Educaţia în Roma Antică

MOTTO:
"Înveţi învăţând pe alţii."
SENECA, "Epistole pentru Lucilius"

La începuturile republicii romane educația copiilor se realiza în cadrul familiilor, de către părinți.
Cato cel Bătrân și Paulus Aemilius considerau că educația copiilor este prea importantă pentru a fi
lăsată pe mâna sclavilor. Întrucât societatea romană era centrată pe familie și pe valorile tradiționale,
acest lucru se realiza în mod firesc.
Începând cu sec. al III-lea î.Hr., pe măsură ce procesul de expansiune teritorială lua amploare, au
început să apară primele școli particulare, accesibile însă doar celor înstăriți.
Traditia :educatia in sânul familiei .
Până la împăratul Marc Aureliu (sec. II d.Hr.) obiceiul era ca, la nașterea copilului, ”pater
familias”(capul familiei, tatăl) să-și exercite dreptul de recunoaștere a acestuia în cadrul familiei. Urma
ceremonia de acordare a numelui: dacă copilul era fată, în a 8-a zi de la naștere, dacă era băiat, în ziua
a 9-a. Ceremonia consta într-o serie de sacrificii și ritualuri și se încheia cu o masă festivă în cadrul
familiei. Copilul primea o bulla- amulet protector rotund sau în formă de inimă, menit a-l proteja de
rele. Doar copiii născuți liberi aveau voie să poarte acest amulet, care era confecționat din aur, la cei
bogați, sau din piele, la cei săraci. Amuletul era purtat de băieți până în jurul vârstei de 16 – 17 ani,
când îmbrăcau toga virilis și de fete până se căsătoreau (12 ani).
Numele primit la naștere nu era ținut în evidență înainte de a îmbrăca toga virilis, când era
constatat și trecut oficial în listele de cetățeni. Singura înștiințare se făcea din partea tatălui atunci când
cenzorii efectuau recensământul pentru stabilirea veniturilor, respectiv a impozitelor. În timpul
împăratului Marc Aureliu s-au introdus registrele oficiale de nașteri, cu rolul de a stabili vârsta fiecărui
cetățean. Tatăl era obligat ca, în termen de 30 de zile de la naștere, să anunțe numele și data exactă a
nașterii copilului său.
Până la 7 ani copilul, indiferent de sex, este dat în grija mamei, influența acesteia punându-și
amprenta asupra întregii sale vieți. Spre exemplu, în revolta împotriva patriei sale, Coriolan a fost
oprit doar de rugămințile mamei sale, nicidecum de cele ale reprezentanților poporului sau ale
preoților.
În situația în care mama nu putea să-și îndeplinească obligația, educația copiilor era încredințată
unei rude de sex feminin mai în vârstă, care impunea respect. Sub nicio formă nu se apela la serviciile
unei doici plătite. Creșterea copiilor se făcea în condiții de moralitate perfectă și cu severitate.
Odată cu împlinirea vârstei de 7 ani, singurele care rămâneau în grija mamei erau fetele. Băieții
ieșeau de sub tutela mamei și a femeii în general, de educația lor ocupându-se exclusiv tatăl.
Fetele erau învățate să fie modeste, să gătească, să toarcă lână și să se supună soților lor, acestea
fiind cerințele de bază pentru a fi considerate bune soții. Pe măsură ce creșteau erau deprinse cu
îndatoririle de viitoare mame. Ulterior în timp, ele puteau urma cursurile unei școli primare, învățând
să citească, să scrie, să numere. În funcție de starea materială a familiei, puteau fie să se întoarcă în
sânul acesteia spre a fi învățate regulile de bună conviețuire casnică, fie își puteau continua studiile,
până la vârsta măritișului, în cadrul unor școli private unde învățau latina și greaca clasică, dansul și
cântatul la țiteră sau liră.
Băieții se bucurau de toată atenția tatălui, care își făcea timp inclusiv pentru a le preda personal
competențe de bază în aritmetică, scriere, istorie, drept. Sub supravegherea acestuia se inițiau treptat
în cunoașterea și practicarea unui mod de viață tradițional, se deprindeau să imite vorbele, atitudinea
și chiar munca celor mai în vârstă.
În mediul rural, ascultând pe cei mari despre mersul vremii, despre lucrările zilnice și sezoniere din
gospodărie, despre animalele domestice și sălbatice, băieții dobândeau treptat o anumită experiență de
viață. Într-o etapă următoare puteau asista la muncile câmpului, însoți păstorii și plugarii în munca lor
zilnică, fiind mândri atunci când li se încredințau lor înșiși anumite treburi spre a fi îndeplinite.
Băieții din Cetatea Romei nu participau la astfel de treburi. Ei își asistau tații la îndeplinirea unor
ritualuri, cum ar fi cele legate de comemorarea strămoșilor familiei; participau la ospețe unde ascultau
cântece de glorificare a faptelor de vitejie din istoria poporului sau asistau la ceremonii funerare unde
auzeau despre meritele unor oameni de stat importanți. În acest fel, tinerii se inițiau, alături de tatăl
lor, în toate aspectele vieții pe care ei înșiși urmau să o trăiască ulterior, urmând sfaturile și exemplul
acestuia.
Educația în familie se finaliza în jurul vârstei de 17 ani, când tânărul lepăda toga cu tiv și bulla,
caracteristice anilor copilăriei, și îmbrăca toga fără tiv- toga virilis, caracteristică anilor tinereții,
devenind oficial cetățean al patriei sale. Avea loc o ceremonie ritualică, care consta în primul rând în
depunerea obiectelor de îmbrăcăminte în fața altarului zeilor protectori ai casei.
Apoi, însoțit de tatăl său sau, în absența acestuia, de către tutore, de rude și de prieteni apropiați,
se deplasa în Forul Roman până la clădirea tribunalului unde era înscris oficial în listele cetățenești,
devenind astfel cetățean cu drepturi depline, și i se dădea numele complet, dacă nu-l primise până
atunci. Ceremonia se finaliza cu un sacrificiu și cu o masă în familie. Tinerii din zonele rurale nu
cunoșteau, însă, aceste ritualuri. Trecerea lor la vârsta tinereții avea loc tot la 17 ani, dar era marcată
prin intrarea în serviciul militar. Dacă la început acestui obicei i se supuneau toți tinerii de 17 ani, celor
provenind din familii bogate li s-a permis, ulterior, să-și înceapă ucenicia în vederea unei cariere
politice.
Școlarizarea
Vârsta de școlarizare era 7 ani. Copilul venea la școală însoțit de o doică. Școlile erau mixte.
Lecțiile începeau dis-de-dimineață iar iarna, imediat după ce se lumina de ziuă, cu pauză pentru masa
de prânz. Anul școlar începea în luna martie, după sărbătoarea Quinquatrus , dedicată zeiței Minerva,
patroana științei. Nu se făceau cursuri în zilele festive și în fiecare a noua zi ( nundinae). Nu există
dovezi care să certifice vacanța de vară, dar istoricii cred în existența acesteia. Martial spunea că în
zilele călduroase de vară era mai important ca școlarii să fie sănătoși decât să invețe, iar Seneca cerea
imperios ca școlarii să nu fie mereu aplecați asupra tăblițelor cerate sau asupra cărților. Împăratul Marc
Aureliu a stabilit numărul zilelor școlare dintr-un an: 135.
La început, orele se desfășurau în aer liber ca, mai apoi, să se țină într-o încăpere modestă și mică-
pergola sau taberna- din Forul Roman, printre prăvălii, intrarea fiind direct din stradă, sub un portic,
iar pe post de ușă având o perdea simplă numită velum. Ca mobilier, școala avea un scaun inalt cu
spetează- cathedra-, ridicat pe o estradă, pe care stătea învățătorul. În jurul lui stăteau elevii, așezați pe
scăunele și ținând pe genunchi tăblițele cerate și celelalte ustensile de scris. Rechizitele școlare erau:
tăblițe cerate pe care se scria cu ajutorul unui stilet- stylus- sau papirus pe care se scria cu ajutorul unei
trestii tăiate– calamus- , înmuiate într-o cerneală neagră sau roșie. Pentru numărare se foloseau niște
pietricele- calculi- sau abac.Educația școlară se desfășura în 3 etape:
I. Cursul primar
Era frecventat de fete și băieți cu vârste cuprinse între 7 și 10 ani. Elevii învățau să citească, să
scrie și să numere de către un litterator, numit mai apoi primus magister sau magister ludi. Scrisul se
învăța numai după ce elevii puteau lectura un text continuu.
Actul citirii era însușit folosindu-se o metodă împrumutată din școlile grecești. Astfel: se învățau
literele de la A la Z, apoi în ordine inversă, apoi în serii A-Z, B-Y, M-N, etc. Se învățau după aceea
silabele simple, apoi cuvinte, propoziții și fraze, procesul era anevoios și dura câțiva ani.
După ce învățau să citească și să scrie, elevii erau inițiați în primele elemente de calcul: la început doar
terminologia sistemului de numărare pentru ca mai apoi, în epoca imperială, să se realizeze progrese
prin introducerea treptată a operațiilor care stau și azi la baza aritmeticii.
 Elementele de bază ale aritmeticii se învățau colectiv și erau însoțite de anumite intonații melodice,
sistem ce s-a perpetuat de-a lungul secolelor și s-a extins la toate școlile din Europa.
Calitatea de învățător și ocupația n-o puteau avea decât oamenii liberi de rând și chiar liberții , sau
membrii familiilor senatoriale căzute în dizgrație.
II. Cursul secundar
Dura până la 12 ani pentru toate fetele (deoarece se căsătoreau la această vârstă) și pentru cei mai
mulți dintre băieți.
Cei care obțineau rezultate notabile la învățătură și cei care își permiteau din punct de vedere material,
continuau studiile până în jurul vârstei de 16-17 ani, studiind discipline mai dificile precum literatura,
istoria, geografia, astronomia, chiar fizica, sub îndrumarea unui grammaticus. Accentul era pus pe
studierea limbii și literaturii grecești și latine, prin studierea textelor operelor poetice aparținând lui
Homer și Esop - greacă, și Cicero , Vergiliu , Sallustius ,și Terențiu - latină. Celelalte discipline erau
studiate colateral, numai cu scopul de a înțelege mai bine textele studiate.
Din a doua jumătate a sec. al II-lea î.Hr. au apărut profesori care predau numai latina; acest
învățământ se desfășura în paralel cu cel în limba greacă.
Elevii săraci nu puteau urma cursul secundar nu numai din cauza taxelor foarte mari, ci și din cauză
că părinții lor aveau nevoie de brațe de muncă în gospodărie.
III. Cursul superior
La începutul sec.I î.Hr au luat naștere la Roma și unele forme ale învățământului superior, numite
retorie sau oratorie, deoarece erau conduse de un rhetor sau orator.
În cursul superior învățau tineri de 16-17 ani, de obicei după ce îmbrăcau ”toga virilis”, și până
la 20 de ani sau chiar și după această vârstă. Se inițiau și se deprindeau cu arta oratoriei. Prima etapă
era una pregătitoare, constând în exerciții scrise și orale. In cea de-a doua etapă primeau ca sarcină
scrierea unui discurs imaginar, dezvoltând o temă propusă de profesor. Discursul trebuia memorat și
expus mai apoi ca exercițiu practic de elocvență în fața unui auditoriu format de obicei din rhetor,
colegi, dar uneori puteau asista și părinții, rudele sau prietenii cuvântătorului.
Aceste exerciții erau cuprinse sub denumirea generală de declamații și constau fie în monologuri
lungi în care personaje mitologice sau istorice erau prezentate în fața unor decizii majore, punând în
balanță argumentele în favoarea sau împotriva acțiunii ce urmau a o întreprinde (suasoriae), fie în
dezbateri ale unor teze opuse luate din sistemul judiciar, în funcție de un text de lege (controversiae).
Prin ambele modalități studenții puteau căuta cele mai spectaculoase argumente în sprijinul cauzei
pe care o susțineau. În același timp erau artificiale, fapt ce a făcut oratoria să se transforme în retorică.
Acest retorism învățat în școli a pătruns și în literatură, determinând artificializarea ei, pervertirea
bunului gust și falsificarea realității.
Condiția profesorului
Deoarece munca era plătită sub o formă sau alta, era considerată înjositoare privită prin prisma
mentalității nobilimii romane. În ochii lor, învățătorul era un biet muritor, care nu beneficia de nicio
trecere în fața oamenilor de pe urma unei munci atât de desconsiderate - res indigne sima, cum o
numește un autor al vremurilor. Puțina recunoștință i se oferea sub forma retribuției pe care o primea
de la părinții elevilor săi. Nici din punct de vedere moral nu se bucurau de mai mult respect. Faptul că-
și aveau originile în păturile inferioare ale societății era o altă cauză pentru care aceștia nu se bucurau
de prestigiu și autoritate nu numai în fața oamenilor, în general, dar nici în fața elevilor.
Sentimentul de inferioritate atingea cote maxime în raporturile cu elevii înstăriți, dar nici față de
cei proveniți din păturile de jos ale societății învățătorul nu-și putea menține prestigiul și autoritatea
decât cu ajutorul biciului și al nuielei pe care le folosea chiar și pentru a pedepsi cea mai mică greșală.
Brutalitatea cu care era asigurată disciplina, precum și variatele ei forme de manifestare, aveau de
regulă urmări negative asupra elevilor, familiarizându-i cu minciuna, cu ipocrizia, cu lașitatea.
Școala publică romană- factor principal în promovarea politicilor imperiale
După tradiția istorică transmisă de Titus Livius , cea mai veche instituție de învățământ la romani
ar data de pe la mijlocul sec. al V-lea î.Hr. El spune că în Forul Roman, printre prăvăliile vânzătorilor
se aflau și unele școli ce erau frecventate aproape în exclusivitate de către copiii săraci, deoarece cei
bogați preferau să și-i educe acasă. Plutarh confirmă în scrierile sale existența unei școli, undeva în a
doua jumătate a sec. al III-lea î.Hr., în fruntea căreia se afla un libert pe nume Spurius Carvilius .
La începuturile școlii în Roma antică statul, indiferent de gradul școlii, nu contribuia nici la
întreținerea locațiilor, nici la plata salariilor profesorilor.
Începând cu epoca imperială, școlile de orice grad, dar mai ales cele cu grad superior, au fost
transformate în școli de stat, având rolul de a pregăti funcționari devotați politicii imperiale. Împărații
ofereau salarii și alte avantaje profesorilor, care devin factorii principali de promovare a intereselor lor
politice.
Augustus Octavian Caesar înființează o școală în apropierea reședinței sale de pe Palatin .
Tiberius se interesa de școală, asistând chiar la unele lecții, și oferea cu generozitate sprijin material
și alte favoruri conducătorilor școlii.
O etapă importantă o constituie acordarea unei subvenții regulate din partea statului sub formă de
salariu anual. Politica a fost inaugurată de Vespasian , care a fost primul care a stabilit catedre speciale
de retorică, greacă și latină.
Un pas important spre învățământul oficial de stat l-a făcut Traian: din dobânzile strânse după
sumele împrumutate micilor agricultori urmau să fie educați cca 5 000 de copii săraci din Roma și din
Italia.
Ca urmare a dezvoltării învățământului oficial de stat, în a doua jumătate a sec. IV d.Hr existat deja
în Roma numeroase școli de grad superior, iar numărul celor veniți să studieze din alte regiuni era așa
de mare, încât Valentinian I a publicat un edict referitor la stricta supraveghere a acestora și la
controlul lor. Astfel, fiecare student era obligat să posede o legitimație din localitatea de proveniență
cu care să se prezinte la un magistrat special care se ocupa cu controlul populației și să-i declare
acestuia unde locuiește și unde studiază.
Dioclețian a pus pe seama școlii superioare sarcina de a pregăti viitorii funcționari superiori din
aparatul administrativ.
Valentinian I solicita anual lista cu studenții remarcabili, pentru ca aceștia să fie repartizați, la
sfârșitul perioadei de studii, în posturile de care administrația avea nevoie.
Existența școlilor municipale este o dovadă grăitoare în ceea ce privește răspândirea pe care
învățământul a avut-o nu numai în Roma ci și în celelalte provincii.