DATA:14.10.

2020
COLEGIUL NAŢIONAL PEDAGOGIC „SPIRU HARET” BUZĂU
CLASA a IX-a B

EVOLUŢIA ISTORICĂ A EDUCAŢIEI

I. Funcţia umană de îngrijire a copilului s-a manifestat încă din comuna primitivă.
Ritualurile de iniţiere din această perioadă au o semnificaţie educativă. Plecând de la
mentalitatea că viaţa înseamnă luptă şi suferinţă, primii educatori au considerat că tânărul
poate fi pregătit pentru viaţă dacă este obişnuit să sufere. De exemplu, la unele triburi din
Australia, iniţierea constă în scoaterea unuia sau mai multor dinţi, introducerea unor obiecte
de lemn sau os în nas, ruperea pielii de pe spate etc. Pregătirea pentru viaţa de adult a
tinerilor incaşi începea printr-un post sever. Erau apoi loviţi peste mâini şi picioare, iar în
momentul ritualului din final li se perforau urechile. Şi dacii aveau asemenea elemente de
iniţiere (trăiau singuri în pădure, învăţau să se comporte ca lupii, adică să fie curajoşi, să nu se
sperie de moarte etc.).
II. Perioada antichității:
a) Educaţia spartană, cea mai cunoscută, a fost mult discutată şi apreciată. Consiliul
bătrânilor hotăra soarta copiilor şi formarea lor ca viitori cetăţeni. „Ei pipăiau pruncul să se
convingă că este întreg, că mădularele nu îi sunt prea moi ş.a.m.d.)”. Dacă nu erau mulţumiţi,
se organiza o procesiune religioasă, copilul debil fiind aruncat într-o văgăună. Cei sănătoşi
erau preluaţi de la 7 ani de „cetate” în internate. Aici activitatea de instruire avea un caracter
militar şi consta în probe extrem de aspre:
a) rezistenţă la foame şi sete;
b) deprinderea cu frigul (iarna - desculţi);
c) rezistenţă la infecţii (copilul era lăsat în grajdurile animalelor unde era cea mai mare
murdărie);
d) obişnuinţa cu lupta (se băteau între ei în locuri publice);
e) rezistenţa la umilinţe (cea mai mare ruşine pentru un băiat era să plângă atunci când era
bătut).
Într-o măsură mai mică, educaţia spartană cuprindea şi aspecte intelectual-estetice
(însuşirea scrisului, cititului, arta vorbirii „laconice” etc.). Dar se punea un mare accent pe
formarea unor deprinderi practice (pregătirea aşternutului pentru noapte, rupând trestia cu
mâna).
b) Civilizaţia europeană are la bază educaţia ateniană care urmărea dezvoltarea
armonioasă a tinerilor (euritmia). Se prevedea legătura dintre înţelepciune şi educaţie, inclusiv
întemeierea educaţiei pe filozofie.
De la naştere până la 7 ani, îngrijirea şi formarea copilului se realiza în familie, de mamă,
eventual doică.
Între 7 - 10 ani, copilul urma şcoala gramaticului, în care învăţa să scrie, să citească şi să
socotească.
Între 10 - 12 ani, copiii învăţau la şcoala chitaristului („Iliada”, „Odiseea”, iar mai târziu
citeau din Hesiod şi Esop, versurile fiind acompaniate de muzică).
Pregătirea fizică la care participau tinerii între 12 şi 16 ani cuprindea un grup clasic de
exerciţii: pentatlonul (5 probe: lupte, alergări, sărituri, aruncarea discului şi aruncarea lăncii)
precum şi înotul, călăria, mânuirea arcului cu săgeţi, conducerea carelor de luptă.
În gimnaziu, adolescenţii între 15-18 ani îşi însuşeau arta conversaţiei, capacitatea de
exprimare şi argumentare, se familiarizau cu muzica, începeau studiul filozofiei şi politicii.
De la 18 ani, în calitate de efeb, tânărul îşi satisfăcea stagiul militar, primul an
petrecându-l la Pireu, al doilea într-o fortăreaţă de la frontieră. Tot acum studiau legile cetăţii,
filozofia, retorica şi matematica. Se punea accent pe formarea unor calităţi morale ca
stăpânirea de sine, corectitudinea, politeţea etc.
 DATA:14.10.2020
COLEGIUL NAŢIONAL PEDAGOGIC „SPIRU HARET” BUZĂU
CLASA a IX-a B
La 20 de ani, tinerii deveneau cetăţeni care se bucurau de toate drepturile şi puteau fi
aleşi în funcţii publice.
Civilizaţia romană, a preluat unele elemente din tradiţiile greceşti, iar modelul atenian a
servit în organizarea învăţământului roman. Principiul educaţiei este cunoscutul „mens sana
in corpore sano”.
Idealul educaţiei romane este formarea morală a tinerilor (principii ca: „fiat justitia
pereat mundi” - să se facă dreptate chiar dacă ar pieri lumea şi „salus republicae suprema lex”
- legea supremă este salvarea republicii, erau înscrise pe frontispiciul şcolilor romane). Şcolile
elementare erau conduse de un literator (cel care ştia literele). Acesta stătea pe un scaun cu
spetează (“catedra”, semn de autoritate - de unde şi denumirea de catedră). Se preda scrisul,
cititul, socotitul.
Ciclul gramaticus reprezintă o şcoală de nivel mediu, ce corespundea şcolii chitaristului
(atelanieni).
Mai târziu au apărut şcolile superioare de retorică, unde se pregăteau viitorii avocaţi - se
studia dicţia, se iniţiau seminarii şi discuţii contradictorii, era simulat un proces în care un
student juca rol de acuzator, iar altul de apărător al unui eventual delicvent.
Extinderea şi birocratizarea învăţământului spre sfârşitul imperiului duc la apariţia unor
reglementări „universitare”, ca de exemplu: toţi studenţii să poarte o legitimaţie, adică o
tăbliţă în care să fie înscrisă provincia de unde veneau; dacă centurionii îl prindeau pe student
la încăierări, îl trimiteau imediat acasă; tinerii nu puteau rămâne la Roma după ce împlineau
vârsta de 20 de ani chiar dacă nu-şi terminau studiile; şcolile întocmeau liste cu absolvenţii
fruntaşi, aceştia putând fi numiţi în diferite funcţii administrative (prefecţi, primari, magistraţi
etc.).
III. În evul mediu, activitatea educativă s-a menţinut pe lângă biserici şi mănăstiri, care
pregăteau mai ales cadrele ecleziastice şi scribii care transcriau scrierile religioase. Aceste
şcoli urmăreau însuşirea scrisului, cititului şi a cântărilor bisericeşti. Asemenea preocupări
pentru şcoală şi educaţie în spirit religios apar în statele slave (Rusia) conform manuscriselor
care conţin culegeri de texte cu caracter moral, religios, precum şi unele elemente pedagogice.
Popoarele arabe şi-au dezvoltat propria lor cultură prin asimilarea vechii culturi elene şi
a celei bizantine. Pe teritoriile arabe s-au creat şcoli elementare cu caracter religios, dar şi
şcoli de nivel superior; cartea de bază studiată era Coranul, iar în şcolile superioare se predau
cunoştinţe de teologie, matematică, astronomie, medicină.
Educaţia medievală laică era grefată pe structura riguroasă a acestei perioade (regele,
ducii, baronii, conţii). Un baron îşi trimitea copilul ca paj la curtea unui conte, fiul acestuia
devenea paj la un duce, iar aceştia îşi trimiteau copiii la curtea regelui.
Pajilor le erau cultivate calităţile necesare unui nobil: sănătate, forţă, îndemânare, dar şi
virtuţi cavalereşti: onoare, respectarea jurămintelor, pedepsirea jignirilor şi adoraţia femeilor.
Şapte arte cavalereşti trebuiau însuşite de către un paj:
- călăria;
- vânătoarea;
- lupta cu sabia;
- mânuirea lăncii şi regulile turnirului;
- înotul;
- jocul de dame (asemeni şahului);
- arta de a face versuri, inclusiv acompaniamentul cu lăuta (este vorba de educaţia estetică
în limbajul pedagogiei, dar şi de un comportament rafinat al tânărului nobil atunci când se
îndrăgostea).
La 14 ani, pajul devenea scutier, iar când împlinea 21 de ani, după o probă de curaj,
scutierul devenea cavaler.
 DATA:14.10.2020
COLEGIUL NAŢIONAL PEDAGOGIC „SPIRU HARET” BUZĂU
CLASA a IX-a B
IV. Reorganizarea socială a învăţământului s-a realizat în Renaştere, când s-a extins
în cultură şi educaţie orientarea umanistă, considerându-se tineri culţi aceia care cunoşteau
limbile clasice pentru a putea citi în original Odiseea, Eneida.
Peste orientarea umanistă se suprapunea cea realistă, prin studierea în şcoli a ştiinţelor
naturii (matematica, fizica, biologia, chimia, medicina, ştiinţele juridice, apoi tehnice).
Sintetizând numeroasele tendinţe mai vechi sau mai noi, intuind unele direcţii de
dezvoltare a învăţământului, marele pedagog I.A. Comenius a propus în secolul al XVII-lea
un model de educaţie considerat, pe vremea respectivă, perfect şi complet („Didactica
Magna”).
Pedagogul ceh susţinea:
- posibilitatea şi necesitatea educării tuturor copiilor;
- copiii de aceeaşi vârstă să formeze o clasă, iar mai multe clase, o şcoală;
- profesorul, pentru a avea succes, trebuie să respecte anumite principii filozofice şi
psihologice;
- anul de învăţământ să înceapă toamna (1 septembrie) şi să se termine vara
înaintea secerişului (au apărut trimestrele - vacanţele).
După Comenius, sistemul de învăţământ cuprindea patru trepte:
a) educaţia în familie - „şcoala maternă”- până la 6 ani, în care preocupările educative
vizau dezvoltarea reprezentărilor religioase, însuşirea unor deprinderi gospodăreşti;
b) şcoala elementară - 6-12 ani, ce urmărea însuşirea scrisului, socotitului, cititului,
aritmetica, geometria, astronomia, fizica, istoria, geografia, etica, teologia etc;
c) gimnaziul, în limba latină pentru adolescenţii de 12-18 ani, în care se studia gramatica,
retorica, dialectica şi se continuau celelalte;
d) academia, destinată tinerilor până la 24 de ani, în care se desfăşura instrucţia
superioară. Cu toate criticele şi ameliorările propuse, modelul de educaţie gândit de
Comenius se menţine şi astăzi în unele ţări, mai ales în învăţământul de stat.