In 

Sparta, de la varsta de 7 ani copilul iesea de sub protectia familiei,

intrand apoi in complexul sistem de educatie colectiva organizata in stat.
Supus unor exercitii dure si unei discipline severe avand ca scop atat
cresterea rezistentei fizice, cat si a fortei morale, tanarul se pregatea sa
devina soldat. Timpul acordat educatiei intelectuale era redus si se
limita la cantecul coral, la studierea poetilor nationali, la desprinderea
unei morale civice exigente. Dispretuind elocinta, sistemul educativ
spartan ii indrepta pe tineri in directia unei exprimari concise si sintetice,
ramase pana astazi cu numele de aconism.

Tinerele fete practicau aceleasi activitati sportive si muzicale ca si

baietii, pentru a deveni bune mame de razboinici. 

MODELUL ATENIAN

La Atena, tatal dispunea de educatia copiilor pana la varsta de 18 ani,

acest lucru constituind o indatorire civica. Parasind tovarasia exclusiva a
femeilor, baietii de 7 ani incepeau scoala, in timp ce fetele ramaneau a fi
educate in familie. Educatia se realiza in scoli particulare elevii
deprizand scrisul si cititul, notiuni de aritmetica si muzica, pentru ca
dupa varsta de 14 ani educatia fizica sa capete caracter preponderent in
palestre, apoi in gimnaziile publice, la Academia sau Liceu. 

Deosebit de important pentru formatia intelectuala si morala a copiilor

atenieni era studiul poemului Iliada si Odiseea ale lui Homer, al
poemului didactic al lui Hesiodintitulat Munci si zile sau al celor lui
Solon. Cei care dispuneau de mijloacele materiale isi continuau studiile
la scolile sofistilor si ale retorilor, care aveau scopuri exclusiv practice:
cel de a-i invata pe tineri arta elocintei si tehnica convingerii publicului,
ambele indispensabile carierei politice. 
TEATRUL SI VALOAREA SA EDUCATIVA

Modalitate de educare, teatrul reusea sa trezeasca constiinta cetateanului,

sa-l conduca spre o meditatie permanenta asupra miturilor cetatii, asupra
relatiilor intre zei si oameni, asupra legilor ancestrale sau a
responsabilitatilor civice. Problema destinului apare ca o piatra
unghiulara in operele celor trei mari tragici greci, Eschil, Sofocle si
Euripide si in functie de ea se construieste intreaga substanta tragica a
piesei. 

Soarta omului este de multe ori jucata in afara hotararii sale, tinand doar
de vointa divina. Comediile lui Aristofan se evidentiaza prin puterea
distructiva a satirei. Ele ataca demagogia ateniana, modelele de corupere
a poporului carentele educatiei si justitiei, instigatorii la razboi, coruptia
si abuzurile, facand astfel din teatrul grec o mare forta politica si o
scoala de educatie a cetatenilor in spirit civic. 

EDUCATIA IN ROMA ANTICA 

Dupa ce pater familias isi exercita dreptul sau de recunoastere a

copilului, urma, in ziua a opta daca era fata si intra noua daca era baiat,
ceremonia acordarii numelui; pana atunci, dupa cum era baiat sau fata.
Ceremonia consta din sacrificii si rugaciuni de purificare, care se incheia
cu o masa familiala. Cu acest prilej se indeplineau si o serie de practici,
mai ales din partea bunicelor si a moaselor, pentru inlaturarea si
prevenirea oricaror vraji, farmece, blesteme sau deochi, care ar fi putut
dauna nou-nascutului. Pentru a-l feri si in viitor de toate acestea, se
atarna de gatul copilului, ca amulet, un medallion (bulla), rotund sau in
forma de inima. 

Toti copiii nascuti liberi purtau acest amulet, dar pe cand al celor saraci
se facea din piele, al celor bogati era de aur; baietii il purtau pana cand
imbracau toga virilis, iar fetele pana la casatorie. In epoca republicana
nou-nascutul nu era anuntat la nici o autoritate religioasa sau civila
pentru inregistrare. De aceea nici numele care-i era dat nu era tinut in
evidenta inainte de a imbraca toga virilis, cand era constatat official si
trecut pe listele de cetateni. Singura instiintare se facea din partea tatalui
cu ocazia efectuarii recensamantului de catre censori pentru stabilirea
veniturilor, respective a impozitelor. In timpul imparatului Marcu
Aureliu, au fost introduse primele registre oficiale de nasteri, care aveau
scopul de a stabili varsta fiecarei persoane. De atunci tatal era obligat ca
in rastimp de 30 de zile de la nastere sa anunte numele si data nasterii
copilului. 

Influenta mamei isi punea pecetea asupra intregii vieti viitoare a

copilului. Este simbolic, dar nu mai putin elocvent in aceasta privinta,
episodul transmis de traditia istorica privitor la revolta lui Coriolan si
actiunea lui dusmanoasa impotriva patriei sale: dupa ce nici rugamintile
trimisilor poporului roman, nici acelea ale preotilor nu l-au putut
indupleca, el s-a oprit in fata dojenilor mamei sale. Atunci cand mama
nu isi putea indeplini acest rol de educatoare a propriilor sai fii, se cauta
in cadrul familiei vreo ruda mai in varsta si care impunea respect in jurul
ei pentru a i se incredinta misiunea de a-i creste intr-o atmosfera de
inalta tinuta morala si severitate. Deci, nu se recurgea nici atunci la vreo
doica platita. 

La varsta de sapte ani baietii ieseau de sub influenta directa a mamei si,
in general, a femeii, trecand sub aceea a tatalui. Sub supravegherea
tatalui, copii se initiau treptat in cunoasterea si practicarea unui fel de
viata traditional; ei se deprindeau sa imite gesturile, vorbele si chiar
munca celor mai in varsta. Pe masura ce cresteau in ani, ascultand mereu
pe cei mari in mijlocul carora traiau vorbind despre mersul vremii,
despre animale dometice si salbatice, despre lucrarile de zi cu zi sau de
sezon, copii isi castigau si o anumita experienta de viata. Intr-o etapa
urmatoare ei asistau la muncile campului, insoteau pe pastorii de turme
sau pe plugari si incercau sa indeplineasca ei insasi anumite lucrari
pentru care, inainte chiar de a le fi indeplinit, se simteau mandri ca le-au
fost incredintate.

Educaţia copiilor în Roma antică era orientată în sens practic şi în acela

de a-i forma în spiritul integrării lor în viata colectivităţii; deci, şi în
sensul de a şti cum să-şi exercite şi drepturile şi datoriile.

Exerciţiile fizice nu deţineau un loc de seamă în programul de educaţie.

Echilibrul dintre dezvoltarea fizică a tânărului prin sport şi formaţia sa
morală nu era pentru romani – ca pentru greci – un ideal de educaţie.

Analfabetismul era, la romani, un fenomen de proporţii relativ reduse.

Aproape fiecare cetăţean ştia să scrie, să citească şi să socotească; încât
cetăţeanul obişnuit era primul dascăl al copiilor săi, şi singurul, când n-
avea posibilităţi să-i dea la şcoală.

Şcoala primară – la care băieţii şi fetele învăţau împreună – începea la

vârsta de 7 ani. Din secolul II î.Hr. şcoala era ţinută de un dascăl de
profesie (ludi magister), plătit de părinţi. În aer liber sau în localuri de
ocazie, sărăcăcioase, mizere chiar, în mijlocul zgomotului asurzitor al
străzii, copiii învăţau să scrie, să citească şi să socotească, să repete pe
de rost şi să recite texte literare. Sistemul pedagogic în uz urmărea
înmagazinarea mecanică a unor date şi noţiuni considerate
indispensabile. Pedepsele corporale se aplicau, până la abuz.
Familiile bogate nu îşi trimiteau copiii la şcoala populară a unui ludi
magister, ci îi încredinţau unui pedagog, de obicei unul din sclavii cei
mai instruiţi ai casei.

Cu un bagaj minim de noţiuni practice elementare, un număr restrâns de

copii treceau – la vârsta de 12 ani – la „şcoala de gramatică”. În această
şcoală – de grad gimnazial – elevii studiau timp de patru ani limba latina
şi mai ales limba greacă, precum şi autorii clasici respectivi. Profesorul
(gramaticus) prefera să-şi ţină lecţiile în limba greacă. Elevii făceau
exerciţii de lectură cu voce tare, recitau, li se dădeau lecţii de dicţie,
învăţau figurile de stil; şi numai accidental, în legătură cu textele literare
analizate, căpătau şi câteva noţiuni vagi de istorie generală, de geografie
şi mitologie, de matematică, astronomie şi muzică. Spiritul practic
execesiv al romanilor desconsidera aceste domenii care nu prezentau un
sens de utilitate imediată.

Împlinind vârsta de 17 ani, tinerii din familiile înstărite puteau continua

studiile la şcoala, de grad superior, de retorică. Această şcoală era
indispensabilă pentru o carieră politică. Învăţământul era predat cu
precădere în limba greacă. Consta din nesfârşite exerciţii literare de
retorică, convenţionale şi adeseori extravagante, cautând exclusiv
artificiile verbale de efect oratoric; exerciţii lipsite de un conţinut
substanţial, vizând  exclusiv însuşirea unei pedante virtuozităţi oratorice
pur formale. Ştiinţele naturale, matematica sau filosofia nu-şi găseau loc
în şcoala de retorică.

Pe lângă aceste şcoli, mai existau şi altele care formau anumiţi

specialişti – medici, arhitecţi, jurişti. Studiul dreptului, în special, s-a
bucurat de un înalt prestigiu.

Educația copiilor în evul mediu romanesc

      Familiile din Moldova medievală erau dăruite cu numeroşi copii,
dar dintre aceştia puţini ajungeau la vârsta matură, din cauza ratei
ridicate a mortalităţii infantile. Nu toţi copiii erau doriţi şi atunci se
recurgea fie la mijloace contraceptive, fie la întreruperi de sarcini.
O pravilă prevedea pedepse pentru muiarea ceea ce va bea ierbi să
nu facă feciori, ca şi pentrumuiarea de va omorî feciorul în sine.
      Despre educaţia copiilor se ştiu foarte puţine lucruri. Băieţii mergeau
la şcoli pe lângă mănăstiri, în ţară, dar şi în Polonia sau Transilvania.
Referindu-se la Constantin Cantemir, boier bătrân ajuns pe tronul
Moldovei, Ion Neculce nota, nu fără o undă de ironie: Carte nu ştiia, ce
numai iscălitura învăţasă, de o făcea. Lipsit de instrucţie – dar nu şi de
calităţi intelectuale, pe care tot vornicul Neculce i le recunoştea: sfat
bun,practică bună […] la voroavă şi ştiind limbi –, bătrânul Cantemir s-
a îngrijit îndeaproape ca fiii lui să facă şcoală. Dorinţa îi era aşa de
puternică,încât nu-i da pace […] nici în somnul său cel mai adânc şi, în
ciuda împovărătoarelor obligaţii pe care le avea ca domn, nu ezita să
intre şi de trei sau patru ori pe zi în sala de studiu a fiului său cel
mic, viitorul domn-cărturar Dimitrie Cantemir. În lipsa unor informaţii
precise, este de acceptat că, în prima etapă a formării sale, Dimitrie
Cantemir a dobândit ştiinţa scrisului şi a cititului întocmai ca şi alţi fii de
boieri moldoveni. Abia după urcarea părintelui său pe tronul domnesc,
soartalui – pe atunci, un copil orfan de mamă, în vârstă de 11 ani – avea
să se schimbe. La Iaşi, a început să ia lecţii de la cărturarul grec Ieremia
Cacavela, iar învăţătura avea să continue la Istanbul. În 1700, când un
sol polon, Rafael Leszczynski, a ajuns în Moldova cârmuită de Antioh
Cantemir, a remarcat că fratele domnului era un bărbat învăţat în limba
latină şi cu şcoală aleasă, ca şi cum ar fi fost educat în Polonia şi că
sepricepea „puţin la muzică.
      Fiii de boieri ajunşi la vârsta adolescenţei erau daţi să
slujească,asemenea pajilor occidentali, fie la curtea domnească, fie pe
lângă alţi boieri. Educaţia militară a tinerilor se făcea foarte devreme. Şi
chiar dacă aceştia nu luau parte direct la confruntări militare, erau,
totuşi, siliţi să îndure privaţiunile campaniei, să îmbrace armură şi să
asiste la scene cutremurătoare, inerente luptei.
      Nu s-a putut preciza însă, până acum, unde învăţau fetele din Evul
Mediu. Un început de răspuns pare să-l dea un articol din Cartea
românească de învăţătură: Cela ce-ş va da fata la vreo dăscăliţă muiare
să o înveaţă carte sau şi alt meşterşug ceva şi încă-i va da şi plată să o
înveaţe şi-i va da şi hrană ce-i va trebui…. Se deduce de aici că, în
Moldova, existau şcoli de fete, conduse de femei cunoscătoare în ale
scrisului şi cititului, şcoli în care părinţii aveau de plătit taxe pentru
învăţătura fiicelor lor.
 

VIAŢA COPIILOR din Evul Mediu până în pragul secolului al XIX-lea

Pentru noi, astăyi, felul în care trăiau copiii acum o mie sau doar
două sute de ani este aproape de neînţeles. Societatea medievală
fiind una de oameni foarte tineri, unde puţini ajungeau să trăiască
peste 30 de ani, copiii intrau în mijlocul adulţilor foarte devreme. De
fapt, copilului i se dădea atenţie numai în primii ani, cât era prea
mic ca să se descurce singur. La vârsta la care este acum trimis la
şcoală, el era deja tratat ca om în toată firea, despărţit de familie.
Afecţiunea o găsea în afara locuinţei părinteşti (adică, în oraşe, pe
stradă). De la jucării (cal de lemn, păpuşi), se trecea la jocurile în
aer liber, sportive, care pentru băieţi era o introducere în lumea
bărbăţiei. Educaţia fetiţelor, dacă erau de neam nobil, le izola, ele
fiind de obicei crescute într-o mănăstire până la căsătorie. Băieţii
erau socotiţi apţi să intre în rândul bărbaţilor la 14 ani, ceea ce
reprezenta vârsta majoratului şi pentru un rege. Această integrare
în societatea adultă avea loc printr-o scurtă şi precoce ucenicie: la
munca câmpului, într-un atelier, la oaste sau la Curte.
Până la Renaştere şcoala nu era necunoscută, dar era rezervată
viitorilor clerici, celor care trebuia să ştie latineşte. Când şcoala a
devenit obişnuită, ea a introdus o vârstă de tranziţie, care întârzia
din ce în ce accesul la viaţa activă.
Educaţia religioasă, acasă, în familie, începea mult înaintea şcolii.
După reformă, în societăţile protestante, copilul asista la rugăciunea
colectivă a familiei, în fiecare zi. I se spunea că, minţind, furând sau
neascultându-şi părinţii, a păcătuit.
Pe de altă parte, din secolul al XVI-lea se observă grija pentru buna
purtare. A nu mânca cu degetele, a folosi lingura sau furculiţa n-au
fost totdeauna reguli elementare de comportare, ci aparţin
civilizaţiei moderne.
Ca urmare a faptului că băieţii erau consideraţi majori la 14 ani, iar
fetele la 12 ani, aceasta este vârsta la care se putea încheia o
căsătorie (întotdeauna ea era hotărâtă de părinţi, ţinând seama de
zestre sau de interese de familie).
Din acelaşi motiv, învăţătura de carte a copilului era foarte
încărcată. Cei care protestează astăzi contra manualelor şcolare de
astăzi să-şi aducă aminte că Montaigne învăţase latineşte înainte
chiar de limba lui maternă, franceza. Un nou tip de învăţământ e cel
introdus de iezuiţi, aceştia căutând înainte de toate să formeze
simţul ordinii şi al disciplinei. Gramatică, filosofie, teologie - iată ce
trebuiau să înveţe de timpuriu elevii colegiilor iezuite. Idealul ce n-a
fost pierdut din vedere niciodată, în secolele XVII - XVIII, era de a
pregăti pe cineva care să fie folositor mai întâi Bisericii şi apoi
statului. Latina nu era numai limba culturii clasice, era mai ales
limba Bisericii catolice. Bineînţeles, era vorba de fiii nobilimii şi ai
burgheziei.
Dar, chiar între meşteşugarii din oraşe, în Anglia, de pildă,
contractul dintre ucenic şi patron prevedea ca acesta din urmă să-i
predea celui dintâi cunoştinţele elementare de scris, citit şi educaţie
religioasă. Aşa că regimul de muncă al copiilor putea fi foarte dur
(în manufacturile de ţesut, de exemplu), dar se făcea şi şcoală, câte
două ore pe zi (ziua începea la 6 dimineaţa şi se termina la 9 seara).
Tot un sistem de dresaj era şi cel impus copiilor din colegii, care,
pentru a fi "căliţi", erau siliţi să se spele cu apă rece iarna şi erau
supuşi pedepselor corporale (biciuiţi pentru orice act de
indisciplină).
În secolul al XVIII-lea, modelul de educaţie s-a schimbat. Se simte o
nevoie de deschidere a sufletului adulţilor faţă de copii, ca urmare a
unei reorganizări a familiei, care se izolează în casă. Apar
orfelinatele: la Londra, un bătrân pirat a înfiinţat un azil, care
există încă şi astăzi. Fetelor li se propunea un program de
învăţătură potrivit pentru viitoare soţii şi mame: lucru manual,
scris, citit, socotit, dar mai ales igienă şi morală. Asemenea şcoli,
adesea internate, s-au înmulţit spre sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Dar rezultatul acestei "descoperiri a copilului" era şi o pedagogie
nouă, cu intenţia de a dezvolta calităţile fiecăruia şi de a-l pregăti
câte puţin către toate direcţiile ştiinţifice: matematică, astronomie,
fizică. Educatorii îndrăzneau să se gândească la un om nou, întreg,
util societăţii. Rousseau ar fi vrut chiar şcolarul său să fie într-o zi
un cetăţean liber într-o societate prietenoasă de oameni egali.
Revoluţia Franceză a încercat să creeze instituţii pentru realizarea
acestui tip uman, pregătit să lupte pentru libertate. Cu totul altă
concepţie va fi impusă de Napoleon, care avea nevoie de supuşi cât
mai asemănători între ei. Şcoala al cărei model l-au stabilit
reformele Imperiului se baza pe disciplină militară. Chiar înainte de
a fi generală şi obligatorie, această şcoală era una de supraveghere,
comandă şi tipizare. Doar în Anglia şi în America se acorda o atenţie
specială caracterului individual al copiilor.