-
au fost desfigurate, oameni de știință unanim recunoscuți fiind îndepărtați de la catedră, unii dintre ei
pierzându-și viața după ani grei de detenție. Stalinismul cultural a fost reprezentat de proletcultism, care
presupunea ruperea legăturilor cu Occidentul și adoptarea modelului sovietic. Proletcultismul era curentul
cultural ale cărui principii estetice se reduceau la ideea formării unei culturi pur proletare și respingea valorile
oricărei alte culturi. Scriitorii erau chemați să scrie în spiritul realismului socialist.

 Astfel, au fost întrerupte orice contacte culturale cu Occidentul.

 A fost instituit controlul statului asupra instituţiilor culturale, inclusiv asupra Academiei Române. Prin legea
din iunie 1948, a fost desfiinţată Academia Română, locul ei fiind preluat de Academia Republicii Populare
Române. În cadrul acestui prestigios for științific, alături de valori autentice ale culturii ca Mihail
Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, apar personaje precum istoricul Mihai Roller sau poetul
Dumitru Theodor Neculuță.
 În 3 august 1948 a fost adoptată legea învăţământului prin care erau interzise şcolile private şi erau
introduse manualele unice, iar limba rusă avea pondere aproape egală cu limba română din clasa a IV-a.
Numeroase discipline științifice, sociologia, economia, statistica, filosofia, istoria, care cunoscuseră o mare
înflorire în perioada interbelică erau aproape desființate. Prin aceeași lege a învățământului, au fost scoși
din școlile medii și superioare copiii de moșieri, burghezi și de intelectuali reacționari. Au fost interzise
școlile străine, s-au făcut epurări în rândul cadrelor didactice, elevilor și studenților, marxism-leninismul a
devenit obligatoriu în școala secundară, iar religia a fost interzisă în școli. Principiul dosarului și al originii
sănătoase din punct de vedere politic au devenit pilonul obligatoriu pentru admiterea în învățământul
superior.
 În 4 august 1948 a fost adoptată Legea Cultelor prin care erau interzise toate cultele cu excepţia celui
ortodox. Prin legea cultelor, Ministerul Cultelor primea controlul asupra problemelor legate de treburile
cultelor legal recunoscute. Fidelitatea greco-catolicilor (uniții) față de biserica lor a avut drept consecință
o campanie brutală de distrugere a acesteia. Regimul a manipulat contopirea Bisericii Unite cu BOR, astfel
încât existența legală a Bisericii Unite s-a încheiat la 1 dec. 1948. După desființarea Bisericii Greco-Catolice,
600 preoți uniți și 12 episcopi au fost arestați.
 S-a impus cenzura presei. În 1948 a apărut broşura „Publicaţii interzise” ce cuprindea peste 8000 de cărţi
interzise. Bibliotecile și librăriile au fost epurate de titlurile necorespunzătoare din punct de vedere politic,
iar activitatea artiștilor, ziariștilor și muzicienilor a fost subordonată secției de propagandă a Comitetului
Central al PMR.
 Au fost înfiinţate diferite instituţii culturale româno-sovietice. Astfel, în 1946 au luat fiinţă Librăria şi
Editura „Cartea Rusă” (desfiinţate în 1963), în 1947 Institutul de Studii Româno-Sovietice, iar în 1948 au
fost înfiinţate Institutul Pedagogic „Maxim Gorki” şi Muzeul româno-rus.
După preluarea întregii puteri, pe plan extern s-a trecut la integrarea României în blocul sovietic.
Anterior se creaseră întreprinderi mixte româno-sovietice, sovromurile, înființate în urma acordului cu URSS
din 8 mai 1945, dar desființate în 1956. La 4 februarie 1948, s-a semnat Tratatul de prietenie, colaborare și
ajutor reciproc cu URSS. România a aderat în 1949 la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), formă de
integrare economică a statelor comuniste sub conducerea URSS. Integrarea militară s-a făcut în 1955 prin
aderarea României la Tratatul de la Varșovia. Guvernul român a denunțat revoluția din Ungaria din 1956 drept
contrarevoluția ca operă a fasciștilor reacționari, provocați de imperialiștii occidentali. Evenimentele din
Ungaria au permis conducerii de la București să demonstreze fidelitatea față de Moscova. Dej și Bodnăraș au
insistat pentru o intervenție militară împotriva guvernului maghiar, iar trupele sovietice staționate în România
au fost primele care au trecut granița ungară.
 Sub aspect administrativ, în iulie 1950 s-a luat decizia privind raionarea administrativ-economică a
României (înlocuirea județelor cu regiunea și raionul).
Represiunea comunistă din timpul lui Dej a urmat modelul stalinist

Represiunea politică a început încă din 1945 prin intimidarea opoziției, manipularea opiniei publice,
epurarea instituțiilor etc. La 30 august 1948, a fost înfiinţată Direcţia Generală a Securităţii Poporului
(instituţie condusă de agentul sovietic Gheorghe Pintilie, zis și Pintilie Bodnarenko - Pintilie avea rang de
ministru). În ianuarie 1949, au fost desfiinţate Poliţia și Jandarmeria şi au fost înfiinţate Miliţia şi Trupele de
Securitate. Efectivele reunite ale tuturor acestor instituții implantate pretutindeni ne dau mărimea forței
represive atunci constituite: peste 4000 de ofițeri securiști, 40.000 de milițieni și peste 55.000 de ofițeri și
soldați trecuți, cu artilerie și tancuri, în trupele de securitate. Printre atribuţiile declarate ale Securităţii era şi
„apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii RPR contra duşmanilor din interior şi exterior.” În
plus, Securitatea se ocupa şi de „apărarea cuceririlor socialismului în România.” Aceeași misiune a primit-o și
justiția, întrutotul subordonată autorității partidului și statului. Teroarea a fost folosită împotriva populației.

Prin Codul Muncii din 1950 se prevedea reeducarea prin muncă a elementelor ostile regimului.
Din rândul „duşmanilor poporului”, anihilaţi fizic de către organele de represiune comuniste, au făcut
parte membri marcanţi ai partidelor istorice interbelice (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, C.I.C. Brătianu, Gheorghe
I. Brătianu, Constantin Argetoianu etc.), oameni de cultură (Anton Golopenţia, Mircea Vulcănescu, Ioan Lupaș),
slujitori ai bisericii (monseniorul Vladimir Ghica).
Sistemul concentraţionar comunist era format din închisori (Sighet, Gherla, Galaţi, Râmnicul Sărat,
Aiud, Piteşti) şi colonii de muncă forţată de la Cavnic, Baia Sprie, Periprava şi Salcia și Canal Dunăre –Marea
Neagră. Primele lagăre de muncă forţată au fost înfiinţate în anul 1950. La închisoarea de la Pitești (dar și la
Gherla, Aiud și Canalul Dunăre-Marea Neagră), între anii 1949-1952 s-a desfășurat experimentul reeducării
deținuților politici, menit să inoculeze teroarea în rândul opozanților regimului.
O altă caracteristică a represiunii comuniste în timpul lui Dej a reprezentat-o fenomenul deportărilor
(gulag-kulaki). Începute în 1951, pe fondul acutizării conflictului dintre Stalin şi Tito, deportările din Banat în
zonele aride din Bărăgan au însemnat distrugerea a mii de familii. Iniţial, deportarea a vizat 40.000 de
persoane, mai ales din minoritatea sârbă. Zona geografică în care erau deportați cu predilecție cei care se
opuneau politicii de sovietizare a României era Bărăganul. Adversarii regimului comunist și mulți foști lideri
politici au fost supuși regimului de exterminare la Canalul Dunăre-Marea Neagră (proiect inițiat în 1949 de
Dej și finalizat în 1984 de Ceaușescu ). În lucrarea Drumul fără pulbere (1951), scrisă de Petru Dumitriu se
dezvoltă ideea că la Canal se dădea bătălia finală dintre vechea și noua Românie.
 Rezistenţa anticomunistă
Negarea totală a valorilor democraţiei nu putea fi făcută fără a întâmpina opoziţie. Formele de
rezistenţă anticomunistă au fost în linii mari aceleaşi în toată Europa de Est: greve ale muncitorilor, răscoale
ale ţăranilor deposedaţi de pământ, proteste ale intelectualilor. Totuşi, în România în primul deceniu de regim
comunist s-a încercat o formă de rezistenţă oarecum originală: rezistenţa armată în munţi. Grupurile care au
rezistat cel mai mult au fost „Haiducii Muscelului” (în zona Muscel-Făgăraş) condus de Toma Arnăuţoiu arestat
în 1958 şi Gheorghe Arsenescu arestat în 1960, acesta din urmă fiind fost colonel în armata regală, apoi
condamnaţi la moarte şi executaţi şi Grupul Carpatin Făgărășan, condus de Ion Gavrilă Ogăranu în Munţii
Făgăraşului (grup conturat în sept.1948 și nimicit de autorități în 1955). Aceste grupuri de rezistenţă acţionau
independent una de alta, ceea ce a facilitat capturarea lor de către trupele de Securitate. Totuşi, populaţia
civilă a susţinut în repetate rânduri aceste grupuri de rezistenţă. Astfel, s-au remarcat în acest sens Maria Plop,
Maria Jumbleanu şi Elisabeta Rizea din Nucșoara (Muscel).
Rezistența anticomunistă a fost reprezentată din 1944 în Bucovina de Vladimir Macoveiciuc, Gavril
Vatamaniuc, Cosma Pătrânceanu, Dimitrie Rusu. Alte grupuri de rezistență în munți au fost: Sumanele Negre,
Mișcarea Națională de Rezistență, Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui etc. Sumanele Negre a fost o
organizație anticomunistă care a acționat în zonele Năsăud și Vatra Dornei în perioada 1944 - 1946.
Moartea lui Stalin în 5 martie 1953 și noua orientare a lui Hrusciov determină o schimbare și în
România. Se încearcă o cale proprie de construire a socialismului. Aceasta duce la o relativă distanțare de
Moscova. Problema lui Dej era să continue programul stalinist, ceea ce de altfel a și decis Congresul al III-lea
al PMR în iunie 1960, însă într-o nouă abordare tactică. Pentru prima dată în anii 60 a început să se vorbească
de autonomie, independență, neamestec în treburile interne, comunismul fiind asociat cu valorile naționale.
Revolta din Ungaria din 1956 a permis conducerii românești să-și demonstreze fidelitatea sa față de
URSS. Dej și Emil Bodnăraș au insistat pentru o intervenție militară fermă împotriva guvernului lui Imre Nagy,
iar trupele sovietice staționate în România au fost printre primele care au trecut granița în Ungaria. Guvernul
român s-a făcut ecoul propagandei sovietice, denunțând contrarevoluția ca operă a fasciștilor reacționari
provocați de imperialiștii occidentali. Retragerea trupelor sovietice din România în 1958 nu a însemnat sfârșitul
regimului de teroare. Dej a aprobat introducerea unor măsuri de securitate internă pentru a menține controlul
partidului. Cei condamnați la muncă silnică au fost trimiși în lagăre în zonele de mlaștină ale Deltei Dunării.
Național-comunismul – premise
Moartea lui Stalin în 1953 a favorizat schimbări și în România.Noua orientare a politicii sovietice în
timpul lui Hrușciov a determinat o încercare de dezvoltare a unei căi proprii de construire a socialismului.
Anii 1960-1964 au marcat accentuarea diferenţelor de opinii între reprezentanţii regimului din
România şi cel de la Moscova. În cadrul Congresului al III-lea al PMR, din iunie 1960, se vorbea despre
autonomie, neamestec în treburile interne, iar comunismul era asociat cu valorile naționale. România a
respins, în aprilie 1964, planul Valev care urmărea transformarea Sudului României, a sudului URSS şi a
nordului Bulgariei într-un spaţiu interstatal axat pe dezvoltarea agriculturii. În aprilie 1964, pe fondul unor
dispute ideologice între China şi URSS, în urma unor negocieri la Moscova și Beijing, a fost publicată
„Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi
muncitoreşti internaţionale”. În document se susţinea necesitatea unor noi relaţii în mişcarea comunistă
bazate pe egalitatea dintre partide.
La capătul unor negocieri care s-au purtat de la București la Beijing și de aici la Moscova, în anul 1964,
după „Declaraţia din aprilie”, Gheorghiu Dej a decis să pună capăt calvarului deţinuţilor politici. Prin decretele
nr. 176 din aprilie 1964 şi nr. 411 din iulie 1964 au fost eliberaţi ultimii 10.410 deţinuţi politici, însă până la
libertatea totală, unii au avut de trecut mai multe etape cum ar fi domiciliul obligatoriu, lipsa unui loc de muncă
adecvat, verificările periodice, şantajul etc.
 România sub regimul naţional-comunist al lui Nicolae Ceauşescu
(1965-1989)

În 19 martie 1965, Gheorghiu-Dej a încetat din viaţă. Drept urmare, în iulie 1965 a avut loc Congresul
al IX-lea al Partidului Comunist Român, în cadrul căruia Nicolae Ceauşescu a fost ales secretar general al PCR.
Născut în 1918, Ceaușescu era un apropiat al lui Dej și, din 1952, făcuse parte din Biroul Politic al PMR. Alegerea
lui a reprezentat oarecum o surpriză, favorit al lui Dej pentru succesiune fiind Gh. Apostol. La Congresul al IX-
lea, Ceauşescu a afirmat independenţa României faţă de Moscova, s-a abandonat astfel conceptul modelului
unic al construcției socialismului.
În august 1965 a fost adoptată Constituţia Republicii Socialiste România, legiferându-se astfel
schimbarea denumirii ţării, dar şi modificarea numelui PMR în PCR. S-a adoptat un amplu program de
construire de locuințe, a crescut nr. de autoturisme, s-a introdus studierea limbilor străine franceză, germană,
engleză alături de rusă. S-au construit întreprinderi mixte cu capital străin, s-au intensificat schimburile cu alte
țări.
În anii următori, gesturile de insubordonare faţă de cerinţele Moscovei au fost însoţite de o largă
deschidere spre Occident. Au fost luate, în plan intern, unele măsuri cu caracter liberal, cum ar fi cele
referitoare la circulaţia persoanelor, încurajarea proprietăţii private, condamnarea unor greşeli din trecutul
partidului (la Plenara Comitetului Central al PCR din aprilie 1968, Ceauşescu a criticat dur politica stalinistă din
timpul lui Dej şi a vorbit despre reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu și a lui Ștefan Foriș). În acelaşi timp, a avut
loc consolidarea puterii lui Ceauşescu, care a început să cumuleze cele mai înalte funcţii de partid şi de stat.
Astfel, în 1967, Ceauşescu a devenit preşedinte al Consiliului de Stat, iar în 1968 preşedinte al Consiliului
Apărării, fapte care reprezentau abateri de la statutul PCR, care prevedea separarea funcțiilor de partid și de
stat. Cu puterea întărită, Ceauşescu a putut să-l înlăture din PCR pe ministrul de interne din timpul lui Dej,
Alexandru Drăghici, în 1968. În același an, Ceaușescu a condamnat intervenția în Cehoslovacia a statelor
participante la Tratatul de la Varșovia. S-a scandat pentru prima dată Ceaușescu și poporul, scandări ce păreau
o solidaritate cu cel hotărât să apere integritatea țării. La Congresul al X-lea al PCR, din 1969, Ceauşescu i-a
impus în prim planul partidului pe unii dintre favoriţii săi: Manea Mănescu, Paul Niculescu Mizil, Ştefan Andrei,
Dumitru Popescu, Ilie Verdeţ etc. Între 1961 și 1974, prim-ministru al RSR a fost Ion Gheorghe Maurer.
În plan cultural, au reintrat în atenţia românilor modelele occidentale prin numeroase traduceri de
opere fundamentale şi contacte repetate în domeniul ştiinţific şi artistic. S-a abandonat proletcultismul.
În planul vieţii cotidiene, s-a observat o creştere a nivelului de trai, românii puteau să cumpere un
apartament sau un autoturism, să petreacă vacanţa în ţară sau în străinătate. Totuși, în 1966 a fost adoptat
decretul prin care erau interzise avorturile și erau scoase din comerț produsele contraceptive. Prin controlul
planificării familiale, regimul Ceaușescu urmărea creșterea demografică în vederea formării omului nou, fidel
statului comunist și liderului acestuia.
În relaţiile cu alte state, Ceaușescu a continuat desprinderea de Moscova. În 1967, s-au stabilit relații
diplomatice cu RFG, s-au menținut relațiile diplomatice cu Israelul după războiul de șase zile din iunie 1967.
România a devenit un spaţiu frecventat de liderii lumii: preşedintele Franţei (Charles de Gaulle a vizitat
România în 1968), preşedinţii SUA (Richard Nixon în 1969 şi Gerald Ford în 1975). Ceauşescu a făcut vizite în
SUA în 1970, 1973 și 1978 şi în Europa Occidentală. La o privire mai atentă asupra lucrurilor se putea însă
constata că toate aceste schimbări nu anulau controlul partidului asupra societății și nu anunțau pluralismul și
democrația. Avea să fie o scurtă deschidere, urmată aproape imediat de reîntoarcerea la vechile practici.
Totuşi, nu a fost anulat controlul Partidului Comunist Român asupra societăţii. În anul 1971, soţii
Ceauşescu au vizitat Coreea de Nord, China şi Vietnam, state în care se practica „cultul personalităţii”
(elogierea în permanenţă a conducătorului statului). După modelele asiatice, Nicolae Ceauşescu a emis
„tezele din Iulie” (6 iulie 1971) prin care figura lui Ceauşescu trebuia glorificată în toate domeniile de activitate.
Astfel, în România se inaugura „revoluţia culturală”, ce a însemnat de fapt o revenire la practica cultului
personalităţii şi la un regim neostalinist. Astfel, în 1971 s-a dat legea secretului de stat care interzicea difuzarea
în străinătate a oricărui material scris ce ar fi adus prejudicii regimului. În plus, au fost interzise contactele
românilor cu posturile de radio şi televiziune din Occident. De altfel, toți posesorii de maşini de multiplicat şi
maşini de scris au fost nevoiţi să informeze autorităţile asupra acestor bunuri. Prin astfel de măsuri, regimul
neostalinist al lui Ceauşesu a încercat să pună capăt oricăror tentative de împotrivire la adresa sistemului şi a
conducătorului.
În martie 1974, Nicolae Ceauşescu a devenit preşedinte al Republicii Socialiste România, alături de
aceea de secretar general al PCR şi de preşedinte al Consiliului General de Apărare Naţională. Astfel, Ceauşescu
controla toate pârghiile puterii.
În noiembrie 1974, cu prilejul Congresului al XI-lea al PCR, a fost lansat „Programul PCR”, care viza
făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism. Elena Ceaușescu a
devenit al doilea om în stat, fiind prim vice-prim ministru.
După 1974, Ceauşescu s-a folosit de toate mecanismele de conducere specifice dictaturilor personale:

o introducerea sistemului rotirii cadrelor, pentru a se evita afirmarea unei alte persoane în afara
conducătorului, marginalizarea grupurilor contestatare în partid
o promovarea rudelor (socialism dinastic) în funcţiile de conducere (astfel, Elena Ceauşescu a pătruns în
Comitetul Central al PCR şi în cadrul Secretariatului)
o promovarea cultului personalităţii, promovarea naţionalismului
Erau ascultate telefoanele, iar promovarea în funcții se făcea exclusiv pe bază de dosar. Fiecare
moment din viața românului era supravegheat și înregistrat politic: la grădiniță copilul devenea șoim al patriei,
la 7 ani pionier, la 14 ani membru al UTC. La 18 ani putea fi primit în PCR.
Pe plan economic s-a continuat modernizarea începută în timpul lui Dej. La jumătatea anilor 70,
industrializării îi erau repartizate 30% din venitul național. S-au construit coloși industriali precum combinatele
de la Slatina și Călărași. Agricultura era insuficient modernizată și lipsită de forță de muncă. Recoltatul se
realiza prin contribuția soldaților, elevilor, studenților și funcționarilor. Exista o mare diferență între raportări
și producțiile reale care nu erau comparabile cu cele ale statelor avansate.
Spre sfârşitul anilor 70, România a intrat în criză economică din cauza mai multor factori:
 Cele două crize ale petrolului pe plan mondial (în 1973 şi 1979) au dus la creşterea preţului ţiţeiului de
care depindea industria românească.
 După 1970, continuarea industrializării forţate în condiţiile deteriorării climatului economic mondial şi
iniţierea unor construcţii megalomanice, care solicitau eforturi financiare uriaşe: Canalul Dunăre Marea
Neagră - În 1949 a început construcția canalului, mulți dintre muncitori fiind deținuți politici din
închisorile comuniste și din rândurile minorităților etnice și religioase. Lucrările au fost sistate în 1955 și
reluate, după un nou proiect, în 1976. Canalul a fost inaugurat sâmbătă, 26 mai 1984, de către Nicolae
Ceaușescu, Transfăgărăşanul, Casa Poporului – construirea a început în 1984, Centrul Civic), au
determinat creşterea fără precedent a datoriei externe a ţării (în 1977 era de 3,6 mld dolari, în 1981 de
10,2 mld dolari, în 1983, datoria externă a României era de 11 miliarde dolari)
 În plus, în anii 70 şi la începutul anilor 80, România a fost lovită de calamităţile naturale (inundaţii
devastatoare, dar şi cutremurul din 1977).
Principalele măsuri luate pentru ieşirea din criza economică au fost: plata datoriei externe - în 1981,
Ceaușescu a decis să ramburseze datoria externă până în 1987. La recomandarea FMI, Ceaușescu a limitat
importurile și a forțat exporturile. În martie 1989, Nicolae Ceauşescu anunţa plata integrală a datoriei externe
a României. Aceste măsuri au dus la dispariţia de pe piaţa românească a produselor de primă necesitate:
alimente, îmbrăcăminte şi raţionalizarea produselor (alimentele se vindeau pe bază de cartele; lipseau din
apartamente lumina şi căldura). Creșterea prețurilor nu a rezolvat problema aprovizionării. Lipsurile de tot
felul, mai ales cele alimentare, au devenit acute din toamna anului 1981, când partidul a fost nevoit să
reintroducă cartelele pe care le desființase în 1954.
În plus, au fost tot mai des încălcate flagrant drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Astfel, în 1974 s-a
iniţiat programul de sistematizare a satelor, program ce-şi propunea distrugerea a mii de sate şi ridicarea pe
locul lor a unor mici oraşe agro-industriale. Mai mult decât atât, în anul 1983, a fost dat decretul privind
agricultura, prin care ţăranii au fost obligaţi să comercializeze animalele doar către stat şi să le vândă la
preţul fixat de acesta din urmă. Practic, prin aceste măsuri era încălcat dreptul la proprietate. La începutul
anilor 80 a fost iniţiat planul de sistematizare a marilor oraşe, plan ce viza demolarea unor construcţii din
patrimoniul naţional, dar şi a numeroase biserici. Printre cei care au criticat planurile de sistematizare s-au
remarcat numeroşi istorici şi arhitecţi precum Mariana Celac.
În plus, în viaţa cotidiană, fiecare moment din viaţa unui locuitor al României era supravegheat de
instituţiile statului, iar înregimentarea politică era instituită de la vârste fragede. Astfel, copiii de grădiniţe erau
cuprinşi într-o organizaţie politică specifică, numită „Şoimii Patriei”, prin care erau educaţi în spiritul
devotamentului faţă de partid şi conducător. De la vârsta de 7 ani, elevii deveneau membri ai „Organizaţiei
Pionierilor”. La 14 ani, pionierii treceau într-o nouă etapă socială şi politică, devenind membri ai Uniunii
Tineretului Comunist (UTC). După 18 ani, adulţii puteau fi membri ai PCR sau, în funcţie de locul de muncă,
erau încadraţi în organizaţiile sindicale controlate tot de PCR. Construirea marilor cartiere de locuinţe din
zonele urbane, dincolo de necesitatea de a asigura adăpost muncitorilor, era şi o formă de a ţine sub
supraveghere, în spaţii limitate, un mare număr de persoane.
Una din obsesiile neostalinismului românesc a reprezentat-o centralizarea și planificarea în amănunt
a tuturor aspectelor existenței. Astfel, în 1984 au fost stabilite norme de consum. Documentele oficiale
prevedeau și faptul că locuitorul țării avea dreptul de a consuma între 173 și 189 kg legume pe an sau că igiena
celor 365 de zile se poate rezolva cu 1,9 kg săpun. Normele spațiului de locuit s-au stabilit la 8m
pătrați/persoană. Printre măsurile restrictive amintim legarea cetățenilor de locul de muncă și îngreunarea
mișcării populației de la sat la oraș. Problema mâinii de lucru în agricultură a fost rezolvată an de an prin
scoaterea la munca câmpului a milioane de elevi și studenți, a numeroși funcționari și soldați. În anii 80 s-a
făcut o sistematizare arbitrară a Bucureștiului, prin ridicarea Centrului Civic.
Astfel, chiar în sânul PCR au apărut voci critice la adresa lui Ceauşescu. În cadrul Congresului al XII-lea
al PCR din 1979, Constantin Pârvulescu şi-a manifestat dezacordul cu candidatura lui Ceauşescu la conducerea
PCR. În final Congresul l-a ales tot pe Ceauşescu.
În aceste condiţii aspre de viaţă, în România au apărut manifestări anticomuniste:

- Disidenţa intelectualilor (intelectualii fugiţi din România- Vlad Georgescu, Paul Goma, Mihai Botez-
publicau în străinătate articole care acuzau regimul Ceauşescu de încălcarea drepturile omului şi de cultul
personalităţii)
- în august 1977 a avut loc greva minerilor de la Lupeni (Valea Jiului). Peste 10.000 de mineri au întrerupt
munca o săptămână, cerând condiţii decente de trai. Situaţia a revenit la normal după vizita lui Ceauşescu
în Valea Jiului. La scurt timp după aceste evenimente, Securitatea a trecut la arestarea principalilor lideri
ai mişcării.
- În anul 1979 a luat fiinţă Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii, susţinut de preotul Gh. Calciu Dumitreasa.
Acest sindicat milita pentru legalizarea mişcării sindicale în România. Sindicatul a fost repede destructurat
de autorităţi.
- În 15 noiembrie 1987, muncitorii de la întreprinderile „Steagul roşu” şi „Tractorul” din Braşov au organizat
o demonstraţie împotriva reducerii salariilor. S-au auzit atunci lozinci anticeauşiste şi anticomuniste. 300
de persoane au fost arestate, 88 au fost deportate în alte zone ale țării sau li s-a instituit domiciliu
obligatoriu.
- Disidenţa intelectualilor s-a manifestat prin scrisori deschise către posturile de radio occidentale, cum ar
fi BBC, Europa Liberă (care transmitea pentru România de la Munchen) şi Vocea Americii (transmitea de
 la Washington). Intelectualii fugiţi din România -Vlad Georgescu, Paul Goma, Mihai Botez- publicau în
străinătate articole care acuzau regimul Ceauşescu de încălcarea drepturile omului şi de cultul
personalităţii.
- Faţă de intelectualii dizidenţi rămaşi în ţară, regimul a luat măsuri dure, cum ar fi domiciliul forţat,
concedierea sau angajarea pe posturi declasante în întreprinderi. De exemplu, în anul 1977, fostul deţinut
politic Paul Goma a iniţiat o mişcare de solidaritate cu mişcarea „Charta 77” din Cehoslovacia, fapt care a
stârnit reacţia dură a autorităţilor. În cele din urmă, lui Paul Goma i s-a permis să plece în exil. În 1977,
grupul lui Paul Goma cerea alegeri libere și alte revendicări, incompatibile cu regimul existent.
- În 1979, Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost condamnat la 100 ani de închisoare.
- Doina Cornea, lector universitar la Cluj, a fost demisă în 1983 pentru că în cursurile sale folosea texte
filosofice occidentale. În plus, cu un an înainte, Doina Cornea redactase documentul „Scrisoarea celor care
nu au uitat să gândească”, în care aducea critici la adresa regimului Ceauşescu.
- În 1985, inginerul Gheorghe Ursu a fost asasinat.
- În 10 martie 1989, şase foşti demnitari comunişti au prezentat public „Scrisoarea celor şase” (Corneliu
Mănescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol, Grigore Răceanu şi Constantin
Pârvulescu), document în care i se cerea lui Ceauşescu să respecte Constituţia, să renunţe la raţionalizarea
alimentelor şi să înceteze sistematizarea teritoriului. Acest document a fost dat publicităţii la BBC şi Europa
Liberă. Documentul a fost făcut public după ce Nicolae Ceauşescu anunţase faptul că România şi-a achitat
întreaga datorie externă.
O caracteristică importantă a disidenţei anticomuniste româneşti a fost lipsa de unitate dintre membrii
săi. Disidenţii au acţionat individual, fapt ce a permis autorităţilor să le anihileze cu rapiditate.

România după 1989

Prăbuşirea regimului comunist în România s-a realizat într-un context internaţional favorizant,
determinat de criza regimurilor comuniste din Europa, dar şi de mişcarea de reformare a sistemului iniţiată de
Mihail Gorbaciov încă din 1985. Astfel, regimul comunist s-a prăbuşit în Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia
(în noiembrie 1989, pe cale paşnică „revoluţia de catifea”), Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Albania. URSS s-a
destrămat în decembrie 1991.

În România, regimul comunist s-a prăbuşit prin violenţă deoarece a fost unul represiv şi nu s-a reuşit
închegarea unei opoziţii în interior. În plus, Nicolae Ceauşescu s-a opus cu înverşunare ideii de reformare a
sistemului. România a fost ultima dintre ţările comuniste, care, pe „principiul dominoului” a răsturnat vechiul
regim şi singura ţară în care schimbarea s-a făcut cu vărsare de sânge, prin jertfa a 1.100 de oameni, în special
tineri. Revoluţia a început pe 16 decembrie 1989, prin manifestaţia de protest de la Timişoara izbucnită în
condițiile solidarizării cu episcopul reformat Laszlo Tokes.

Între 18-19 decembrie 1989, Ceauşescu a făcut o vizită în Iran, neţinând parcă seama de protestele
din ţară şi lăsând mână liberă Elenei Ceauşescu pentru a coordona reprimarea mişcării. Pe 20 decembrie,
Ceauşescu s-a adresat populaţiei la radio şi televiziune, aruncând vina pentru evenimentele de la Timişoara
asupra unor „huligani” şi „fascişti”. Pe 21 decembrie, Ceauşescu a convocat, la Bucureşti, un miting de sprijin
pentru regim, dar situaţia a scăpat de sub control, iar forţele de ordine au deschis focul asupra manifestanţilor.
Pe 22 decembrie, Ceauşescu a încercat să vorbească demonstranţilor, dar a fost huiduit. În această situaţie,
soţii Ceauşescu au fugit cu un elicopter. Ulterior, cei doi au fost arestaţi la Târgovişte. Televiziunea Română
anunţa preluarea puterii de către un nou organism politic, Frontul Salvării Naţionale, din care făceau parte
Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Ion Iliescu, Petre Roman etc. FSN a prezentat un „Program” în
zece puncte care prevedeau revenirea României la pluralism politic, separaţia puterilor în stat, reformarea
societăţii pentru a se trece la economia de piaţă.
 La 25 decembrie 1989, s-a desfăşurat la Târgovişte procesul soţilor Ceauşescu, încheiat cu
condamnarea la moarte şi executarea celor doi. La 26 decembrie 1989, Ion Iliescu devenea preşedintele
Consiliului FSN, iar printr-un decret-lege al CFSN, Petre Roman era desemnat prim ministru. La 31 decembrie
1989 s-a publicat Decretul numărul 8 de funcţionare a partidelor politice și organizațiilor obștești. La scurt
timp, au apărut vechile partide politice interbelice: PNŢ-cd, PNL, PSD, dar şi partide noi precum FSN, UDMR şi
PUNR. Deşi iniţial negase intenţia de a se transforma într-un partid politic, la 6 februarie 1990, Frontul Salvării
Naţionale s-a înregistrat ca partid politic. Pe scena politică românească s-au confruntat două grupări: puterea
reprezentată de Frontul Salvării Naționale și opoziția reprezentată de partidele istorice.
Rolul de Parlament provizoriu a fost preluat de către Consiliul Provizoriu al Unităţii Naţionale (CPUN),
înființat prin decretul din 8 februarie 1990. În România, evoluţia sistemului politic pluralist a avut loc
concomitent cu apariţia societăţii civile. Responsabilitatea creării organizaţiilor nonguvernamentale care să
apere drepturile cetăţenilor în faţa statului şi-au asumat-o intelectuali precum Doina Cornea, Ana Blandiana,
Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Stelian Tănase. Astfel, pe 20 ianuarie 1990 a luat fiinţă „Grupul pentu
Dialog Social”, care edita revista 22. Pe 2 ianuarie 1990 luase fiinţă Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, organism
nonguvernamental care îşi propunea demistficarea regimului comunist. La 6 noiembrie 1990 s-a născut
„Alianţa Civică”.
În primele luni ale anului 1990 a crescut numărul manifestaţiilor anticomuniste. Aceste evenimente
au culminat cu „Proclamaţia de la Timişoara” din 11 martie 1990. Cel mai dezbătut articol a fost articolul 8,
care cerea excluderea din viaţa politică a foştilor activişti de partid şi a agenţilor Securităţii.
Totuşi, lipsa dialogului dintre societatea civilă şi noua putere a dus la unele poziţii ireconciliabile şi la
violenţă de stradă. Cel mai elocvent exemplu poate fi considerat fenomenul „Piaţa Universităţii” desfăşurat
în Bucureşti între aprilie-septembrie 1990. În dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, trupele de poliţie au evacuat cu
forţa Piaţa Universităţii, dar manifestanţii au revenit ulterior. La cererea preşedintelui ales Ion Iliescu, în
Bucureşti au venit minerii din Valea Jiului. Aceştia au ţinut capitala sub teroare, devastând sediile partidelor
de opoziţie. Apoi mişcările din Piaţa Universităţii au mai scăzut în amploare. În septembrie 1991, Bucureştiul
se confrunta cu o nouă mineriadă, în urma căreia a fost înlăturat din fruntea guvernului Petru Roman, locul
său fiind preluat de Teodor Stolojan. Minerii au mai venit odată în Bucureşti, în 1999.
După 1989, România s-a confruntat şi cu conflicte interetnice. Astfel, la 15 martie 1990, maghiarii din
România au aniversat revoluţia de la 1848. Lozincile antiromâneşti şi contramanifestaţiile organizate de
români au dus la violente incidente interetnice la Târgu Mureş. După ce conflictul s-a încheiat, în România a
apărut un nou plo al vieţii politice: cel etnic. S-a înfiinţat Uniunea Democrată a Maghiarilor din România. În
replică, românii au înfiinţat Partidul Unităţii Naţionale Române. Alegerile din 20 mai 1990 au adus victoria
previzibilă a FSN (66%) şi a lui Ion Iliescu (85 %). Pe 28 iunie 1990, la Ateneul Român, Petre Roman prezenta
declaraţia-program a guvernului, bazată pe trecerea la economia de piaţă, restructurare şi privatizare şi
liberalizarea preţurilor. Viaţa politică din România postdecembristă a funcţionat pe baza Constituţiei din
decembrie 1991 aprobată prin referendum cu 73% din votul participanților. Acest text constituţional, pe lângă
principiile de bază specifice unui regim democratic (separaţia puterilor, suveranitatea poporului,
responsabilitatea miniştrilor, libertatea presei, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti) a creat perspectiva
democratizării vieţii politice prin alternanţa la guvernare şi alegeri libere.
După mineriada din 1991, guvernul Petru Roman a fost înlocuit cu guvernul Teodor Stolojan.
În martie 1992, FSN s-a scindat într-o grupare condusă de Ion Iliescu (Frontul Democrat al Salvării
Naţionale, apoi PDSR din 1993) şi în alta condusă de Petre Roman (FSN, ulterior PD-FSN).
Legea electorală din 17 iunie 1992 a stabilit un sistem electoral proporțional cu un prag electoral de
3% pentru partidele participante la alegeri, prag mărit în anul 2000 la 5%. Pentru alegerea președintelui se
prevede un sistem majoritar cu două tururi de scrutin.
Majoritatea partidelor din opoziţie au constituit în 24 iunie 1992 Convenţia Democratică din România
(CDR). Noile alegeri din septembrie–octombrie 1992 au oferit Parlamentului o configuraţie care ilustra evoluţia
vieţii politice din România. Alegerile parlamentare au fost câștigate de FDSN cu 28% din voturi. La aceste
alegeri, din 65 de partide și formațiuni politice care au prezentat candidați pentru Senat, numai 8 au câștigat,
în proporții diferite, cele 143 de mandate. Pentru Camera Deputaților, au prezentat candidați 79 de partide, 7
dintre ele adjudecându-și cele 341 mandate. Alegerile prezidenţiale au fost câştigate în al doilea tur (11
octombrie 1992) de Ion Iliescu (61,4% din voturi). În perioada 1992-1996, prim ministru a fost economistul
Nicolae Văcăroiu. Noul guvern a trecut la restructurarea economiei și privatizarea acesteia, iar pe plan extern,
România a semnat Acordul de Asociere la UE, a aderat la parteneriatul pentru Pace în perspectiva aderării la
NATO și a încheiat Tratatul cu Ungaria (în 1996).
Pe scena politică s-au produs regrupări. În 1993, FSN s-a unit cu Partidul Democrat, luând ființă FSN-
PD, ulterior numindu-se Partidul Democrat, condus de Petre Roman. Urmărind să intre în Internaționala
Socialistă, s-a aliat cu Partidul Social Democrat, luând ființă în 1995 Uniunea Social Democrată.
La 17 noiembrie 1996 au avut loc noi alegeri parlamentare şi prezidenţiale. De această dată a câştigat
CDR cu 30% din voturi, realizându-se în acest fel alternanţa la guvernare. Alegerile prezidenţiale au fost
câştigate de Emil Constantinescu cu 54,41 % din voturi în al doilea tur de scrutin. Pe plan extern s-a semnat
Tratatul cu Ucraina (1997) și au început tratativele de aderare la UE în feb. 2000.
Alegerile din 2000 şi 2004 au demonstrat din nou voinţa de schimbare a electoratului. Datorită
eşecului economic al guvernelor CDR (Victor Ciorbea 1996-1998, Radu Vasile 1998-1999 şi Mugur Isărescu
1999-2000), în noiembrie 2000, electoratul a dat câştig de cauză PDSR-ului (36% din voturi) şi lui Ion Iliescu
(67% din voturi în al doilea tur). Alegerile parlamentare din anul 2000 au consfințit ieșirea de pe scena politică
a PNȚ-CD, considerat principalul responsabil pentru ineficiența economică, reformele neterminate și corupție.
În noiembrie 2004, alegerile au fost câştigate de alianţa „Dreptate şi Adevăr”, formată din Partidul
Democrat şi Partidul Naţional Liberal. Preşedinte a fost ales Traian Băsescu, iar prim ministru Călin Popescu
Tăriceanu. În politica externă, după 1990, România a acţionat pentru aderarea la NATO (2004) şi UE (2007). În
1996, România a încheiat tratatul cu Ungaria, iar în 1997, tratatul cu Ucraina. În 1994, România a semnat
Parteneriatul Pentru Pace cu NATO, îar în 1997 Parteneriatul strategic cu SUA.
 CAP.VI: România şi concertul european: de la „criza orientală”
la marile alianţe ale secolului XX

Înfrângerea Turciei sub zidurile Vienei (1683) prin intervenția Poloniei conduse de
regele Jan Sobieski a marcat încetarea războaielor ofensive ale otomanilor împotriva Europei
și coalizarea Austriei și Rusiei împotriva Turciei. Decăderea Imperiului Otoman, vizibilă prin
înfrângerile în faţa Austriei (în anul 1683, turcii au asediat Viena, dar au fost respinşi) şi a
Rusiei (sec. XVIII) a declanşat criza (problema) orientală. Problema orientală a pus în
evidenţă competiţia dintre puterile europene pentru moştenirea Imperiului Otoman. Numai
contradicţiile dintre Austria, Rusia, Anglia şi Franţa au împiedicat dispariţia Imperiului
Otoman, considerat „omul bolnav al Europei”. Criza orientală începută în acei ani a însemnat
11 înfruntări armate până la Primul Război mondial dintre care 6 până la 1812, între Austria,
Rusia și Imperiul Otoman pentru împărțirea moștenirii otomane.
În aceste condiţii, nemaiavând încredere în domnii pământeni, otomanii au instaurat
în Ţara Românească şi Moldova regimul fanariot. În cadrul regimului fanariot, domnii erau
consideraţi înalţi funcţionari otomani, motiv pentru care nu au avut iniţiative de politică
externă. Unii dintre domnii fanarioți precum Constantin Mavrocordat (10 domnii alternative în
M și ȚR între anii 1730-1769) sau Alexandru Ipsilanti (cu 3 domnii între 1774 și 1797) au
înfăptuit reforme nu întotdeauna finalizate. Acestea au fost și în interesul Porții care dorea
să-și asigure cât mai multe resurse. Domnul Moldovei, Grigore al III-lea Ghica, a fost
asasinat de turci în 1777, deoarece se împotrivise anexării Bucovinei de către austrieci prin
Convenţia de la Constantinopol din 1775.
Degradarea statutului Ţărilor Române este evidenţiată de scăderea puterii lor militare.
Acest fapt a avut consecinţe grave:
 Ţara Românească şi Moldova au devenit teatru de război în conflictele dintre Rusia,
Austria şi Turcia din sec. XVIII-XIX. Războaiele au avut drept consecinţă mari pagube
pentru economia românească.
 În urma războaielor ruso-austro-turce, amestecul Rusiei în problemele Ţărilor Române
a devenit tot mai accentuat. Astfel, prin tratatul de la KuciuK-Kainargi din 1774,
ambasadorul rus la Constantinopol putea vorbi în numele Principatelor Române.
 Principatele Române au suferit pierderi teritoriale în urma războaielor ruso-austro-turce:
 În anul 1699, prin tratatul de la Karlowitz semnat Austria şi Turcia, austriecii anexau
Transilvania (În 1691, prin Diploma Leopodină, austriecii au organizat Transilvania,
consacrând în continuare națiunile privilegiate și religiile recepte)
 În urma războiului austro-turc din 1716-1718, încheiat cu pacea de la Passarowitz,
Austria anexa Banatul şi Oltenia
 În urma războiului austro-turc din 1735-1739 încheiat cu tratatul de pace de la Belgrad,
Oltenia a revenit Ţării Româneşti
 În urma războiului ruso-austro-turc din 1768-1774, încheiat cu tratatul de pace de la
Kuciuk-Kainargi, ambasadorul rus la Constantinopol putea vorbi în numele
Principatelor Române. Prin același tratat, Ecaterina a II-a a Rusiei obținea drept de
navigație prin Marea Neagră și Strâmtori.
 În urma războiului ruso-austro-turc din 1787-1792, încheiat cu tratatul de pace de la
Iaşi, ruşii au cucerit teritoriul dintre Nipru şi Nistru, având astfel graniţă directă cu
Moldova. În 1791 austriecii semnaseră Tratatul de pace cu turcii la Șistov.
 În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, încheiat cu tratatul de pace de la Bucureşti,
Rusia a anexat Basarabia.
În ciuda agravării dominaţiei otomane asupra Principatelor Române, totuşi Moldova şi
Ţara Românească s-au aflat în atenţia dezbaterilor Marilor Puteri. Astfel, ţarina Ecaterina a
II-a propunea în 1771 crearea unui stat tampon independent între Rusia, Austria şi Turcia,
stat format din Moldova şi Ţara Românească şi numit Dacia. În plus, la cumpăna secolelor
XVIII-XIX, Rusia, Austria, Prusia, Franţa şi Marea Britanie au deschis la Bucureşti şi Iaşi
primele agenţii şi consulate (1782 Rusia, 1783 Austria, 1785 Prusia, 1798 Franța, 1803
Anglia)
În acest context, elitele boierești vor declanșa o mișcare petiționară adresată inițial
Rusiei, ulterior Austriei, iar la începutul sec. XIX Franței napoleoniene. Programul încorpora
critica severă a regimului turco-fanariot și prezenta o gamă largă de soluții. Concomitent cu
mișcarea petiționară din Principate, corifeii Școlii Ardelene formulau în 1791 Supplex Libellus
Valachorum.
La începutul sec. XIX, statutul juridic internaţional al Principatelor Române a fost
influenţat de o serie de factori:
- Menţinerea chestiunii orientale
- Creşterea influenţei Rusiei în zonă
- Înlăturarea regimului fanariot şi înlocuirea lor cu domnii pământene în 1822
Odată cu prăbușirea Imperiului napoleonian se impunea reconstrucția Europei. Pentru
stabilirea noii ordini, a fost convocat Congresul de la Viena (1814-1815), care a impus
restaurarea regimurilor conservatoare și echilibrul european pe baza principiilor
legitimismului și conservatorismului.
Pentru Principate, bilanțul problemei orientale era pozitiv deoarece situația lor devenise
subiect de dezbatere internațională. Evoluția problemei românești verifică afirmația lui
Talleyrand –centru de gravitație al lumii este Dunărea, la frontierele Europei- făcută la
începutul secolului. Prin firmanele și hatișerifurile acordate Principatelor de către Poartă între
1774 și 1802, aceasta se obliga să garanteze Principatelor vechile privilegii și să țină seama
de clauzele tratatelor încheiate cu puterile străine.
Instaurarea protectoratului rusesc asupra Moldovei şi a Ţării Româneşti

Prin Convenţia de la Akkerman (Cetatea Albă) – act adițional la Tratatul de la București

din 1812-, încheiată între Rusia şi Turcia în octombrie 1826 se prevedea:
 Limitarea posibilităţilor sultanului de a se amesteca în Principate
 Accentuarea amestecului Rusiei în treburile interne
 Formarea unor comisii care să ia măsuri cu privire la întocmirea unor regulamente
generale pentru Moldova şi Ţara Românească
 Limitarea domniei pentru o durată de şapte ani (astfel, turcii nu-i mai puteau schimba pe
domni după bunul plac)
În general favorabilă intereselor româneşti, convenţia de la Akkerman marca începuturile
„protectoratului” ţarist asupra Principatelor Române. Încălcarea convenţiei de către Turcia îi
va determina pe ruşi să iniţieze un nou război împotriva turcilor prin ocuparea Moldovei şi a
Ţării Româneşti în anul 1828. Războiul ruso-turc desfăşurat între 1828-1829 s-a încheiat cu
semnarea Tratatului de Pace de la Adrianopol (sept. 1829), tratat care conţinea un „Act
separat cu privire la Prinţipaturile Moldovei şi Valahiei”:
 Menţinerea ocupaţiei ruse în Principatele Române până în anul 1834
 Respectarea autonomiei Moldovei şi a Ţării Româneşti
 Menţinerea suzeraniţării otomane asupra Moldovei şi a Ţării Româneşti
 Introducerea protectoratului rus asupra Moldovei şi a Ţării Româneşti
 Desfiinţarea monopolului otoman asupra comerţului românesc
 Desfiinţarea raialelor Turnu, Giurgiu şi Brăila
Între anii 1828 şi 1834, cele două Principate Române au fost sub ocupaţia militară
rusă., sub coordonarea generalului rus Pavel Kisseleff. În acest interval de timp, Rusia s-a
ocupat de reorganizarea Moldovei şi a Ţării Româneşti. Reprezentantul rus, Minciaki, a
coordonat cele două comisii care au redactat Regulamentele Organice pentru cele două
Principate. Astfel, la 1 iulie 1831 a intrat în vigoare Regulamentul Organic al Ţării Româneşti,
iar la 1 ianuarie 1832 cel al Moldovei. În 1835/1838, Rusia şi-a sporit influenţa în Principate
prin impunerea „Actelor adiţionale la Regulamentele Organice”, documente prin care românii
nu puteau lua nicio decizie legislativă fără acordul Rusiei şi al Turciei.
 În mai 1849, Rusia şi Turcia au semnat Convenţia de la Balta Liman, prin care:
- domnii români urmau să fie aleşi de Rusia şi Turcia pentru un mandat de 7 ani,
- Adunările Obşteşti au fost înlocuite cu divane ai căror membri erau numiţi de domn şi
otomani.
Amestecul Rusiei în treburile celor două principate stânjenea atât proiectele
reformatoare ale domnilor regulamentari, cât şi planurile revoluţionarilor români. În plus,
intervenţia armatei ruse împotriva revoluţiei de la 1848 din spaţiul românesc a determinat
„Partida Naţională” să-şi schimbe atitudinea faţă de Rusia. Astfel, după 1848, Rusia era
văzută drept principala adversară a aspiraţiilor româneşti, în condiţiile în care trupele ruse au
părăsit Principatele Române abia în anul 1851. Emigrația românească după 1848 combate
propaganda pan-ortodoxă rusă, fiind redactate o serie de pamflete antirusești introduse
clandestin în țară, care avertizau opinia publică românească față de pericolul anexării
Principatelor de către Rusia.

Problema românească în contextul „Războiului Crimeii”

După 1848, obiectivul principal al revoluţionarilor români era crearea statului naţional
prin unirea Moldovei cu Ţara Românească. Astfel, în 1850, Nicolae Bălcesu scria că
„revoluţia viitoare va fi o revoluţie naţională.”
Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, emigraţia românească din Occident a încercat să
atragă simpatia opiniei publice europene şi să transforme „problema românească” într-una
de subiect internaţional.
Acest fapt s-a putut realiza în condiţiile desfăşurării unei noi etape din criza orientală
în timpul Războiului Crimeii (1853-1856). În iunie 1853, odată cu declanșarea Războiului
Crimeiii, armatele ruse ocupă Principatele, încălcând în felul acesta Convenția de la Balta
Liman care prevedea posibilitatea ocupării M și ȚR numai în caz de tulburări. Războiul Crimeii
a început ca un conflict ruso-turc, pentru ca mai apoi să intervină de partea turcilor şi Franţa,
Anglia, Austria şi Sardinia pentru a pune capăt expansiunii ruseşti în Balcani.
Intrate mai cu seamă sub aspect economic în sfera de influență a Occidentului (o dată
cu liberalizarea comerțului ca urmare a Tratatului de la Adrianopol), Războiul Crimeii a așezat
Țările Române sub o nouă influență politică și a impus o structură a alianțelor pentru o durată
mai lungă. Victoria Imperiului Otoman (aliat cu Anglia și Franța) și înfrângerea Rusiei au creat
o situație nouă. Diplomația de la Paris a reactivat chestiunea românească, întrucât un stat
latin tampon la gurile Dunării și la Marea Neagră ar fi zăgăzuit Rusia în expansiunea ei spre
vest, n-ar fi deranjat prea tare Poarta și ar fi dat câștig de cauză boierimii liberale.
Rusia a fost înfrântă, iar Marile Puteri s-au întrunit în cadrul Congresului de Pace de
la Paris (1856). Cu această ocazie, ministrul de externe al Franţei, contele Walewski a
propus constituirea unui stat românesc tampon între Rusia, Austria şi Turcia. Acest stat
tampon se putea realiza prin unirea Moldovei cu Ţara Românească, sub garanţia colectivă a
Marilor Puteri.
- Imperiul Otoman s-a opus acestui proiect întrucât se temea că şi celelalte popoare din
Balcani s-ar ridica la luptă pentru eliberare naţională.
- Austria s-a opus temându-se de consecinţele formării unui stat românesc asupra
românilor din Transilvania şi Bucovina
- Franţa a susţinut proiectul pentru că dorea să-şi sporească influenţa în Balcani
- Rusia era de acord cu proiectul deoarece spera că prin unirea Moldovei cu Ţara
Românească va distruge alianţa Franţei cu Anglia
- Sardinia şi Prusia au fost de acord cu proiectul pentru că şi ele aveau propriile obiective
naţionale.
- Marea Britanie, sprijinitoare la început a proiectului, și-a modificat poziția sprijinind
Imperiul Otoman.
La 18/30 marie 1856, s-a semnat Tratatul de Pace de la Paris ce prevedea:
1. Respectarea autonomiei Moldovei şi Ţării Româneşti
 2. Menţinerea suzeranităţii otomane asupra Principatelor Române
3. Înlăturarea protectoratului rus asupra Moldovei şi a Ţării Româneşti şi înlocuirea
lui cu garanţia colectivă a Marilor Puteri
4. Sudul Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad și Ismail) erau luat de la ruși și date
Moldovei
5. Neutralitatea Mării Negre
Decizia privind unirea Moldovei cu Ţara Românească a fost amânată, dar s-a hotărât
consultarea populaţiei celor două principate în cadrul unor Adunări ad-hoc.
Adunările ad-hoc trebuiau să aibă un caracter consultativ şi reprezentativ. Întrucât
alegerile pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei au fost falsificate de caimacamul Nicolae
Vogoride în favoarea grupării antiunioniste, Marile Puteri s-au sesizat. Astfel, în august 1857,
în cadrul întâlnirii de la Osbourne, Napoleon al III-lea (împăratul Franţei) şi regina Victoria
a Angliei au convenit la un compromis: Franţa accepta doar unirea formală a Moldovei cu
Ţara Românească, iar Anglia accepta reorganizarea alegerilor în Moldova.
În 7 octombrie 1857, cele două Adunări ad-hoc au prezentat câte o rezoluţie privind
dorinţa românilor de unire
 Unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat cu numele de România
 Autonomia noului stat, cu menţinerea garanţiei colective a marilor puteri
 Noul stat urma să fie condus de un prinţ străin dintr-o familie domnitoare în Europa, cu moştenitori
crescuţi în religia ortodoxă a Răsăritului
 Neutralitatea şi inviolabilitatea noului stat
 Adunare Obştească reprezentativă
Marile Puteri au neglijat dorinţele românilor. La 7/19 august 1858, s-a semnat Convenţia de
la Paris prin care se stabilea unirea Moldovei cu Ţara Românească într-o confederaţie
numită „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”. Noua confederaţie urma să fie condusă
de doi domni, 2 guverne şi 2 adunări legislative. Erau doar 2 instituţii comune: Comisia
Centrală (cu rol legislativ) de la Focşani şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În ciuda deciziilor Marilor Puteri, Partida Naţională a câştigat în ambele Principate.
Astfel, la 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales domn pe Al. I. Cuza. La 24
ianuarie 1859, sub presiunea populaţiei Bucureştiului, Adunarea Electivă a Ţării Româneşti
l-a ales domn tot pe Cuza. Practic, românii au pus Marile Puteri în faţa „faptului împlinit”,
iar în locul unei uniri formale, ei au realizat unirea deplină sub domnia lui Cuza. Victoria
Franței asupra Austriei (1859), care consolida hegemonia lui Napoleon al III-lea asupra
continentului, dar și reacția foarte viguroasă a lui Cuza a convins Marile Puteri că Principatele
sunt suficient de puternice pentru unire.
Primul obstacol extern al domniei a fost recunoașterea dublei alegeri. Un rol important
în această acțiune l-au avut o serie de personalități trimise în străinăteta precum Vasile
Alecsandri (la Paris, Torino și Londra), principele Obolenski (la Sankt Petersburg), Ludovic
Steege (la Viena și Berlin), Costache Negri (la Constantinopol).
 În 26 august/8 septembrie 1859, în cadrul Conferinţei de la Paris, Marile Puteri au
recunoscut dubla alegere a lui Cuza.
 În septembrie 1860, a avut loc vizita lui Cuza la Constantinopol care a fost un succes
pentru că s-a obţinut recunoaşterea paşaportului românesc şi s-a reglementat graniţa
României cu Imperiul Otoman pe Dunăre.
 În toamna lui 1861, Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol a recunoscut
unirea deplină. La 4 decembrie 1861, sultanul a emis un firman prin care accepta unirea
deplină a celor două principate doar în timpul domiei lui Cuza.
Domnia lui Cuza a fost marcată de iniţiative care deschideau calea spre obţinerea
independenţei:
- În anul 1862 a fost înfiinţat Ministerul de Externe al Principatelor
- S-au deschis agenţii diplomatice în străinătate
- Marile Puteri au recunoscut în vara anului 1864 dreptul ţării noastre de a-şi modifica
legislaţia din proprie iniţiativă
- În anul 1863, România a semnat o convenţie de extrădare cu Serbia
- În anul 1865, la Paris, România a semnat o convenţie telegrafică cu Franţa. Tot în 1865,
România a semnat o convenție privind sistemul poștal și cel de telegraf cu Austria.
- Al. I. Cuza a sprijinit lupta de eliberare a bulgarilor şi polonezilor
- Cuza a condiţionat sprijinul dat emigraţiei maghiare de soluţionarea revendicărilor
românilor transilvăneni. Astfel, Cuza a purtat tratative cu fruntașii maghiari, dar le-a
suspendat în 1863 pentru că maghiarii doreau Transilvania.
- În 1862, Cuza a permis trecerea unui transport de arme peste teritoriul României, venit
din Rusia, cu destinația Serbia, în ciuda protestelor internaționale.

Cucerirea independenţei

Context – În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, echilibrul dintre Marile Puteri a suferit
modificări:
- Înfrântă de către Prusia în războiul din 1866 şi pierzând astfel întâietatea în lumea
germană, Austria s-a orientat către o alianţă cu Ungaria, luând astfel naştere Imperiul
Austro-Ungar în 1867.
- În 1870-1871 apar noi state naţionale: Italia şi Germania
- În urma înfrângerii în războiul cu Prusia din 1870-1871, Franţa a devenit o putere de mâna
a doua
Noul raport de forţe a influenţat lupta românilor pentru consolidarea unirii şi dobândirea
independenţei.
Prinţul Carol de Hohenzollern Sigmaringen, susţinut de Franţa şi Prusia, a continuat
politica externă iniţiată de Al. I. Cuza. În 1868, România a încheiat un tratat de colaborare
cu Serbia. În 1866 şi 1869, au fost consultaţi emisarii guvernului grec în vederea unei acţiuni
comune antiotomane. Carol I a continuat susţinerea revoluţionarilor bulgari.
Primii ani ai lui Carol I, dominați de instabilitate politică și chiar de o criză dinastică,
trădează chiar o anumită izolare a României. Reticent față de elitele politice autohtone, noul
principe coresponda frecvent cu tatăl său aflat la Sigmaringen, de la care primea principalele
îndrumări. În cele din urmă va înțelege că, de fapt, credibilizarea sa era strâns legată de
dobândirea independenței țării.
Cucerirea independenţei presupunea atât înlăturarea legăturilor cu Imperiul Otoman,
dar şi a regimului garanţiei colective a Marilor Puteri.
Întreaga clasă politică românească dorea independenţa. În anul 1873, principele Carol
a pus deschis problema dobândirii independenţei în Consiliul de Miniştri. Liberalii vedeau în
Rusia singura putere interesată să susţină dezmembrarea Imperiului Otoman, deci România
trebuia să-şi îmbunătăţească relaţiile cu Rusia. Conservatorii optau pentru relaţii bune cu
Austro-Ungaria, pentru obţinerea independenţei pe cale diplomatică şi pentru neutralitate în
cazul unui război ruso-turc.
În anii 1875-1876 s-a redeschis „problema orientală” datorită reprimării de către turci
a răscoalelor izbucnite în Bosnia-Herţegovina şi Bulgaria. În 1876, a izbucnit şi răscoala
junilor turci, dar şi războiul dintre sârbi şi muntenegreni pe de o parte şi turci de cealaltă parte.
Toate aceste evenimente au oferit Rusiei ocazia de a interveni în Balcani sub pretextul
sprijinirii creştinilor.
În ianuarie 1877, Rusia şi Austro-Ungaria au semnat Convenţia de la Budapesta prin
care în schimbul neutralităţii Austro-Ungariei în războiul ruso-turc, Rusia promitea Bosnia şi
Herţegovina. În fapt, această Convenţie a fost o confirmare a înţelegerii din 8 iulie 1876 de
la Reichstadt.
În contextul reizbucnirii crizei orientale, România a iniţiat demersuri în vederea
obţinerii independenţei pe cale diplomatică. În anul 1875, România a încheiat o convenţie
comercială şi de navigaţie cu Austro-Ungaria, iar în 1876 cu Rusia.
În 4/16 ianuarie 1876, primul-ministru al României, Lascăr Catargiu anunţa Marile
Puteri printr-o notă diplomatică că România va fi neutră în războiul din Balcani.
 În 16/28 iunie 1876, Guvernul de la Bucureşti, prin Mihail Kogălniceanu, a adresat
Imperiului Otoman şi Marilor Puteri un memoriu în care solicita recunoaşterea individualităţii
statului, recunoaşterea numelui de România şi recunoaşterea paşapoartelor româneşti.
În august 1876, guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu a reluat atitudinea de
neutralitate și a hotărât să se alinieze la politica Austro-Ungariei și Rusiei. În a doua jumătate
a anului 1876, pe măsură ce relațiile dintre Rusia și Imperiul Otoman s-au deteriorat, guvernul
român a apreciat că era necesar să se treacă la o înțelegere cu Rusia. Primul ministru Ion
C. Brătianu a discutat încă din octombrie 1876 la Livadia, în Crimeea, cu țarul Alexandru
al II-lea și cancelarul Gorceakov, semnarea unei convenții militare ruso-române în
eventualitatea începerii războiului.
În decembrie 1876, Dimitrie Brătianu a iniţiat un demers diplomatic la
Constantinopol, cerând „garanţii speciale pentru neutralitatea veşnică a teritoriului
românesc”. Tratativele româno-otomane eşuau însă ca urmare a Constituţiei lui Midhat-
paşa (11/23 dec.1876) prin care statul român era declarat „provincie privilegiată” a imperiului.
La 4 aprilie 1877, la Bucureşti, Mihail Kogălniceanu şi baronul Dimitrie Stuart au
semnat o convenţie care prevedea:
- România permitea armatei ruse să tranziteze teritoriul său spre sudul Dunării
- Cheltuielie de întreţinere ale armatei ruse erau suportate de ruşi
- Rusia respecta integritatea teritoriului românesc
- România urma să-şi mobilizeze armata pe linia Dunării. (România avea o armată de
120.000 soldaţi, dintre care doar 58.000 reprezentau forţa operativă.)
La 12 aprilie 1877, ruşii au declarat război Imperiului Otoman şi au înaintat pe teritoriul
României. În replică, turcii au bombardat malul românesc al Dunării cu oraşele Calafat şi
Bechet. La 26 aprilie, artileria română de la Calafat a răspuns cu bombardarea cetăţii Vidin.
La 27 aprilie 1877, Imperiul Otoman a întrerupt legăturile diplomatice cu România.
Parlamentul român a ratificat convenția cu Rusia și a declarat război Imperiului Otoman la
30 aprilie/12 mai 1877.
În acest context, deputatul Nicolae Fleva a interpelat guvernul asupra relaţiei României
cu Imperiul Otoman. La 9 mai 1877, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a citit
„Declaraţia de independenţă” a României. La 10 mai 1877, principele Carol I a dat o
„Proclamaţie către ţară” anunţând independenţa.
Armata română a fost mobilizată, dar nu a intervenit datorită opoziţiei ruşilor. Trupele
ruseşti au înaintat la sudul Dunării în iunie 1877. Totuşi, armata rusă a întâmpinat o puternică
rezistenţă otomană la Plevna, cetate întărită cu 14 redute şi apărată de 50.000 de soldaţi.
Ruşii au organizat două asedii, dar au fost respinşi şi riscau să piardă şi terenul câştigat până
atunci. Drept urmare, la 19 iulie 1877, arhiducele Nicolae, în calitate de comandant al
frontului din Balcani, a trimis o telegramă principelui Carol I, în care se cerea susţinerea din
partea armatei române. Deşi nu exista o convenţie militară între cele două state, România a
hotărât să acorde Rusiei sprijin militar, trimiţând două divizii.
Bazele cooperării româno-ruse au fost convenite în întâlnirile lui Carol I cu ţarul Alexandru
al II-lea şi marele duce Nicolae din august 1877. Forţele româno-ruse au fost puse la Plevna
sub comanda lui Carol I, asistat de generalul rus Zotov şi generalul român Alexandru Cernat.
La Plevna, au acţionat din rândul armatei române 38.000 oameni şi 108 tunuri.
La 30 august 1877, a avut loc un asalt general asupra Plevnei. Din 14 redute, doar trei
au fost cucerite, iar dintre ele Griviţa I a fost şi singura păstrată de unităţile româneşti. Au
căzut atunci eroic la datorie 1000 de soldați, inclusiv maiorul George Şonţu şi căpitanul Valter
Mărăcineanu. În octombrie s-a decis încercuirea Plevnei pentru a o sili să capituleze prin
înfometare. La 9 noiembrie, armata română a cucerit reduta Rahova. La 28 noiembrie
1877, cetatea Plevna a capitulat, iar Osman Paşa s-a predat comandantului român Mihai C.
Cerchez. În decembrie 1877 şi ianuarie 1878, armata rusă a înaintat spre est, în direcția
Sofia- Adrianopol, ameninţând Constantinopolul, în timp ce trupele române au continuat
luptele spre vest, în direcția Vidin-Belogradcik, obţinând victoria de la Smârdan (12 ian.1878)
şi asediind Vidinul. Înfrângerea otomanilor pe toate fronturile a pus capăt acestui conflict.
Guvernul otoman a acceptat condițiile Rusiei pentru încheierea armistițiului la 19/31 ianuarie
1878, dar reprezentanții României nu au fost invitați la negocieri.
La 19 februarie/3martie 1878, s-a semnat Tratatul de Pace ruso-turc de la San-Stefano.
La negocierile ruso-turce, reprezentantul României, colonelul Eraclie Arion nu a fost primit
întrucât România nu era recunoscută încă independentă. Principalele prevederi:
- Recunoaşterea independenţei României şi Serbiei
- Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor urmau să revină României
- În schimb, România trebuia să cedeze Rusiei sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Bolgrad
şi Ismail)
- Trupele ruseşti urmau să mai tranziteze teritoriul României încă doi ani
- Era recunoscută autonomia Bosniei şi Herţegovinei
- Se crea Marele Principat al Bulgariei, în care urmau să mai staţioneze încă trupe ruse
- Strâmtorile Bosfor şi Dardanele erau deschise circulaţiei tuturor navelor
Consolidarea puterii Rusiei în Balcani a trezit ostilitatea Angliei şi Austro-Ungariei. Din
acest motiv, în vara anului 1878 au avut loc noi tratative de pace în cadrul Congresului de
la Berlin, congres prezidat de cancelarul german Otto von Bismarck. România nu a fost
acceptată nici de această dată la tratative.
Totuşi, reprezentanţii săi, Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu au expus doleanţele
României într-un memoriu din 12/24 iunie187, pentru ca pe 19 iunie să expună opinia
României și în ședința Congresului, aici ei fiind doar „auziţi”, nu şi „ascultaţi”. Ei au pledat
pentru recunoaşterea independenţei şi integrităţii teritoriale, garantarea neutralităţii ţării,
acordarea unor despăgubiri de război.
La 1/13 iulie 1878, s-a semnat Tratatul de Pace de la Berlin:
- Bosnia şi Heţegovina au trecut sub administraţia Austro-Ungariei
- Bulgaria a fost redusă teritorial la spaţiul dintre Dunăre şi Munţii Balcani şi pusă sub
suzeranitatea Imperiului Otoman
- Anglia anexa insula Cipru
- era recunoscută independenţa Serbiei şi Muntenegrului
- la sud de Balcani se crea provincia autonomă Rumelia, guvernată de un creștin numit
de sultan
Articolele 43-57 au privit ţara noastră:
- S-a recunoscut independenţa României, dar în mod condiţionat. România trebuia să
modifice articolul 7 din Constituţie, privind acordarea cetăţeniei locuitorilor străini și de
răscumpărarea, de către statul român, a acțiunilor concernului falimentar Stroussberg
(afacerea Stroussberg referitoare la construirea unei căi ferate începuse în 1868 și
falimentase în 1871).
- România primea Dobrogea şi Delta Dunării, în schimb trebuia să accepte preluarea
sudului Basarabiei de către Rusia.
- Armata rusă putea tranzita teritoriul românesc timp de nouă luni
În 1879 şi 1880, rând pe rând Marile Puteri au recunoscut independenţa României, fapt
ce a asigurat ţării noastre noi pespective de dezvoltare. În 1878, Rusia şi Imperiul Otoman
au recunoscut independenţa României. În anul 1879, s-au pus bazele relaţiilor diplomatice
dintre România şi Italia. În anul 1880, Germania, Anglia şi Franţa au recunoscut
independenţa României.
O consecinţă a obţinerii independenţei a fost şi sporirea prestigiului monarhiei. Astfel,
la 9 septembrie 1878, Parlamentul României i-a acordat principelui Carol I titlul de „alteţă
regală”. Vizitele făcute de principele Carol I în Germania, în 1880, au contribuit la
reglementarea succesiunii la tronul României prin pactul de familie (18 mai 1881). La 14/26
martie 1881, Parlamentul României a votat legea de transformare a României în Regat. La
10 mai 1881, Carol I şi soţia sa, Elisabeta de Wied au fost încoronaţi ca regi ai României. În
1881, România avea relații diplomatice cu 18 state, fapt ce dovedește creșterea prestigiului
țării după independență.
 România şi Tripla Alianţă

După anul 1878, Rusia şi-a întărit poziţiile în Bulgaria, având o atitudine ameninţătoare
la adresa României. Pentru a depăşi izolarea diplomatică în care se află, România a optat
pentru o alianţă cu Germania. Dar, în anul 1879 Germania semnase un tratat de alianţă cu
Austro-Ungaria, stat bicefal care avea sub stăpânirea sa şi teritoriile româneşti Banatul,
Bucovina şi Transilvania. În plus, cancelarul Otto von Bismarck a inaugurat un sistem de
alianțe bazat pe semnarea unor acorduri secrete, pentru a împiedica Franța, principalul său
rival, să realizeze o coaliție antigermană. Aceste acorduri au stat la baza încheierii în 1882,
a primului sistem politico-militar, Tripla Alianță (Germania, A-U și Italia). Deci, România,
pentru a obţine alianţa cu Germania, trebuia să se înţeleagă şi cu Austro-Ungaria, în ciuda
tensiunilor datorate navigației pe Dunăre și situaţiei românilor din Imperiul Dualist (drumul
către Berlin trecea prin Viena). În anul 1883, regele Carol I şi primul ministru Ion C. Brătianu
au făcut vizite la Berlin şi Viena, fapt care a facilitat semnarea la 18/30 octombrie 1883, la
Viena, a tratatului cu Austro-Ungaria. La acest tratat au aderat ulterior Germania şi Italia.
Tratatul de alianţă cu Austro-Ungaria a avut un caracter defensiv şi secret, fiind cunoscut
doar de către regele Carol I şi câţiva oameni politici. Tratattul a fost reînnoit în 1892, 1902 şi
1912. Aderarea României la Tripla Alianţă a avut atât efecte pozitive (ieşirea din izolarea
diplomatică şi favorizarea unor relaţii economice cu Europa Centrală), cât şi efecte negative
(stânjenind lupta de eliberare a românilor din Transilvania şi Bucovina).
În plus, relaţiile cu Austro-Ungaria au fost tensionate şi datorită războiului vamal dintre
cele două state (anii 1886-1891), prin adoptarea de către România a unui protecţionism
vamal menit să-i protejeze economia de concurența mărfurilor din Austro-Ungaria.
La începutul secolului XX, raportul de forţe din Balcani a suferit modificări prin
reorientarea Serbiei spre Rusia, mai ales după ce Austro-Ungaria anexase în 1908 Bosnia și
Herțegovina. Relațiile Bulgariei cu Rusia s-au răcit, iar după proclamarea independenței în
1908, acest stat se apropie de Austro-Ungaria.
Echilibrul de forțe a fost redimensionat la începutul secolului XX. În plus, în anul 1907
s-au pus bazele celui de-al doilea bloc politico-militar Tripla Înţelegere. (Între 1891-1893,
Franţa şi Rusia semnaseră o convenţie politică şi militară, prin care îşi promiteau ajutor reciproc în
cazul unui atac din partea unui alt stat. În anul 1904, Anglia şi Franţa au realizat Antanta Cordială,
ce însemna de fapt o înţelegere între cele două state în privinţa dominaţiei Angliei asupra Egiptului şi
a Franţei asupra Tunisiei. În anul 1907, Anglia şi Rusia au semnat o convenţie privind dominaţia
colonială în Asia). În timpul crizei bosniace din 1908, Ionel Brătianu își exprima ostilitatea față
de politica balcanică promovată de Austro-Ungaria. În plus, Imperiul Otoman trecea printr-un
moment greu din cauza revoluției junilor turci din 1908.
La începutul sec. XX, datorită poziţiei sale strategice, România era curtată de ambele
tabere. Astfel, Bucureştiul a primit vizita prinţilor moştenitori ai Germaniei şi Austro-Ungariei.
În plus, Germania şi Austro-Ungaria au dovedit interesul lor pentru alianţa cu România prin
numirea la Bucureşti a unor ambasadori celebri: Aerenthal, Goluchowski şi Czernin. Regele
Carol I a fost numit feld-mareşal al armatei germane, în preajma împlinirii vârstei de 70 de
ani. Pe de altă parte, Anglia şi Franţa au trimis importante misiuni militare în România. În
1912, Carol I primește titlul de mareșal al Rusiei. În iunie 1914, ţarul Nicolae al II-lea şi
ministrul de externe rus Al. Sazonov au venit în vizită la Constanţa.
Între anii 1912-1913 au avut loc cele două războaie balcanice, moment considerat
sfârşitul crizei orientale. În primul război balcanic purtat de Serbia, Muntenegru, Bulgaria şi
Grecia împotriva Imperiului Otoman, România fiind neutră şi dovedindu-se un factor de
stabilitate în Balcani. Tratatul de Pace semnat la Londra din mai 1913 întărea excesiv
poziţia Bulgariei în Balcani în dauna foştilor săi aliaţi, iar Turcia ceda teritoriile balcanice.
Simţindu-se ameninţată, în anul 1913, Bulgaria şi-a atacat foştii aliaţi şi a declanşat
astfel al doilea război balcanic. România şi Turcia au participat şi ele împotriva Bulgariei.
Pentru a evita intrarea armatei române în Sofia, Bulgaria a cerit pacea. Drept urmare,
Bucureştiul a găzduit Congresul de Pace, lucrările fiind conduse de primul ministru român
Titu Maiorescu (ministrul de externe era Take Ionescu 1912-1914). Era prima dată când
statele din Balcani încercau să-şi rezolve litigiile fără intervenţia Marilor Puteri occidentale.
Prin Tratatul de Pace semnat la Bucureşti pe 28 iulie/10 august 1913, România primea de la
bulgari sudul Dobrogei (Cadrilaterul) cu judeţele Durostor şi Caliacra.
Găzduirea acestui congres, la care au participat doar statele din Balcani, a sporit
prestigiul României. Intervenţia României împotriva Bulgariei era văzută de toată lumea drept
o detaşare a Bucureştiului de Austro-Ungaria. Astfel, Nicolae Iorga afirma în timpul celui
de-al doilea război balcanic faptul că „noi luptăm în sudul Dunării cu gândul la
Transilvania”.

România în timpul Primului Război Mondial

La 15/28 iunie 1914 a avut loc asasinarea, la Sarajevo, a prinţului moştenitor al Austro-
Ungariei, Franz Ferdinand de către studentul sârb Gavrilo Princip. La 15/28 iulie 1914, a
izbucnit Primul război mondial prin atacul Austro-Ungariei asupra Serbiei. De partea Austro-
Ungariei au intrat germanii, de partea sârbilor au intrat ruşii, englezii şi francezii. România şi
Italia, deşi membre ale Triplei Alianţe, totuşi şi-au declarat neutralitatea.
La 21 iulie 1914/3 august 1914, a avut loc Consiliul de Coroană de la Sinaia, în
cadrul căruia s-a hotărât ca România să adopte o poziţie de neutralitate cu expectativă
militară. Motivele invocate în favoarea acestei decizii făceau referire la faptul că Austro-
Ungaria fusese statul agresor şi nu ne anunţase dinainte asupra intenţiilor sale. În plus, Italia
a anunţat şi ea neutralitatea. Cererea regelui de intrare în război de partea Triplei Alianțe a
fost susținută doar de fruntașul conservator Petre P. Carp.
În vara anului 1914, atât Puterile Centrale, cât şi Antanta au încercat să-şi atragă
România de partea lor. Astfel, Austro-Ungaria şi Germania trimiteau la Bucureşti diplomaţi
celebri: Ottokar Czernim şi von Bussche. Diplomaţia de la Viena se străduia să obţină
publicarea tratatului din 1883, fapt care ar fi diminuat intensitatea mişcării naţionale din
Transilvania. Regele Carol I s-a opus categoric. În plus, atât Germania, cât şi Austria acuzau
„politica şovinistă maghiară” care ducea la pierderea alianţei României. La sfârşitul anului
1913 erau iniţiate tratative între contele Tisza şi Comitetul Executiv al PNR din Transilvania.
Diplomaţia Antantei era tot atât de activă. Ţarul Nicolae al II-lea împreună cu familia
sa vizita Constanţa, însoţit de ministrul de externe Sazonov, la 1/14 iunie 1914. Discuţiile
acestora cu regele Carol I şi premierul Ion I. C. Brătianu au reconfirmat noua orientare politică
a României. Discuţiile ce au avut loc precum şi excursia lui Sazonov cu Brătianu şi trecerea
graniţei la Predeal a nemulţumit diplomaţia austro-ungară.
La 18 septembrie 1914, printr-un acord secret (Acordul Sazonov - Diamandy),
Rusia se angaja să apere integritatea teritorială a României şi îi recunoştea drepturile asupra
teritoriilor din Austro-Ungaria în schimbul neutralităţii. Au fost negociate îndelung clauzele
viitorului tratat de alianţă cu Antanta. Astfel, statele angajate în război de o parte şi de alta
făceau presiuni asupra guvernului român, oscilând între promisiuni şi ameninţări. Solicitările
s-au intensificat după intrarea în război a Italiei şi Bulgariei în 1915. Puterile Centrale sperau
măcar la o neutralitate a României, iar Franţa şi Rusia, nemulţumite de tergiversările lui
Brătianu, puneau guvernul de la Bucureşti, în vara anului 1916, în faţa alternativei „acum ori
niciodată”.
În perioada neutralităţii (1914-1916), în România au existat poziţii diferite faţă de
război:
a) Intrarea în război alături de Puterile Centrale (Carol I şi conservatorii filo-germani Petre
P. Carp şi Titu Maiorescu)
b) Expectativă armată pentru pregătirea războiului (guvernul Ion I. C. Brătianu)
c) Intrarea în război alături de Antanta (opinia publică, N. Iorga, N. Filipescu, O. Goga)
d) Neutralitatea defensivă (socialiştii)
 La 4/17 august 1916, la Bucureşti, reprezentanţii diplomatici ai Angliei, Franţei,
Rusiei şi Italiei au semnat cu guvernul român două convenţii:
- Convenţia politică
 România se obliga să declare război Austro-Ungariei în termen de 10 zile
 Antanta garanta integritatea teritorială a României
 Antanta recunoştea dreptul României asupra teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria
 România primea drepturi egale la viitoarea Conferinţă de Pace
- Convenţia militară
 România se obliga să atace Austro-Ungaria în Transilvania
 Rusia trebuia să atace în Galiţia
 Anglo-francezii trebuiau să organizeze ofensiva la Salonic şi să ne aprovizioneze cu
armament şi muniţie de 300 tone zilnic
 Armata rusă trebuia să asigure sprijin pe frontul din Dobrogea
La 14 august 1916 a avut loc Consiliul de Coroană de la Cotroceni, sub preşedinţia
regelui Ferdinand. Ion I. C. Brătianu a prezentat rezultatul înţelegerilor cu Antanta şi a cerut
intrarea ţării în război alături de această alianţă. Toţi participanţii au fost de acord, cu excepţia
lui Petre P. Carp şi Titu Maiorescu. În aceeaşi seară, ministrul Edgar Mavrocordat a înmânat
la Viena nota de război a României. Participarea României la Marele Război avea ca obiectiv
Marea Unire.
Conform planului de operațiuni Ipoteza Z, trei din cele patru armate române au pornit
ofensiva încă din noaptea de 14/15 august 1916 pe toată lungimea graniței cu Austro-
Ungaria. Românii au cucerit rapid oraşe precum Braşov, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc,
Gheorghieni, Topliţa şi Orşova. Pentru eliberarea Transilvaniei de sub ocupație austro-
ungară, armata română a folosit deviza “Acum ori niciodată”.
Multe din prevederile Convenţiei militare cu Antanta nu au fost însă repectate de către
aliaţi, iar ofensiva română nu a fost susţinută de aliaţi nici în Galiţia şi nici în Dobrogea. La
19-24august/1-6 septembrie 1916, forţele germano-bulgaro-turce conduse de Mackensen
au forţat Dunărea şi au provovocat românilor înfrângerea de la Turtucaia. Până la sfârșitul
lunii octombrie am mai pierdut Silistra, Constanța și Cernavodă. Dezastrul de la Dunăre
fusese provocat în bună parte de nerespectarea angajamentelor asumate de Antanta prin
convenția militară: întârzierea ofensivei generalului Sarrail la Salonic, care ar fi acoperit
spatele armatei române imobilizând forțele bulgare, întârzierea ajutorului în armament și
muniții, neintervenția armatei ruse pe frontul din Dobrogea. Pe de altă parte, planul de
operațiuni al armatei române a fost defectuos.
Marele Cartier General român, condus de generalul C-tin Prezan, a decis să
contracareze rapid prin trecerea unor unităţi peste Dunăre şi încercuirea inamicului
(contraofensiva de la Flămânda, condusă de generalul Al. Averescu), ceea ce a eşuat
datorită declanşării ofensivei Austro-Ungariei şi a Germaniei în Transilvania sub coordonarea
generalului Eric von Falkenhayn.
Până la sfârşitul lunii octombrie 1916, s-au dus lupte grele în Dobrogea, dar am fost
înfrânţi. În schimb, generalul Eremia Grigorescu a câştigat lupta pentru trecătorile Moldovei.
Sub lozinca „Pe aici nu se trece”, trupele române au oprit pătrunderea inamicilor din
această direcţie pe teritoriul ţării.
Concentrând șapte divizii contra unei divizii românești pe valea Jiului, inamicul a reușit
să treacă la sud de Carpați. România a fost invadată pe valea Jiului și pe valea Oltului, unde
trupele române comandate de generalii I. Dragalina și David Praporgescu, inferioare numeric
și tehnic, nu au putut rezista ofensivei inamice. După bătălia de pe Neajlov și Argeș (17-20
noiembrie/1-3 decembrie), Bucureștiul, părăsit de oficialități, a fost ocupat. În bătălia pentru
trecătoarea Jiului, s-a remarcat Ecaterina Teodoroiu. Concomitent, Mackensen a trecut
Dunărea pe la Zimnicea. La 23 noiembrie/6 decembrie 1916, Mackensen intra în Bucureşti,
motiv pentru care autorităţile, armata şi o parte din populaţie s-au retras în Moldova.
Frontul se stabiliza în sudul Moldovei, pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați, iar capitala
se muta temporar la Iași, două treimi din teritoriul țării fiind ocupat de inamic. În campania
din 1916, armata română a pierdut 250.000 militari. În aceste momente, când însăși ființa de
stat era în pericol, la Iași se constituia un guvern de uniune națională, din liberali și
conservatori, condus de Ion I. C. Brătianu. Tezaurul României era trimis în Rusia pentru a fi
pus în siguranță. Se trecea la reorganizarea armatei române cu sprijinul misiunii militare aliate
conduse de generalul Henry Berthelot. La 23 martie 1917, regele Ferdinand, influențat și de
evenimentele revoluționare din Rusia, a prezentat trupelor române o Proclamație în care a
promis vot universal și reformă agrară.
Astfel, între 11-19 iulie 1917, corpul de armată condus de Al. Averescu i-a respins pe
germani la Mărăşti. Între 24 iulie şi 6 august 1917, românii din Armata I (conduşi de E.
Grigorescu) au obţinut victoria de la Mărăşeşti, iar între 26 iulie şi 9 august 1917, Averescu
a câştigat la Oituz.
În războiul de reîntregire s-a remarcat și contribuția femeilor. Ecaterina Teodoroiu s-a
remarcat în luptele de la Jiu din 1916, dar și pe frontul din Moldova din 1917.
În condiţiile tulburărilor din armata rusă apărute în urma revoluţiei bolşevice din oct.
1917, România a fost silită să încheie la 26 noiembrie 1917 armistiţiul de la Focşani cu
Puterile Centrale. Pacea de la Brest Litovsk din 3 martie 1918, între Rusia Sovietică şi
Puterile Centrale a lăsat România total descoperită în faţa inamicului. Guvernul Brătianu a
demisionat și puterea a revenit filo-germanului Alexandru Marghiloman. La 24 aprilie
1918/7mai, România a semnat Pacea de la Bucureşti cu Puterile Centrale. Era o pace
foarte grea pentru România: Dobrogea era ocupată de Puterile Centrale, iar accesul
României la Marea Neagră era permis doar de-a lungul unui drum comercial până la
Constanţa. Armata română urma să fie demobilizată. Austro-Ungaria obţinea crestele
Carpaţilor. Timp de 90 de ani Germania urma să ia surplusurile de petrol şi cereale ale
României. Deşi ratificat de Parlament, totuşi regele Ferdinand nu a promulgat tratatul de la
Bucureşti, ceea ce-i atrăgea nulitatea.
Deși în 1918 războiul părea favorabil Puterilor Centrale, în iulie Aliații înaintează spre
Germania și în nordul Italiei armatele austro-ungare sunt respinse, în august contraofensiva
condusă de generalul Foch a spart frontul de pe Somme, iar în septembrie 1918 trupele
conduse de generalul Sarail de la Salonic au străpuns liniile bulgare. La 29 sept. Bulgaria a
capitulat, la 30 oct. Turcia, iar la 3 noiembrie Austro-Ungaria.
În condițiile victoriei Antantei, guvernul Marghiloman și-a dat demisia, s-a format un
nou guvern condus de generalul Coandă, care a decis reintrarea României în război (10
noiembrie 1918). Armistiţiul Antantei cu Germaniei, încheiat pe 11 noiembrie 1918, a găsit
România de partea aliaţilor săi.
România a continuat războiul și după încheierea conflagrației mondiale. În martie
1919, în Ungaria s-a instaurat un regim comunist condus de Bela Kun, care urmărea să
păstreze granițele statului maghiar. Existența la vest și la est de România a două state
comuniste, care nu recunoșteau desăvârșirea unității naționale, a determinat intervenția
armatei române care a trecut la ofensivă în Transilvania și Ungaria, ocupând Budapesta la
4 august 1919 și lichidând guvernul comunist. În martie 1920, în Ungaria s-a instaurat un
regim ultra naționalist și revizionist condus de amiralul Horthy.

România şi Conferinţa de Pace de la Paris

În ciuda faptului că terminarea războiului a găsit România de partea învingătorilor,

tratativele de pace au fost dificile şi au avut ca bază documentul în 14 puncte lansat în
ianuarie 1918 de către preşedintele SUA, Woodrow Wilson. Principalul obiectiv al delegaţiei
române, condusă de premierul Ion I. C. Brătianu, era recunoaşterea Marii Uniri din 1918.
Conferința de Pace s-a deschis la 18 ianuarie 1919
La 28 iunie 1919 s-a semnat Tratatul de Pace de la Versailles cu Germania, tratat
prin care se înființa Societatea Națiunilor, organism menit să apere pacea și securitatea
statelor. La 27 noiembrie 1919, s-a semnat Tratatul de Pace de la Neuilly cu Bulgaria, prin
care frontiera româno-bulgară era cea din 1913.
 În privința tratatului cu Austria, prim-ministrul României, Ionel Brătianu, nu a dorit să
semneze tratatul minorităților și s-a retras de la conferință în septembrie1919. Succesorul lui
Brătianu la conducerea guvernului, Al. Vaida Voevod a fost nevoit să semneze tratatele
respective pe 10 dec. 1919. La 10 decembrie 1919, România a semnat Tratatul de la Saint
Germain cu Austria, tratat prin care ni se recunoştea unirea Bucovinei cu Vechiul Regat,
dar trebuia să acceptăm statutul minorităţilor.
La 4 iunie 1920, s-a semnat Tratatul de Pace de la Trianon cu Ungaria, prin care
România primea recunoaşterea asupra Transilvaniei. (În 1919, în Ungaria a venit la putere
regimul comunist condus de Bela Kun, regim care nu a recunoscut unirea Transilvaniei cu
România. Drept urmare, armata română a pornit ofensiva antiungară, ocupând Budapesta la
4 august 1919 și reușind să lichideze regimul comunist din Ungaria). La 28 octombrie 1920,
prin Tratatul de Pace de la Paris, Marea Britanie, Italia, Japonia şi Franţa recunoşteau
unirea Basarabiei cu România. SUA nu au semnat aceste tratate datorită opoziţiei Senatului
american faţă de Pactul Societăţii Naţiunilor. Tratatul de la Paris a fost ratificat de Marea
Britanie și Franța, de Italia cu întârziere, iar Japonia nu l-a ratificat. Rusia Sovietică nu a
participat la Conferinţa de Pace de la Paris.

Politica externă a României în perioada interbelică

Principalele obiective ale politicii externe româneşti în perioada interbelică au fost:

menţinerea status-quo-ului (ordinea instaurată după război), menţinerea independenţei şi
integrităţii teritoriului şi afirmarea internaţională a României. Ca mijloace folosite pentru
atingerea acestor obiective menţionăm: încheierea unor alianţe politico-militare, reluarea
relaţiilor cu foşti adversari de război şi activarea diplomaţiei româneşti la scară europeană.
În perioada interbelică, diplomația românească a urmărit să realizeze un bloc
antirevizionist format din statele mici din Europa. În spiritul acestor obiective, la iniţiativa
ministrului de externe român Take Ionescu, a fost realizat un sistem de alianţe bilaterale
între România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, cunoscut sub numele de Mica Înţelegere, în anul
1921. Mica Înţelegere, susținută de Franța, urmărea să promoveze cooperarea între statele
semnatare pe baza respectării graniţelor stabilite de tratatele de pace. Tot pe linia alianţelor
regionale s-a mers şi atunci când s-au semnat convenţia politică şi cea militară cu Polonia
(în anul 1921). În anul 1926, România a semnat cu Polonia un tratat de alianţă care viza în
principal pericolul sovietic.
Datorită eforturilor depuse de ministrul român de externe, Nicolae Titulescu (ministru
de externe 1932-1936), în 9 februarie 1934, la Atena s-a semnat Pactul de constituire a
Înţelegerii Balcanice, din care făceau parte România, Grecia, Iugoslavia şi Turcia. Statele
membre își propuneau menținerea echilibrului în zonă și respingerea revizionismului bulgar.
Pentru România interbelică era vitală orientarea tradiţională a politicii externe de
strângere a relaţiilor cu Franţa şi Marea Britanie. Astfel, în iunie 1926, a fost semnat tratatul
de alianţă dintre România şi Franţa, care prevedea consultări reciproce între cele două
state în caz de atac neprovocat. În schimb, Marea Britanie nu a luat în calcul posibilitatea
încheierii unei alianţe cu România. Un „Tratat de amiciţie şi colaborare cordială” a fost
semnat, în septembrie 1926, între România şi Italia. Tratatul prevedea acordarea de ajutor
reciproc în cazul unui atac al unui alt stat. Întrucât, în scurt timp, Italia a recunoscut şi a
încurajat pretenţiile revizioniste ale Ungariei, tratatul româno-italian a devenit inoperant. În
1935, România a condamnat, prin vocea lui Nicolae Titulescu, agresiunea Italiei asupra
Abisiniei (Etiopia).
Relaţiile României cu Uniunea Sovietică în perioada interbelică au fost încordate
datorită tezaurului românesc confiscat de guvernul bolşevic în ianuarie 1918 şi nerestituit,
dar mai ales datorită Basarabiei. Între 1920 şi 1921, la Varşovia şi Copenhaga au avut loc
negocieri româno-sovietice, eşuate însă. În 1924, negocierile au fost reluate la Viena, dar tot
fără niciun rezultat. La 9 februarie 1929, la Moscova, România a semnat, împreună cu ceilalţi
vecini ai Uninii Sovietice un protocol, în mare parte asemănător cu Pactul Briand-Kellogg,
care propunea eliminarea războiului în relaţiile dintre ele, fără însă a se menţiona explicit
inviolabilitatea graniţelor. Această problemă a fost dezbătută şi în timpul negocierilor româno-
sovietice din 1932 de la Riga, fără ca delegaţia noastră să obţină vreun rezultat, datorită
cramponării Moscovei de problema Basarabiei. În 1934, România a susținut aderarea URSS
la Liga Națiunilor. Fără succes s-au soldat şi convorbirile din 1934, dintre miniştrii de externe
ai celor două state, Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov, chiar dacă în urma lor au fost
restabilite raporturile diplomatice, iar în 1936, s-a ajuns la negocierea unui tratat de
asistenţă mutuală româno-sovietică. Din păcate demiterea lui Titulescu din funcţia de ministru
de externe al României i-a determinat pe sovietici să refuze semnarea acestui tratat.
În perioada interbelică, România a participat activ la relaţiile internaţionale. Astfel,
încă din anul 1919, România a aderat la Societatea Naţiunilor, la momentul respectiv unica
organizaţie la nivel mondial care milita pentru menţinerea securităţii internaţionale. În 1930 și
1931, Nicolae Titulescu a fost ales președinte al Adunării Generale a Societății Națiunilor. În
anul 1921, România a semnat Convenţia internaţională privind statutul definitiv al
Dunării, iar în 1924 „Protocolul de la Geneva”care preciza legătura dintre securitate şi
dezarmare. În sept. 1928, România a semnat Pactul Briand-Kellogg de reglementare a
relaţiilor internaţionale pe cale paşnică, prin interzicerea războiului. România a participat la
pregătirea Conferinţei pentru dezarmare, 1926-1932 şi la lucrările propriu-zise desfăşurate
la Geneva între anii 1932 şi 1935. În 1933, la Londra s-a semnat Convenţia pentru definirea
agresiunii și a teritoriului, act semnat și de România.
Premisele pe care s-a întemeiat politica externă românească interbelică au fost false.
Marea Britanie și Franța au făcut compromisuri cu statele revizioniste. Societatea Națiunilor
a fost incapabilă să mențină pacea, iar alianțele regionale, deși utile, nu erau suficiente pentru
a stăvili revizionismul german sau sovietic.
După venirea lui Hitler la putere (în 1933), Germania a adoptat revizionismul ca politică
de stat. Politica securităţii colective promovată de Societatea Naţiunilor a eşuat datorită
atitudinii conciliatoriste, promovată de Marea Britanie şi Franţa faţă de încălcările repetate de
către Germania a Tratatului de la Versailles. Astfel, în martie 1935, în Germania s-a introdus
serviciul militar obligatoriu, în martie 1936 Germania a ocupat regiunea demilitarizată a
Renaniei. La 25 octombrie 1936, Germania şi Italia s-au aliat sub forma „Axei Berlin-Roma”.
La 25 noiembrie 1936, Germania a semnat cu Japonia Pactul Anticomintern îndreptat
împotriva comunismului. La 6 noiembrie 1937, Germania, Italia şi Japonia au constituit Axa
Berlin-Roma-Tokyo. În 12 martie 1938, Germania a alipit Austria (Anschluss), fapt ce
fusese interzis prin tratatele de pace.
Puterile occidentale au susţinut pretenţiile lui Hitler asupra regiunii Sudete din
Cehoslovacia, semnând la 29/30 septembrie 1938 Acordul de la Munchen prin care această
regiune a fost dată, de către Anglia, Franța și Italia, Germaniei în detrimentul Cehoslovaciei.
În martie 1939, Germania a invadat Cehoslovacia, ocupând Cehia (Protectoratul Boemiei și
Moraviei) şi transformând Slovacia într-un stat marionetă. Dispariţia Cehoslovaciei a avut
urmări negative asupra politicii externe româneşti, deoarece Mica Înţelegere, un pilon al
politicii antirevizioniste a României, lua sfârşit.
În noua situaţie, România era nevoită să intre tot mai mult în orbita Germaniei, fiind
obligată să semneze un acord economic dezavantajos cu statul hitlerist la 23 martie 1939.
Deci politica de securitate promovată de România se dovedea un eşec. La 13 aprilie 1939,
Marea Britanie şi Franţa au acordat garanţii României. Cele două puteri occidentale au
angajat negocieri cu Uniunea Sovietică în vederea stopării pretenţiilor Germaniei care acum
revendica teritorii poloneze.
La 23 august 1939, la Moscova s-a semnat Pactul de neagresiune Ribbentrop-
Molotov între Germania şi Uniunea Sovietică. Acest pact era valabil pe 10 ani şi conţinea şi
un protocol secret în care sovieticii îşi exprimau interesul pentru Basarabia, estul Poloniei și
spațiul baltic, în timp ce germanii doreau vestul Poloniei.
România şi al doilea război mondial
 La 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia. Pe 3 septembrie Franţa şi Anglia
au declarat război Germaniei, fără a declanşa vreo operaţiune ofensivă. Izbucnirea celui de-
al doilea război mondial la 1 sept. 1939, a găsit diplomația română într-o fază avansată de
izolare.
La 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroană de la Cotroceni a exprimat neutralitatea
României, dar a acordat sprijin Poloniei: tezaurul polonez a fost îmbarcat la Constanţa şi
trimis în Anglia. La fel, militari polonezi au putut tranzita teritoriul României, de unde au plecat
în Marea Britanie, continuând lupta împotriva Germaniei hitleriste. Un mare număr de civili
polonezi au fost adăpostiţi în România. Punând în aplicare Pacul de neagresiune, Uniunea
Sovietică a atacat, pe 17 sept. Polonia și a ocupat partea răsăriteană a acesteia.
În primăvara anului 1940, Germania a atacat vestul Europei, ocupând Danemarca,
Belgia, Olanda și Luxemburg. În faţa superiorităţii maşinii de război germane, la 22 iunie 1940
Franţa a capitulat. România era lipsită de orice sprijin şi la 26 iunie 1940 guvernul sovietic a
înaintat o notă ultimativă prin care se revendica cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord
către Uniunea Sovietică. În Consiliile de Coroană ţinute pe 27 iunie a existat o dispută între
partizanii rezistenţei armate şi cei ai necesităţii menţinerii statului român. România a fost
nevoită să renunţe la cele două provincii, la care s-a adăugat şi ţinutul Herţei. Astfel, România
Mare pierdea o suprafață de 50.762 km pătrați și 3.776.309 locuitori.
În această situaţie, România a fost nevoită să se orienteze către Germania pentru
garantarea a ceea ce mai rămăsese din graniţele sale. În consecinţă, la 1 iulie 1940, guvernul
român a renunţat la garanţiile britanice din aprilie 1939. Pentru a facilita colaborarea cu
Germania, la 4 iulie 1940, regele Carol al II-lea a adus la guvernare un guvern filogerman
condus de Ion Gigurtu (ministru de externe fiind Mihail Manoilescu). La 11 iulie 1940,
România a anunţat retragerea din Societatea Naţiunilor. În replică, Germania a declarat
că va garanta graniţele României după rezolvarea litigiilor teritoriale cu Ungaria şi Bulgaria.
Tratativele cu Ungaria, desfăşurate la Turnu Severin, au eşuat întrucât România
dorea doar un schimb de populaţie între cele două părţi, în timp ce maghiarii solicitau
Transilvania. Pe fondul acestor disensiuni, Hitler şi Mussolini i-au prezentat lui Mihail
Manoilescu un „arbitraj”, în realitate un dictat, semnat la 30 august 1940, la Viena. României
i se răpea nord-vestul Transilvaniei (42.243 km² şi 2.628.238 locuitori). Consiliul de Coroană,
convocat în dimineaţa zilei de 30 august 1940 a votat cedarea, deşi o parte din oamenii politici
propuneau rezistenţa armată. În nord-vestul Transilvaniei erau circa 50% români și 37%
maghiari. Granița impusă pornea pornea de la sud de Oradea, trecea pe la sud de Cluj,
cobora până în apropierea Brașovului urcând prin secuime până la granița de nord.
Tratativele cu Bulgaria, desfăşurate la Craiova, s-au finalizat cu tratatul parafat la
7 septembrie 1940 prin care România ceda Cadrilaterul (6921 km ² şi 425.000 locuitori) şi
avea loc un schimb de populaţie.
Astfel, anul 1940 devenea unul tragic pentru România. Ca rezultat al cedărilor
teritoriale din vara anului 1940, România a pierdut 97.790 km pătrați din suprafața teritorială
și aproximativ 6.161.317 locuitori.
Opinia publică din România l-a găsit ca principal vinovat pentru destrămarea României
Mari pe regele Carol al II-lea. Acesta din urmă l-a adus la guvernare pe fostul ministru de
război, generalul Ion Antonescu, pe 5 septembrie 1940. În ziua următoare, la cererea
insistentă a lui Antonescu, regele Carol al II-lea s-a văzut nevoit să abdice în favoarea fiului
său Mihai I. Pe 14 septembrie 1940, România a fost proclamată stat național-legionar, în
fapt o dictatură, în care Antonescu trebuia să conducă împreună cu legionarii. Între 21 și 23
ianuarie 1941, legionarii au organizat o rebeliune pentru a acapara toată puterea. Cu acordul
lui Hitler, Antonescu a înăbușit rebeliunea legionară.
O altă consecinţă a pierderilor teritoriale din vara anului 1940 a fost aderarea
României la Pactul Tripartit la 23 noiembrie 1940(Pactul Tripartit fusese înființat la 27
sept.1940 de Germania, Italia și Japonia). În plus, la 4 decembrie 1940 România și Germania
au semnat Pactul Petrolului, prin care germanii profitau de petrolul, cerealele și resursele
forestiere românești. În primăvara anului 1941, în România au venit primele trupe germane.
La 22 iunie 1941, România a intrat în războiul antisovietic, alături de Germania pentru
recuperarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Practic, Rmânia a aderat la Pactul
Anticomintern. Într-o lună de zile armata română a reuşit să elibereze teritoriul naţional.
Astfel, la 26 iulie 1941 armata română ajungea la Nistru. La sfârșitul anului 1941, România
se afla în război cu Aliații occidentali. Sub presiunea SUA, Marea Britanie a declarat război
României la 7 decembrie 1941. După intrarea în război a SUA, sub presiunea Germaniei,
România a declarat război americanilor la 12 decembrie 1941. SUA au răspuns și au declarat
război României la 5 iunie 1942. În această situaţie, în faţa lui Antonescu se afla dilema
continuării sau nu a războiului alături de germani şi dincolo de Nistru. Sperând că va obţine
ulterior şi nord-vestul Transilvaniei, Antonescu a mers în continuare alături de germani.
Armata română a participat la marile bătălii de pe teritoriul sovietic, la Cotu Donului și
Stalingrad. Între august 1941 și ianuarie 1944, teritoriul dintre Bug și Nistru a fost sub
administrație românească, aici fiind deportați numeroși evrei și țigani.
După înfrângerea de la Stalingrad (februarie 1943), când devenea evident că
Germania va pierde războiul, atât guvernul (prin ministrul de externe Mihai Antonescu 1941-
1944), cât şi opoziţia din România au purtat tratative cu Aliaţii pentru ieşirea ţării noastre din
război. Tratativele s-au purtat la Istanbul, Madrid, Cairo, Lisabona, Ankara şi Stockholm
(cu reprezentanta URSS, Alexandra Kollontay). Mihai Antonescu, vicepreședinte al
Consiliului de Miniștri și ministru de externe a primit asigurări de la Mussolini că va negocia
cu Națiunile Unite în numele aliaților Germaniei, însă acesta a fost destituit în iulie 1943.
Opoziția din România, prin reprezentanții ei Iuliu Maniu, Barbu Știrbey și Constantin Vișoianu
au desfășurat tratative la Cairo. La Stockholm, ministrul României, Frederic Nanu a purtat
tratative cu Alexandra Kollontay. Continuarea războiului s-a dovedit dăunătoare României: în
trei ani de lupte, armata română a pierdut 625.000 de soldați. În aprilie 1944, armata sovietică
ajunsese la granița de nord-est a României. La 20 august, sovieticii au trecut la marea
ofensivă pe linia Iași-Chișinău.
Situaţia se înrăutăţea tot mai mult în condiţiile înaintării primejdioase a Armatei Roşii
înspre teritoriul României. În acest context, opoziţia reprezentată de PNL, PNŢ şi Partidul
Comunist din România, dar şi regele Mihai au organizat lovitura de stat de la 23 august 1944
prin care mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat de la putere şi arestat. Regele Mihai I a dat
citire la radio unei proclamaţii prin care anunţa ieşirea României din războiul antisovietic şi
întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Până pe 28 august 1944, armata română a alungat
trupele hitleriste din capitală şi zonele limitrofe. La 30-31 august 1944, Bucureştiul a fost
ocupat de trupele Armatei Roşii. Între 23 august -12 septembrie 1944, sovieticii au luat
130.000 prizonieri români. Abia pe 12 septembrie 1944, sovieticii au acceptat semnarea
armistiţiului cu România. Convenţia de armistiţiu a fost semnată la Moscova şi se referea la
teritoriu, despăgubiri, dar şi la participarea în continuare la războiul împotriva Germaniei. La
25 octombrie 1944, armata română elibera şi ultimele localităţi româneşti de sub ocupaţie
hitleristă.
În august 1946, la Paris au început negocierile pentru încheierea tratatului de pace cu
România. Delegaţia română a fost condusă de ministrul de externe în guvernul Petru Groza,
Gheorghe Tătărescu. Printre prevederile Tratatului de Pace de la Paris, semnat la 10
februarie 1947, menţionăm:
- Anularea hotărârii de la Viena din 30 august 1940 şi reintegrarea nord-vestului
Transilvaniei în graniţele naţionale. Gh. Tătărescu, în condiţiile prezenţei Armatei Roşii
pe teritoriul României, nu a putut aduce la masa negocierilor problema Basarabiei şi a
nordului Bucovinei, care rămâneau în continuare la sovietici.
- Clauzele militare se refereau atât la situaţia trupelor sovietice aflate pe teritoriul ţării
noastre, cât şi la capacitatea militară a României. Astfel, trupe ale Armatei Roşii rămâneau
pe teritoriul României sub pretextul asigurării „liniilor de comunicaţie în zona sovietică de
ocupaţie din Austria”. Această situaţie s-a prelungit până în anul 1958, favorizând
instaurarea şi consolidarea noului regim totalitar de inspiraţie sovietică.
- Clauzele economice prevedeau că România trebuia să plătească o despăgubire de
război de 300 milioane dolari la valoarea anului 1938, achitaţi în produse: alimente, materii
prime, echipament industrial, nave etc.
În concluzie, intrată în orbita sovietică, România a fost nevoită după al doilea război
mondial să desfăşoare o politică externă aliniată sistemului politic comunist.
După încheierea celui de-al doilea război mondial, relațiile dintre aliați s-au deteriorat. A
început un conflict ideologic, economic, politic, strategic, care nu a degenerat în război
propriu-zis, numir război rece. O componentă a războiului rece a constituit-o formarea
alianțelor/blocurilor militare. Mai multe evenimente din 1947-1948 au sporit teama
americanilor și occidentalilor în fața încercărilor sovieticilor de a cuceri noi poziții în Europa.
În consecință, la 4 aprilie 1949, la Washington, s-a semnat actul de constituire a Organizației
Tratatului Atlantiului de Nord formată din două state din America (SUA și Canada) și zece din
Europa apuseană. Ulterior numărul membrilor a crescut, după primirea Greciei și Turciei în
1952 și a Germaniei de Vest în 1955. În replică, URSS și statele satelite au constituit o alianță
militară numită Pactul de la Varșovia în mai 1955, din care a făcut parte și România.
 CAP. VII- Idei şi regimuri politice

Statul de drept este strâns legat de democrație și de respectarea drepturilor omului.

Problematica drepturilor omului își are originea în antichitate, epoca luminilor dezvoltând apoi acest
concept. Au fost adoptate documente legate de drepturile omului în timpul revoluțiilor burgheze:
Declarația de independență (1776), Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (1789). Ele
promovau egalitatea cetățenilor, dreptul la viață, dreptul la liberă exprimare. Problematica
drepturilor omului s-a dezvoltat, în 1948 fiind adoptată Declarația universală a drepturilor omului,
iar în 1950 Consiliul Europei a votat Convenția europeană a drepturilor omului. Există mai multe
tipuri de drepturi: civile, care sunt dezvoltate în epoca luminilor și se referă la libertatea individuală,
libertatea cuvântului, a conștiinței etc, drepturi politice, care în sec. XIX s-au materializat în dreptul
de vot și drepturi sociale, concretizate în sec. XX în educație, sănătate, ocrotirea familiei.
Practica democrației liberaleimplica existența regimurilor constituționale. Acestea au la bază
regimuri reprezentative și separația puterilor. Democrația liberală presupune libertatea de expresie
a opiniei publice. Din ea decurg libertatea libertatea de întrunire, libertatea presei etc. Pluralismul
politic este obligatoriu într-o democrașie liberală. După 1918 se impune votul universal. În Anglia în
1918 și în SUA în 1920, votul a fost extins și asupra femeilor.
Ideile cu privire la stat au constituit dominanta relaţiilor internaţionale în sec. XX, secol care a
fost martorul nu doar a unei ample dezbateri cu privire la rolul şi funcţiile statului, ci chiar ale unor
schimbări politice, de la democraţie la regimul de tip totalitar. Dacă secolul XIX a fost dominat de trei
mari ideologii: liberalism, naţionalism şi socialism, în secolul XX s-au afirmat şi cele două ideologii
totalitare: fascismul şi comunismul.
S-a spus că Al Doilea Război Mondial a fost o luptă nu între state, ci între ideologii, iar victoria
Naţiunilor Unite a fost una ideologică împotriva statelor totalitare. La sfârşitul războiului a apărut însă
un nou conflict ideologic între lumea democratică şi regimul totalitar de tip sovietic.
Ideologia liberală promovează valori precum suveranitatea poporului, toleranţa şi pluralismul
politic, separaţia puterilor în stat, libertatea individuală, inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului,
dreptul la liberă exprimare etc.
Ideologia comunistă, întemeiată pe scrierile din sec. XIX ale lui Marx şi Engels, denunţă
capitalismul ca pe o societate bazată pe exploatarea omului de către om şi susţine că proletariatul
(cei care muncesc) are misiunea istorică de a prelua puterea prin revoluţie împotriva burgheziei
exploatatoare. Ideologia comunistă şi-a găsit aplicarea practică în sec. XX, mai întâi în Rusia sovietică
condusă de Lenin. El a creat de fapt un stat totalitar, o „democraţie populară”, în care dictatura este
exercitată în numele poporului. Perioada postbelică a însemnat o expansiune maximă a
comunismului. Social-democraţia occidentală, deşi iniţial s-a sprijinit pe ideile marxiste, a preferat să
acţioneze ca forţă politică în cadrul statului liberal.
Ideologia fascistă este produsul perioadei interbelice şi are rădăcini adânci în nemulţumirile
de la sfârşitul războiului. Ca regim politic, se materializează cel mai bine în Italia (regimul fascist),
Germania (regimul nazist), în Spania (regimul generalului Fr. Franco) şi în Portugalia (regimul lui
Antonio Salazar). Fascismul se declară anticapitalist, antidemocratic şi anticomunist. Fundamentate
pe naţiune şi pe gloria ei trecută, (în cazul fascismului italian) sau pe rasa superioară a arienilor
(nazismul german), acestea consideră că unele popoare au drepturi mai mari decât altele, legitimând
agresiunea, invazia teritoriului acestora, elitismul şi chiar genocidul.
Aşadar, secolul XX a fost dominat de confruntarea dintre democraţie şi totalitarism.

Regimuri democratice în secolul XX

Deşi grecii, care au creat primul stat democratic din lume, îl defineau drept o guvernare a
poporului de către popor, astăzi această definiţie este prea simplă.
 Democraţia presupune un ansamblu de legi, de instituţii capabile să asigure această guvernare
de către popor. Regimul democratic se întemeiază pe noţiunea statului de drept şi pe
reprezentativitate, adică alegerea de către popor, prin vot, a reprezentanţilor săi, care formează
Parlamentul.
Statul de drept este organizat pe principiul separaţiei puterilor în stat- legislativă, executivă
şi judecătorească-, fiecare exercitată prin instituţii independente. Astfel, puterea legislativă aparţine
Parlamentului, care iniţiază şi sancţionează (aprobă) legi, fiind principala instituţie a unui stat
democratic. Puterea executivă revine Guvernului alcătuit din miniştrii de resort (de specialitate) care
aplică legile şi organizează administraţia centrală şi locală. Puterea judecătorească este gestionată
de o instanţă supremă, iar judecătorii sunt inamovibili (nu pot fi traşi la răspundere pentru sentinţele
date).
Organizarea alegerilor libere este o altă caracteristică a unui regim democratic şi constă în
dreptul cetăţenilor de a-şi exprima opinia în legătură cu reprezentanţii statului (candidaţi la o funcţie)
cu ocazia alegerilor prezidenţiale, parlamentare sau locale sau a unor referendumuri în legătură cu o
problemă importantă pentru naţiune.
Alte trăsături specifice unui stat cu regim democratic:
 Pluralismul politic (existenţa mai multor partide politice, care se succed la putere în funcţie de
preferinţele electoratului)
 Diversitatea ideologică (deşi sunt state democratice, atât în Franţa, cât şi în Italia funcţionează şi
partide socialiste şi chiar comuniste)
 Neintervenţia statului în societate (excepţie întâlnim doar în reglementarea raporturilor între
cetăţeni şi uneori, în perioade de criză, în economie)
 Respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (drepturi civile, politice şi sociale)
În Epoca Luminilor (sec. XVIII) a fost formulată teoria drepturilor naturale ale omului: dreptul la
viaţă, libertate, egalitate, fericire, proprietate şi rezistenţa la opresiune. Printre documentele în care
au fost formulate principalele drepturi şi libertăţi cetăţeneşti menţionăm:
 Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii (1776)
 Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (Franţa, 1789)
 Declaraţia universală a drepturilor omului (adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite în 10 dec.
1948)
 Convenţia europeană a drepturilor omului (adoptată de Consiliul Europei în 1950)

În secolul XX, putem vorbi de trei etape de evoluţie a regimurilor democratce:

1. Etapa democraţiei victorioase (după primul război mondial)
Sfârşitul Primului război mondial a fost marcat de:
 prăbuşirea marilor imperii multinaţionale (imperiul Austro-Ungar, Imperiul Rus, Imperiul
Otoman)
 apariţia pe harta Europei a unor noi state naţionale (Polonia, Finlanda, ţările baltice, Regatul
Sârbo-Croato-Sloven – denumit Iugoslavia din 1929, etc). Aceste noi state (fie republici, fie
monarhii constituționale precum Iugoslavia) au adoptat iniţial reforme specifice unor regimuri
politice democratice: reforma agrară şi votul universal. Totuşi, dacă Cehoslovacia, Danemarca,
Suedia şi Norvegia au continuat evoluţia în sens democratic, Polonia a evoluat către autoritarism.
În Austria, în perioada interbelică dreptul de vot a fost acordat începând cu vârsta de 24 de ani,
în Olanda de la 23 de ani, în Belgia, Germania și Norvegia de la 25 de ani, în Danemarca de la 30
de ani.
 La sfârșitul primului război mondial a triumfat democrația în condițiile în care victoria au obținut-
o marile state democratice. Democrația a trecut ultima și cea mai grea dintre probe și triumfă
acum în lume, declara la sfârșitul primului război mondial omul politic italian Giovanni Giolitti.
 Consolidarea regimurilor democratice în vechile state democratice SUA, Marea Britanie şi Franţa.
Chiar dacă imediat după primul război mondial, atât în Marea Britanie, cât şi în Franţa guvernele
liberale au luat o serie de măsuri politice şi economice autoritare (prin sistemul „decretelor legi”
în Franţa şi prin „dictatura Cabinetului” în Anglia), totuşi, după 1922 s-a revenit la democraţie şi
statul de drept.
 Liberalismul, țărănismul, conservatorismul și naționaismul au reprezentat ideologiile care s-au
manifestat în cadrul statelor de drept europene, susținând separașia puterilor, pluralismul politic,
drepturile și libertățile cetățenești.
 Imediat după război, în 1919-1920 au avut loc, pe fondul înrăutăţirii nivelului de trai, numeroase
greve şi manifestaţii de protest. Sub influenţa ideologiei comuniste, în mai multe state ale lumii
au apărut partide comuniste, prin scindarea partidelor social-democrate. Au avut loc mai multe
încercări ale comuniştilor de a prelua puterea: mişcarea spartakistă de la Berlin (1918/1919) şi
Republica Sfaturilor din Ungaria (21 martie 1919). Dacă prima încercare a fost înfrântă de
Republica de la Weimar la începutul anului 1919, împotriva comuniştilor maghiari a intervenit
armata română în august 1919, ocupând Budapesta. Ulterior, din martie 1920, Ungaria a fost
condusă de regimul ultranaţionalist al lui Mikloş Horty, regim susţinut de Partidul Apărării Rasei.
În 1923 au fost înființate grupări fasciste în Ungaria și Bulgaria.
2. Etapa crizei democraţiei (manifestată în momente diferite de la o ţară la alta)
Distrugerile provocate de primul război mondial au adus Europa în pragul colapsului economic,
fapt ce a determinat nemulţumiri profunde ale tuturor categoriilor sociale. Între 1929 şi 1933 s-a
manifestat „Marea criză economică” de supraproducţie, ce a dus la falimente, şomaj, greve,
manifestaţii de protest etc. În faţa tuturor acestor încercări, democraţia nu a mai găsit soluţii. Din
acest motiv putem vorbi de o criză a democraţiilor europene. De exemplu:
în Marea Britanie - liberalismul tradiţional se afla în criză, fiind incapabil de a oferi soluţii viabile.
David Lloyd George, care formase în 1920 un guvern de coaliţie cu conservatorii, a demisionat
în anul 1922, iar Partidul Liberal s-a scindat în mai multe grupări, pierzând astfel adeziunea
alegătorilor.
În mai multe state democratice a crescut ponderea în viaţa politică a partidelor socialiste,
comuniste şi naţionaliste (Germania, Italia, România, Franţa)
În câteva state s-a înregistrat dispariţia unor partide moderne (Partidul Conservator în
România)
3. Etapa reconstrucţiei democraţiei (după al doilea război mondial)
După 1945, s-a realizat o polarizare a lumii în jurul celor două superputeri: SUA (cu regim politic
democratic) şi Uniunea Sovietică (cu regim comunist). Principalele caracteristici ale democraţiilor
occidentale după 1945 au fost:
 Reconstrucţia statului pe baza principiului pluralismului şi liberalismului economic
 Manifestarea ideologiilor populare şi democrat-creştine în locul ideologiei liberale
 Afirmarea şi dezvoltarea partidelor social-democrate şi socialiste, chiar şi comuniste (Italia,
Grecia)
 Apariţia mişcărilor şi partidelor ecologiste
 Afirmarea tot mai puternică a organizaţiilor din societatea civilă
 Iniţierea şi manifestarea unor acţiuni anticomuniste precum Planul Truman, Planul Marshall (5
iunie 1947), intervenţia ONU în războiul din Coreea (1950-1953), constituirea NATO (4 aprilie
1949) sau intervenţia SUA în războiul din Vietnam (1961-1975). Toate aceste acţiuni sunt
expresia politicii de „containment” (stăvilire) a comunismului, lansate de George F. Kennan, în
1947.
 Germania

Germania, declarată vinovată de declanșarea războiului, era obligată prin Tratatul de Pace de
la Versailles la plata despăgubirilor/reparațiilor și era dezarmată. Pierdea 13% din teritoriu, 12 % din
populație, 48% din minereurile de fier, 15% din producția agricolă, 10% din industrie. Se confrunta cu
criza economică, cu inflație și era nemulțumită de ocuparea de către francezi a zonei industriale Ruhr
în 1923. După primul război mondial a funcționat Constituția de la Weimar (11 august 919),
Germania fiind un stat democratic. Constituția germană crea o republică federală condusă de un
președinte ales prin vot universal și un cancelar.
În a doua jumătate a sec. XX, germanii au fost obligați să trăiască în două state: în vest era
Republica Federală Germană stat democratic, iar în est era Republica Democrată Germană, sta cu
regim comunist. În zonele de ocupație occidentală (americană, engleză și franceză) s-a constituit un
stat democratic, cu formă de guvernare republică federală, membru al Nato și Comunitatea
Economică Europeană. În istoria Germaniei postbelice, un rol important l-au avut Konrad Adenauer
(cancelar între 1949 și 1963) și Helmuth Kohl (1982-1998), în timpul căruia s-a realizat unificarea
Germaniei, în oct. 1990.

Monarhia parlamentară britanică

Marea Britanie nu are o Consituţie, ci mai multe legi cu caracter constituţional. Principalele
legi britanice sunt:
- Magna Charta Libertatum (impusă regelui Ioan Fără Ţară de către nobilimea engleză în anul 1215)
-Habeas Corpus Act (adoptat în 1679 de către Parlamentul englez) – prevedea principiul prezumpţiei
de nevinovăţie; nimeni nu putea fi arestat şi reţinut mai mult timp decât pe baza unui mandat de
arestare emis de un judecător
- Declaraţia Drepturilor (semnată de regele Wilhem al III-lea în anul 1689) – Prin acest document,
atribuţiile monarhiei erau considerabil restrânse în favoarea Parlamentului, iar drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti erau garantate. Puterea executivă şi cea legisltivă erau separate, iar regele nu putea
suspenda legile sau executarea lor fără acordul Parlamentului.
Sistemul politic britanic, a cărui structură a fost definitivată în sec. XVIII, are la bază principiul
separării puterilor în stat, garantarea libertăţilor cetăţeneşti, dreptul comun şi interesul general.
 Puterea executivă- aparţine monarhului şi Guvernului (Cabinet Council).
Regele îl desemnează pe primul ministru. Din anul 1701, miniştrii sunt responsabili pentru
actele lor în faţa Parlamentului (principiul responsabilităţii ministeriale). Regele are atribuţii
simbolice: oferă decoraţii, bate monedă, reprezintă în ceremonii la nivel înalt. Deşi suveranul
Marii Britanii „domneşte, dar nu guvernează”, totuşi el are şi autoritate legislativă prin faptul că
promulgă legile adoptate de Parlament. În plus, suveranul Marii Britanii poate dizolva Camera
Comunelor.
 Puterea legislativă în Marea Britanie o deţine Parlamentul, care este bicameral. Cele două
camere ale Parlamentului britanic sunt:
 Camera Lorzilor (formată din peste 1000 de membri care fie au moştenit statutul din tată
în fiu, fie au fost înnobilaţi de către suveran)
 Camera Comunelor (formată din 650 de deputaţi aleşi pe cinci ani prin vot universal). Dacă
în secolele XVIII-XIX, Camera Lorzilor avea întâietate, în secolul XX, Camera Comunelor a
dobândit un statut superior dat de faptul că membrii săi sunt aleşi de populaţie prin vot
universal.
Parlamentul britanic votează legile şi aprobă bugetul. Tradiţia britanică este ca şeful majorităţii
parlamentare să fie desemnat de rege ca prim-ministru. Premierul îşi formează Cabinetul, care apoi
trebuie să obţină votul de încredere în Camera Comunelor.
 Puterea judectorească aparţine instanţelor de judecată.
 În Marea Britanie funcţionează principiul pluralismului politic, cele două mari partide politice
fiind Partidul Laburist şi Partidul Conservator. Dacă în sec. XIX, liberalii aveau un partid foarte
puternic, după primul război mondial şi mai ales după introducerea în Marea Britanie a votului
universal (în 1918), influenţa Partidului Liberal a scăzut continuu. În anul 1920, în urma alegerilor din
Marea Britanie, s-a format un guvern de coaliție, alcătuit de conservatori și liberali, condus de George
Lloyd. Acesta a demisionat în 1922.
În anul 1926, Marea Britanie s-a confruntat cu o puternică criză politică datorită diversiunilor
comuniste, dar şi datorită problemei irlandeze.
Dacă după 1945, laburiştii au naţionalizat unele domenii economice pentru refacerea de după
război, în 1951, conservatorii au anulat măsurile laburiste, revenind la economia de piaţă. Winston
Churchill, o personalitate conservatoare marcantă a vieţii politice britanice a fost prim ministru între
1940-1945 şi 1951-1955. Poziţia Marii Britanii de mare putere economică şi politică s-a consolidat în
timpul guvernului conservator condus de Margaret Thatcher (1979-1990).

Republica prezidenţială Statele Unite ale Americii

În iulie 1776, a fost convocat la Philadelphia un congres al celor 13 colonii engleze din America
de Nord, în cadrul căruia a fost eleborată „Declaraţia de independenţă” a Statelor Unite ale Americii.
Acest document afirma principiile egalităţii între state, al egalităţii între oameni, al dreptului la
rezistenţă la opresiune, dar şi ideea dreptului oamenilor la libertate şi la căutarea fericirii.
În septembrie 1787, a fost elaborată Constituţia Statelor Unite ale Americii. Documentul, în
vigoare şi în zilele noastre, consacra formarea SUA ca republică federală, alcătuită iniţial din 13 state
(numărul lor fiind în prezent de 50, cărora li se adaugă districtul federal Columbia, unde se află
capitala federală, Washington).
Instituţiile SUA sunt organizate şi funcţionează pe baza principiului separaţiei puterilor în stat:
Puterea executivă revine Preşedintelui SUA. El este ales, ca şi vicepreşedintele, pe o perioadă de
patru ani de către un Colegiu Electoral ales prin vot universal. Preşedintele SUA este concomitent
şef la statului şi al Guvernului, dar şi comandant militar suprem. Guvernul federal este format din
Departamente de stat conduse de secretari de stat responsabili cu apărarea, politica fiscală şi
monetară, politica externă. Organele de securitate şi apărare precum CIA (Agenţia Centrală de
Informaţii) şi FBI (Biroul Federal de Investigaţii) colaborează strâns cu preşedintele SUA.
Puterea legislativă este atribuită Congresului bicameral, alcătuit din Senat (format din câte doi
reprezentanţi ai fiecărui stat) şi Camera Reprezentanţilor (formată din deputaţi aleşi de fiecare
stat proporţional cu numărul locuitorilor).
Vicepreşedintele SUA este în acelaşi timp şi preşedintele Senatului american.
Preşedintele SUA nu poate iniţia un proiect de lege, dar o poate face prin intermediul
reprezentanţilor partidului din partea căruia a candidat. Preşedintele nu poate dizolva Congresul,
dar Congresul îl poare destitui pe preşedinte.
Puterea judecătorească aparţine unei Curţi Supreme formată din nouă judecători numiţi pe
viaţă de preşedintele SUA.
În SUA funcţionează pluralismul politic, cele două mari partide fiind Partidul Republican şi
Partidul Democrat. Dacă republicanii sunt adepţii descentralizării, democraţii sunt promotorii întăririi
puterii centrale federale. După ce au câștigat alegerile în 1912 și 1916, democrații au fost învinși de
republicani în 1920. Partidul Republican a promovat în perioada interbelică izolaționismul în relațiile
internaționale.
Un progres în consolidarea sistemului politic american a fost atins în anii 60 ai secolului XX,
când segregaţia rasială a fost înlăturată oficial şi afro-americanii au căpătat egalitatea în drepturi cu
populaţia majoritară albă. Eroul acestei lupte a fost Martin Luther King, asasinat de un fanatic rasist
în 1968. În anul 1963, Martin Luther King a organizat „Marşul spre Washington” la care au participat
peste 250.000 oameni care cereau adoptarea unei legislaţii civile. Atunci a rostit celebrul său discurs
„Am un vis”. Tot în 1963 a fost asasinat și președintele J. F. Kennedy. Acesta susținuse îndelung
democrația și limitarea testelor nucleare. Numele său este legat și de începutul intervenției
americane în Vietnam.

Republica semiprezidenţială franceză

În perioada interbelică, Franţa a avut un regim democratic republican cunoscut sub numele
de „a treia republică franceză”. Franţa interbelică s-a confruntat cu o puternică instabilitate
guvernamentală. Totuşi, în anii 30, s-au conturat o serie de coaliţii eterogene (sub forma unor blocuri
naţionale şi uniuni naţionale) menite să stăvilească accesul la putere a partidelor extremiste. Din
1926, Franţa a devenit o republică prezidenţială, preşedintele fiind ales prin vot universal.
După 1945, Franţa a parcurs o perioadă de instabilitate, care a impus un guvern de uniune
naţională, în care se regăseau alături de creştin-democraţi, socialiştii şi comuniştii. Constituţia din
1946 proclama a patra republică franceză, instituind un regim parlamentar clasic. În anul 1958, la
iniţiativa generalului Charles de Gaulle, a fost adoptată o nouă Constituţie care reducea puterea
Parlamentului şi asigura predominanţa executivului. Între 1959 și 1969, Charles de Gaulle a fost
președintele Franței. În anul 1962, a avut loc o reformă constituţională, care stabilea ca preşedintele
să fie ales prin vot universal şi nu de un colegiu electoral. Dezvoltarea economică a Franței, dar și
instabilitatea politică și socială sunt specifice perioadei postbelice. Prevederile constituționale au
permis o coabitare la putere a unui președinte cu un guvern având orientări diferite. Așa s-a întâmplat
în 1986, când președintele Francois Mitterand (preşedinte al Franţei între 1981 şi 1995) era de
stânga, socialist, iar primul ministru, Jacques Chirac era de dreapta. În Franța, viața politică este
caracterizată printr-un mare nr de partide, fapt ce determină și o instabilitate.
În Franţa funcţioneză principiul separaţiei puterilor în stat:
a) Puterea executivă – aparţine preşedintelui şi Guvernului.
Preşedintele - este ales prin vot universal pentru un mandat de cinci ani, Promulgă legile, Îl numeşte
pe primul ministru, Poate dizolva Adunarea Naţională, Este comandantul armatei, Are atribuţii de
politică externă, negociind tratatele
Guvernul (Consiliul de Miniştri) are iniţiativă legislativă şi rezolvă problemele curente ale statului.
b) Puterea legislativă – aparţine Parlamentului bicameral, format din Adunarea Naţională şi Senat.
Dacă senatorii sunt aleţi de electori pentru 9 ani, membrii Adunării Naţionale sunt aleşi prin vot
universal pentru un mandat de 5 ani. Parlamentul votează bugetul, are drept de iniţiativă
legislativă şi votează legile. Adunarea Naţională este camera superioară, controlând executivul şi
ratificând tratatele internaţionale.
c) Puterea judecătorească – aparţine Consiliului Constituţional format din 9 membri numiţi o parte
de preşedintele ţării, iar cealaltă parte de preşedintele Adunării Naţionale.

Statele democratice și politica de stăvilire a comunismului

În perioada interbelică, autoritarismul și totalitarismul s-au aflat în ascensiune, instaurându-

se inclusiv în unele dintre noile state: Polonia, Austria, Iugoslavia. Statele democratice au acționat
împotriva totalitarismului. O serie de alianțe, acorduri precum Mica Înțelegere, Înțelegerea Balcanică,
Pactul Briand-Kellogg urmăreau izolarea diplomatică a statelor revizioniste Germania, Ungaria și
Bulgaria.
Un alt instrument al luptei împotriva totalitarismului și revizionismului a fost Liga Națiunilor.
În cadrul acesteia s-a acționat pentru dezarmare și eliminarea războiului ca mijloc de rezolvare a
litigiilor între state. Cu toate acestea, Liga Națiunilor nu avea mijloace de a impune pacea. Măsurile
de embargou economic împotriva Italiei după războiul din Abisinia (Etiopia) n-au fost eficiente.
Recomandările Adunării Ligii Națiunilor de neamestec în războiul civil din Spania din 1936-1939 au
favorizat de fapt instaurarea dictaturii lui Franco.
După al doilea război mondial, SUA au inițiat în 1947 politica de containment (stăvilire) a
expansiunii comunismului în Europa de Vest și în restul lumii. Această politică, concepută de
diplomatul american George F. Kennan și inițiată de președintele Harry Truman a reprezentat prima
reacție a lumii libere în fața comunismului. Unul dintre primele rezultate ale acestei politici a fost
lansarea de către SUA a Planului Marshall în 5 iunie 1947 pentru ajutorarea economică a țărilor
europene ruinate de război. Doar țările din Vest au putut beneficia de Planul Marshall deoarece URSS
a interzis țărilor pe care le ocupa militar să accepte ajutorul economic american. Un alt rezultat al
politicii de containment l-a reprezentat crearea la 4 aprilie 1949 a unei alianțe militare defensive,
NATO, menit să riposteze oricărui atac al URSS asupra Europei de Vest. Tot pe plan militar, războaiele
purtate de SUA și aliații lor în Coreea (1950-1953) și în Vietnam (1961-1975) au reprezentat acțiuni
de stăvilire a expansiunii comuniste. SUA a intervenit în Vietnam în cepând cu președintele Kennedy
și s-a retras în 1973, în timpul lui Nixon. După aceea Vietnamul de Nord a ocupat Sudul, realizându-
se unificarea celor două state într-unul singur, sub regim comunist în 1975.
Divizarea Europei, fenomen fără precedent, s-a manifestat prin masiva militarizare a
granițelor de vest ale Germaniei comuniste, Cehoslovaciei și Ungariei. Granițele acestor state au
reprezentat o barieră care să împiedice exodul cetățenilor din est. În același scop s-a creat și Zidul
Berlinului în august 1961. În ajunul ridicării zidului rușinii, până la 12.500 cetățeni est germani treceau
săptămânal în Berlinul de Vest.

Ideologii şi practici politice democratice

în România interbelică

După realizarea Marii Uniri din anul 1918, România a făcut paşi importanţi spre consolidarea
democraţiei. Printre factorii care au contribuit la afirmarea democraţiei româneşti menţionăm:
- Adoptarea votului universal pentru bărbaţii de la 21 de ani (prin decretul-lege din 16 dec. 1918),
iar Constituţia de la 1923 consfinţea drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi preciza separaţia
puterilor
- Apariţia unor noi partide politice (Partidul Poporului al lui Alexandru Averescu şi Partidul Ţărănesc
al lui Ion Mihalache în 1918)
- Apariţia unor partide ale minorităţilor naţionale (maghiară, germană, evreiască)
- Libertatea presei (în România în anii 30 se publicau peste 2.300 periodice)
În anul 1919, România se afla în rândul celor 28 de state europene cu regim democratic, iar în
1940 se găsea în categoria celor 12 state cu regim dictatorial. După 1918, ideologiile care s-au afirmat
în România au fost neoliberalismul, ţărănismul şi ideologiile extremiste de dreapta şi de stânga.
Liberalismul clasic punea în centrul societății individul. După primul război mondial, a apărut
neoliberalismul, care susținea că interesul general primează în raport cu cel particular.
Neoliberalismul – după 1918, liberalii au promovat ideologia neoliberală, avându-i ca
reprezentanţi de frunte pe Ştefan Zeletin, Mihail Manoilescu şi Vintilă Brătianu. Aceştia susţineau în
plan economic doctrina „Prin noi înşine”, considerând că România dispunea de mijloacele necesare
pentru dezvoltare, fără o intervenţie puternică a capitalului străin. Aşadar, viitorul României trebuia
asigurat prin industrializare şi urbanizare, care ar fi contribuit şi la consolidarea independenţei
politice. Neoliberalii acceptau intervenţia statului în economie, apreciind că interesul general avea
prioritate în faţa celui particular, individual. În plan social, neoliberalii doreau întărirea poziţiilor
burgheziei şi respectarea echilibrului social. În plan politic, neoliberalii promovau principiul
democraţiei parlamentare.
Doctrina neoliberală a fost susţinută de Partidul Naţional Liberal. La conducerea acestuia s-
au succedat în perioada interbelică Ion I. C. Brătianu (1909-1927), Vintilă Brătianu (1927-1930), I. G.
Duca (1930-1933) şi Constantin I. C. Brătianu (1934-1947). Partidul Naţional Liberal a dominat viaţa
politică în perioada interbelică, formând guverne în perioadele 1922-1926 și 1927-1928 (Ion I. C
Brătianu şi Vintilă Brătianu) şi 1933-1937 (Gh. Tătărescu). Organul central de presă al PNL a fost
„Viitorul”.
Cea mai prolifică perioadă a liberalilor a fost 1922-1926. PNL a inițiat Constituția din 1923, dar
și legea minelor din 1924 (lege care apăra capitalul românesc) și legile unificării (legea organizării
administrative și legea organizării judecătorești în 1925, legea învățământului în 1924 etc., legea
energiei (1924), legea privind comercializarea întreprinderilor de stat (1924), legea pentru
organizarea și exploatarea căilor ferate (1925), legea electorală din 1926 prin care se impunea prima
electorală, dar și pragul electoral de 2%. În 1925 s-a dat legea ridicării BOR la rang de patriarhie.
Guvernul condus de Gh. Tătărescu a luat măsuri care au favorizat dezvoltarea industriei. În același
timp, în vremea acestui guvern sistemul democratic parlamentar s-a dereglat. Guvernul a făcut tot
mai des apel la decrete-legi, ocolind Parlamentul.
Ţărănismul a fost susţinut ca ideologie de teoreticieni precum Virgil Madgearu, Constantin
Stere şi Ion Mihalache. În plan economic, ţărăniştii considerau că agricultura trebuia să ocupe locul
principal în dezvoltarea statului, dar susţineau şi necesitatea dezvoltării unor ramuri industriale, în
mod special a celor care valorificau produsele agricole şi bogăţiile subsolului. Doctrina economică
specifică ţărăniştilor era aceea a „porţilor deschise” faţă de capitalul străin, deci România putea să
se dezvolte cu o importantă contribuţie din partea i nvestitorilor străini. În plan social, susţineau
primatul ţărănimii ca o clasă omogenă şi independentă. În plan politic, ţărăniştii au propus
constituirea statului naţional ţărănesc. Ei au fost susţinătorii democraţiei parlamentare în cadrul
„statului ţărănesc”. Ţărănismul a fost promovat de Partidul Ţărănesc, constituit în anul 1918 de către
Ion Mihalache, şi ulterior de Partidul Naţional Ţărănesc (constituit în 10 octombrie 1926 prin
fuziunea Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional Român din Transilvania, ultimul înființat în 1881).
Printre liderii PNŢ menţionăm pe Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.
Pe plan politic, Constantin Stere aprecia, în 1920, că statul nu poate fi decât unul țărănesc. La
început (1919-1924), țărăniștii au susținut lupta de clasă a țărănimii și muncitorilor împotriva
burgheziei oligarhice, iar apoi apărarea de clasă. În schimb, PNȚ a renunțat la lupta de clasă, susținând
democrația parlamentară. În urma unei campanii agresive împotriva guvernului liberal culminând cu
Marea Adunare de la Alba Iulia din 6 mai 1928 au fost chemați la guvernare în 1928 și au obținut cea
mai categorică victorie electorală (77,76% din voturi). Activitatea guvernamentală a PNŢ a coincis cu
marea criză economică, fapt ce le-a erodat popularitatea. Au fost la guvernare în perioadele 1928-
1931 şi 1932-1933. Dacă la început PNŢ a promovat doctrina „porţilor deschise”, după 1932 a
renunţat la aceasta devenind adeptul protecţionismului. Țărăniștii au luat atitudine în perioada
următoare, când s-au aflat în opoziție, față de tendințele autoritare ale lui Carol al II-lea. În 1935, la
Congresul PNȚ s-a insistat pe ideea de colaborare a tututror forțelor sociale în cadrul statului național
țărănesc pe baza unei reale democrații.
Cele două partide au fost concurate, în perioada interbelică, de alte forțe politice și mai ales
de Liga Poporului, înființată în 1918 și devenită în 1920 Partidul Poporului, al cărui conducător,
Alexandru Averescu, eroul din Primul Război Mondial, se bucura de o mare popularitate. S-a aflat la
guvernare între 1920-1921 și 1926-1927.
O ideologie nouă, de stânga, socialistă, a fost promovată de Șerban Voinea care sublinia că
dezvoltarea capitalistă va crea condiții de trecere pe cale pașnică la societatea socialistă, condusă de
muncitorii industriali. A fost susținută politic de Partidul Social Democrat. Acesta se prezenta divizat
după război. O dată cu crearea PCR și mai ales după afilierea la Internaționala Comunistă, o parte a
socialiștilor a înființat Federația Partidelor Socialiste din România. În 1927, Constantin Titel Petrescu,
împreună cu alți socialiști, a înființat un nou Partid Social Democrat. A susținut, spre deosebire de
comuniști, adoptarea reformelor în cadrul regimului democratic și nu preluarea puterii prin revoluție.
Regimul democratic a fost afectat de o serie de carențe-subiectivismul și corupția unor
politicieni, nereguli în timpul alegerilor etc. S-a menținut vechea practică instituită de Carol I, ca
regele să numească guvernul înaintea alegerilor, astfel că nu Parlamentul desemna executivul, ci
invers.
Perioada interbelică a fost o perioadă caracterizată prin instabilitate guvernamentală. Regele
a dizolvat Parlamentul, în perioada interbelică, de 8 ori înainte de alegeri, s-au perindat la conducere
30 de guverne și au avut loc 10 alegeri parlamentare.
Extrema dreaptă – Ideologia specifică partidelor de extremă dreaptă din România interbelică
era naţionalismul. Extrema dreaptă românească promova antisemitismul, anticomunismul şi
misticismul. Proclama teoria purificării prin moarte, promovând ura şi intoleranţa. Condamna
democraţia parlamentară, socotită vinovată atât de scindarea naţiunii prin lupta dintre partide cât şi
de slăbirea autorităţii statului. Susţinea teoria elitelor, promova violenţa şi recurgea la asasinatul
politic. Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte, exacerbând misticismul, promovând ura,
intoleranța și apologia morții. În viziunea lor, democrația parlamentară era condamnată la pieire,
fiind vinovată de scindarea națiunii, de slăbirea autorității statului, de sărăcirea populației, de
acapararea avuției țării de politicieni și evrei și de subordonarea României finanței internaționale
dominate de evrei. Pe lan internațional erau pentru orientarea politicii externe spre Germania
nazistă. Propuneau soluții radicale precum stingerea datoriilor la bănci și cămătari, stârpirea hoției.
În România interbelică, extrema dreaptă a fost reprezentată de Liga Apărării Naţional
Creştine (înfiinţată în 1923 de A.C. Cuza) şi Legiunea Arhanghelul Mihail (înfiinţată în 1927 de
Corneliu Zelea Codreanu, proclamat căpitan după modelul lui Hitler). Liderul legionar susţinea teoria
elitelor, afirmând că „va face din România o ţară mândră ca soarele de pe cer. Partidul lui A.C. Cuza
a avut o audiență scăzută. În anul 1935, LANC a fuzionat cu Partidul Naţional Agrar condus de
Octavian Goga, formând Partidul Naţional Creştin.
Dar cei mai radicali erau legionarii. Aceştia considerau democraţia vinovată de decăderea
morală a societăţii. În anul 1930, legionarii şi-au creat o secţie politică numită Garda de Fier. Această
formaţiune a fost scoasă în afara legii de guvernul liberal condus de I.G. Duca, în decembrie 1933.
Drept urmare, la 29 decembrie 1933, legionarii l-au asasinat pe I. G. Duca pe peronul gării din Sinaia.
În anul 1934, Garda de Fier a reapărut sub numele de Partidul Totul pentru Ţară. Profitând de deruta
electoratului imediat după marea criză economică din perioada 1929-1933, extrema dreaptă din
România s-a aflat în ascensiune în deceniul IV. Astfel, legionarii au reuşit ca la alegerile parlamentare
din 1937 să se claseze pe locul III, cu 15,58% din voturi. Înainte de aceste alegeri, legionarii încheiaseră
un pact de neagresiune electorală cu PNȚ. Profitând de faptul că la aceste alegeri nici un partid nu a
câştigat peste 40% din voturi pentru a beneficia de prima electorală, regele Carol al II-lea a adus la
guvernare Partidul Naţional Creştin care obţinuse 9,86% din voturi.
Regele Carol II a luat măsuri dure împotriva legionarilor, prin arestarea a 13 lideri, inclusiv pe
Corneliu Zelea Codreanu (deţinut la închisoarea Jilava). Datorită pericolului pe care mişcarea
legionară îl reprezenta pentru ţară, la 29/30 noiembrie 1938, regele Carol II a ordonat asasinarea
deţinuţilor legionari, inclusiv Corneliu Zelea Codreanu. În replică, legionarii l-au asasinat la 21
septembrie 1939 pe primul ministru, Armand Călinescu. Împăcarea lui Carol II cu legionarii a survenit
abia în vara anului 1940, când România era în pragul prăbuşirii datorită pierderilor teritoriale.
La 4 septembrie 1940, regele Carol al II-lea l-a numit premier pe generalul Ion Antonescu. A
doua zi el a cerut şi obţinut de la rege puteri depline pentru conducerea statului. Carol II a suspendat
Constituţia şi a dizolvat Parlamentul. Pe 5 septembrie 1940, Antonescu i-a cerut categoric regelui să
abdice şi să părăsească ţara. La 6 septembrie 1940, Carol II a renunţat la tron în favoarea fiului său
Mihai. Acesta a emis un decret prin care îi acorda puteri depline lui Antonescu în funcţia de
„Conducător al Statului”. Ion Antonescu, deoarece avea nevoie de sprijinul Germaniei, a acceptat
iniţial colaborarea cu mişcarea legionară. Astfel, la 14 septembrie 1940, România era declarată „stat
naţional legionar”, din guvernul generalului Ion Antonescu făcând parte 7 miniştri legionari. În plus,
Horia Sima devenea vicepreşedintele Consiliului de Miniştri. Aflaţi la guvernare, legionarii au
continuat practica asasinatului politic, printre cei care le-au căzut victime numârându-se şi Nicolae
Iorga şi Virgil Madgearu (asasinaţi în 26/27 noiembrie 1940). Nemulţumit de aceste acţiuni represive
ale legionarilor, Ion Antonescu a solicitat susţinerea lui Hitler pentru înlăturarea legionarilor de la
guvernare. În zilele de 21-23 ianuarie 1941, legionarii au organizat o puternică rebeliune cu scopul
de a pune mâna pe întreaga putere. Având aprobarea tacită a lui Hitler, Ion Antonescu a ordonat
armatei, pe 23 ianuarie să înăbuşe rebeliunea legionară. Din februarie 1941, Antonescu impune un
regim de dictatură militară, ministru de externe fiind Mihai Antonescu.

Extrema stângă: comunismul

În România, extrema stângă a apărut în 1921, prin înfiinţarea Partidului Comunist Român.
Acest partid promova doctrina marxistă referitoare la „lupta de clasă” şi „Dictatura proletariatului”.
PCR milita pentru naţionalizarea mijloacelor de producţie în scopul edificării societăţii socialiste, dar
şi pentru desfiinţarea proprietăţii private. PCR a aderat la Internaţionala a III-a Comunistă şi a adoptat
teza privind dreptul popoarelor la autodeterminare, mergând până la despărţirea de stat. În anul
1923, PCR a adoptat teza conform căreia România era considerată „stat multinaţional, creaţia
imperialismului apusean” și a instigat la tulburări mai ales în Basarabia, la Tatar Bunar. Această
orientare antinaţională a dus la scoaterea PCR în afara legii, în anul 1924. Comuniștii considerau
România interbelică drept veriga slabă a lanțului capitalist. Între anii 1924 şi 1944, comuniştii români
au acţionat în ilegalitate, PCR având atunci în jur de 1000 membri.

Monarhia – În perioada interbelică, regele era elementul-cheie al vieţii politice, prerogativele

sale fiind înscrise în Constituţia de la 1923. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia a avut loc încoronarea
regelui Ferdinand I şi a reginei Maria ca suverani ai României Mari. Un moment delicat pentru
monarhie a fost „Criza dinastică” provocată în decembrie 1925 de renunţarea din partea prinţului
Carol la statutul său de moştenitor al Coroanei. De pe 12 decembrie 1925,Prinţul Carol a rămas la
Paris alături de iubita lui, Elena Lupescu. După ce Consiliul de Coroană întrunit pe 31 decembrie 1925
a acceptat hotărârea prinţului, Parlamentul a ratificat acest act la 4 ianuarie 1926, proclamându-l
moştenitor al tronului pe Mihai, fiul lui Carol. A fost instituită o Regenţă care să exercite
prerogativele regale în eventualitatea că Mihai ar ajunge pe tron înainte de majorat.
După moartea regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, a intrat în atribuţii Regenţa (alcătuită din
principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gh. Buzdugan, președintele Curții de Casașie și Justiție).
La 6 iunie 1930, cu acordul ţărăniştilor, Carol a revenit în ţară, iar pe 8 iunie 1930 Parlamentul a anulat
legile de la 4 ianuarie 1926 şi l-a proclamat rege pe Carol. Începea astfel perioada Restauraţiei (1930-
1940).
Carol al II-lea a manifestat preocupare pentru modernizarea societății și pentru înzestrarea
armatei. A urmărit să se implice mai activ în viața politică. În anii 1930-1934 a urmărit să impună un
guvern de uniune națională care să nu fie subordonat partidelor și care să execute ordinele sale.
Treptat s-a înconjurat de o camarilă care a devenit un nou centru de putere.
Pe plan politic, Carol al II-lea a urmărit preluarea efectivă a puterii în stat. La 10/11 februarie
1938, Carol II a adus la putere un guvern consultativ condus de Patriarhul Miron Cristea. Prin
Constituţia din februarie 1938, România era transformată într-o monarhie de autoritate personală.
Prin decretul-lege din 30 martie 1938, au fost dizolvate toate partidele politice. În august 1938, a
fost adoptată o lege administrativă prin care țara a fost împărțită în ținuturi conduse de rezidenți
regali. În oct. 1938 s-a urmat modelul corporatist, prin desființarea sindicatelor și înlocuirea lor cu
breslele. Pe 15 dec. 1938 s-a înființat Straja Țării, formată din tineri ce trebuiau să glorifice persoana
Regelui. La 16 decembrie 1938 s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale ca partid unic. Acesta și-a
schimbat numele în Partidul Națiunii în ianuarie 1940. La 4 septembrie 1940, regele Carol al II-lea l-
a numit premier pe generalul Ion Antonescu. A doua zi el a cerut şi obţinut de la rege puteri depline
pentru conducerea statului. Carol II a suspendat Constituţia şi a dizolvat Parlamentul. Pe 5 septembrie
1940, Antonescu i-a cerut categoric regelui să abdice şi să părăsească ţara. La 6 septembrie 1940,
Carol II a renunţat la tron în favoarea fiului său Mihai. Acesta a emis un decret prin care îi acorda
puteri depline lui Antonescu în funcţia de „Conducător al Statului”.
 Viața politică din România a evoluat asemănător cu cea din majoritatea statelor europene. În
1919, România se situa în rândul celor 28 de state europene democratice, iar în 1940 în categoria
celor 12 state dictatoriale (Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, URSS, Germania, Italia, Turcia, Grecia,
Spania, Portugalia, Finlanda).

Regimuri totalitare în secolul XX

Statul totalitar este o creaţie a secolului XX, având rădăcini în autoritarismul conservator
european. Spre deosebire de vechiul autoritarism, totalitarismul nu se baza doar pe o elită, ci şi pe
mase. Statul totalitar a căutat şi uneori a reuşit să obţină sprijinul şi chiar dragostea oamenilor
obişnuiţi. Totalitarismul s-a întemeiat pe mase îndoctrinate politic.
În funcţie de suportul său ideologic, totalitarismul are două variante:
1. De dreapta: fascismul şi nazismul
2. De stânga: comunismul
Printre cauzele care au favorizat afirmarea regimurilor totalitare interbelice menţionăm:
 Nemulţumirea populaţiei datorită greutăţilor provocate de distrugerile din primul război mondial
(sărăcie, şomaj, salarii reduse)
 Incapacitatea partidelor democratice de a găsi soluţii rapide pentru ieşirea din criză şi pentru
asigurarea prosperităţii
 Apariţia unor grupări extremiste radicale care se declarau capabile să scoată societatea din criza
provocată de război
 Nemulţumirea unor state faţă de prevederile tratatelor de pace de la sfârşitul Primului Război
Mondial (Germania acuza duritatea tratatelor, iar Italia nu primise teritoriile promise de aliaţii
săi)

Regimurile totalitare se remarcă printr-o serie de trăsături comune:

a. Întreaga putere aparţine unui singur conducător sau unui grup restrâns de persoane
b. Existenţa unui singur partid politic (Partidul Fascist în Italia, Partidul Naţional Socialist
Muncitoresc în Germania şi Partidul Comunist în Uniunea Sovietică)
c. Existenţa unei singure ideologii ce trebuia susţinută de întreaga populaţie (ultranaţionalismul
fascist, antisemitismul nazist şi marxismul)
d. Puterea este exercitată prin teroare prin intermediul poliţiei politice (OVRA în Italia, Gestapo în
Germania şi NKVD în Uniunea Sovietică). Opozanţii regimului erau arestaţi, judecaţi sumar şi
încarceraţi în închisori sau trimişi în lagărele de muncă şi chiar în lagărele de exterminare.
e. Controlul statului asupra mijloacelor de informare în masă printr-o cenzură strictă.
f. Încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (urmarea acestor încălcări au fost crimele
împotriva umanităţii: holocaustul, holodomorul din Ucraina, Gulagul sovietic)
g. Promovarea cultului personalităţii conducătorului prin intermediul mass-mediei, dar şi al
instituţiilor culturale şi al şcolii
h. Accentul deosebit pus pe propaganda de partid şi de stat ce avea ca obiectiv formarea „omului
nou” ataşat liderului, partidului şi statului
i. Controlul asupra economiei prin dirijismul economic

Fascismul italian

După primul război mondial, Italia se confrunta cu o puternică criză economică şi socială
(greve, manifestaţii de protest), dar şi o necontenită instabilitate guvernamentală. Între 1919-1920
şi-au făcut apariţia unele grupări socialiste care stârneau şi mai mult muncitorimea la revoltă. În plus,
italienii erau nemulţumiţi de faptul că nu le-au fost satisfăcute pretenţiile teritoriale ca stat învingător
în primul război mondial.
În acest context tensionat, în anul 1919 a apărut pe scena politică italiană mişcarea fascistă
condusă de Benito Mussolini. În 1921 a fost publicat Programul Partidului Național Fascist din Italia.
Fasciştii se declarau antiliberali (unul dintre simbolurile liberalismului italian la începutul secolului XX
a fost Giovanni Giolitti), antisocialişti şi naţionalişti, dorind refacerea gloriei vechiului Imperiu Roman.
Prin această atitudine, fasciştii i-au atras de partea lor pe italienii debusolaţi de război dar şi pe
industriaşii şi bancherii anticomunişti.
La 28 octombrie 1922, 30.000 de fascişti au organizat „Marşul asupra Romei”, astfel încât
regele Victor Emanuel al III-lea l-a numit pe B. Mussolini prim-ministru pe 29 octombrie. Printr-o lege
specială dată de Parlament în noiembrie 1922, a obținut puteri sporite.
În 1924, la propunerea fasciştilor, a fost modificată legea electorală, astfel încât partidul ce
obţinea 25 % din voturile alegătorilor, ar fi ocupat două treimi din locurile din Parlament. Tot în 1924,
în Italia au avut loc alegeri parlamentare câştigate sub presiune de către fascişti. Victoria în alegeri
le-a deschis fasciştilor drumul către un regim totalitar, întrucât Camera Deputaţilor devenea
majoritar fascistă. La 6 aprilie 1924, Camera îi acorda lui Mussolini puteri sporite. În plus, liderul
opoziţiei, Giacomo Matteotti a fost asasinat de către fascişti. În 1925 a fost adoptată legea prin care
Mussolini obținea puterea de a emite legi și numi miniștri fără ratificarea Parlamentului. Ideologia
fascistă a îmbrăcat o formă corporatistă, corporațiile fiind organizații profesionale care aveau drept
scop, în concepția regimului, să realizeze armonia socială. Corporațiile urmau să înlocuiască
Parlamentul, creându-se Adunarea Delegațiilor Corporațiilor. Fascismul a pus accent pe naționalism
și pe promisiunea de a reda onoarea națională. Fasciștii considerau că statul-națiune are viața sa
proprie, diferită de cea a membrilor care-l compuneau.
Printre măsurile adoptate de regimul fascist menţionăm:
 Represiunea împotriva adversarilor politici (organizată de milițiile fasciste OVRA - înființată în
1927- și Tribunalul special înființat în 1925 care stabilea ani grei de închisoare pentru adversarii
politici.
 Impunerea cenzurii presei
 Organizarea unei propagande foarte agresive în favoarea statului fascist şi a liderului său
 Interzicerea partidelor politice cu excepţia Partidului Fascist
 Desfiinţarea sindicatelor şi înlocuirea lor cu un sistem corporatist (Legea corporaţiilor din 1926
prevedea transformarea sindicatelor în nişte corporaţii din care să facă parte patronii şi muncitorii
pentru a se ajunge la armonie socială. Aceste corporaţii erau subordonate statului fascist)
 Organizarea unor acţiuni de înregimentare a cetăţenilor în organizaţii paramilitare de tipul
Cămăşilor negre sau Ballilas. Copiii și tinerii făceau parte din Ballilas și Avangardisti, iar populația
majoră din Dopolavoro.
 În 1925 a fost impus „Programul Naţional pentru Timpul Liber” prin care italienilor li se ofereau
soluţii pentru petrecerea timpului liber în cinematografe sau la diverse spectacole artistice,
sportive şi culturale
 Înfiinţarea, în 1927, a poliţiei politice numite OVRA
 Pentru ieşirea din criza economică, fasciştii au susţinut o activitate edilitară intensă, creând astfel
numeroase locuri de muncă (s-au construit căi ferate, şosele, diguri, dar şi teatre, cinematografe,
săli de spectocole, terenuri de sport etc)
 Au fost luate măsuri împotriva Mafiei din Sicilia
 În anul 1929, s-a semnat Concordatul de la Lateran prin care fasciştii recunoşteau independenţa
statului Vatican
În politica externă, Mussolini a acţionat în conformitate cu dorinţa de a reface gloria Imperiului
Roman prin transformarea Mării Mediterane într-o mare internă a Italiei.
 În 1935-1936, Italia a supus Etiopia în urma unui război sângeros şi inegal
 Fasciştii italieni s-au implicat în războiul civil din Spania din 1936-1939, fiind de partea
naţionaliştilor generalului Francesco Franco
 În 1939, Italia a ocupat Albania
Purtând Italia în al doilea război mondial de partea Germaniei naziste, Mussolini a pierdut
adeziunea populaţiei, astfel încât în iulie 1943 regimul său a fost răsturnat de la putere.
Regimul nazist

Vestea piererii războiului în toamna lui 1918 a adus Germania în pragul revoluţiei.
Demonstraţiile şi revoltele l-au silit pe Wilhem al II-lea să abdice şi să părăsească Germania. Guvernul
provizoriu, dominat de social-democraţi moderaţi a acordat cetăţenilor drepturi şi libertăţi
democratice. La Weimar, Adunarea Constituantă a adoptat o Constituţie ce transforma Germania
într-o republică cu regim democratic (în 11 august 1919).
Republica de la Weimar s-a confruntat cu grave probleme economice şi sociale datorită
pierderii războiului şi a despăgubirilor pe care trebuia să le plătească statelor învingătoare. Prin
Tratatul de Pace de la Versailles, din 28 iunie 1919, Germania pierdea 13% din teritoriu, 12% din
populaţie şi 48% din minereurile de fier. Pentru a sili Germania să-şi achite integral despăgubirile de
război, în anul 1923 francezii au ocupat zona minieră Ruhr. (Dacă în Germania anului 1914 rata de
schimb dolar-marcă era de 4 mărci pentru un dolar, inflaţia galopantă a făcut ca, în noiembrie 1923,
1 dolar american să valoreze 4.200.000 de mărci germane.) Situaţia s-a detensionat datorită
intervenţiei americanilor care au decis să investească în economia germană.
Între anii 1929-1933, Germania a fost lovită din plin de marea criză economică. Efectele
negative ale acestei crize economice au dus la sporirea popularităţii Partidului Naţional Socialist
Muncitoresc (Partidul Nazist / NSDAP) condus de Adolf Hitler. Hitler a devenit conducător (Fuhrer) al
Partidului Nazist în anul 1921.
Naziştii s-au bucurat de sprijinul elitei financiare şi industriale germane înspăimântată de
pericolul comunist. În plus, majoritatea germanilor au fost atraşi de ideologia ultranaţionalistă, rasistă
şi antisemită ce fusese expusă de Hitler încă din anul 1925 în lucrarea „Mein Kampf” (Lupta mea).
Potrivit ideologiei naziste:
a) societatea omenească s-ar conduce după legile naturii, legi potrivit cărora cel mai puternic
supravieţuieşte, iar cel slab trebuie exterminat.
b) Germanii ar face parte dintr-o rasă superioară (rasa ariană) purtătoare a progresului în istoria
omenirii
c) Rasele inferioare reprezentate de evrei, negri şi slavi ar trebui să fie exterminate pentru a nu pune
în pericol puritatea rasei superioare
d) Rasele amestecate (mixte) reprezentate de popoarele latine ar trebui să se supună rasei
superioare şi să muncescă în slujba acesteia
e) Deoarece rasa superioară germană ar fi avut nevoie de teritorii extinse pentru ca să se dezvolte,
naziştii promovau noţiunea de „spaţiu vital” (Lebensraum) pe care Germania urma să-l obţină
prin cucerirea teritoriilor statelor vecine şi prin exterminarea sau supunerea populaţiei acestora.
Pentru Hitler, statul totalitar era doar un instrument capabil să apere rasa ariană de elementele
impure și decadente, precum țiganii, evreii sau slavii și să asigure arienilor spațiul vital necesar
propriei dezvoltări. Așadar, războiul a devenit principalul instrument menit să impună ideologia
nazistă. Sloganul lui Hitler era Un popor, un stat, un conducător.
În concepția lui Hitler, sistemul democrației parlamentare și conducătorii Republicii de la Weimar
erau vinovați de situația economică și social dificilă a Germaniei. Soluția era dictatura unui singur
partid, condus de un lider providential, care să supună națiunea în numele binelui general.
În plină criză economică, în anul 1932 în Germania au avut loc alegeri parlamentare câştigate de
nazişti. Drept consecinţă, preşedintele german Paul von Hindenburg l-a numit cancelar (prim-
ministru) pe conducătorul Partidului Nazist, Adolf Hitler pe 30 ianuarie 1933.
 Ajunşi la putere pe cale legală, naziştii au acţionat pentru consolidarea influenţei lor în stat. Astfel,
naziştii au organizat în februarie 1933, incendierea Reichstag-ului (Camera Superioară a
Parlamentului), dând vina pe comunişti.
În martie 1933, având majoritatea în Parlament, Hitler a fost investit cu puteri speciale, de care
se va folosi pentru a transforma Germania într-un stat totalitar. Acest fapt semnifică sfârșitul
Republicii de la Weimar și instaurarea dictaturii naziste. După moartea preşedintelui Hindenburg în
1934, Hitler a preluat şi atribuţiile de preşedinte, pe lângă funcţia de cancelar și s-a proclamat Fuhrer.
În aprilie 1933 naziştii au înfiinţat serviciul de poliţie politică numit Gestapo, condus de Heinrich
Himmler.
În mai-iunie 1933 au fost desfiinţate sindicatele şi înlocuite cu un Front al Muncii subordonat
naziştilor.
În iulie 1933, au fost desfiinţate toate partidele politice în afara celui nazist.
Naziştii au impus cenzura presei şi a oricăror mijloace de informare. Cultura a fost subordonată
scopurilor regimului. Tineretul era educat în spiritul unui devotament fanatic față de regim.
Controlul regimului a fost instituit și asupra bisericii.
Printre practicile specifice regimului nazist mai menţionăm:
- Organizarea unei propagande intense în favoarea regimului şi a Fuhrer-ului, propagandă aflată
sub atenta coordonare a lui Joseph Goebbels. Presa, cinematografele şi artiştii trebuiau să susţină
regimul nazist şi să glorifice persoana Fuhrer-ului.
- Înregimentarea populaţiei în organizaţiile naziste paramilitare: Cămăşile Brune, Tineretul
Hitlerist (Hitlerjugend)
- Menţinerea populaţiei sub controlul strict al regimului prin teroare organizată de poliţia politică
(Gestapo) şi trupele SS (trupele aflate în subordinea Partidului Nazist)
Opozanţii regimului erau arestaţi, încarceraţi sau trimişi în lagăre de concentrare sau de
exterminare. La 29/30 iunie 1934, naziştii organizat masacrul cunoscut sub numele de „Noaptea
cuţitelor lungi”, punând capăt astfel oricărei opoziţii la adresa regimului.
- Transformarea antisemitismului într-o politică de stat
Regimul hitlerist, ordonând în numele purificării rasei ariene discriminarea evreilor, a luat o
serie de măsuri antisemite:
 În septembrie 1935 au fost date Legile de la Nurnberg prin care evreilor li s-au interzis toate
drepturile civile în cadrul statului german, inclusiv dreptul de a-şi exercita o meserie. Evreilor li s-
au confiscat averile, le-au fost arse casele şi au fost închişi în cartiere speciale cunoscute sub
numele de „ghetouri”. Evreilor li s-a retras cetăţenia germană, iar căsătoriile cu cetăţeni germani
erau interzise.
 În noaptea de 9-10 noiembrie 1938 („Noaptea de cristal”), au avut loc masacre împotriva evreilor
in toată Germania. Acestor masacre le-au căzut victime 30.000 de evrei. Din sept. 1941, evreii
din Germania sunt obligați să poarte stema galbenă a lui David.
 În 1942, a avut loc Conferinţa de la Wannsee, în cadrul căreia lideii nazişti au decis aplicarea
soluţiei fianle de exterminare a evreilor. Astfel, milioane de evrei de diferite vârste au căzut
victime holocaustului în lagărele de exterminare naziste de la Auschwitz, Dachau, Buchenwald,
Treblinka, Sobibor, Majdanek etc. Statul evreu a dedicat ulterior victimelor holocaustului
Memorialul de la Yad Vashem.
După al doilea război mondial, în anul 1949, s-au constituit Republica Federală Germană, stat
cu regim democratic şi Republica Democrată Germană cu regim comunist. În anul 1955 RFG a fost
acceptată în NATO. Un rol important în evoluţia democratică a RFG l-a avut cancelarul creştin-
democrat Konrad Adenauer (1949-1963). În timpul unui alt cancelar creştin democrat, Helmuth Kohl
(1982-1998), a fost distrus zidul Berlinului (9 noiembrie 1989) şi s-a realizat reunificarea Germaniei
(3 octombrie 1990).
După al doilea război mondial, regimurile fasciste au supravieţuit în Spania (1939-1975) şi
Portugalia (1932-1974).
 În Spania, regimul fascist a ajuns la putere în urma victoriei obţinute de naţionaliştii
generalului Francesco Franco în războiul civil împotriva republicanilor (1936-1939). Franco a
promovat un regim dur, de tip totalitar. Cu toate acestea în anul 1969, Franco a dat legea succesiunii
prin care prinţul Juan Carlos de Bourbon urma să vină la putere după moartea lui Franco. Din 1975,
Spania a redevenit monarhie, cu un regim politic democratic.
În Portugalia, din anul 1932, Antonio Salazar a organizat un stat corporatist după modelul
italian. Salazar a avut ca obiectiv principal menţinerea imperiului colonial portughez, dar nu şi-a atins
scopul. În urma unor sângeroase războaie de eliberare naţională, Angola şi Mozambic şi-au proclamat
independenţa.

Regimul comunist

Primul Război Mondial a relevat fragilitatea şi corupţia regimului autocrat al ţarului Nicolae al
II-lea. Rusia, în anul 1917, trecea printr-o perioadă tensionată datorită condiţiilor grele de viaţă ale
ţărănimii şi muncitorilor, dar şi din cauza dezastrele armatei ruse pe front. Acestei situaţii i se adăuga
şi dorinţa minorităţilor naţionale la autodeterminare.
La 23 februarie 1917, la Petrograd a izbucnit o revoluţie de tip burghez, condusă de Partidul
Constituțional Democrat, în urma căreia ţarul a abdicat. Puterea a fost preluată de un guvern
provizoriu care a acordat o serie de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, fără a scoate însă Rusia din război.
În aprilie 1917, liderul grupării bolşevice, V. I. Lenin a emis „Tezele din aprilie” în care promitea
ieşirea din război, împărţirea pământurilor către ţărani şi respectarea dreptului naţionalităţilor la
autodeterminare. Lenin, care a fost principalul ideolog şi conducător al bolşevicilor, a susţinut în
lucrarea Statul și Revoluția că revoluţia proletară poate să triumfe şi într-un stat mai puţin dezvoltat
cum era Rusia. (Troţki era promotorul conceptului de “export al revoluţiei”, care se opunea celui de
“socialism într-o singură ţară”, promovat de cercul din jurul unui alt conducător comunist Iosif Stalin.
După moartea lui Lenin 1924, Stalin şi-a impus punctul de vedere, Troţki fiind obligat să părăsească
URSS. Va fi ulterior asasinat din ordinul lui Stalin în 1940 în Mexic.)
La 25 octombrie 1917, bolşevicii au organizat o revoluţie, ocupând sediul guvernului din
Petrograd. Puterea a fost preluată de un guvern bolşevic numit Consiliul Comisarilor Poporului. În
fruntea CCP se afla Vladimir Ilici Lenin, iar Leon Troţki conducea politica externă, iar I. V. Stalin era
comisar al naţionalităţilor.
În iulie 1918, a intrat în vigoare Constituţia prin care puterea aparţinea Partidului Comunist.
În fapt, Partidul Bolșevic (comunist) s-a desprins din Partidul Social Democrat Rus.Tot în iulie 1918,
comuniştii au ordonat executarea ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale.
Între 1918 şi 1920, Rusia a fost măcinată de un dur război civil desfăşurat între comunişti
(„roşii”) şi partizanii vechiului regim („albii”) susţinuţi de occidentali. Victoria în războiul civil a fost
obţinută de comunişti datorită Armatei Roşii (înfiinţată de către Leon Troţki).
Încă din timpul războiului civil, comuniştii au dezlănţuit teroarea împotriva oricărui opozant,
teroare organizată de poliţia politică numită iniţial CEKA (înființată în 1917), şi mai târziu NKVD. În
economie, comuniştii au trecut la naţionalizări şi confiscări.
În anul 1922, s-a constituit Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), prin crearea unei
republici federale formate din 15 state, dintre care Rusia Sovietică, Ucraina, Bielorusia și
Transcaucazia.
În martie 1919 s-a creat Internaționala Comunistă (Comintern 1919-1943), o organizație
internațională a partidelor comuniste coordonată de Moscova. Ea a promovat politica URSS, partidele
comuniste din diferite state europene având rolul de instrumente de subversiune politică și spionaj.
Ideologia comunistă, întemeiată pe scrierile din sec. XIX ale lui Marx şi Engels, denunţă
capitalismul ca pe o societate bazată pe exploatarea omului de către om şi susţine că proletariatul
(cei care muncesc) are misiunea istorică de a prelua puterea prin revoluţie împotriva burgheziei
exploatatoare. Marx și Engels au creat materialismul dialectic și istoric, socialismul științific și
economia politică socialistă. Ideologia comunistă şi-a găsit aplicarea practică în sec. XX, mai întâi în
Rusia sovietică condusă de Lenin. El a creat de fapt un stat totalitar, o „democraţie populară”, în care
dictatura este exercitată în numele poporului. În opinia lui Lenin, comuniștii reprezentau avangarda
proletariatului. Ideologia comunistă promitea oamenilor o schimbare totală a modului de viață prin
realizarea unei societăți în care să fie instaurate egalitatea și dreptatea.
Obiectivul urmărit, în concepția ideologilor comuniști, era edificarea societății socialiste ca
primă etapă a comunismului, care permitea omului să-și afirme personalitatea. Noua societate
comunistă se identifica prin desființarea proprietății private și crearea proprietății de stat, numită de
propagandă, proprietatea comunistă sau a întregului popor, instaurarea dictaturii proletariatului
pentru lichidarea claselor exploatatoare și înfrângerea rezistenței împotriva noului regim. Obiectivul
final al marxism-leninismului a fost construirea societății comuniste, în această etapă a evoluției
societății, statul urmând să dispară. Deși comunismul a proclamat egalitatea deplină dintre cetățeni,
el a creat o categorie privilegiată, nomenclatura, a cărei nivel de viață era mult superior celorlalți
cetățeni.
Dictatura stalinistă
După moartea lui Lenin, survenită în anul 1924, în Uniunea Sovietică a început o luptă dură
pentru putere. Profitând de faptul că era secretar general al Partidului Comunist la Uniunii Sovietice
din 1922, Stalin a reuşit să-şi înlăture rivalii, astfel încât în anul 1927 avea putere deplină. În anul
1926, în cartea „Probleme ale leninismului”, Stalin aprecia că „partidul trebuie să fie detaşamentul
de avangardă al clasei muncitoare”.
În 1927, Uniunea Sovietică era un stat înapoiat din punct de vedere economic. Din acest
motiv, Stalin şi-a propus adoptarea unor măsuri care să asigure accelerarea dezvoltării industriale a
Uniunii Sovietice. Printre aceste măsuri menţionăm:
f) Industrializare forţată (cea mai mare parte din veniturile statului erau direcţionate către industrie,
mai ales către industria energetică, cea metalurgică şi cea constructoare de maşini)
g) Planificarea economică (organizarea dezvoltării economice în funcţie de un program care avea
caracter obligatoriu) dirijată de organul central numit Gosplan. Între 1928 şi 1941 s-au succedat
trei planuri cincinale. Muncitorii erau fie pedepsiţi pentru nerealizarea planului, fie stimulaţi prin
propagandă să producă mai mult. Depăşirea normelor de lucru a fost numită stahanovism, de la
numele unui miner ucrainean fruntaş. În anul 1940, Uniunea Sovietică a devenit a treia putere
industrială mondială, după SUA şi Germania, declarând o producţie industrială de 10 ori mai mare
ca în 1914.
h) Colectivizarea agriculturii – Preţul industrializării forţate a fost plătit de ţărănime. În anul 1929,
colectivizarea pământurilor (trecerea pământurilor în proprietatea statului) a devenit obligatorie.
 Ţăranii au fost organizaţi în colhozuri (cooperative agricole controlate tot de stat) şi sovhozuri
(ferme de stat) cărora au fost obligaţi să le cedeze pământurile. Crearea acestor cooperative
imense trebuia să elibereze forţa de muncă din agricultură pentru a fi apoi redistribuită în
industrie.
 Statul percepea de la ţărani cote fixe obligatorii (impozite) care au fost direcţionate apoi în
industrie
 Ţăranii s-au opus violent colectivizării. Din acest motiv, comuniştii au reacţionat prin arestări,
deportări sau chiar înfometare forţată şi execuţii. Erau vizaţi mai ales ţăranii înstăriţi (culacii)
din Ucraina. În iarna dintre anii 1932 şi 1933, regimul stalinist a confiscat recoltele ţăranilor
ucrainieni, supunându-i astfel la înfometare sistematică. Şase milioane de oameni au căzut
victime holodomorului.
 Regimul stalinist a promovat cultul personalităţii printr-o propagandă agresivă.
 Asemenea altor regimuri totalitare, şi regimul stalinist a impus cenzura presei şi a exercitat un
control strict asupra întregii populaţii.
 Puterea stalinistă s-a menţinut prin represiune îndreptată împotriva oricărui opozant. Principalul
instrument folosit pentru represiune a fost poliţia politică, NKVD. Represiunea nu i-a cuprins doar
pe adversarii personali ai lui Stalin. Milioane de sovietici au pierit în Gulag-ul stalinist (sistemul de
lagăre și închisori în care au fost închiși, torturați și uciși opozanții regimului comunist)
Anii 1936-1939 au fost marcaţi de „Marea teroare” stalinistă împotriva adversarilor politici ai lui
Stalin, dar şi a liderilor Armatei Roşii şi a minorităţilor naţionale (cazacii, inguşii, cecenii, tătarii). În
fiecare provincie a Uniunii Sovietice se găsea cel puţin un lagăr de muncă forţată. Alexandr Soljenițîn
a demascat crimele comunismului în lucrarea Arhipelagul Gulag. Soljenițîn a primit premiul Nobel
pentru literatură în anul 1970, pentru o altă lucrare, Pavilionul canceroșilor.
Regimul comunist sovietic după moartea lui Stalin

După moartea lui Stalin, în 1953, s-a observat o uşoară schimbare. În februarie 1956, la
Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, noul lider Nichita Hruşciov a
condamnat cultul personalităţii şi a denunţat teroarea stalinistă. În plan economic, Hruşciov a lansat
un ambiţios program ce avea drept obiectiv atingerea nivelului de viaţă american în următorii 20 de
ani, dar esența regimului nu s-a schimbat.
După 1970, noul lider sovietic, Leonid Brejnev a stopat liberalizarea societăţii, iar URSS a fost
supus „neostalinismului”.
În anul 1985, noul lider sovietic, Mihail Gorbaciov a lansat o vastă politică de restructurare
numită „perestroika”, care urmărea reorganizarea întreprinderilor şi acordarea liberei iniţiative. În
plus, presa a dobândit libertate de exprimare prin programul numit „glasnost” („transparenţă”)
Programele lui Gorbaciov nu au vizat doar economia, ci şi viaţa politică, astfel încât, în aprilie 1989,
în URSS au avut loc primele alegeri libere. Cele mai importante consecinţe ale perestroikăi au fost
colapsul economiei planificate şi dezmembrarea Uniunii Sovietice pe 21 decembrie 1991.

Relația democrație-totalitarism
După cucerirea puterii în Rusia de către bolșevici în 1917, au apărut numeroase partide
comuniste pe toate continentele, însă, până în 1945, doar în două țări – URSS și Mongolia în 1924-
au existat regimuri comuniste. În ian 1919, comuniștii au încercat să preia puterea în Germania prin
revoluția spartakistă, dar au eșuat. În 21 martie 1919, a fost proclamată Republica Sovietică Ungară
a Sfaturilor, condusă de Bela Kun, dar în august 1919, prin intervenția armatei române la Budapesta,
încercarea comuniștilor maghiari de a avea puterea a eșuat. Aceste partide comuniste au format
Internaționala a III-a Comunistă în 1919, coordonată din capitala sovietică. Partidele comuniste au
jucat în țările lor rolul de instrumente de subversiune politică și de spionaj ale URSS. Dacă principalele
regimuri fasciste – cel italian și cel german- au fost învinse în al doilea război mondial și s-au prăbușit,
victoria obținută cu acest prilej de URSS și ocuparea de către armatele acesteia a celei mai mari părți
a Europei centrale și de est au dus la instalarea, între 1944 și 1948, prin lovituri de forță și prin
fraudarea alegerilor, a unor regimuri comuniste în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria
și în estul Germaniei. După 1944, comuniștii au luat puterea, cu sprijinul direct sau indirect al URSS,
și în Iugoslavia, Albania (în 1946), China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba.
Cu toate că practicile politice ale fasciștilor și comuniștilor erau asemănătoare,
anticomunismul a fost una din caracteristicile esențiale ale partidelor fasciste. Pe de altă parte, în
sângeroasa confruntare a Războiului Civil din Spania (1936-1939) și, mai ales după eșecul alianței
dintre URSS și Germania hitleristă din 1939-1941, partidele comuniste au reușit să confiște tema
luptei antifasciste.
Statele cu regim democratic au avut o atitudine care a fluctuat în timp. După preluarea puterii
de către bolșevici în Rusia, o serie de state occidentale (Franța, Anglia, SUA, Japonia) au intervenit
direct, prin, trimiterea de trupe, sau indirect, prin susținerea opoziției armate, împotriva noului regim
de la Moscova. Implicarea în războiul civil din Rusia era justificată de diferențele ideologice, de
încercarea de export al revoluției (promovat de Troțki), dar și de resentimentele față de ieșirea din
război din 1917. Aceasta explică de ce anticomunismul manifestat de regimurile totalitare a contribuit
la încercarea Angliei și Franței de a ajunge la o înțelegere cu Germania și Italia (politica de
conciliatorism).

Regimurile comuniste din Europa de Est

După al doilea război mondial, regimul comunist s-a instaurat în mai multe ţări din Europa
Centrală şi de Est, din Asia şi America. Comunismul a fost impus prin forţă, cu ajutorul Armatei Roşii.
În noile state comuniste a fost aplicat modelul economic şi politic stalinist. Practic, Europa a fost
divizată în două sisteme: democratic şi comunist. Se năștea astfel o lume bipolară, construită în jurul
principalelor centre de putere economică și militară ale vremii. Dacă Statele Unite ale Americii au
reprezentat un model de dezvoltare pentru democraţiile Europei Occidentale, în schimb statele
comuniste au intrat sub dependenţa Uniunii Sovietice. Occidentul s-a dezvoltat în continuare pe
principii democratice și pluraliste. S-au dezvoltat partidele socia-democrate, socialiste, comuniste,
ecologice. Au existat și excese precum doctrina McCarthy de cercetare a activității antiamericane,
dar în general democrația a fost respectată. Statele democratice aflate sub umbrela americană au
constituit în aprilie 1949 Organizația Tratatului Nord Atlantic (NATO), pentru ca statele comuniste să
înființeze Organizația Tratatului de la Varșovia în 14 mai 1955. Frontierele apusene ale Ungariei,
Cehoslovaciei și Republicii Democrate Germane care alcătuiau limita către vest a sistemului comunist,
au fost puternic militarizate.
După moartea lui Stalin, dezgheţul din timpul lui Hruşciov i-a încurajat pe est-europeni să
revendice liberalizarea regimului. În timpul regimului comunist, a existat o mai mare libertate
economică în Iugoslavia, iar în Polonia a fost păstrată proprietatea privată asupra pământului.
În anul 1956 au avut loc mişcări anticomuniste în Polonia şi Ungaria. Revoluţia maghiară
condusă de reformistul Imre Nagy a fost înăbuşită de trupele sovietice. În Polonia, doi opozanți ai
regimului comunist și militanți pentru apărarea drepturilor omului au fost Bronislaw Gemerek și
Adam Michnik.
În august 1961, între Berlinul de Est şi Berlinul de Vest, autorităţile comuniste au ridicat un zid
care să-i împiedice pe est-germani să fugă în lumea democratică. Astfel, Zidul Berlinului a devenit un
simbol al divizării Europei. Înainte de ridicarea acestui zid al rușinii, până la 12.500 de cetățeni est-
germani se refugiau săptămânal în Berlinul occidental.
În anul 1968, în Cehoslovacia a izbucnit „Primăvara de la Praga”, o tentativă de liberalizare
economică şi de promovare a unui comunism „cu faţă umană”. Statele comuniste, membre ale
Tratatului de la Varșovia, cu excepţia României, au înăbuşit evenimentele de la Praga. Atunci, liderul
sovietic Leonid Brejnev a lansat „doctrina suveranităţii limitate”, conform căreia blocul comunist
putea interveni într-un stat comunist în care regimul se află în primejdie. În 1979, sovieticii au
intervenit brutal în Afganistan, intervenție care a întâmpinat o puternică rezistență a mujahedinilor
afgani susținuți de americani. Abia în 1988, pe fondul îmbunătățirii relației URSS cu SUA, războiul din
Afganistan a luat sfârșit.
În anul 1980 a avut loc revolta muncitorilor din Polonia, susţinuţi de sindicatul liber
„Solidaritatea”, condus de Lech Walesa. Doar introducerea legii marţiale a oprit temporar revolta
muncitorilor polonezi. Un alt opozant al regimului comunist, militant pentru apărarea drepturilor
omului în Polonia a fost Bronislaw Geremek.
Anul 1989 a adus căderea regimurilor comuniste din Europa, dar şi dărâmarea zidului
Berlinului pe 9 noiembrie 1989. În Cehoslovacia și în Germania de Est, înlăturarea comunismului s-a
făcut pe fondul unor mari manifestații de stradă. În România, comunismul a fost înlăturat pecale
violentă. Pe 3 oct 1990 s-a realizat reunificarea Germaniei.
 Cap. IX - România în perioada „Războiului Rece”

În pofida eforturilor internaționale, încheierea războiului în 1945 nu a condus spre o pace

durabilă. Confruntarea dintre marile puteri a continuat sub o altă formă și cu alți actori: Războiul
Rece. Reprezentând sisteme politice diametral opuse, democrația occidentală, respectiv
totalitarismul stalinist, SUA și URSS au intrat în conflict deschis la scurt timp după încheierea păcii.
Germenii disputei sunt de natură istorică și politică. SUA propunea lumii modelul democrației
occidentale și intenționa să susțină o lume postbelică construită pe principiile Cartei Atlanticului.
Crearea ONU în 1945 era primul pas în acest sens. Principalul obiectiv al URSS era prevenirea unei noi
invazii prin crearea unei centuri de securitate constituită din state europene cucerite în timpul
ofensivei antihitleriste. Ajutată de hotărârile Conferinței de la Yalta (4-11 februarie 1945, ocazie cu
care Roosevelt, Stalin și Churchill au semnat „Declarația asupra Europei eliberate”) și profitând de o
masivă prezență militară, URSS a refuzat dreptul statelor aflate în zona sa de influență de a organiza
alegeri libere, contribuind la transformarea acestora în democrații populare.
În discursul său din 5 martie 1946 în fața studenților Universității din Fulton (Missouri-SUA),
Winston Churchill vorbea despre o cortină de fier care separa Europa de Est de lumea democratică.
Practic, Churchill a transmis un mesaj statelor democratice de a se realiza un baraj în Europa pentru
a pune la adăpost statele occidentale de mareea sovietică. Mulți istorici consideră discursul lui
Churchill drept începutul Războiului Rece. Războiul rece (1945-1991) a reprezentat conflictul
economic, diplomatic, ideologic, tehnologic, dar nu şi militar dintre cele două superputeri ale lumii
postbelice SUA şi URSS. Sub aspect economic, Războiul Rece a însemnat concurenţa între economia
centralizată şi dirijistă specifică blocului comunist şi economia de piaţă specifică lumii democratice.
Reacția americană la expansiunea sovietică este rapidă. Astfel, în martie 1947 președintele SUA,
Harry Truman a lansat planul Truman de susținere a Greciei și Turciei cu 400 milioane dolari pentru
a nu intra în zona de influență comunistă. Astfel, președintele Truman a lansat doctrina îndiguirii,
stăvilirii (containment) definită de George F. Kennan, prin care puterile europene urmau să primească
un important sprijin financiar. Războiul Rece a îmbrăcat forma unei succesiuni de crize politice și
militare precum tentativa sovietică de blocare a Berlinului (1948) sau criza rachetelor din Cuba (1962).
Războiul Rece a inclus și conflicte militare deschise, precum războaiele din Coreea -1950-1953- și cel
din Vietnam -1959-1975.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, echilibrul de forţe dintre marile puteri a plasat
România, alături de alte state din Europa Centrală şi de Est, sub autoritatea sovietică. Statul român a
devenit, în prezenţa trupelor străine, un „stat democrat popular”, redus la statutul internaţional de
„satelit al Moscovei”, integrat în „sistemul socialist” dominat de sovietici.
Politica externă a României în timpul Războiului Rece poate fi împărţită în două mari etape,
în funcţie de atitudinea ţării noastre faţă de sovietici. Dacă la începutul Războiului Rece (1945-1958),
putem vorbi de o subordonare a României faţă de interesele Moscovei, după retragerea trupelor
Armatei Roşii de pe teritoriul României, aceasta din urmă a manifestat o tendinţă de detaşare tot
mai accentuată faţă de Uniunea Sovietică în planul relaţiilor internaţionale.
Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, soarta României a fost hotărâtă de marile
puteri din Coaliţia Naţiunilor Unite (SUA, Marea Britanie şi URSS) care şi-au împărţit sferele de
influenţă în Europa. La 9 octombrie 1944, la Moscova, premierul britanic Winston Churchill şi liderul
sovietic I. V. Stalin au semnat „acordul de procentaj”, pe baza căruia, România intra în sfera de
influenţă sovietică. Acordurile încheiate între marile puteri în cadrul conferințelor de la Yalta (4-11
feb. 1945) și Potsdam (iulie-august 1945) au contribuit atât la crearea condițiilor favorabile pentru
întărirea pozițiilor Moscovei în România cât și pentru aducerea la putere a guvernului procomunist
Petru Groza.
Gheorghe Tătărescu a fost conducătorul delegației oficiale a României la Conferința de Pace
de la Paris din 29 iulie-15 oct. 1946, fapt intens utiizat de propaganda comunistă în exterior pentru a
încerca să demonstreze legalitatea guvernului Groza. La 10 februarie 1947, România a semnat
Tratatul de Pace de la Paris cu Naţiunile Unite. Delegația oficială a României nu a ridicat deloc,
conform instrucțiunilor primite de la Moscova, problema Basarabiei. Așadar, prin acest tratat, graniţa
cu URSS era cea impusă în iunie 1940, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov. În schimb, România
primea recunoaşterea asupra nord-vestului Transilvaniei. Potrivit prevederilor aceluiaşi tratat,
trupele sovietice rămâneau în România pe motiv că trebuia asigurată legătura cu cele aflate în
Austria.
La 5 iunie 1947, secretarul de stat al SUA, George Marshall, a propus sprijinirea statelor
europene afectate de război cu aproximativ 13 miliarde dolari. 16 state occidentale au acceptat
planul Marshall, în timp ce statele comuniste, intrate deja sub sfera de influenţă sovietică, au respins
ajutorul american pe motivul încercării americanilor de a se implica în problemele interne ale altor
state. Primele ajutoare ale Planului Marshall au fost direcționate către Grecia și Turcia. La 9 iulie 1947,
România denunța în termeni fermi acest plan. În anul 1947, Stalin constituia Cominform-ul (Biroul
Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești) prin care se consolida dominația URSS asupra
statelor comuniste recent create. Cominform-ul a funcționat până în 1956.
Într-un asemenea context de ofensivă a comunismului, în 5 noiembrie 1947, Gh. Tătărescu
era înlocuit din funcția de ministru de externe cu Ana Pauker, fapt ce marca preluarea de către PCR
a controlului total asupra diplomației românești.
La 4 februarie 1948, România a semnat Tratatul de prietenie şi asistenţă mutuală cu URSS,
valabil pe 20 de ani. Prin acest tratat, URSS se putea amesteca în problemele de securitate ale
României. Tot în anul 1948, România a semnat tratate asemănătoare cu Ungaria, Cehoslovacia (stat
în care puterea a fost preluată de comuniști în urma loviturii de stat din feb. 1948) , Polonia, Bulgaria şi Iugoslavia.
Tratatul cu Iugoslavia a fost denunţat de România după ce în iunie 1948 a intervenit ruptura între
Stalin şi Tito. În plus, România a sprijinit decizia lui Stalin de eliminare din Cominform a Uniunii
Comuniștilor din Iugoslavia și izolarea politică și economică a conducerii de la Belgrad. (Reconcilierea
româno-iugoslavă se va produce după anul 1956, facilitând dezvoltarea unor proiecte economice
comune.) În urma discuţiilor dintre V. Molotov şi Petru Groza din 1949, URSS a anexat Insula Şerpilor.
În 24 iunie 1948-12 mai 1949, sovieticii au impus blocada Berlinului Occidental, blocadă
contracarată de SUA și aliații săi prin podul aerian menit să aprovizioneze populația berlineză cu
alimente și cele necesare traiului. Pe 7 octombrie 1949 , Germania de Est s-a declarat stat
independent cu numele de Republica Democrată Germană.
Crearea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (ian 1949) a constituit inițial o ripostă la
aplicarea Planului Marshall, dar și o alternativă a blocului comunist la Organizația pentru Cooperare
Economică Europeană. Pe lângă hotărârile strict economice, între statele membre, în cadrul CAER au
fost adoptate și unele hotărâri politice vizând relațiile cu Iugoslavia, după sciziunea Stalin-Tito.
România, ca exportatoare de materii prime a trebuit să-și limiteze orizontul comercial doar la țările
din cadrul CAER, ca de altfel și importurile de tehnică sau de produse industriale, într-o primă
perioadă. La propunerea sovietică, țările fondatoare urmau a fi Polonia, România, Ungaria,
Cehoslovacia și Bulgaria. Obiectivele stabilite de CAER în 1949 erau: lărgirea schimburilor comerciale
între statele membre, îndeplinirea planurilor și măsurilor de colaborare economică preconizate,
politica de prețuri. Colaborarea tehnico-științifică trebuia intensificată prin schimbul de
documentație tehnică. Se considera foarte importantă discutarea unor proiecte de mare amploare
precum: construcția marilor hidrocentrale, a sistemelor de irigații, a canalelor de transport, a
construcției liniilor ferate și a șoselelor, a porturilor maritime și fluviale, a marilor combinate și uzine.
În 1950-1953 presa sovietică a acordat o atenție scăzută organizației dovadă a lipsei de interes
a sovieticilor pentru CAER. În 1950, la o ședință a Consiliului, la propunerea lui Molotov, s-a hotărât
construirea unui pod peste Dunăre, între România și Bulgaria, la care să participe toate țările lagărului
socialist. România a avut o opoziție în creștere față de dorința URSS de a da o nouă destinație CAER.
Această opoziție a atins maxim de intensitate în 1963-1964, culminând cu Declarația din aprilie.
România s-a opus poziției URSS care dorea să realizeze așa-zisa diviziune socialistă a muncii în care
România trebuia să dezvolte industria petrolieră și agricultura.
 La 4 aprilie 1949, la Washington a avut loc ceremonia de semnare a Pactului NATO, ce
cuprindea majoritatea statelor democratice din Europa și SUA. (La baza înființării NATO a stat Pactul
Atlantic semnat în 1948 de către 12 state occidentale). Pe lângă cele 12 state fondatoare, în 1952 au
aderat Grecia și Turcia, iar în 1955 RFG.
Reacția sovietică n-a întârziat și în 1949 a realizat prima explozie nucleară. La 14 mai 1955,
statele aflate în sfera de influență sovietică (mai puțin Iugoslavia) au semnat în capitala Poloniei
tratatul de alianță militară numit Tratatul de la Varșovia. Organul de conducere era Comitetul Politic
Consultativ, compus din șefii statelor membre. Organismele militare erau Comitetul Miniștrilor
Apărării al statelor membre și Comandamentul Forțelor Armate Unite (aflate sub conducere
sovietică).
Se accentua Războiul Rece. A îmbrăcat forma unei succesiuni de crize politice și militare
precum tentativa sovietică de blocare a Berlinului (iunie 1948-mai 1949), sau criza rachetelor din
Cuba (1962). Războiul Rece a inclus și conflicte locale deschise, precum războaiele din Coreea -1950-
1953- și cel din Vietnam -1959-1975.
Moartea lui Stalin la 5 martie 1953 nu a generat vreo modificare, imediată și de substanță a
atitudinii liderilor români, ca de altfel a tuturor celor din spațiul sovietic. Teama că timidul dezgheț
început la Moscova, după decesul lui Stalin, ar fi putut readuce în prim-planul vieții de partid pe unii
dintre rivalii săi l-a determinat pe Dej să ordone neutralizarea acestora (închisoare pe viață pentru
Vasile Luca în 1952 și condamnarea la moarte pentru Pătrășcanu în 1954).
Demascarea cultului personalității lui Stalin, în raportul secret prezentat de Nikita Hrușciov,
în cadrul Congresului XX al PCUS, desfășurat în februarie 1956, a constituit o primă încercare, venită
din interiorul sistemului, de cercetare și dezvăluire a crimelor perioadei staliniste.
În noiembrie 1956, a avut loc revoluţia anticomunistă din Ungaria, sub conducerea lui Imre
Nagy. Atunci maghiarii au încercat să pună capăt sistemului partidului unic şi să obţină retragerea
Ungariei din Pactul de la Varşovia. URSS a intervenit militar pentru a înăbuşi această mişcare. Iniţial
România a acordat azil politic unor revoluţionari maghiari, dar a făcut acest pas doar pentru a-i
întemniţa şi a-i preda ulterior sovieticilor. După ce Dej a acordat azil politic lui Imre Nagy, liderul
maghiar din timpul revoluției, l-a predat Moscovei unde a fost condamnat și executat. Succesele
românești în relațiile cu URSS în deceniul al VI-lea au fost marcate de desființarea sovrom-urilor în
1956 și retragerea trupelor sovietice în 1958.
Prin această atitudine, România şi-a dovedit fidelitatea faţă de Moscova, ceea ce i-a permis
lui Gheorghiu Dej să-şi consolideze prestigiul în cadrul blocului comunist. Acest lucru a fost posibil şi
datorită înfrângerii oricărui tip de opoziţie internă, atât din partea populaţiei, cât şi la vârful
conducerii de partid. Sporirea încrederii Moscovei în liderii PMR a făcut ca aceştia să abordeze
problema retragerii trupelor sovietice din ţară. La insistenţele lui Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş, la
24 mai 1958 era anunţată decizia Moscovei de retragere a trupelor sovietice din România, retragere
ce a fost încheiată practic în august 1958. Plecarea Armatei Roşii a însemnat pe plan extern primul
pas al unei desprinderi relative de Moscova, în limitele acceptate de aceasta.
Până în anul 1962, conducerea PMR a continuat să susţină poziţia URSS în arena
internaţională. Primele semne ale distanţării României faţă de politica blocului socialist apar destul
de devreme, atunci când, făcând notă discordantă, statul român a continuat să întreţină relaţii
diplomatice cu Albania şi cu China, căzute între timp în dizgraţia Moscovei. Acuzate de deviaţionism,
regimurile politice din cele două state au fost criticate în bloc de restul statelor socialiste. În
compensaţie, China comunistă a recunoscut subtil drepturile României asupra Basarabiei. Aşadar,
izbucnirea conflictului sovieto-chinez în 1962, precum şi dificultăţile prin care Moscova trecea
datorită „crizei rachetelor din Cuba” i-au permis lui Dej să se distanţeze treptat de sovietici. PMR şi-a
atribuit tot mai pronunţat un rol de mediator între URSS şi China.
În aprilie 1964, România a respins planul Valev ce presupunea transformarea Bulgariei, a
sudului României şi a sudului URSS într-un imens complex agricol. Motivul invocat de români a fost
că acest plan ar fi dus la dezmembrarea economiilor naționale și a teritoriului național. Drept răspuns,
la 15 aprilie 1964, a fost publicată „Declaraţia PMR” prin care se sublinia egalitatea în drepturi între
partidele frăţeşti şi neamestecul în afacerile interne ale unui stat independent şi se respingea Planul
Valev. Astfel, conducerea PMR considera că industrializarea României se putea face doar prin ruperea
de Moscova. Trebuie subliniat însă faptul că această ieşire de sub influenţa Moscovei s-a realizat doar
în termenii acceptaţi de aceasta şi a fost folosită de URSS pentru a sublinia neamestecul ei în
problemele celorlalte partide comuniste.
După moartea lui Dej în martie 1965 şi venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, România a
continuat detaşarea faţă de Moscova. În septembrie 1965, în timpul vizitei sale la Moscova,
Ceauşescu a reafirmat dreptul României la o politică independentă de URSS. Astfel, Ceauşescu
devenea promotorul „căii naţionale în construirea socialismului”. Oricum, independența politicii lui
Ceaușescu se va manifesta doar în limitele concesiilor oferite de Moscova.
Ceauşescu a continuat apropierea de chinezi în condiţiile în care, între 1960 şi 1966, o serie
de delegaţii economice şi politice chineze au venit la Bucureşti. Astfel, în 1966, România a primit vizita
premierului chinez Zhou Enlai. Acesta din urmă a purtat discuţii cu omologul său român, Ion
Gheorghe Maurer. Discuţiile au vizat Războiul din Vietnam (1959-1975), România declarându-se o
susţinătoare a Vietnamului de Nord. (În urma obținerii independenței, Vietnamul era divizat în două
state: unul comunist în nord și celălalt în sud, cu un regim politic anticomunist. Nordul a atacat Sudul.
SUA au intervenit în sprijinul sudului, în mod progresiv, pentru ca acesta să nu fie cucerit de
comuniști. Aviația americană a bombardat Nordul. În Vietnamul de Sud s-a dezvoltat o mișcare de
rezistență împotriva unui regim corupt. Rezistența înverșunată a Nordului, sprijinit de statele
comuniste, a determinat pierderi însemnate americanilor. Drept urmare, în SUA au fost inițiate mari
demonstrații de protest împotriva războiului, care l-au forțat pe președintele Nixon să încheie în 1973
un acord de pace. La sfârșitul anilor 60, România, din cauza poziției antisovietice în politica externă,
și-a îmbunătățit relațiile cu SUA. În aceste condiții, România a reprezentat unul dintre canalele
utilizate de americani pentru a duce negocieri secrete cu guvernul comunist de la Hanoi. În 1968,
nord-vietnamezii au declanșat o neașteptată ofensivă și rolul diplomatic al României în această
problemă s-a încheiat.
Relațiile bune avute atât China cât și cu SUA au permis României să îndeplinească un rol de
canal de comunicare între cele două state până la istoricul moment al reluării relațiilor diplomatice
americano-chineze. Astfel, în feb. 1972 a avut loc istorica vizită a președintelui american Richard
Nixon în Republica Populară Chineză, fapt ce însemna recunoașterea regimului de la Beijing de către
SUA. În 1979, China și SUA au stabilit legături diplomatice complete.
Un moment important al Războiului Rece a fost Războiul de Şase Zile declanşat de Israel în 5
iunie 1967, împotriva statelor arabe Egipt, Siria şi Iordania. Orientul Mijlociu a fost una dintre zonele
cele mai tensionate în relaţiile internaţionale. Conflictele din Orientul Mijlociu au reprezentat o
componentă a războiului rece, Uniunea Sovietică sprijinind statele arabe, iar SUA, Israelul. În cursul
războiului, a avut loc la Berlin o conferinţă a partidelor comuniste din statele Tratatului de la
Varşovia, la care a participat şi Iugoslavia. URSS a propus adoptarea unei rezoluţii în care să se
condamne Israelul ca stat agresor. România nu a fost de acord cu această propunere şi a adus critici
statelor arabe pentru erorile comise. Declaraţia finală a conferinţei nu a fost semnată de România.
Mai mult, România a fost singurul stat comunist care nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul,
păstrând în acelaşi timp relaţii bune şi cu statele arabe. Această poziţie a României a avut importante
implicaţii, România devenind mediator în conflictul israeliano-arab. Prin intermediul României au fost
stabilite contacte între diplomaţii americani, israelieni şi arabi. România şi-a îmbunătăţit relaţiile cu
SUA şi lumea occidentală.
În acelaşi timp, România a fost prima ţară comunistă care a reluat relaţiile cu Republica
Federală Germană în 1967, în pofida opoziţiei RDG şi a URSS. Poziţia românească în conflictul arabo-
israelian a crescut prestigiul României. România a primit vizita preşedintelui francez, Charles de
Gaulle, în aprilie 1968, prilej de a-l felicita pe Ceaușescu, conform uzanțelor diplomatice, pentru
pretinsa lui politică de independență.
 Un alt moment în care România a avut o altă atitudine comparativ cu ceilalţi membri ai
Pactului de la Varşovia a fost atunci când trupele sovietice au invadat Cehoslovacia pentru a înăbuşi
încercarea de reformare a sistemului comunist de aici („primăvara de la Praga”). Pe 21 august 1968,
Ceauşescu a ţinut la Bucureşti un discurs de condamnare a intervenţiei militare sovietice împotriva
evenimentelor din Cehoslovacia. Atitudinea lui Ceauşescu a fost primită cu viu entuziasm de
populaţia României. La ordinul lui Ceauşescu, începând de pe 21 august 1968 s-au constituit gărzi
patriotice înarmate formate din muncitori, ţărani şi intelectuali pentru apărarea patriei. Astfel, s-a
conturat „doctrina războiului întregului popor”, în condiţiile în care trupele sovietice ameninţau să
invadeze şi România. Deși URSS era aliatul României, cele mai multe forțe militare române erau
dispuse la granița cu Uniunea Sovietică. După 1969, România și-a creat propria industrie de apărare.
Liderul sovietic, Leonid Brejnev a impus celorlalte state din Tratatul de la Varşovia doctrina
„suveranităţii limitate”, potrivit căreia trupele Pactului de la Varşovia ar fi putut înăbuşi orice
încercare de răsturnare a sistemului comunist. Atitudinea de sfidare faţă de sovietici i-a adus
României simpatia lumii occidentale. În consecinţă, România a primit vizita a doi preşedinţi americani:
Richard Nixon în august 1969 şi Gerard Ford în august 1975. În plus, Ceauşescu a efectuat o vizită
oficială la Washington în octombrie 1970 și a contribuit la îmbunătățirea relațiilor chino-americane.
În 1978, Ceaușescu a făcut o vizită oficială în Marea Britanie. Astfel, în 1972 a avut loc istorica vizită
a președintelui american Richard Nixon în Republica Populară Chineză.
După 1974, relaţiile româno-sovietice s-au ameliorat, dar în anul 1979, când trupele sovietice
au invadat Afganistanul, România a adoptat o poziţie critică. România a fost singura țară comunistă
care a participat la Jocurile Olimpice de la Los Angeles din 1984.
În ultimii ani ai dictaturii lui Ceauşescu, România s-a orientat către încheierea unor relaţii
diplomatice şi economice aproape exclusiv cu ţări din Lumea a Treia şi din Liga Arabă, care le-au
înlocuit treptat pe cele cu Occidentul. Răcirea relațiilor cu Bonn-ul (capitala RFG), a fost determinată
și de impunerea de către România a taxei de emigrare pentru etnicii germani.
Venirea lui Gorbaciov la putere în URSS în 1985 şi lansarea politicii sale de reformare au
zdruncinat din temelii regimurile comuniste din Europa. După 1985, Gorbaciov a recunoscut că
reformele interne preconizate (perestroika și glasnost) nu puteau fi susținute în paralel cu un
program de înarmare care cheltuia până la 25% din resursele țării. De acum înainte, Ceauşescu nu a
mai fost un favorit al cancelariilor occidentale. Dacă în celelalte state comuniste, modelul reformator
sovietic a avut un impact tot mai mare, în România a continuat politica de raţionalizări, astfel încât în
martie 1989, Ceauşescu anunţa plata integrală a datoriei externe. În mai 1987, Gorbaciov a vizitat
Bucureştiul şi a abordat în discuţii tema introducerii unor reforme. Ceauşescu a replicat prin afirmaţia
că reformarea României se realizase în anii 60.
Relaţiile României cu SUA au devenit tot mai reci. Preşedintele american, Ronald Reagan i-a
trimis o scrisoare lui Ceuşescu în ianuarie 1988 în care îi reproşa încălcarea drepturilor omului în
România. Drept răspuns, Ceauşescu a susţinut dreptul fiecărui stat la independenţă, acuzând voalat
SUA că ar încerca să intervină în politica internă românească.
Încălcarea drepturilor omului în România a dus la formularea unor critici extrem de dure din
partea comunităţii internaţionale. La 9 martie 1989, Comisia pentru drepturile omului a ONU a
adoptat o Rezoluţie pentru constituirea unei comisii de anchetă privind situaţia din România.
Evenimentele din 1989 din Europa au dus la căderea regimurilor comuniste. Tot mai izolat,
Ceauşescu nu înţelegea realităţile din jurul său. Astfel, în august 1989, într-un Mesaj trimis
conducerilor partidelor comuniste din statele membre ale Pactului de la Varşovia, Ceauşescu atrăgea
atenţia că evenimentele din Polonia (aici avusese loc o evoluţie spre democratizare în urma câştigării
alegerilor de căre democraţi şi a numirii unui prim-ministru necomunist, Tadeusz Mazowiecki) sunt
periculoase şi urmăresc „îndepărtarea socialismului”.
Evenimentele din 1989 din Europa au dus la căderea regimurilor comuniste. Tot mai izolat,
Ceauşescu nu înţelegea realităţile din jurul său. La Congresul al XIV-lea al PCR din 20-24 noiembrie
1989, Ceauşescu considera că menţinerea a două state germane era o necesitate. Acestă afirmaţie
venea în contextul în care la 9 noiembrie 1989 a fost dărâmat zidul Berlinului (considerat și zidul
rușinii, a fost ridicat de autoritățile Germaniei de Est în august 1961 pentru a-i împiedica pe est
germani să fugă în Berlinul de Vest și apoi în lumea democratică). În plus, Ceaușescu a cerut
denunțarea Pactului Ribbentrop-Molotov. Între 2-3 decembrie 1989, a avut loc întâlnirea de la Malta
dintre liderul american George Bush şi cel sovietic, Mihail Gorbaciov. La această întrunire, Gorbaciov
anunţa că URSS nu va mai interveni în politica internă a statelor comuniste. La întâlnirea de la
Moscova, din 4 decembrie 1989, Gorbaciov a reafirmat ideea neintervenţiei URSS şi în faţa liderilor
Tratatului de la Varşovia. S-a emis un comunicat prin care se condamna invazia din 1968 din
Cehoslovacia, comunicat pe care Ceauşescu nu l-a semnat, întrucât România nu participase la invazie.
Ceauşescu nu a putut evita prăbuşirea regimului său care devenea tot mai impopular. În a
doua jumătate a anului 1989 în Europa se declanşaseră, asemănător „principiului dominoului”
mişcări care au dus la lichidarea succesivă a regimurilor în fruntea cărora se aflau partidele comuniste.
În acest context, era clar că regimul lui Ceauşescu nu mai putea rezista. După ce, la 3 octombrie 1990,
s-a realizat unificarea Germaniei, la 15 februarie 1991, Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia au pus bazele
Grupului de la Vişegrad care îşi propunea iniţierea demersurilor de aderare la Uniunea Europeană.
România şi CAER

Consiliul de Ajutor Economic Reciproc a luat fiinţă la 25 ianuarie 1949 ca o replică a blocului
comunist faţă de Planul Marshall. CAER avea drept scop stabilirea de legături permanente între
economia statelor comuniste şi coordonarea contactelor acestora cu alte state. Statele fondatoare
ale CAER au fost: URSS, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria şi România. Iugoslavia a făcut parte
doar ca observator.
Printre obiectivele CAER menţionăm: lărgirea schimbului de mărfuri (1949-1950), comerţul cu
statele capitaliste, politica de preţuri comună, îndeplinirea planului şi măsurilor de colaborare
economice preconizate, colaborarea tehnico-ştiinţifică în cazul proiectelor de amploare (sisteme de
irigaţii, canale, de transport, construirea de hidrocentrale, căi ferate, şosele, porturi, combinate). Pe
lângă hotărârile strict economice, între statele membre, în cadrul CAER au fost adoptate şi unele
hotărâri politice vizând relaţiile cu Iugoslavia, după sciziunea Stalin-Tito.
În 1950 și 1953, în presa sovietică s-a acordat prea puțină atenție activității CAER. În anul
1950, în cadrul unei şedinţe a CAER, reprezentantul sovietic, V Molotov a venit cu ideea ridicării unui
pod peste Dunăre care să lege malul bulgăresc şi cel românesc. Astfel a început ridicarea podului
dintre Giurgiu şi Ruse, pod dat în folosinţă în anul 1954.
Detaşarea României faţă de URSS în cadrul CAER s-a accentuat în anul 1962, când liderul
sovietic N. Hrușciov a propus „diviziunea socialistă a muncii”, fapt ce presupunea transformarea
României şi a Bulgariei în state predominant agricole. Reprezentantul României la CAER, Alexandru
Bârlădeanu a respins acest plan şi a susţinut necesitatea continuării industrializării ţării noastre. Ca o
consecinţă a acestei atitudini a României, începând din primăvara anului 1963 consilierii sovietici au
dispărut din toate structurile de stat, cu excepţia Ministerului Apărării Naţionale. Eliminarea acestora
a reprezentat unul dintre factorii care au permis conducerii de la Bucureşti să afişeze o politică tot
mai fermă de detaşare de Uniunea Sovietică. O dovadă în acest sens a fost şi îmbunătăţirea relaţiilor
României cu Iugoslavia. În iunie 1963, după refuzul României de a participa la diferite proiecte de
investiţii în cadrul CAER, Gheorghe Gheorghiu Dej a făcut o vizită la Belgrad şi a semnat cu Tito un
proiect de creare a Hidrocentralei Porţile de Fier pe Dunăre.
Apogeul contradicţiilor româno-sovietice a fost înregistrat în aprilie 1964, când a fost publicat
planul Valev. Acesta a fost un proiect de organizare economică a ţărilor comuniste propus în februarie
1964 de economistul sovietic Emil Valev. El prevedea specializarea respectivelor economii pe anumite
ramuri de producţie, României revenindu-i rolul de ţară preponderent agrară.
La 15 aprilie 1964, a fost publicată „Declaraţia PMR” prin care se sublinia egalitatea în drepturi
între partidele frăţeşti şi neamestecul în afacerile interne ale unui stat independent şi se respingea
planul Valev. Astfel, conducerea PMR considera că industrializarea României se putea face doar prin
ruperea de Moscova. Trebuie subliniat însă faptul că această ieşire de sub influenţa Moscovei s-a
realizat doar în termenii acceptaţi de aceasta şi a fost folosită de URSS pentru a sublinia neamestecul
ei în problemele celorlalte partide comuniste. După 1989, statele din fostul lagăr comunist au depus
eforturi pentru integrarea în Uniunea Europeană, astfel încât CAER nu îşi mai avea rostul. În 1991,
CAER şi-a încetat existenţa.
România şi Tratatul de la Varşovia

Tratatul de la Varşovia a fost creat la 14 mai 1955, de către blocul statelor comuniste ca o
replică politico-militară la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. Tratatul de la Varşovia s-a dorit
a fi un instrument de apărare a statelor comuniste şi a sistemului comunist. Organul de conducere
era Comitetul Politic Consultativ, compus din şefii statelor membre. Organele militare erau un
Comitet al Miniştrilor Apărării al statelor membre şi Comandamentul Forţelor Armate Unite (aflat sub
conducerea sovietică).
România, deşi membru fondator, a avut o poziţie specială, de independenţă în cadrul acestui
tratat. Astfel, România a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varșovia care nu a fost de acord
cu aprobarea unui Statut al alianței. În același timp, România a refuzat să facă parte din structurile
militare şi a refuzat să participe la manevrele militare. România nu a acceptat desfăşurarea
manevrelor militare ale Tratatului de la Varşovia pe teritoriul său. În plus, România a fost singurul stat
comunist care nu a participat la intervenţia împotriva „Primăverii de la Praga” în 1968.
După invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, liderul sovietic Leonid
Brejnev a impus în cadrul Pactului de la Varşovia „doctrina suveranităţii limitate”. Potrivit acestei
doctrine, URSS şi statele comuniste trebuiau să intervină chiar şi cu forţa pentru a pune capăt oricăror
încercări de a ieşi din blocul comunist. O dovadă a aplicării acestei doctrine de către trupele Uniunii
Sovetice a fost războiul din Afganistan (1979-1988), în timpul căruia sovieticii au urmărit impunerea
unui regim comunist în acest stat. În replică la „doctrina suveranităţii limitate”, România a lansat
„doctrina războiului întregului popor pentru apărarea patriei”. După 1969, România şi-a creat propria
industrie de apărare şi a refuzat inspecţiile sovietice.
După venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, URSS a început să-şi modifice direcţiile politicii
externe. Gorbaciov a recunoscut că reformele interne preconizate (perestroika și glasnost) nu puteau
fi susținute în paralel cu un program de înarmare care cheltuia până la 25% din resursele țării. La
întâlnirea de la Malta (2-3 decembrie 1989) cu preşedintele american George Bush, Mihai Gorbaciov
a subliniat faptul că URSS nu se va mai implica în politica internă a celorlalte state comuniste. Aceeaşi
poziţie de neimplicare în celelalte state comuniste a subliniat-o Gorbaciov şi pe 4 decembrie, la
Moscova, cu ocazia întâlnirii liderilor statelor membre ale Pactului de la Varşovia. Practic, Gorbaciov
a pus astfel capăt „Doctrinei suveranităţii limitate”. Cu această ocazie, liderii Pactului de la Varșovia
au denunțat, printr-un document, intervenția trupelor sovietice în Cehoslovacia în august 1968.
România nu a semnat acel document. Tratatul de la Varşovia a fost reînnoit în 1985 pentru încă 20
de ani, dar în martie 1991 şi-a încetat existenţa şi a fost în mod oficial dizolvat în iulie 1991.

Relaţiile României cu celelalte state

În decembrie 1955, România a devenit membră a Organizaţiei Nţiunilor Unite, pentru ca în

1959 să fie aleasă vicepreşedinte al celei de-a XIV-a sesiuni a Adunării Generale a ONU. În anul
1963, în contextul disputei româno-sovietice pe tema diviziunii socialiste a muncii, România a votat
pentru prima dată în cadrul ONU altfel decât URSS. Datorită politicii îndrăzneţe afişate de diplomaţia
românească în timpul Războiului de Şase Zile, în septembrie 1967 a fost ales ca preşedinte al Adunării
Generale a ONU ministrul de externe al României, Corneliu Mănescu. Era pentru prima dată când
preşedintele Adunării Generale ONU era ales din blocul statelor comuniste.
Relaţiile României cu statele democratice în perioada Războiului Rece au evoluat de la
inactivitate spre legături economice şi diplomatice tot mai apropiate. Astfel, după retragerea trupelor
sovietice de pe teritoriul României în 1958, comerţul exterior românesc a fost reorientat către statele
occidentale. În 1960, a fost iniţiată o deschidere a politicii externe româneşti către statele ocidentale.
După 1960, în contextul reorientării politicii externe spre Occident, România a încheiat cu principalele
guverne apusene acorduri de compensare pentru bunurile naționalizate în 1948. În 1961, România
a ridicat legațiile Franței și Marii Britanii la nivel de ambasadă.
În 1965 au început să apară tot mai multe iniţiative româneşti în plan internaţional, care au
sporit prestigiul ţării. Drept expresii ale creşterii prestigiului internaţional au fost vizitele preşedinţilor
Franţei (Charles de Gaulle în mai 1968) şi SUA (Richard Nixon în august 1969 şi Gerard Ford în august
1975) în România. În iunie 1970, în cadrul întâlnirii de la Paris dintre Ceaușescu și președintele
Franței, Georges Pompidou, a fost subliniat rolul jucat de România în cadrul securității europene.
În plus, primul ministru al României, Ion Gheorghe Maurer (prim ministru între 1961 și 1974)
a purtat discuţii cu preşedintele american Lyndon Johnson la Washington în 1967 pe tema Războiului
de şase zile. Tot în acest context al conflictului dintre Israel şi statele arabe, România a fost primul
stat care a stabilit legături diplomatice cu Republica Federală Germania în 1967 (relaţiile diplomatice
fuseseră pregătite de legăturile economice dintre cele două state încă din 1966, când s-au încheiat
primele acorduri economice între cele două state).
În octombrie 1970, Nicolae Ceauşescu a fost într-o vizită oficială în SUA, ocazie cu care a
purtat convorbiri cu președintele Richard Nixon. În dec. 1973, Ceaușescu a vizitat iar SUA, într-o altă
întâlnire cu Nixon. În iunie 1975, Ceaușescu se întâlnește la Washington cu președintele Gerald Ford
și cu membrii Congresului SUA. În aprilie 1978, Ceaușescu vizitează iar SUA și are convorbiri cu
președintele Jimmy Carter, care atrage atenția asupra respectării drepturilor omului în România.
Ceaușescu răspunde că e o problemă de politică internă în care nu se admit amestecuri externe.
Relațiile la nivel înalt cu Occidentul au fost reflectate și de vizita oficială efectuată în Franța
la invitația președintelui Georges Pompidou în iunie 1970. Zece ani mai târziu va vizita iar Franța,
întâlnindu-se cu președintele Guiscard d”Estaing.
În iunie 1978 a avut loc vizita oficială a lui Ceaușescu în Marea Britanie, ocazie cu care s-a
întâlnit cu regina Elisabeta II.
În contextul detaşării României de URSS, în 1968 au început tratativele de aderare la GATT
(Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, înfiinţat încă din 1947), iar în 1971 România a fost acceptată
ca membră a acestui organism economic. În 1972 România a aderat la Fondul Monetar Internaţional
(FMI, organism financiar internaţional înfiinţat prin Tratatul de la Bretton Woods în iulie 1944) și
Banca Mondială, încheind ulterior acordul cu Banca Internațională pentru Reconstrucție și
Dezvoltare. În 1973, Comunitatea Economică Europeană (CEE) a acordat României regim preferenţial,
iar în 1980 România a încheiat noi acorduri de colaborare cu CEE. În 1975 SUA a acordat României
clauza naţiunii celei mai favorizate. Clauza a fost retrasă apoi în 1988, pe fondul neînţelegerilor
dintre regimul Ceauşescu şi americani asupra modului în care România respectă drepturile omului -
acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate era condiționată de SUA, în cazul României, de
respectarea drepturilor omului; Ceaușescu a interpretat această atitudine ca pe o ingerință în
treburile interne și în 1988 a renunțat la clauza națiunii celei mai favorizate în relațiile comerciale cu
SUA. În ianuarie 1988, președintele american Ronald Reagan i-a trimis lui Ceaușescu o scrisoare în
care il avertiza ca România va pierde clauza națiunii celei mai favorizate dacă nu va respecta
drepturile omului. În replică, în februarie 1988, Ceaușescu a anunțat că renunță el la clauză.
Pericolul războiului nuclear, costurile mari ale cursei înarmărilor, presiunea tot mai
accentuată a opiniei publice în favoarea păcii au condus la detensionarea treptată a relațiilor dintre
cele două blocuri politico-militare, începând cu anii 1970.
Trăsătura definitorie a diplomației românești în anii 1970 a constituit-o implicarea fără
rezerve în toate acțiunile ONU, România fiind una dintre țările active, cel puțin la nivel de imagine,
în acțiunile de destindere dintre cele două sisteme politice.
Între 1973 şi 1975, la Helsinki, au avut loc lucrările Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare
în Europa (CSCE), lucrări la care au luat parte 35 de state, atât din blocul comunist cât şi din lumea
democratică. România, prin diplomatul Valentin Lipatti, a contribuit la impunerea unor principii
precum egalitatea între state, respectarea drepturilor ţărilor mici, respingerea apelului la forţă sau la
ameninţarea cu forţa, definirea regulilor consensului în adoptarea deciziilor. Prin „Actul Final al CSCE”
semnat la 1 august 1975, practic URSS obţinea recunoaşterea din partea lumii democratice a
modificărilor teritoriale de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. În schimb, URSS şi celelalte
state din blocul comunist semnatare ale Actului Final se angajau să respecte drepturile omului. După
1975 au avut loc și alte conferințe, la Belgrad (1977-1978), Madrid (1980-1983) și Viena (1986-1989),
cu rezultate modeste. CSCE a devenit în 1995 Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
(OSCE) cu sediul la Viena. În anii 80, relaţiile României cu Occidentul s-au deteriorat datorită
respingerii de către Ceauşescu a oricărei iniţiative de reformare a sistemului comunist.

România şi Războiul de Şase Zile

Un moment important al Războiului Rece a fost Războiul de Şase Zile declanşat de Israel în 5
iunie 1967 împotriva statelor arabe Egipt, Siria şi Iordania. Orientul Mijlociu a fost una dintre zonele
cele mai tensionate în relaţiile internaţionale. Conflictele din Orientul Mijlociu au reprezentat o
componentă a războiului rece, Uniunea Sovietică sprijinind statele arabe, iar SUA, Israelul.
Între cele două războaie mondiale, numeroşi colonişti evrei au pătruns în Palestina. Mulţi au
imigrat aici ca o reacţie la planul lui Hitler de a-i extermina pe toţi evreii din Europa. ONU a elaborat
un plan de a împărţi Palestina (aflată după 1945 sub mandat britanic) între arabii palestinieni şi evrei.
După ce mandatul britanic a încetat, la 14 mai 1948 Israelul şi-a proclamat independenţa. În acelaşi
timp, mai multe state arabe au pătruns în Palestina. Slab pregătite, armatele arabe au fost înfrânte
de israelieni.
Un moment important din criza din Orientul Mijlociu a fost criza Canalului de Suez, în
octombrie 1956. În Egipt, puterea a fost preluată de un grup de militari naţionalişti, din rândul cărora
avea să se afirme colonelul Gamel Abder Nasser. După retragerea soldaţilor britanici din zona
Canalului de Suez, Nasser a naţionalizat Canalul (1956). Acest fapt a determinat intervenţia militară
a Marii Britanii şi Franţei, sprijinite de Israel. Opinia publică internaţională a dezaprobat această
acţiune. Operaţiunea militară împotriva Egiptului a fost oprită de SUA şi Uniunea Sovietică, ceea ce
demonstra slăbirea influenţei vechilor puteri coloniale în Orientul Mijlociu. La frontierele arabo-
israeliene au fost instalate trupele ONU de menţinere a păcii.
În 1967, statele arabe au obţinut retragerea trupelor ONU. Toate semnele indicau iminenţa
unui atac arab. Israelul a reacţionat și a declanșat Războiul de șase zile, atacând Egiptul, Siria şi
Iordania, a căror armată a fost distrusă în mai puţin de o săptămână. Israelul a ocupat mai multe
teritorii aparţinând statelor arabe. În cursul războiului, a avut loc la Berlin o conferinţă a partidelor
comuniste din statele Tratatului de la Varşovia, la care a participat şi Iugoslavia. URSS a propus
adoptarea unei rezoluţii în care să se condamne Israelul ca stat agresor. România nu a fost de acord
cu această propunere şi a adus critici statelor arabe pentru erorile comise. Declaraţia finală a
conferinţei nu a fost semnată de România. Mai mult, România a fost singurul stat comunist care nu
a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul, păstrând în acelaşi timp relaţii bune şi cu statele arabe. Această
poziţie a României a avut importante implicaţii, România devenind mediator în conflictul israeliano-
arab. Prin intermediul României au fost stabilite contacte între diplomaţii americani, israelieni şi
arabi. România şi-a îmbunătăţit relaţiile cu SUA şi lumea occidentală. Astfe, la scurt timp după
terminarea operaţiunilor militare, premierul român, Ion GH. Maurer, a fost primit de preşedintele
SUA, Lyndon Johnson. În acelaşi timp, România a fost prima ţară comunistă care a inițiat relaţiile cu
Republica Federală Germană, în pofida opoziţiei RDG şi a URSS.
Poziţia românească în conflictul arabo-israelian a crescut enorm prestigiul României. România
a primit vizita preşedintelui francez, Charles de Gaulle, în mai 1968. Conflictul arabo-israelian a mai
cunoscut o fază (în 1973), când statele arabe au atacat fără succes Israelul. Intervenţia SUA şi a Uniunii
Sovietice a oprit operaţiunile militare. O urmare a acestui război a fost declanşarea unei crize a
petrolului, prin embargoul exportului de petrol impus de statele arabe faţă de Israel, SUA şi statele
occidentale, acuzate că susţin statul evreu.
După războiul din 1973, au fost inițiate, sub patronajul SUA, tratative de pace israeliano-
egiptene combătute de sovietici.
Totuşi, situaţia din Orientul Mijlociu s-a mai calmat în 1978, când, liderii Egiptului şi Israelului
au semnat două acorduri de pace la Camp David, după îndelungi negocieri mediate de preşedintele
SUA, Jimmy Carter. În 1979, s-a semnat tratatul de pace dintre Egipt şi Israel, pentru ca apoi Egiptul
să recunoască oficial independenţa statului evreu. România a refuzat să semneze declarația din
noiembrie 1978 prin care pactul condamna negocierile de pace israeliano-egiptene, refuzând de
asemenea să accepte creșterea cheltuielilor militare.
Nemulţumite de acestă atitudine a Egiptului, celelalte state arabe au exclus Egiptul din Liga
Arabă. În 1981, preşedintele egiptean Anwer Sadat a fost asasinat de naţionaliştii egipteni.

Integrarea europeană și euroatlantică a României

Înființată în 4 aprilie 1949, în timpul războiului rece, NATO a devenit un țel pentru stalele foste
comuniste după dezintegrarea Pactului de la Varșovia în 1991. România și-a afirmat în mod oficial intenția de
a face parte din NATO în 1993. În ianuarie 1994, șefii de stat și de guvern ai NATO au lansat Parteneriatul
pentru Pace, România fiind primul stat din Europa Centrală și Răsăriteană care a aderat la acest proiect. În
1997, România a semnat Parteneriatul strategic cu SUA. România a devenit membră cu drepturi depline în
cadrul NATO la 29 martie 2004, în cadrul unei festivități care a avut loc la Washington.

Necesitatea integrării României în construcţia europeană –

În ciuda intereselor nationale ale fiecarui stat, a pastrarii identitatii nationale, un vis vechi al europenilor
la o confederatie europeana, se manifesta în faza unui proiect propus de contele Henri de Saint-Simon, înca
de la Congresul de pace de la Viena (1814-1815). Mai târziu, Mazzini lanseaza proiectul unei federatii de
republici europene (1834), iar cartea lui Joseph Proudhon - Despre principiul federator (1863) - propune
crearea unor entități politice pentru securitate și progres economic pe baza principiului asocierii.
Ideea reconstrucției europene a fost vehiculată încă din perioada interbelică. Astfel, în 1923, Richard
Kalergi propunea proiectul Pan-Europa, în timp ce în 1929, ministrul de externe francez, Aristide Briand
propunea o Uniune Federală a Europei. După al Doilea Razboi Mondial, Occidentul a căutat solutii
postnationale pentru viitorul european. Pornind de la noua realitate geopolitică, la 19 septembrie 1946, fostul
premier englez Winston Churchill, cu prilejul unei conferinte la Universitatea din Zürich, propune constituirea
unor state unite ale Europei. În acelasi an, Charles de Gaulle lansează ideea Casei Comune a Europei de la
Atlantic la Urali. În țările care fuseseră ocupate de naziști, numeroase miscări de rezistență s-au pronuntat în
favoarea unei viitoare unități europene: în Franța mișcarea "Lupta", în Italia grupul numit "Partidul de actiune".
În 1949, într-un eseu pe aceasta temă, filosoful spaniol Jose Ortega y Gasset, identificând coexistenta a două
dimensiuni în cadrul natiunilor europene, sustinea viziunea "Statelor Unite ale Europei".
La 9 mai 1950, ministrul de externe francez, Robert Schumann ținea un discurs despre necesitatea
reconcilierii franco-germane, discurs ce va sta la baza reconstrucției europene după al doilea război mondial.
La baza unității europene de azi stă Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului (CECO), înființată în mai
1951, prin Tratatul de la Paris. În 1957, prin Tratatul de la Roma, s-a înființat Comunitatea Economică
Europeană sau Piața Comună. În 1958, la Strasbourg și-a început lucrările Parlamentul European.
Perioada postbelică a marcat constituirea pe continentul european a unui spaţiu de integrare economică,
politică şi culturală a statelor democratice, concretizat prin formarea Uniunii Europene.
Ca şi alte state foste comuniste din Europa, după anul 1989, România a devenit conştientă că dezvoltarea
sa democratică, prosperitatea economică şi apărarea intereselor sale de stat vor putea fi asigurate prin
aderarea la spaţiul comunitar.
Actul de naștere a Uniunii Europene a fost Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992. Deviza
UE este Unitate în diversitate.Din 1 ianuarie 2002, în UE s-a pus în circulație moneda unică, euro.
Etapele procesului de integrare europeană a României –
 Primul moment semnificativ care a marcat procesul de aderare a României la instituţiile europene a fost
semnarea, în anul 1993, a acordului de asociere la Uniunea Europeană, statul român fiind admis în acelaşi
an în Consiliul Europei (înființat de statele democratice la 5 mai 1949, la Strasbourg). Acordul de asociere
a intrat în vigoare în 1995, fiind adoptată ulterior o strategie naţională (Declarația de la Snagov) în vederea
integrării şi depusă cererea oficială de aderare a ţării la Uniunea Europeană.
 În decembrie 1999, Consiliul European, întrunit la Helsinki, a decis începerea negocierilor de aderare la
Uniunea Europeană pentru România şi alte şase state candidate. Din anul 2000, România a iniţiat procesul
concret de integrare în Uniunea Europeană.
 În anul 2003, în cadrul Consiliului European de la Bruxelles, a fost stabilit calendarul de aderare: semnarea
Tratatului de aderare în 2005 şi aderarea propriu-zisă la 1 ianuarie 2007.
 Anul 2004 a fost dominat de două momente importante. A fost acordat statutul de economie de piaţă
funcţională pentru România. Aceasta se defineşte ca o economie modernă, bazată pe protejarea dreptului
la proprietate, exprimare liberă a cererii şi ofertei, controlul inflaţiei. Totodată s-a înregistrat încheierea
negocierilor tehnice (pe capitole privind economia, transporturile, legislaţia).
 Prin semnarea Tratatului de Aderare la UE, tratat semnat la Luxemburg (25 aprilie 2005), România s-a
transformat dintr-un stat candidat într-unul aflat în curs de aderare.
 La 1 ianuarie 2007, România a devenit membră a Uniunii Europene.

România între Tratatul de la Varșovia și alianța cu statele democratice

NATO și Pactul de la Varșovia nu au intrat niciodată în conflicte armate directe, dar au fost părți în
Războiul Rece pentru mai mult de 35 de ani. În dec. 1988, Mihail Gorbaciov, liderul URSS, a propus așa numita
doctrină Sinatra, prin care țările din Europa Răsăriteană erau îndreptățite să facă ceea ce doreau. Când a fost
clar că URSS nu va mai folosi forța pentru a controla Pactul de la Varșovia au început să apară o serie de
schimbări rapide în Europa Răsăriteană în 1989. În ianuarie 1991, Cehoslovacia, Ungaria și Polonia au anunțat
că se vor retrage din Pact. Pactul de Varșovia a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga din 1 iulie
1991. La 15 februarie 1991, Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia au pus bazele Grupului de la Vişegrad
care îşi propunea iniţierea demersurilor de aderare la Uniunea Europeană. În 1999, Cehia, Ungaria și
Polonia au aderat la NATO. În martie 2004, România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia
au aderat la NATO.
 Cap. I- Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

În condițiile marilor mișcări de populații de la sfârșitul mileniului III î.Hr., s-au format popoarele indo-europene din
care făceau parte și tracii care erau cei mai numeroși după inzi (Herodot). Tracii s-au divizat în două mari ramuri:tracii
sudici și ramura nordică, geto-dacii, care erau numiți de către greci Geți și de către romani Daci.

Geto-dacii

- Geto-dacii fac parte din ramura nordiă a tracilor, fiind localizaţi la nord şi sud de Dunăre.
- sunt făuritorii civilizaţiei fierului la nord de Dunăre.
Etnonimul (denumirea unui popor) de geţi este folosit pentru prima dată de autorii greci Sofocle
şi Herodot. În lucrarea sa “Istorii”, Herodot vorbeşte
 despre cadrul natural al geţilor
 despre Campania regelui persan Darius I împotriva sciţilor şi despre opoziţia îndrăzneaţă a
geţilor în 514 î. Hr.
 menţionează originea etnică tracică a geţilor
Etnonimul de daci apare în opera lui Caesar, “Comentarii de bello gallico”.
Unitatea etno-lingvistică a geto-dacilor a fost confirmată de Strabon “dacii au aceeaşi limbă cu
geţii”.
Individualizarea geto-dacilor în cadrul populaţiei tracice de la nord de Balcani este raportată la
cultura Basarabi, plasată în timp în epoca bronzului şi prima vârstă a fierului (Hallstatt-ul timpuriu).
Pe plan politic geto-dacii sunt puternic influenţaţi de lumea elenistică şi cea celtică. Sunt
organizaţi în uniuni de triburi conduse de basilei. Geţii au venit în contact cu civilizaţia antichităţii
clasice prin intermediul coloniilor greceşti de pe litoralul Mării Negre: Histria (sec. VII), Tomis şi
Callatis.
Cel care a unificat aceste triburi într-un singur stat a fost Burebista (82-44 î.Hr.). Statul său era o
monarhie militară, dispunând de o armată de 200.000 soldaţi, conform spuselor lui Strabon. Acelaşi
autor antic îl considera pe Burebista “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”. În plus,
Burebista era sprijinit de marele preot Deceneu, care-I va şi urma la putere în zona Munţilor Şureanu.
Burebista s-a implicat în războiul civil de la Roma, dintre Caesar şi Pompei, fiind de partea lui
Pompei. Regele geto-dac a trimis în solie la romani un sacerdot grec (Acornion) din Dionysopolis.
Pentru felul în care Acornion a îndeplinit misiunile date de regele get, cetăţenii oraşului Dionysopolis
l-au menţionat într-o inscripţie scrisă în limba greacă.
Conform lui Strabon, statul lui Burebista se dovedeşte efemer, după asasinarea lui Burebista de
către un complot aristocratic, Dacia se împarte în 4, apoi 5 formaţiuni politice.
În anul 28 î.Hr., Dobrogea este cucerită de romani, iar din anul 46 d.Hr. face parte din provincia
romană Moesia. Astfel, în Dobrogea începe procesul oficial de romanizare. Mai târziu, în anul 86
d.Hr., Moesia a fost organizată în două provincii: Moesia Superior și Moesia Inferior. Atacuri ale
dacilor la sud de Dunăre au avut loc în timpul împăraților Vespasian (69-79) și Domițian (81-96).
 Pe fondul agravării pericolului roman, unitatea statului dac s-a refăcut sub Diurpaneus-Decebal
(87-106). Faţă de statul lui Burebista, Dacia lui Decebal era mai redusă teritorial, dar mai bine
organizată şi mai dezvoltată economic.
Datorită incursiunilor dacice la sudul Dunării, împăratul roman Domiţian (81-96 d.Hr.) a hotărât
organizarea unor campanii de pedepsire la nordul Dunării. În anul 87 d.Hr., o armată romană condusă
de Cornelius Fuscus a atacat Dacia, dar a fost înfrântă în bătălia de la Tapae.
În anul 88 d.Hr., romanii, conduşi de această dată de Tettius Iulianus, au reluat atacul asupra
Daciei şi au obţinut victoria tot la Tapae. Întrucât ambele tabere aveau nevoie de răgaz, în anul 89
d.Hr., dacii şi romanii au încheiat o pace de compromis, prin care statul dac devenea stat clientelar
(aliat) al Romei.
La începutul sec. II d.Hr., au avut loc cele două războaie daco-romane. Primul război a avut loc
în anii 101-102d.Hr. Romanii, conduşi de împăratul Traian (98-117), au obţinut o importanta victorie
la Tapae, iar pentru a câştiga timp, regele Decebal a organizat în iarna 101-102 diversiunea moesiană.
Cu toate acestea, romanii au reuşit să câştige şi în Dobrogea, iar în 102, Decebal a fost nevoit să
încheie o pace umilitoare cu romanii.
Întrucât dacii nu au respectat condiţiile păcii din 102 şi au pus la cale asasinarea împăratului
Traian, Senatul Romei a hotărât iniţierea unui nou război cu dacii. În cel de-al doilea război daco-
roman, romanii au reuşit să ocupe şi să distrugă cetăţile dacice, inclusiv Sarmizegetusa Regia. Decebal
s-a sinucis pentru a nu fi luat captiv la Roma.
O diplomă militară din 11 august 106 de la Porolissum atestă faptul că, la acea dată, Dacia era
provincie romană, condusă de guvernatorul Decimus Terenţius Scaurianus.
În anul 113 a fost terminată Columna lui Traian, monument de la Roma care reda scene din cele
două războaie daco-romane şi victoria romanilor.

Organizarea provinciei romane Dacia

Romanizarea a fost cel mai important proces istoric din perioada stăpânirii romane prin care
civilizația romană a pătruns în toate compartimentele vieții provinciei cucerite. În Dacia și Dobrogea,
romanizarea a fost dirijată de Imperiul Roman. Sigiliul Romei (N. Iorga) l-a reprezentat popoarele
latine.
Împăratul Traian a stabilit capitala la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde a şi ridicat un for în anul
108. Dacia era o provincie imperială condusă de un reprezentant al împăratului cu titlul de “legatus
Augusti pro praetore”.
Împăratul Hadrian (117-138) a reorganizat Dacia, prin împărţirea ei în două subunităţi: Dacia
Superior şi Dacia Inferior. Împăratul Marc Aureliu a dat o nouă împărţire a Daciei în Dacia
Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis.
În timpul stăpânirii la nordul Dunării, romanii au luat o serie de măsuri menite să contribuie la
integrarea Daciei în lumea romană:
 au construit poduri ce legau noua provincie de Imperiu (de exemplu, podul de la Drobeta, peste
Dunăre, ridicat de Apolodor din Damasc între cele două războaie daco-romane)
 au pus bazele unui sistem defensiv eficient, bazat pe limesul dunărean (limes=frontieră fortificată
a Imperiului Roman), dar şi pe numeroase castre (castrele erau tabere militare fortificate care
adăposteau trupele romane) împânzite de-a lungul graniţelor Daciei.
 au contribuit la dezvoltarea vieţii urbane, prin ridicarea de teatre, terme, apeducte, biblioteci etc.
 au adus în Dacia “din toată lumea romană” meşteşugari pricepuţi ce au avut un rol important în
dezvoltarea economică.
După cucerirea militară a Daciei, romanii şi-au impus civilizaţia, fără a distruge elementul
autohton, fapt ce a contribuit la romanizarea dacilor.
Romanizarea dacilor reprezintă procesul istoric de preluare de către daci a tradiţiilor, obiceiurilor
şi elementelor de civilizaţie romană precum şi a limbii latine.
Etapele romanizării dacilor:
4. etapa preromană (sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr.) – etapa contactelor economice, dar şi a primelor
conflicte daco-romane
5. etapa stăpânirii romane (106-271/274 d.Hr.)
6. etapa postromană (după 271) – etapa romanizării dacilor liberi ce nu fuseseră integraţi în
provincia romană (dacii din Maramureş si Crisana, carpii şi costobocii din Moldova etc). În anul
271, din raţiuni strategice, împăratul Aurelian (270-275) a hotărât retragerea administraţiei şi
armatei romane din Dacia la sudul Dunării. În Dacia a rămas o populaţie daco-romană
numeroasă. Acestă populaţie a intensificat legăturile cu dacii liberi, care s-au romanizat şi ei.

Factorii romanizării – Romanizarea dacilor a fost în principal un fenomen lingvistic, prin acţiunea
următorilor factori:
f. Administraţia – guvernatorul Daciei romane şi funcţionarii vorbeau limba latină
g. Armata – fiind provincie de graniţă, Dacia romană avea 40.000-50.000 militari, organizaţi în
legiuni (unităţi militare romane formate din cetăţeni romani) şi trupe auxiliare (formate din
soldaţi de diverse etnii care comunicau în limba latină). Dacia avea numeroase castre lângă
care erau canabae-le (aşezări civile dezvoltate pe lângă castre şi dependente de acestea).
h. Veteranii – după ce terminau serviciul militar, aceştia primeau 3000 de dinari, fiind
împroprietăriţi în provincia unde au activat. Puteau primi chiar funcţii administrative. Erau
disciplinaţi, cunoscători de carte şi vorbitori de limbă latină.
i. Coloniştii – colonizarea Daciei a fost dirijată de statul roman cu “colonişti din toată lumea
romană pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor”, conform afirmaţiei lui Eutropius
în lucrarea “Breviarum ab urbe condita”. Coloniştii erau mineri, meşteşugari, negustori
pricepuţi şi vorbeau cu toţii limba latină.
j. Urbanizarea – Civilizaţia romană are ca trăsătură de bază caracterul său urban. Oraşele
romane erau de două categorii:
- colonia (oraş întemeiat de statul roman prin colonizare cu cetăţeni romani, organizat
după modelul Romei) Printre aşezările urbane din Dacia ce au fost colonii menţionăm: Ulpia
Traiana Sarmizegetusa, Apulum (Alba-Iulia), Napoca, Potaissa (Turda), Drobeta.
- municipia (oraş mic, cu teritoriu propriu şi autonomie administrativă) Ca exemple
avem: Porolissum (Moigrad), Tibiscum (Jupa), Dierna (Orşova)
f. Viaţa economică – coloniştii romani au activat în toate domeniile economice. Ei erau latinofoni.
g. Dreptul roman – În anul 212 d. Hr., prin Constitutio Antoniniana emisă de împăratul Caracalla,
se acorda cetăţenie romană tuturor oamenilor liberi din Imperiul Roman.
h. Cultura – în provincia romană Dacia au fiinţat şcoli de tip roman (ludi literati), în plus, artiştii au
adus la nordul Dunării modelul roman
 i. Religia – a ilustrat convingător sinteza spirituala daco-romană. În provincia romană Dacia, s-a
remarcat o diversitate religioasă, fiind adorate atât divinităţi greceşti, cât şi romane şi chiar orientale.
Totuşi, s-a remarcat o preponderenţă a divinităţilor romane.
În Dacia romană întâlnim fenomenul “interpretatio romana”, ce presupune adorarea sub
nume romane a unor divinităţi neromane. O altă trăsătură a religiei în Dacia romană a fost
sincretismul religios, care presupunea contopirea unor divinităţi asemănătoare, dar de origine
diferită, într-una singură.
Dacă administraţia şi armata romană au fost factorii oficiali ai romanizării, coloniştii, veteranii,
dreptul roman, urbanizarea, învăţământul, religia şi viaţa economică au acţionat ca factori neoficiali.
Un rol important l-a avut şi creştinismul, răspândit la nordul Dunării prin intermediul soldaţilor şi
coloniştilor romani.
Istoricii români au adus numeroase dovezi ale continuităţii populaţiei daco-romane la nordul
Dunării după retragerea aureliană:
- Supravieţuirea unor aşezări daco-romane la nordul Dunării după 271 d.Hr. (Porolissum, Napoca)
- Refacerea unităţii dacice din stânga Dunării de Jos după 271 d.Hr.
- Practicarea neîntreruptă a unor activităţi specifice unei vieţi sedentare (agricultura,
meşteşugurile, mineritul, comerţul). Astfel, deşi din sec. III d.Hr., spaţiul nord-dunărean a fost
tranzitat de numeroase populaţii migratoare (vizigoţi, ostrogoţi, huni, vandali, gepizi, bulgari,
slavi), totuşi, civilizaţia daco-romană s-a dovedit superioară vieţii materiale a migratorilor.
- Menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman după retragerea aureliană:
 Împăratul Diocleţian (284-305) a organizat Dobrogea ca o provincie romană separată
sub numele de Scythia Minor, ce a rămas sub stăpânirea romană până în anul 602 (an
în care slavii au pătruns în Imperiul Roman de Răsărit, forţând limesul dunărean.
Astfel, prin trecerea slavilor la sudul Dunării, în anul 602, s-a realizat separarea
romanităţii răsăritene în romanitatea nord-dunăreană (unde se va forma poporul
român) şi romanitatea sud-dunăreană (ce va fi slavizată)
 Împăratul Constantin cel Mare (306-337) a reinstaurat stăpânirea romană la nordul
Dunării la Drobeta, Dierna şi Tibiscum. În plus, prin Edictul de la Mediolanum (313
d.Hr.), Constantin cel Mare a legalizat religia creştină.
- În sec. V, Priscus Panites, diplomat şi istoric roman din răsărit a fost trimis, în anul 448 în solie
la Attila, cu care prilej a trecut peste teritoriul ţării noastre, descriind unele obiceiuri ale daco-
romanilor.
- Creştinismul s-a răspândit la nordul Dunării în limba latină. La români, spre deosebire de
populaţiile slave din jur, creştinismul a avut un caracter popular, nu a fost impus de o autoritate
centrală. Primii crestini au pătruns în Dacia odată cu armatele şi coloniştii aduşi de Traian.
- Creştinismul s-a răspândit în rândul daco-romanilor cu ajutorul misionarilor proveniţi din
Dobrogea, cunoscut bastion al confesiunii niceene încă din timpul împăratului Valens.
- Răspândirea creştinismului până în sec. IV d.Hr. a fost influenţată de politica împăraţilor romani.
Unii împăraţi (Traian, Diocleţian) i-au persecutat pe creştini pentru că aceştia refuzau cultul
împăratului şi participarea la oaste. Prin edictele din 303 şi 304, Diocleţian condamna la muncă
silnică sau la moarte mai mulţi misionari creştini ajunşi în Dobrogea. S-au păstrat până azi
inscripţii cu martiri creştini la Axiopolis (Cernavodă), Halmyris (Murighiol) şi Noviodunum
(Isaccea)
 - Pe de altă parte, Constantin cel Mare a acordat libertate de cult creştinilor, acceptând pe mai
departe şi practicile păgâne. Astfel se explică de ce în continuare sunt martirizaţi alţi patru
misionari creştini, fapt atestat de o inscripţie descoperită la Niculiţel (jud. Tulcea)
- Împăratul Teodosius (379-395) a oficializat creştinismul, interzicând cultele păgâne. Această
măsură a favorizat organizarea Bisericii Creştine la Dunărea de Jos. Episcopii de Tomis s-au
remarcat pe plan local şi universal.
 Teotim I – a fost episcop de Tomis şi a propagat creştinismul printre goţi şi huni, ultimii
supranumindu-l “Zeul Romanilor”
 Sfântul Ioan Cassian a organizat viaţa monahală
 Dionisie cel Mic, originar din Dobrogea, a fost iniţiatorul cronologiei creştine.
- Tot în sec. IV, este atestată basilica de la Slăveni (jud. Olt)
- Reinstaurarea stăpânirii romane pe malul stâng al Dunării s-a realizat în timpul împăratului
Iustinian (527-565). El a scris lucrarea Novellae.
- Pentru comunităţile daco-romane, majoritatea izvoarelor confirmă răspândirea creştinismului
în limba latină. De exemplu, inscripţia de la Biertan (jud. Sibiu) atestă faptul că în sec. V d. Hr.
pe valea Târnavei Mari exista o comunitate creştină de daco-romani. Inscripţia “Ego Zenovius
votum posui” conţinea şi monograma lui Hristos. Imaginea Donariului de la Biertan a fost
trimisă la Roma de către nunţiul apostolic din Viena în anul 1780.
- Noua organizare bisericească se extinde în sec. V-VI, fapt atestat de basilicile de la Sucidava
(Celei), Drobeta şi Porolissum. Din sec. VI datează o cruce de aur descoperită la Histria.
- Din limba latină provin şi termenii de bază ai creştinismului de la nordul Dunării: biserică
(basilica), Dumnezeu (Domine Deus), duminică (dies dominica), înger (angelus), cruce (crux) etc.

Etnogeneza românească reprezintă procesul istoric de formare a poporului român şi a limbii

române. Poporul roman s-a format la nord şi sud de Dunăre, între secolele I î.Hr. şi VIII d.Hr.
Etnogeneza românească a cunoscut trei etape:
4. Existenţa civilizaţiei geto-dace, supusă cuceririi romane în urma războaielor din 101-102 şi 105-
106.
5. Sinteza daco-romană, realizată în urma procesului de romanizare a dacilor. Potrivit lui Dio
Casius, dacii s-au supus de bunăvoie romanilor. Sinteza daco-romană a fost posibilă ca urmare
a continuității dace sub stăpânire romană. Ca dovezi ale acesteia menționăm numeroase
așezări, toponime (Drobeta, Napoca, Apulum), hidronime (Alutus, Maris, Samus, Donaris)
6. Desăvârşirea etnogenezei în urma asimilării de către populaţia daco-romană a migratorilor
(goţii, vandalii, gepizii, hunii, slavii, avarii, bulgarii).Retragerea aureliană a demonstrat trăinicia
romanizării. După 271, romanitatea s-a extins cuprinzând și dacii liberi (care locuiau în Crișana,
Maramureș, mare parte a Moldovei și în unele perioade o parte a Munteniei).
Limba română este o limbă neolatină, având următoarea structură:
e) Substratul dac (10% din vocabularul limbii române este de origine dacă – cam 200 de cuvinte:
mânz, căciulă, moş, copil, băiat, prunc, barză, varză, mazăre, gorun, brad, cătun, viezure, vatră,
grumaz, buză etc)
f) Stratul latin (60% cca. 1500 cuvinte- mamă, tată, frate, soră, soare, cruce, înger etc)
g) Adstratul slav (20% - stareţ, vecernie, utrenie, vamă, Bistriţa, Dâmboviţa, plug, cneaz, gâscă,
seceră etc)
 h) Preluări din alte limbi (10% din limbi precum maghiară, turcă, greacă, germană, franceză etc.)
Datorită aşezării slavilor la sudul Dunării (în anul 602), limba română a cunoscut o fragmentare
în mai multe dialecte: dialectul nord-dunărean (daco-român=vorbit în România, Rep. Moldova
precum și în comunitățile românești din țările vecine) şi dialectele sud-dunărene (aromân/
macedoromân, istroromân, meglenoromân). Din sec. IX, sub influenţa ţaratului bulgar de la sudul
Dunării, limba slavă a devenit limbă liturgică şi de cancelarie în spaţiul nord dunărean. În limba
română există unele diferențe materializate în graiuri. Limba română literară s-a constituit în secolul
XIX, pe baza graiului muntenesc și prin contribuția operelor literare din Moldova.
Originea latină a poporului român a fost subliniată şi de termenii cu care vecinii făceau referire la
români în Evul Mediu: walach, vlah, olah, blach, ulak.
În anul 587, la nord de Haemus, s-a desfăşurat o nouă luptă între bizantini şi avari. Cu acest
prilej, în timpul unui marş de noapte al ostaşilor care apărau Tracia, a avut loc un episod anecdotic.
De pe spinarea unui catâr care transporta poverile era gata să cadă proviziile unui soldat roman.
Acestuia din urmă, un tovarăş de drum i-a strigat: „Torna, torna, fratre!” (întoarce, întoarce, frate!).
Ceilalţi soldaţi au luat vorbele ca pe un semnal de alarmă, fapt ce a provocat panică în ambele tabere.
Episodul a fost povestit de Theophilact Simocattes (570-640), în lucrarea Historiae, dar și de
Theofanes Confesor în lucrarea Chronografia din sec. IX. Gh. Brătianu consideră expresia din anul
587 drept o primă menţiune de limbă românească.
În lucrarea „Strategikon”, împăratul bizantin Mauricius (sec. VII) denumește, pentru prima
dată, populația de la nordul Dunării cu termenul de romani.
Pentru sec. IX, geografia armeană a lui Moise Chorenati amintea de „ţara necunoscută căreia
îi zice Balak”(Valahia), fără a preciza însă unde era situată această ţară.
Ceva mai util, pentru o asemenea localizare, este „Legenda despre Oguz Han” (Oguzname).
Această lucrare reprezintă cea mai veche cronică turcă, din care aflăm despre o „ţară a vlahilor (ulak
ili)”. Locuitorii acestei ţări, respectiv vlahii (Ulakes), împreună cu ruşii şi alte popoare nu doresc să se
supună unui nou val migrator asiatic.
Pentru sec. X, când Imperiul Bizantin a revenit la Dunărea de Jos prin inființarea în Dobrogea
a themei Paristrion (971, împăratul Ioan Tzimiskes), s-au înmulțit informațiile bizantine despre
români – Împăratul bizantin Constantin VII Porfirogenetul (912-959), în lucrarea sa „Despre
administrarea Imperiului”, oferă informaţii despre populaţia protoromânească, desemnând-o cu
numele de romani, iar pe cea bizantină cu termenul de romei. „aceştia se mai numesc şi romani
pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”.
Împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul (976-1025), în corespondenţa sa
diplomatică din perioada 980-1020, îi desemnează pe români cu termenul de „vlahi”. (La origine,
termenul de „volacae” era folosit de către Caesar în lucrarea „De bello Gallico” pentru a desemna un
trib al celţilor. Preluat de germani, acest termen îî desemna pe galii romanizaţi. Termenul a fost apoi
preluat de slavi pentru a-i desemna pe romanici.) Numele de „vlah” a cunoscut variaţiuni:
 La bizantini şi slavii sudici – vlah
 La slavii din răsărit – voloh
 La slavii apuseni – valachus
 Ungurii – blach şi olah
Ca popor separat sunt amintiţi vlahii şi în anul 996, în opera lui Mutahhar al Magdisi, cărturar arab.
 În secolul XI – persanul Gardizi (în lucrarea „Podoaba istoriilor”) face referire la români,
situându-i între slavi, ruşi, unguri, între Dunăre şi un munte mare.(probabil Carpați)
Tot din sec. XI datează şi lucrarea „Sfaturile şi povestirile lui Kekaumenos”, în care sunt
pomeniţi vlahii sud-dunăreni care trăiesc în apropierea Dunării și pe râul Sava.
Pentru secolul XII – Nichita Choniates vorbeşte despre răscoala vlahilor balcanici conduşi de
fraţii Petru şi Assa.
Cronicarul Ioan Kynnamos, (secretar al împăratului Manuel Comnenul) care a străbătut în
1167 teritoriile nord-dunărene, consemna, în lucrarea „Epitome” despre vlahi că „sunt coloni veniţi
de mult din Italia”. El descrie o campanie bizantină împotriva maghiarilor în 1167.
Cronicarul maghiar Anonymus a scris la curtea regelui Bela al III-lea lucrarea “Faptele
Ungurilor” (Gesta Hungarorum). În această lucrare, Anonymus spune că atunci când ungurii, conduşi
de şeful lor Tuhutum, au ajuns în Transilvania în sec. IX-X, unde i-au găsit pe români şi slavi. (“Slavii,
Bulgarii și Blahii, adică păstorii romanilor”); maghiarii au pătruns în Pannonia, sub conducerea ducelui
Arpad, în 896-898.
Pentru secolul al XIII-lea – Maghiarul Simon de Keza, în opera “Gesta hunorum et
hungarorum” spune că romanii erau în Pannonia la venirea hunilor lui Attila, că o parte dintre ei
(civites-locuitorii orașelor) s-au împrăştiat în Italia, iar vlahii, care erau păstorii şi agricultorii acestora,
au rămas să trăiască în continuare.
În secolele XII-XIII, odată ce spaţiul românesc a intrat în sfera de interese a Romei şi
misionarilor ei, papalitatea a luat cunoştinţă despre existenţa românilor şi apartenenţa lor la “ritul
grecilor”. La 8 noiembrie 1203, trimisul papei Inocenţiu al III-lea îl încorona pe Ioniţă Caloian (1197-
1207) drept “rege al bulgarilor şi al valahilor”. În schimb, Ioniţă Caloian (Cel Frumos) trecea la
catolicism.
Tot în sec. XIII, epopeea germanică intitulată “Cântecul Nibelungilor” îl menţiona pe Ramunc,
ducele din ţara valahilor.
Începând cu secolul XIV, informaţiile şi izvoarele istorice despre români se înmulţesc pe
măsură ce creşte interesul faţă de români.
- Această situaţie se explică prin formarea în sec. XIV a statelor medievale româneşti şi afirmarea
romanităţii lor.
- În plus, declanşarea la sfârşitul sec. XIV a “Cruciadei târzii” a pus Ţările Române în situaţia de a
fi un bastion al creştinătăţii împotriva Imperiului Otoman.
- Apariţia şi afirmarea Renaşterii a fost o premisă important pentru interesul pentru spaţiul
românesc. Umaniştii manifestă interes pentru Antichitate, pentru vestigii materiale şi spirituale
ale romanităţii.
Pentru secolul XV – Poggio Bracciolini a fost printre primii umanişti italieni care au afirmat
originea romanică a românilor și continuitatea elementului roman, originea latină a limbii române
(idei susţinute cu dovezi culese din spațiul românesc). Pe lângă numeroase elemente comune limbii
latine şi române, Bracciolini a constatat existenţa la românii nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare
la descendenţa lor dintr-o colonie fondată de Traian.
Contemporanul său, Flavio Biondo, secretar apostolic şi erudit umanist, afirma despre românii
cu care se întâlnise la Roma că “invocau cu mândrie originea lor romană”.
Enea Silvio Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II-lea (1458-1464), a introdus în
circuitul ştiinţific internaţional ideea originii romane a românilor. El şi-a cules informaţiile de la
misionarii franciscani şi dominicani. În 1501 i-a fost tipărită lucrarea “Cosmografia” pe care o scrisese
în 1458. De la el avem ideea că numele de vlahi dat românilor ar veni de la un general roman, pe
nume Flaccus.
Cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil (lucrarea “Scrieri”) cunoştea originea comună a
românilor, numindu-I “daci” pe cei din nordul Dunării şi “vlahi” pe cei din sudul Dunării. El a depășit
gândirea medievală, a revenit la teoria antică elină și a identificat limba cu neamul.
Vărul său, Demetrie Chalcocondil, atenian stabilit în Italia în preajma cuceririi
Constantinopolului (1453), specifica în scrierile sale originea romană a românilor, considerând că
românii au cea mai veche prezenţă pe teritoriul lor.
Antonio Bonfini, a fost umanist italian din sec. XV. La comanda regelui Ungariei, Matei Corvin,
Bonfini a scris o istorie a ungurilor (“Decadele”), precizând că “din legiunile şi din coloniile duse în
Dacia de Traian şi ceilalţi împăraţi s-au tras românii”. El îşi exprima admiraţia pentru modul cum a
supravieţuit “vechea limbă a Romei printre români”.
Filippo Buonaccorsi, consilier la curtea Iagellonă din Polonia, a călătorit în Moldova, unde,
cunoscându-I pe localnici, afla despre “descendenţa românilor din colonişti romani”. Tot el a activat
la curtea regilor Poloniei Cazimir al IV-lea şi Ioan Albert. A negociat pacea dintre turci şi Ştefan cel
Mare.
Pentru secolul XVI – Apariţia tiparului - tiparul a fost adus în spaţiul românesc de călugărul
Macarie, iar diaconul Coresi a contribuit la răspândirea cărţilor tipărite în limba română.
(Tetraevangheliarul – 1561, Liturghierul şi Psaltirea – 1570). În Psaltirea, Coresi arăta că mai toate
neamurile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi românii n-avem.
Jan Laski – (a fost trimis de regele Poloniei la Papa Leon al II-lea) primat al Poloniei şi episcop de
Gnezno, vorbind în Conciliul de la Lateran din 1514 despre Moldova, a semnalat originea romană a
populaţiei “căci ei spun că sunt oşteni de odinioară ai romanilor”.
În anul 1532, Franceso de la Valle scria lucrarea “Însemnări despre originea, obiceiurile şi oraşele
romanilor”. El arăta că limba română este puţin deosebită de limba italienilor. A reprodus primul o
propoziţie în limba română: Sti rominest? (Ştii româneşte?)
Nicolaus Olahus (Umanist transilvănean de faimă europeană, el însuşi de origine română, a
corespondat cu mari oameni de cultură ai timpului său, mai ales Erasmus din Rotterdam. A fost
arhiepiscop de Strigoniu şi primat al Ungariei şi apoi, intrând în slujba Habsburgilor, a fost vicerege al
coroanei ungare în 1562) a scris lucrarea “Hungaria” (1536), susţinând pentru prima dată unitatea de
neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor. Ca argument, Olahus vorbea de originea comună a
tuturor românilor.
Johannes Honterus, originar din Braşov, înscria în harta sa din 1542 numele Dacia pentru întregul
teritoriu locuit de români.
Anton Verancsics (de origine dalmată, a fost un erudit umanist aflat în legătură cu oameni de
cultură celebri precum Erasmus, Melanchton şi Honterus. A îndeplinit funcţia de arhiepiscop de
Strigoniu şi vicerege al Ungariei în slujba Habsburgilor. A locuit o vreme la Alba Iulia) în lucrarea
“Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti” scrisă după 1549, atestă existenţa unei
conştiinţe a descendenţei latine în rândul românilor.
La cumpăna secolelor XVI-XVII, episcopul Nicolae Istvanffy, istoric şi diplomat al împăratului
Rudolf II, avea o poziţie obiectivă şi considera că românii nu sunt o ameninţare pentru maghiari.
 Înainte de unirea din 1600 a lui Mihai Viteazul, Ştefan Szamoskozy, intelectual maghiar cu studii
la Padova și Heidelberg, a publicat în 1593 o lucrare dedicată Daciei romane în care recunoştea
descendenţa romană a românilor. După unirea din 1600, Szamoskozy susţinea contrariul. Odată cu
el, problema romanităţii şi a etnogenezei româneşti a început să fie politizată. Astfel, întrucât
umanistul maghiar a suferit mult în timpul ocupaţiei lui Mihai în Ardeal, la moartea domnului român,
Szamoskozy a compus un epitaf în care-l judeca aspru pe Mihai (“Nero versus”) și sublinia că românii
nu sunt înrudiți și nici de origine romană deoarece aceștia s-au retras din Dacia în timpul lui Gallienus.
Secolul XVII – secolul XVII marchează apogeul culturii medievale româneşti scrise, dar şi
conturarea conştiinţei naţionale a românilor.
Grigore Ureche (1590-1647, studii în Polonia, unde a învățat latina), în “Letopiseţul Ţării
Moldovei” arăta originea latină a limbii române. “De la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-i
amestecat graiul”.
Miron Costin (1633-1691, studii în Polonia) a continuat letopiseţul lui Ureche, iar în lucrarea “De
neamul moldovenilor” a susţinut originea romană a poporului român şi a limbii române, unitatea de
neam şi de teritoriu. “De neamul moldovenilor” este primul tratat savant consacrat originii românilor,
deoarece conţinea ideile:
 Istoria românilor începe cu afirmarea elementului dacic modelat prin cucerirea romană
 Continuitatea populaţiei daco-romane după retragerea romanilor din Dacia şi rezistenţa
în faţa migratorilor au dus la apariţia poporului roman
 Originea romanică a poporului roman este atestată de numele pe care străinii şi înşişi
românii l-au dat populaţiei (“rumâni”), dar şi de latinitatea limbii române
 Miron Costin îl consider pe împăratul Traian primul descălecător al românilor -
descălecătorul cel dintâi
Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716, studii în Italia) a scris lucrarea “Istoria Ţării
Româneşti”. Principalele sale idei erau:
- Continuitatea dacică sub stăpânirea romană
- Originea romanică a românilor
- Unitatea şi continuitatea românilor
- Românii se mândresc cu originea lor, deci Constantin Cantacuzino subliniază existența
conștiinței romanității la români.
Dimitrie Cantemir (1673-1723) aborda problema romanităţii românilor în treacăt în lucrarea
“Descrierea Moldovei”. Cea mai complexă lucrare istorică care tratează originea românilor este
“Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, (1719-1722) operă cu 343 foi de manuscris, ce
marchează efortul istoriografic de a fixa locul românilor în istoria universală. Cantemir îl considera pe
împăratul Traian drept “săditorul şi resăditorul nostru”. Cantemir susţinea extirparea totală a dacilor
din provincia cucerită şi colonizarea completă cu romani, anticipând Școala Ardeleană. Dacă până la
Cantemir lumea cultivată românească făcea apel la scrierile cărturarilor străini pentru a afirma
originea romană, de aici înainte, străinii apelează la lucrările românilor.
Pentru secolul XVII –
În sec. XVII, cronicarul sas David Hermann arăta despre români că “atât cei de dincolo de
Carpaţi, cât şi cei din Transilvania îşi trag originea şi numele, ba chiar şi limba romană din coloniştii
aduşi de Traian”.
 Cărturarul sas J. Troester, într-o lucrare despre Dacia, susţinea că “românii de azi ce trăiesc în
Ţara Românească, Moldova şi în munţii Transilvaniei nu sunt decât urmaşii legiunilor romane de
pază”, în consecinţă, “după originea lor, ei sunt romanii cei nobili, cei mai vechi locuitori ai acestei
ţări”. Așadar, Johann Troester și Lucretius Toppeltinus au susținut originea pur romană a românilor.
Cronicarii sași din a doua jumătate a sec. XVII au afirmat originea pur romană a românilor,
identificându-i pe daci cu goții.
Comitele saşilor, Valentin Frank von Frankenstein a desfiinţat confuzia cronicarilor saşi care
identificau dacii cu goţii. Susţinea originea latină a românilor.
Braşoveanul Martin Schmeitzel, prin cursul său de istorie a Transilvaniei ţinut mulţi ani la
Universitatea din Halle, a contribuit la răspândirea ideilor despre romanitatea românilor în
străinătate. Dar afirmarea romanităţii românilor nu se întâlneşte numai în lucrări săseşti, ci şi în cele
despre secui.
Martin Opitz, profesor german la Academia princiară din Alba Iulia, susţinea în lucrarea “Dacia
Antiqua” (1622) că “limba română este cea mai apropiată de limba latină dintre toate limbile
romanice”.
Într-o lucrare despre Croația și Dalmația, publicată în anul 1666 la Amsterdam, cronicarul
Ioan Lucius spunea că elementul romanic de la nordul Dunării a fost sporit printr-o imigrare masivă
la nord, provocată de invazia bulgarilor la sud. Practic, Ioan Lucius avea dubii şi rezerve cu privire la
românii nord-dunăreni. Nu a negat elementul roman din Dacia Traiană, dar a susținut că a fost mărit
printr-o imigrare provocată de bulgari de la sud la nord de Dunăre.
Pentru populaţia majoritară a Transilvaniei, sec. XVIII a reprezentat momentul luptei pentru
drepturile politice refuzate de-a lungul secolelor de cele trei “naţiuni privilegiate” (maghiarii, saşii
şi secuii). La sfârşitul sec. XVII, Transilvania a intrat în sfera de influenţă a Imperiului Habsburgic. Prin
“Diploma Leopoldină” din anul 1691, Transilvania era considerată o provincie a Imperiului
Habsburgic, menţinându-se privilegiile maghiarilor, saşilor şi secuilor. Pacea de la Carlowitz (1699)
încheiată între Habsburgi şi turci a recunoscut oficial dominaţia austriacă asupra Transilvaniei.
Sperând că vor obţine drepturi şi privilegii egale cu “cele trei naţiuni”, o parte din românii
transilvăneni au acceptat Unirea cu Biserica Romei, punând bazele Bisericii Greco-Catolice. Diplomele
Leopoldine din 1699 şi 1701 au recunoscut clerului “unit” unele privilegii de care se bucurau catolicii,
precum şi libertatea persoanei. Totuşi, din cauza rezistenţei “naţiunilor privilegiate”, diplomele
leopoldine din 1699 şi 1701 nu au fost respectate.
Cel care a sintetizat pentru prima dată cererile populaţiei româneşti din Transilvania a fost
Ion Inocenţiu Micu Klein, episcop greco-catolic. El a adus în dezbatere argumentaţia istorică a originii
latine, vechimii şi continuităţii românilor, faptul că aceştia erau şi populaţia cea mai apăsată de
sarcini. Astfel, s-a profilat o concepţie modernă despre societatea românească şi naţiune, prin care
era înţeles întreg poporul. În anul 1744, Micu Klein şi-a dezvoltat ideile în petiţia “Supplex Libellus”,
document înaintat împărătesei Maria Tereza.
Ideile sale au fost dezvoltate şi de reprezentanţii Şcolii Ardelene. În a doua jumătate a sec.
XVIII, reformele lui Iosif al II-lea (1780-1790) nu şi-au atins scopul în Transilvania şi, în marea lor
majoritate au fost declarate nule, sub presiunea maghiarilor. Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan din
1784-1785 i-a întărâtat şi mai mult pe maghiari.
 În această atmosferă a fost lansată “teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, sas de origine şi
ofiţer al armatei imperiale. În 1781-1782, Sulzer a publicat la Viena lucrarea în 3 volume “Istoria
dacilor transalpini”, susţinând că:
- Românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, întrucât această provincie a fost părăsită de
toată populaţia o dată cu retragerea aureliană
- Românii s-ar fi format ca popor la sudul Dunării, într-un spaţiu neprecizat, undeva între bulgari
şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă precum şi credinţa ortodoxă.
- De aici, din sudul Dunării, românii ar fi emigrat către mijlocul sec. XIII (după marea invazie a
tătarilor din 1241) în nordul Dunării şi Transilvania. În Transilvania, românii s-ar fi stabilit după
venirea ungurilor, saşilor şi secuilor, de aceea nu ar avea drepturi politice.
Practic, scopul lansării teoriei lui Sulzer era limpede: anularea argumentelor istorice ale
românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi
secui, precum şi a statutului de “toleraţi” atribuit românilor.
Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată de reprezentanţii Şcolii Ardelene:
 Samuil Micu – în lucrarea “Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” (1780) punea
accent deosebit pe stratul latin al limbii române, minimizând influenţele dacice.
 Gheorghe Şincai – “Hronica românilor şi a mai multor neamuri” (1808)
 Petru Maior – cu lucrarea “Istoria pentru începuturile românilor în Dacia” (1812) susţinea şi
el latinismul limbii române
 Ion Budai Deleanu a scris “Ţiganiada”, prima epopee românească.
În anul 1791 a fost redactat (tipărit la Cluj) documentul “Supplex Libellus Valachorum”, o veritabilă
cartă a drepturilor naţionale, prin faptul că a sintetizat toate cererile românilor în sec. XVIII:
- Desfiinţarea denumirii jignitoare de toleraţi
- Egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni şi acordarea unor avantaje asemănătoare, fără
deosebire etnică
- Numirea în funcţii să se facă în raport cu numărul de locuitori
- Utilizarea toponimiei româneşti alături de cea maghiară şi germană
Bazându-se pe dovezile istorice (originea latină, vechimea şi continuitatea, unitatea de neam şi
credinţă), reprezentanţii Şcolii Ardelene au subliniat în mod voit originea pur latină a limbii române.
Astfel, ideea romanităţii românilor devenea o armă de luptă politică.
Mişcarea naţională românească de la finalul sec. XVIII a fost comentată defavorabil de I. C.
Eder şi Bolla Marton.
Eder, sas de origine, a criticat Supplexul din 1791, reluând ideile lui Sulzer: românii n-au origine
romană, ei au emigrat la nordul Dunării în sec. XIII unde s-au manifestat ca nişte “trântori”. Aşa
justifica Eder statutul inferior al românilor în Transilvania.
Bolla Marton a încercat să demonstreze că românii sunt de origine bulgară, de aceea li se
spune “volohi”.
J. Christian von Engel a negat şi el continuitatea elementului roman în Dacia şi a adăugat
“teoria răufăcătorilor şi exilaţilor” lansată de istoriografia umanistă poloneză, continuându-l pe
Lucius. “Sub stăpânirea bulgarilor de pe Volga” ajung ostaşii şi provincialii romani, retraşi din Dacia,
conform lui Engel. El susţinea în 1794 că locuitorii de origine romană au revenit la nordul Dunării prin
anii 811-813, când ţarul bulgar Krum i-a nimicit pe avari. Potrivit lui Engel, românii ar fi venit în
Transilvania în sec. IX. Tot el vorbea despre o pretinsă colonizare a Maramureşului cu vlahi din jurul
Constantinopolului, trimişi de împăratul Andronic al II-lea Paleologul în ajutorul regelui maghiar
Ladislau Cumanul.
Deşi abordările predominante ale sec. XVIII au fost impregnate de dimensiunea politică, au
existat totuşi şi abordări corecte:
7. Împăratul Iosif al II-lea (1780-1790), călătorind în Transilvania înainte de răscoala lui Horea,
declara în 1773 că “românii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”.
8. În cartea “Transilvania sive magnus Transilvaniae Principatus” (Viena, 1778), istoricul
maghiar Benko Iozsef arăta că “mulţi romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc” la
abandonarea provinciei de către Aurelian.
9. În anul 1784, în timpul răscoalei lui Horea, învăţatul sas Michael Lebrecht scria că românii, ca
urmaşi ai romanilor, sunt”cei mai vechi locuitori ai acelor regiuni”.
10. Ilustrul istoric englez, E. Gibbon, autorul lucrării “Istoria Imperiului Roman” arăta în 1787 că
în Dacia, după retragerea aureliană, locuitorii “mai mare groază aveau de migrare decât de
stăpânitorul got”.
11. În anul 1791, contele Teleki, preşedinte al Cancelariei Aulice Transilvane, spunea despre
români că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.
12. Tot în 1791, istoricul maghiar Huszti Andras, autorul cărţii “Vechea şi noua Dacie” scria că
românii sunt “urmaşii geţilor” şi ai “vechilor colonii romane”; Limba lor este atât de apropiată
de latină, încât românii sunt în Transilvania descendenţii celor două popoare antice amintite.
Astfel, nici o națiune nu are limba mai apropiată de cea veche romană, ca națiunea vlahilor.
În Scrierile sale istorice din 1816, Daniel Philippide a utilizat numele de România din punct de
vedere politico-geografic.
Martin Felmer (1760-1810) a scris un tratat despre originea românilor, publicat la 100 de ani de
la moartea autorului. El aplică pentru prima dată denumirea de România pentru teritoriul
corespunzător Daciei antice. În 1818, în lucrarea “Istoria vechii Dacii”, Dionisie Fotino a susţinut
continuitatea daco-romanilor şi romanitatea românilor.
În anul 1844, marele slavist Paul Joseph Schafarik susţinea că “valahii de la nord şi de la sud de
fluviu au toţi aceeaşi origine, fiind născuţi în acelaşi timp din amestecul tracilor şi geto-dacilor cu
romanii”.
George Bariţiu, editorul “Gazetei de Transilvania”, spunea că disputa pe tema latinităţii şi a
continuităţii “nu a fost din dorinţa sinceră de a descoperi adevărul, cât mai vârtos din tendinţe curat
politice”.
Reprezentanţii romantismului nu au insistat asupra dacilor ca element fondator al poporului
roman, dar au contribuit la consolidarea temei dacice prin evidenţierea curajului şi a spiritului lor de
sacrificiu.
Începutul l-a făcut Mihail Kogălniceanu, care, în celebrul său discurs din 1843, îl considera pe
Decebal “cel mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată”.
În anul 1860, Bogdan Petriceicu Haşdeu publica lucrarea “Pierit-au dacii”. El contesta
purismul latin susţinut de Şcoala Ardeleană, susţinând ideea că românii s-au format din sinteza mai
multor elemente inclusiv cel dacic. Haşdeu a formulat teoria circulaţiei cuvintelor, arătând că
structura unei limbi nu este dată de numărul cuvintelor ci de circulația acestora. Tot el a precizat că
se pot alcătui fraze întregi numai din cuvinte latine, dar nici o propoziție cu cuvinte din alte limbi.
 Între anii 1871-1876, August Treboniu Laurian a realizat “Dicţionarul limbii române”,
susţinând că istoria românilor începe de la fondarea Romei. A.T.Laurian a afirmat originea pur latină
a limbii române, prin eliminarea tuturor “impurităţilor” din limba română. Pe fondul afirmării
romantismului (era subliniat sacrificiul şi eroismul dacilor) şi odată cu unirea din 1859 şi independenţa
declarată în 1877, ideea purismului latin a fost considerată o eroare.
A doua jumătate a sec. XIX a fost marcat de unirea celor două Principate Moldova şi Ţara
Românească în 1859 şi de proclamarea independenţei de stat a României. Trecerea la alfabetul latin
şi chiar folosirea numelui de România erau expresii ale conştiinţei romanităţii românilor.
În anul 1867 s-a constituit Imperiul Austro-Ungar, în cadrul căruia Austria îngloba Bucovina,
iar Ungaria controla Transilvania şi Banatul. Românii din Transilvania şi Banat trebuiau să respecte
legile fixate de Parlamentul maghiar, conform cărora limba oficială era maghiara, iar naţiunea
maghiară era singura recunoscută. În acest context, În acest context, în anul 1868 Robert Roesler a
publicat lucrarea intitulată „Dacii şi romanii”, iar în anul 1871, a publicat la Leipzig lucrarea “Studii
româneşti”. Această lucrare devenea “cartea de căpătâi a adversarilor continuităţii”. Ideile
roesleriene:
- Dacii ar fi fost distruşi ca popor în urma celor două războaie cu romanii. (Roesler aducea ca
argument în favoarea acestei idei un citat din lucrarea “Breviarum ab urba condita” scrisă de
Eutropius. Potrivit acestuia din urmă, Dacia a fost secătuită de bărbaţi în războaiele cu romanii.)
- Vechea toponimie dacică ar fi dispărut tocmai datorită acestei exterminări
- Dacia nu putea fi romanizată în cei 165 de ani de stăpânire romană.
- Toţi locuitorii au părăsit provincia romană Dacia odată cu retragerea aureliană din 271-274
- Românii s-ar fi format ca popor la sudul Dunării
- Poporul român şi limba română s-ar fi format la sudul Dunării. Roesler a oferit ca argumente în
susţinerea acestei idei:
2. Lipsa elementelor germanice din limba română.
3. Existenţa unor cuvinte comune în limbile albaneză şi română
4. Asemănarea dialectelor dacoromân şi macedoromân
- Românii ar fi un popor de păstori nomazi
- Inexistenţa unor izvoare istorice care să ateste existenţa românilor la nordul Dunării anterior
sec. XIII, deci românii ar fi pătruns în Transilvania după aşezarea maghiarilor în această regiune
- Maghiarii au găsit, la venirea în Transilvania, o terra deserta pe care Coroana maghiară a
populat-o cu coloniști germani pentru a apăra granițele
- După marea ciumă (1348), ținuturile de dincolo de Carpați au fost colonizate cu păstori vlahi de
la sud de Carpați și de Dunăre
Teoria lui Roesler a fost preluată şi de manualele şcolare din Ungaria din sec. XIX-XX.
Bogdan Petriceicu Haşdeu, cunoscut scriitor, lingvist şi folclorist a publicat în anul 1873, la
Bucureşti lucrarea “Istoria critică a românilor”. Haşdeu a respins teoria lui Roesler şi a evidenţiat
continuitatea daco-romană la nordul Dunării.
În anul 1884, istoricul A.D. Xenopol a publicat la Iaşi lucrarea “Teoria lui Roesler. Studiu asupra
stăruinţei românilor în Dacia Traiană”. Principalele idei afirmate în această operă:
 Elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român
 Suprapunerea elementului roman
 Daco-romanii şi-au continuat existenţa la nordul Dunării după 271, retrăgându-se în munţi pentru
a se feri din calea migratorilor
 Continuarea procesului de romanizare după retragerea aureliană, prin creştinismul în limba latină
şi prin menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman
 Continuitatea dacilor după 106 este susţinută de Xenopol prin dovezile arheologice, prin prezenţa
unor soldaţi daci în armata romană, prin păstrarea toponimiei dacice în perioada stăpânirii
romane (Apulum, Capidava, Drobeta), prin utilizarea hidronimiei dacice (Dunărea, Olt, Mureş,
Şomeş), dar şi a oronomiei (Carpaţi, Godeanu)
 Contribuţia elementului slav la formarea poporului român şi a limbii române
 Caracterul fundamental romanic al poporului roman
Xenopol a fost membru corespondent al Academiei Franceze. În 1888, la Iaşi, Xenopol a publicat
primul volum din lucrarea monumentală „Istoria românilor din Dacia Traiană”.
Dimitrie Onciul, în lucrarea “Scrieri istorice” (publicată în anul 1885) susţine ideea conform căreia
formarea poporului român şi a limbii române s-a realizat la nord şi sud de Dunăre.
Secolul XX –
N. Densuşianu a scris lucrarea Dacia preistorică”, publicată în anul 1913, într-o vreme în care
arheologia nu punea la îndemâna savanţilor prea multe informaţii despre daci. În cartea “Dacia
preistorică”, în urma analizei autorilor antici, Nicolae Densuşianu ajunge la concluzia că vechea Dacie
a fost centrul celor mai importante evenimente ale istoriei din acea epocă şi că limba română este
moştenită de la daci. Dacia era văzută drept nucleul unui presupus imperiu pelasgic.
Dupa Marea Unire din 1918, negarea continuitatii româneşti în ţinuturile de dincolo de
Carpati si teoretizarea pretinsei inferiorități a lumii rurale românești în raport cu ierarhiile nobiliare
maghiare și cu cultura aulică și urbană a acestora au alimentat masiv resentimentele pe care le-a
provocat destrămarea monarhiei austro-ungare si politica revizionistă maghiară. In aceiași ani, școala
istorica și lingvistică românească produce opere științifice importante pentru ințelegerea
etnogenezei românilor:
Vasile Pârvan a publicat lucrările “Getica” (1927) şi “Începuturile vieţii romane la gurile
Dunării” (1923). A susţinut teoria continuităţii, aducând ca argumente numeroase descoperiri
arheologice. A socotit numărul de locuitori ai provinciei romane Dacia la un million de persoane. A
întocmit prima hartă arheologică a României.
Constantin C. Giurescu susţinea în anul 1935, în lucrarea “Formarea poporului român”, faptul
că în Dacia romană majoritatea populaţiei o constituiau dacii şi romanizarea s-a produs datorită
superiorităţii culturii romane. Romanismul a biruit în Dacia, fiindcă el i-a câștigat pe autohtoni.
Nicolae Iorga a publicat lucrarea “Istoria românilor” în anii 1936-1939, afirmând că “am
rămas români pentru că nu ne-am putut despărţi de amintirea Romei.” În plus, Iorga a susţinut că
“poporul român poartă sigiliul Romei”. Pentru a susţine continuitatea la nordul Dunării, Iorga a adus
în discuţie variate surse istorice.
Un răspuns bine argumentat cu privire la continuitatea şi romanitatea românilor l-a dat
istoricul Gheorghe Brătianu în lucrarea “O enigmă şi un miracol istoric: poporul român” (1937) în
care demonstrează fără drept de apel, în context european, că romanitatea şi continuitatea românilor
sunt procese reale şi nu miracole.
 Acestor mari savanţi li s-au adăugat şi alţi istorici şi filologi români de renume ca Aurelian
Sacerdoţeanu, David Prodan, Constantin Daicoviciu, Sextil Puşcariu, N. Drăgan, Emil Petrovici, Al.
Rosetti (lucrarea Istoria limbii române, 1964)
Numeroşi istorici străini au susţinut argumente ale teoriei continuităţii. Printre ei se numără:
Theodor Mommsen (scrie o istorie romană între 1854 și 1885), J. Jung (1851-1910), C. Patsch, L.
Homo, Paul MacKendrick.
Istoriografia comunistă – După al doilea război mondial, când atât Ungaria, cât şi România au devenit
state-satelit ale URSS, teoriile staliniste despre caracterul “imperialist” al stăpânirii sclavagiste
romane şi despre importanţa civilizatoare a slavilor în istoria Europei au modificat dramatic întregul
context istoriografic. În manualul de istorie a României din 1947, Mihai Roller şi colaboratorii săi
negau romanitatea românilor, exagerând rolul elementului slav în etnogeneza românească. Roller a
lansat teoria privind rolul statului kievean în formarea statelor medieval româneşti. Teoria stalinistă
a afirmat caracterul “imperialist” al stăpânirii sclavagiste romane în Dacia şi importanţa civilizatoare
a slavilor.
Tot în 1947 apărea lucrarea “Scrieri” a lui N. Lazarev. Acesta nega unitatea etno-lingvistică din
spaţiul nord-dunărean, considerând că românii şi moldovenii sunt două popoare diferite.
După 1965, în contextul în care comuniştii români s-au detaşat treptat de interesele sovietice,
aceste teze au fost abandonate. Ideea romanităţii românilor a fost relansată, dar considerându-se că
poporul român s-ar fi format doar la nordul Dunării din dorinţa de a se sublinia absoluta
independenţă a României.
În acţiunea sa de consolidare a puterii, Nicolae Ceauşescu a declanşat o mare operaţie de
reînviere a sentimentului naţional. Totuşi, istoriografia de după 1965 a ajuns să fie dominată de teorii
care minimalizau aportul factorului roman în favoarea civilizaţiei locale a geto-dacilor.
În anii 1980 întâlnim o dispută acerbă, naționalistă, între istoricii români, maghiari și bulgari,
aducându-se drept dovezi descoperirile arheologice.
În condiţiile actuale, când România, Bulgaria şi Ungaria fac parte din Uniunea Europeană
argumentul întâietăţii istorice nu mai are valoare politică, iar reconstituirea trecutului nu mai are
consecinţe pentru drepturile inalienabile ale cetăţenilor şi comunităţilor acestei regiuni. Romanitatea
românilor nu mai are a fi demonstrată şi cu atât mai puţin contestată; poate fi acum recunoscută ca
un fapt cert. Dezbaterea ştiinţifică poate astfel progresa spre o mai bună înţelegere a căilor şi etapelor
concrete prin care identitatea românească s-a cristalizat şi transmis din generaţie în generaţie.
(Lucian Boia, “Istorie şi mit în conştiinţa românească” (1996) – romanitatea românilor este
demonstrată în primul rând de limba vorbită de poporul român.)
Alte lucrări: Şerban Papacostea- Geneza statului în Evul Mediu Românesc – apărută în anul
1988.
Adolf Armbruster – lucrarea Romanitatea românilor – istoria unei idei a fost publicată 1972
și republicată în 1993.
Vlad Georgescu, Istoria românilor: de la origini până în zilele noastre (publicată în
1984 și republicată în 1992)

Catherin Durandin, Istoria românilor, 1995 (în limba română în 1998)